sâmbătă, 31 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Ion Zamfirescu, poezii, fotografii de autor

Noi suntem stelele...

ion lazu

Vă spun şi vă spun


Vă spun şi vă spun că există, din prima clipă a zorilor

şi mereu peste zi, dar mai ales noaptea – de la un capăt

la altul al auzului, în toate ungherele aerului – venind dinspre

lucruri, dinspre fiinţe şi gânduri: un fel de început de scâncet

de copil nou-născut, părăsit,

vineri, 30 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Ion Bănuţă; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Umbra



Soarele, dar şi raza

Frunza, dar şi umbra –

Pe toate le-am lăudat –

Umbra e plumbul

Din lucruri prelins, pe jos

Închegat.

joi, 29 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Ovid Densusianu; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

Ion Lazu

Golf


Cu două vâsle sparte

Şi cârma luntrii smultă,

Venirăm de departe

De vreme prea multă.

Deriva ne împinse

În golful lin de mare,

Cu apele cuprinse

De-o albă nemişcare.

miercuri, 28 decembrie 2011

Scriitorul zilei:Ioana Em. Petrescu, poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Unul de altul


Viscolul de azi noapte

Tăind cu ger diamant

Delimitând şi însingurând

Cu alb de alb –

Tot oraşul putea să fie

Ţintuit,

Gheaţa părea

Să fi spart sticla cerului –

Viscolul de azinoapte

Absorbind viaţa dimprejur

Ca un vârtej prea-înalt,

Ca un sorb abstract,

Ne-a zidit unul de celălalt

cuib alb german viu

Hohot unic al sângelui sfânt

Răstignit la răspântia anului.

1969
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)

marți, 27 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Tudor Vianu; poezii, fotogragii



Noi suntem stelele...

ion lazu

Un ochi...



Un ochi tot mai departe de uimire

Se lasă peste lucruri, le desparte

De tot ce-avură sclipăt şi roire

Şi mi le-aşează împrejur uscate.


Numai la peştii nălucind pe sus

Numai la pasărea ce se scufundă

Numai la oamenii care s-au dus

Se uită şi acum ca în oglindă.

1969, Patarlagele-Buzau
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)

luni, 26 decembrie 2011

scriitorul zilei: Radu Stanca; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Peste torent


Ţii minte, iubito, poiana

Pe care-o citeam în rotire

Cu umbra şi miresmele teiului?

Şi brazii sărind peste râpă

Strângându-şi, cum spuneai tu, picioarele?

duminică, 25 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Tristan Tzara; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Valea Ineţului



O, ce ninsoare confuză

A fost în pădure să cadă!

Venea prin crengi duium de zăpadă

Venea şi mai multă frunză...

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Ioan Alexandru; poezii, fotografii

Scriitorul zilei: Ioan Alexandru, n. 24 decembrie 1941 - d.16 septembrie 2000

Lumină lină
de Ioan Alexandru




Lumina lina lini lumini

Rasar din din codrii mari de crini

Lumina lina, cuib de ceara

Scorburi cu miere milenara

De dincolo de lumi venind

Si niciodata poposind

Un rasarit ce nu se mai termina

Lina lumina din lumina lina

vineri, 23 decembrie 2011

La sala radio, Concert de colinde şi cântece de Crăciun; poezii, fotografii

Ion Lazu: Concert de colinde şi cântece de Crăciun.
Corul de cameră Preludiu. Dirijor Voicu Enăchescu.
Aseară, pe întuneric şi zloată, pornim cu tot curajul să ascultăm vestitul cor Preludiu, de la Tinerimea Română, cu care acum câţiva ani Lidia a dat un recital.
Ninsoarea ca ninsoarea, fiind vorba abia de o lapoviţă; de întuneric n-ai ce zice, căci suntem, vrei-nu vrei, în cea mai scurtă zi a anului. Mâine ziua va fi deja mai lungă, iar de la Crăciun începând, speranţele noastre cresc nemăsurat. Ieşim în grabă de la metrou Izvor, trecem în stil aventurist stopurile, fiind noi în uşoară întârziere, şi când colo: luminile stinse - şi nimic la Tinerimea!

joi, 22 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Nichifor Crainic; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Un cuvânt


Un cuvânt şters atât de tare

Şi îndelung, cu înverşunare

Până la uitare de sine –

Că părea la început un fel de gard

Sau un tufiş

Sau un nor mai apoi

Iar la urmă nimic altceva decât

O groapă sumbră –

miercuri, 21 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Valeriu Ciobanu; poezii, fotografii de autor

Noi suntem stelele...

ion lazu

Afară


Să las poemul –

Să ies afară, în noapte

Să stau, să ascult –

Acolo este

Şi va rămâne

O taină cu mult peste noi,

Cu mult...

1980, Păuşeşti
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)

marți, 20 decembrie 2011

scriitorul zilei: Ioan Flora; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Zenit


Cu o dragoste mai adâncă

Decât însăşi neîmplinirea

Te petrece prin lume bătrânul şi încă

Urâta îţi dete în mers privirea.

luni, 19 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Arcadie Donos, poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Aripi


O pasăre neagră pe cerul sur al serii

Singură zburând, după ploaie,

Nu îmi dă griji, ci doar nostalgie –

Ea nu zboară degeaba!

duminică, 18 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Ilarie Voronca; fotografii, poezii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Portret



Gura la ceafă nu mi s-a mutat

Căci n-am lăsat în urmă

Nici o fărâmă de pâine.

Totuşi, cu timpul, am căpătat

Privirea aceasta de câine.

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Scriitorul zilei: I.A. Bassarabescu; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Păsări


Zboară stolul de păsări

Câteva păsări pe sus –

Oare de ce împreună

La două sute de metri deasupra

Pădurii şi-a dealului?

vineri, 16 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Ion Alexandru Vasilescu-Valjan; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Seara


La ora amurgului opresc lectura

Îmi încălzesc ceva de mâncare

Apoi lungit în pat ascult muzică

Şi pândesc pe geam

Schimbarea culorilor, potriveala

Lor în ochiuri până se întunecă de tot

joi, 15 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Cella Delavrancea

Noi suntem stelele...

ion lazu: Omul


Uneori să tragă cu urechea

La cântecul înfiripat în piept.

Din multa alergare să se oprească uneori

Să asculte, să privească

Şi, din orice, să se bucure.


Şi din orice, ca de un dar osebit,

Ca de un hatâr nemaisperat –

Să se bucure.

(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)


Scriitorul zilei: Cella Delavrancea, n. 15 decembrie 1887 - d. 9 august 1991


Fiica mai mare, dintr-o serie de patru fete, toate remarcabile, ale scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea, dăruită cu minunate talente, a absolvit Filosofia şi Matematicile, dar a urmat o specializare în pian la Paris. Deja se remarcase ca pianistă de mare talent, aşa încât a urcat de timpuriu pe marile scene româneşti şi europene, inclusiv alături de George Enescu, în interpretări de neuitat. Temperament ardent, pe cât de sensibil, delicat, ingenuu, mereu cu privilegiul unei firi copilăroase, iubind "florile şi animalele - ele mi-au hrănit sufletul şi mintea", după propria-i mărturisire, Cella Delavrancea a reuşit să capteze atenţia generaţiilor ce s-au succedat de la începutul şi până la finele secolului XX din România şi nu numai. Prietenă şi confidentă a Reginei Maria, a fost căsătorită de trei ori şi a avut o idilă cu Nae Ionescu, chiar în perioada încleştării dintre Carol al II-lea şi legionari, de dinaintea sfârşitului abrupt al filosofului, rămas neelucidat (1940).
Profesoară la Liceul de muzică, apoi la Conservator mereu prezentă în viaţa culturală a cetăţii, prin concertele sale eclatante, dar şi datorită cronicilor sale muzicale şi de artă, a nuvelelor şi romanelor sale, a fost sărbătorită la Ateneu, în 1977, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani. Atunci a făcut această mărturisire semnificativă: "Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: Gelozia, Invidia şi Orgoliul - acestea sunt bolile care distrug fiinţa umană. Am purtat în mine o vie curiozitate şi simpatie pentru toţi contemporanii mei, chiar cei necunoscuţi..." Tot cu acel prilej, asistată de elevul ei favorit Dan Grigore, a interpretat la pian un vals de Chopin, iar în final i-a convocat pe spectatori la o reîntâlnire peste zece ani. Ceea ce chiar s-a întîmplat, în 1987, pe aceeaşi scenă a Ateneului Român.
Dintre volumele publicate: Vraja, nuvele, 1946; Arpegii în ton major, 1970; O vară ciudată, roman, 1975; Mozaic în timp. Impresii. Călătorii. Portrete. Amintiri, 1975; Trepte muzicale, 1984 şi Dintr-un secol de viaţă. 1988, ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu. O nouă ediţie, completată, a apărut în acest an.
Îmi amintesc a o fi zărit, în două-trei rînduri, pe coridoarele editurilor de la Casa Scânteii: mărunţică, slăbuţă, veşnic zâmbitoare-visătoare, parcă transpusă într-o lume a delicateţei, ori poate îndrăgostită de o fantasmă a Binelui. Odată m-am nimerit în lift cu venerabila doamnă: sfioasă, cerându-şi parcă iertare de la cei din preajmă; de data asta ţinea în mână, ridicată la piept, ocrotind-o şi apărându-se cu ea, o floare uscată (de levănţică, de sulfină?, erau florile sale preferate...) - poate ca o emblemă, mi-am spus, de nu va fi fost vorba de un dar insolit pentru cine ştie ce redactor... Fie că juca foarte bine un rol ce devenise în decenii a doua sa natură, fie că era simbolica armă cu care se hotărâse să întâmpine contrarietăţile vieţii, impresia asupra celor din preajmă era de neşters. Am văzut o transmisie cu Cella Delavrancea în chiar anul dispariţiei sale: nişte degete rădăcinoase, care în mod miraculos atingeau clapele vrăjite... Apoi am asistat, la Sala oglinzilor, la prima gală a Premiilor Cella Delavrancea, ale Fundaţiei pe care o iniţiase Dan Grigore. Scriitorii Mircea Ciobanu, Mihai cantuniari au fost printre laureaţi. După care nu mai ştiu ce a urmat.
I-am pus o placă memorială la adresa din str. Mihai Eminescu 151, unde acum funcţionează un restaurant chinezesc. Lucrurile se schimbă sub ochii noştri. Cei ce nu mai sunt, măcar au "lăsat zilei scârba ei", cum spune Cartea sfântă.

Aflati mai multe:

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/10/femeile-din-viata-lui-brancusi-v-cella-delavrancea/





miercuri, 14 decembrie 2011

ion lazu: Leonida Lari in eternitate; Scriitorul zilei: Gaby Michaileascu; poezii; fotografii

ion lazu: Leonida Lari în eternitate

Ne-a părăsit, la doar 62 de ani, răpusă de necruţătoarea boală, Leonida Lari, poetă de renume, luptătoare victorioasă pentru reintroducerea limbii române, a grafiei latine şi a tricolorului în Republica Moldova, unul dintre talentele cele mai viguroase ale liricii româneşti din totdeauna. Spre regretul meu, nu am aflat această prea tristă veste din media, ci de pe blogul de scriitor al poetului Ion Murgeanu, mereu receptiv la dureriule naţiei. http://absentul.blog.spot/ Astăzi citesc un comentariu şi pe blogul poetului LIS: http://liviuioanstoiciu.ro/. Amândoi îşi mărtirisesc tristeţea/amărăciunea la pretimpuria trecere a Poetesei, dar şi admiraţia pentru poezia ei

marți, 13 decembrie 2011

O întâlnire predestinată, II; Scriitorul zilei: Nichita Stanescu; poezii, fotografii

ion lazu: O întâlnire predestinată, II.

(...) Ce se întâmplă?, continuă dl Nistor. De la un moment dat, vedem că iese din curtea dlui Dima un om prăpădit, chiar cu oarecare dificultăţi la mers... Ne-am zis că va fi vorba de vreun chiriaş, cum se întâmplă. Dar acest intrus în cartier, tot trecea încoace şi încolo, pe trotuarul din faţa casei noastre. În acea perioadă eu deja exersam din plin la vioară. Muncă de ore şi ore, în camera cea mare, de la stradă, destinată exerciţiilor mele. Şi, cândva, mama primeşte prin poştă o scrisoare, am păstrat-o, o mai am: Stimată doamnă şi tovarăşă... Şi expeditorul, nimeni altul decât intrusul, îi spunea Mamei mele că fiul ei are talent

luni, 12 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Felix Aderca; poezii, fotografii

ion lazu: O întâlnire predestinată..., I.

Ieşind de la recitalul de flaut şi chitară (despre care am relatat aici, pe 6 decembrie curent), după ce mersesem să-l îmbrăţişăm pe Andrei Ionescu, venit în ultima clipă şi plasat în extrema dreaptă a sălii, am coborât scările spre hol, doamnele în faţă, eu întârziind să mai privesc o dată, cu mare admiraţie granitul din care au fost tăiate lespezile, un granit ocular, de o frumuseţe extremă – un alb gălbui cu o nuanţă de roziu – ceva de o delicateţe aproape celestă, întrecând de departe faimosul granit roşu, de Rapakivi, cel din care a fost tăiat sarcofagul lui Napoleon, aşa numitul „porfir”;

duminică, 11 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Dan Simonescu; poezii, fotografii

Noi suntem stelele (Poezia zilei)

ion lazu: Străinul

Poezia începe cu ochii închişi

În căutarea unui gorgan abstract

De unde să poţi vedea lăuntric.

Strângi din pleoape. Nimic. Şi atunci

Poezia începe cu un arc de cerc

Peste lucrurile din odaie,

Cu o privire văruind

Din tavan spre podea. Aştepţi. Şi atunci...

Poezia începe

De la rama ferestrei

Şi nu mai sfârşeşte ieşind din casă.

Ea se lasă purtată de-un nor

De o pasăre, de un drum

De un om.

Ea se duce cu omul, se duce cu dorul

Oboseşte, dă colţul, dă zarea...

Rămâi la geam: cel mai singur ins,

Străinul celor din stradă, duşmanul familiei.

Astfel. Şi mult mai târziu

Imensul gol se umple de cuvinte

Ca de glasuri un altar.

1981, Alexeşti-Vâlcea
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)



SCRIITORUL ZILEI: Dan Simonescu, n. 11 decembrie 1903 - d. 11 martie 1993


90 de ani i s-au dat acestui muscelean devenit cândva membru de onoare al Academiei pentru a fructifica cercetările sale privind cartea veche românească şi manuscrisele medievale. A urmat liceul la Piteşti, din 1921 a făcut Filologia la Bucureşti, iar din 1925 Ion Bianu, care i fusese profesor şi îndrumător, îl aduce la Academia română, pentru a se ocupa de istorie literară, manuscrise medievale şi carte veche. În 1942 devine profesor titular la Litere şi Filosofie, Universitatea din Iaşi. În 1952 este îndepărtat din învăţământ, devenind simplu cercetător la Institutul de istorie Nicolae Iorga, demn continuator al unor Bianu şi Cartojan. Încă în 1926 dăduse Încercări istorico-literare. Carte veche românească şi tipărituri în centre româneşti medievale; în 1943 colaborează la editarea vol. III din Bibliografia românească veche, iar în 1944 reuşeşte să editeze vol IV al redutabilei Bibliografii. În 1981 scoate Pagini din istoria cărţii româneşti. Mai puţin prezent în viaţa literară a vremii, Dan Simonescu este cărturarul devotat şi stăruitor, care nu precupeţeşte efort, inteligenţă, competenţă, pentru a completa un capitol esenţial în construcţia culturală a oricărei naţiuni: cunoaşterea temeinică şi calificată la nivel academic a faptelor din trecutul literar al ţării. O întreprindere niciodată îndeajuns apreciată de beneficiarii acesteia.

sâmbătă, 10 decembrie 2011

scriitorul zilei: Ion Chinezu, poezii, fotografii

Noi suntem stelele... (Poezia zilei):

ion lazu: Poezia însă
                         Lui Georges Astaloş

Aşa cum nu poţi muta pe cer norul

Uşorul

Decât intrând în casă, trăgând storul

Aşa cum nu poţi schimba direcţia vântului

Decât rotindu-te cu ochii închişi

vineri, 9 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Banu Rădulescu; poezii, fotografii

Noi suntem stelele... (Poezia zilei):

ion lazu: Ambitus    
Lidiei

A trăi într-o mare iubire
Înseamnă să o şi uiţi –
Să nu-i mai atingi marginile
Să porneşti în zori spre o răscruce de-a ei
Şi să nu ajungi la ţintă până-n crucea nopţii;
Să te roteşti, ca prin aer Pământul
Fără măcar să-l presimtă.

joi, 8 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Marin Sorescu; consemnari; poezia zilei; fotografii de autor

Noi suntem stelele...(Poezia zilei)

ion lazu: Acea pasăre

Acea pasăre al cărui nume îmi scapă

Dă din aripi, dă iute din aripi

Şi deodată se lasă în voia zborului

Desenând o sinusoidă ageră.

miercuri, 7 decembrie 2011

scriitorul zilei: Sorin Titel; poezii; fotografii

noi suntem stelele...

ion lazu: Convalescenţă


Aud pe cineva urcând

Pe scări, încoace.

Aştept. Nimic. Şi iar.

Înţeleg că au fost

Chiriaşii de la parter

Care urcă cele două trepte

marți, 6 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Nicolae Baltag; poezii; fotografii

ion lazu: Recital de flaut şi chitară la Aula Bibliotecii Centrale Universitare: Ion Bogdan Ştefănescu şi Costin Soare.

Ieri, imediat după orele 18 pornim împreună cu Valentina B., care venise în vizită, la BCS, pentru un concert de flaut şi chitară.  Ca să facem câţiva paşi pe jos, coborâm la staţia Izvor şi o tăiem prin Cişmigiu. De-acum cu podoabele sărbătoreşti. Traversare dificilă a Căii Victoria, la acea oră a serii, dar probabil la orice oră a zilei. De sub burta calului monumentului de Mestrovici, vedem ceva lume la intrarea BCS. Să fie probleme cu intrarea? Nu, doar oameni care îşi aşteptau invitaţii. Pe noi ne aşteaptă dl Neculai Nistor, chiar pe ultima treaptă când să pătrundem în sală.

luni, 5 decembrie 2011

scriitorul zilei: Leonid Dimov, poezii, fotografii

noi suntem stelele... (poezia zilei)
ion lazu: Umbra

E o mare durere

Ce mi se cuvine

Întru zdrobire şi sfâşiere –

Dar durerea nu vine.


Am estimat-o printr-un

Calcul mental.

Mă ajunge doar vârful umbrei

De pe celălalt mal.

1968, Pocola-Beiuş
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1096)


SCRIITORUL ZILEI: Leonid Dimov, n. 11 ianuarie 1926 - d. 5 decembrie 1987
Născut la Ismail, în sudul Basarabiei din România Mare a Interbelicului, ca fiu al unei lipovence cu un evreu, şi-a reluat numele mamei, în peroada legionară, ca măsură preventivă. Liceul la Sf. Sava, trei ani la Filologie, alţi trei la Biologie, ca să nu termine nimic. Căsătorit cu o româncă şi recăsătorit a doua oară cu fosta soţie a lui Teodor Pâcă. Totuşi, sau tocmai pentru că se angrenaseră într-un grup al boemei de după război, unde făceau figură aparte necunoscuţii pe atunci Tudor George, Gh. Mărgărit, Teodor Pâcă, actorii Constantintin Rauţchi, Ludovic Antal, mai junele George Astaloş, în forfotă cu pictori, graficieni, atâţia alţii din gruparea Singaporeană (vezi Baladele singaporene ale lui Tudor George). Apăruţi - ca supravieţuitori - pe scena literară prin anii 65-70, deci după o perioadă de două decenii prohibitive. S-au sustras proletcultismului, dar acesta nu le-a dat drept în cetate... Mai târziu, păstrând coeziunea dar mai ales opţiunea neangajării şi militantismului, s-au făcut cunoscuţi drept onirişti. Era în fapt o racordare la mişcarea avangardistă de dinainte de conflagraţie. În cazul lui Dimov avangardismul este de viziune, pe când transcrierea se face totuşi în cheie clasică, a sonetului, rondelului, baladei. Ca forme de evaziune de la înregimentarea pe linie. Versuri, 1968, 7 poeme tot 1968, Carte de vise, 1969, Semne cereşti, 1970, - din simpla cronologie deducem o lungă perioadă de interdicţie, când autorul a scris pentru sertar - şi apoi o avalanşă de cărţi, atunci când singaporenilor li s-a dat verde de la cenzură. Făcuseră muncă de negri sau de traducători, toleraţi cu chiu cu vai; Dimov a semnat traduceri din poeţi francezi, italieni şi desigur din marii poeţi ruşi - ca totuşi să aibă un mijloc de subzistenţă - şi o acoperire socială... Altfel, neîncadraţi, mai ales politic. Iar Leonid Dimov, într-o noapte se poartă huliganic la baza unei statui a lui Stalin, deci este pârât şi nimereşte la puşcărie pentru câteva luni (1958)... A păstrat totdeauna tăcere cu privire la respectiva împrejurare. L-am trecut pe lista scriitorilot români încarceraţi.
Văzut adeseori la Casa Scriitorilor (chelie la discreţie şi lungi plete pe ceafă, mustaţă pe oală, iar de la o vreme barbă lipovenească, neretuşată; nas ascuţit, mereu în grupul singaporenilor, l-am considerat de la distanţă. Mai târziu, Ludovic Antal m-a pus în legătură cu Tudor George, dar nu m-am avântat în cercul lor care mereu părea să conspire curente literare disjuncte.
La Editura Vinea am fost lectorul unei ediţii definitive în două volume, Pe malul Stixului, 2003. Dar oricum, îl ţineam foarte sus pe Dimov, poetul lucarnelor, al evaziunilor din contingent într-o supra-realitate a fanteziei şi despletirilor metaforice; fantast, barochist, ironic şi manierist, poezia lui pare să se dezvolte la cheremul rimelor care se cheamă una pe alta, aparent fără vreo rigoare, într-o poveste dezlânată, aglutinantă, mizând pe o poantă finală. Pornită de oriunde, balada se încheie la voia autorului. Care nu-l are niciodată în calcul pe eventualul cititor. Diferit în acest fel de baladistul Tudor George, care se dezlănţuie după strategiile retoricii; cât despre Pâcă, sonetele lui, clasice şi puţine, nu erau în circulaţie.

I-am pus o placă memorială la scara 7 a unui bloc ceauşist de pe Calea Colentinei nr.1, colţ cu Mihai Bravu:

Din ion lazu: Intrusii. Odiseea plăcilor memoriale:
Mergem pe Dacia şi pe calea Moşilor până la Obor, detectez blocul lui Caraion, intru la parter, aranjez cu dentistul să ne dea curent electric, dar... se dovedeşte că nu am luat placa, ne-am încurcat în liste..., vom reveni mâine. Manevrăm şi ajungem la scara 7 a blocului lui Leonid Dimov... Noroc că-l găsesc pe administrator, care merge să-l aducă pe preşedintele de bloc. Găsim locul cel mai potrivit, între două ferestre, la nivelul parterului, ştiut fiind că bucureşteanul nu-şi ridică în veci privirile dincolo de parter: a recunoscut locul, ce-i mai trebuie? Un neam cu ochii în pământ... Ne dau curent angajaţii unei firme de la ferestrele respective, începem să fixăm placa, se adună oameni din bloc, se arată bucuroşi, inclusiv locatarul care data trecută ne privea tare circumspect; se dovedeşte un mare cititor, vorbim de Dimov, de alţi scriitori şi artişti în trecere pe-aici; mi se aduc de sus cărţi cu autograf de la poet. Aflu că şi Alexandru Chiriac, basarabeanul meu cu lucrări din trecutul provinciei urgisite a locuit aici. Şi poeta Mira Lupeanu, soţie de ataşat cultural în China, cea care în final şi-a pierdut minţile. Le spun că a decedat de curând. Se mutaseră în Titulescu. A făcut traduceri iscusite din Li Tai Pe. Îmi dau seama ce bine e să ştii astfel de lucruri, ca scriitor, să nu dai din colţ în colţ când vine vorba de un confrate de condei.







ion lazu: Din fereastră de la noi...







duminică, 4 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Al. Oprea; poezii, fotografii

Noi suntem stelele... (poezia zilei):

ion lazu: Trezie

În întunericul unde priveşti

Cresc plante nefireşti

Înalte, clorotice, abia prelinse

Cu o sete rea sorbind

Vlaga seminţelor ninse,

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Dumitru Alexandru; poezii, fotografii de autor

Noi suntem stelele... (poezia zilei)


ion lazu: Poezia 3 decembrie

               lui Dumitru Alexandru, in memoriam

Îngere şi îngere

Cin’ţi-a fost tăiat

Spre a noastră plângere

Aripile de zburat?

vineri, 2 decembrie 2011

ion lazu: Un comentariu pe blogul poetului Ion Murgeanu; Scriitorul zilei: Nicolae Labiş; poezii; fotografii de autor

Poete Ion Murgeanu şi prietene, mi-ai făcut nu doar o surpriză foarte plăcută, ci şi o mare bucurie spirituală prin această punere în pagină, pe blogul Dtale absentul.blog.com  a străduinţelor mele de scrib al evenimentelor de la Târg, - de data asta fiind vorba despre bunul Dtale şi al nostru prieten don Cezar. Mai mult decât oricând, am regretat aproape fizic faptul că n-ai putut veni la lansare, ca să-i fim alături nălucii poetului, când i se firitiseşte poezia.  

joi, 1 decembrie 2011

Târgul Gaudeamus la Final; Scriitorul zilei: Cezar Petrescu; poezia zilei; fotografii de autor

ion lazu: Final la Gaudeamus cu Cezar Ivănescu

...La şase fără zece minute, îmi iau seama din deambulările mele prin Târg şi dau fuga pe scări în sus spre... Poezie, nu-i aşa?, spre lansarea Cezar Ivănescu. La stand - nimeni!(??). Ce să fie? Poate ora nepotrivită... În alţi ani, ora închiderii era 14, era 16, niciodată nu au ţinut târgul până la ora 20... Pe la standuri, observasem strângerea în pripă a cărţilor, vitrinelor etc. Şi o atenţionare îmi ajunsese la urechi: La 20 se închid etanş intrările. Dacă nu ne mişcăm eficient, restul îl recuperăm abia mâine...
Dar apare dl Buzea de la Junimea, cunoscut mie din precedentele descinderi la standul Junimea. La nedumerirea mea: Păi lansarea e jos, la Dacia! Şi o zbugheşte, cu nişte cutii în braţe. Eu: după dânsul, că tot nu mă dumirisem unde e Dacia. Era în marele hol... Iau poziţie. Căci deja acad. Eugen Simion sosise, se relaxa pe o canapea, în vorbă cu un domn despre care apoi am aflat că este ambasador. Cameramani, reporteri. Dar şi Gabriela Creţan cu soţul ei Gelu Alecu, acesta fotografiind, filmând. Şi Clara Aruştei, asemenea Adela Popescu, deci oameni cu care mă văzusem şi la precedenta lansare, la fosta Poştă Mare (Muzeul Naţional de Istorie, despre care am relatat pe fostul blog, dispărut în eter...).  O reporteră de la RRC, foarte comunicativă, colocvială, îl înregistrează pe un domn vârstnic, aşezat pe cealaltă canapea, citind din carte poema Înălţare. Vine la mine Gabi Creţan: O problema mai gravă, nu are cine să dea un interviu la TVCultural, dânsa nu e în voce, nici nu reuşeşte să depăşească tracul... Eu nu marşez. Ce să fi spus, de circumstanţă: Că e vorba de integrala poeziei lui CI, că în sfârşit cititorii îl vor avea in integrum? Că poezia unuia dintre marii noştri lirici de după Război are în sfârşit cale deschisă spre inimile cititorilor, chit că poetul, vai, nu mai este... Dar nu răsfoisem măcar cartea, ci doar pe cealaltă, antologia lui Daniel Corbu Cezar Ivănescu în amintirile contemporanilor săi, unde găsisem cele două texte ale poetului Ion Murgeanu,începând cu pag, 181.). Derobarea mea meu s-a dovedit salvatoare, căci apoi a reieşit că este vorba din nou despre o culegere, o antologie întocmită de Clara Arustei...
În fine, Eugen Simion nedând vreun semn de grabă, ba dimpotrivă, în vreme ce prin spatele nostru lumea se retrăgea, se retrăgea, interviul pentru televiziune îl dă dl Marcel Buzea, redactorul de la Junimea... Şi, în fine, începe lansarea propriu-zisă. Sunt două microfoane cu stativ, aşezate la distanţă, ES va vorbi nederanjat. Dar deasupra actanţilor este plasat un mare ecran tv, pe care mulţii spectatori ar vedea mai bine pe vorbitor. Însă... prea puţini aceştia, doar noi, câţiva - degetele unei mâini, strânse pumn! În ce mă priveşte, plasat chiar lângă cel ce filmează-transmite pe ecran, am o senzaţie confuză: că aş fi oglinda care reflectă chipul vorbitorului...
Şi Eugen Simion... se lansează: Înainte de a vorbi despre poetul Cezar Ivănescu, simte nevoia să ne spună câteva lucruri despre sine însuşi: Tocmai s-a întors acum două ore de la aeroport, a făcut un voiaj la Lisabona. Şi în acele câteva zile lusitane miraculoase a avut răgazul să citească poezia lui CI, cu creionul în mână. (uneori dă la ultima pagină, unde probabil şi-a notat unele idei.) Or, ce impresie i-a făcut această lectură din scoarţă în scoarţă? Că avem a face cu un poet care nu seamănă cu nici un altul dintre colegii săi de generaţie, nici cu Nichita, nici cu Sorescu, nici... Cu sinceritate ne spune că nu l-a citit pe CI, la vremea respectivă, că nu a scris niciodată despre acest poet. Este greşeala noastră, a criticii, că nu l-am receptat cum se cuvine. Dar, na asigură, critica îşi rezervă dreptul să revină asupra erorii sale. Oricum E.S., dacă lucrurile merg bine, doreşte să scrie despre poet. Despre această carte a sa. Descoperă cu uimire un poet în descendenţă directă eminesciană, însă nu un resemnat, ci un spirit răzvrătit. Face referire la Rugăciunea unui dac, una dintre poemele esenţiale ale Eminescului, de referinţă în lirica europeană, poezie de la care se revendică şi Cioran.. C.I. ni se relevă ca un poet mistic, un poet al Morţii. Un poet la maternităţii şi al iubirii, teme care comunică între ele. Doinele lui, ca de altfel şi alte cicluri, arată o dimensiune a spiritualităţii naţionale. În mitologia sa Răul e dominant, însă şi-l asumă, precum Arghezi. Un poet nemioritic, o abordare atipică la români. Regretă a nu fi participat la bătălia pentru impunerea poetului C.I. Ar fi fost atât de simpu să o facă, mai ales că C.I. a trăit mulţă vreme la Mogoşoaia, în anturajul lui Marin Preda, pe care şi el l-a cultivat asiduu şi s-a străduit să-l pună în adevărata lumină.
După 1990 l-a pierdut din vedere pe poet, dar crede că de fapt Cezar Ivănescu se mutase în suferinţă, asemenea unui Thomas Mann. Constată o inaderneţă la lumea din jur. Pe lângă poetul substanţial religios descoperă şi un poet ludic, în secţiunea  Jeu d'amour, dar şi în Rosarium. Textele sale (l-a auzit cândva, la Mogoşoaia, cântând) erau făcute pentru a fi spuse pe muzică.
Cezar Ivănescu este un poet în răspăr, ce şi-a asumat singurătatea - s-a instalat în ea, personalitatea lui e asemenea unui vulcan ce stă să erupă. C.I, este un spirit complicat, are complexul paternităţii, pe cel al maternităţii. E.S. este convins că acest poet va fi descoperit de noile generaţii de cititori.
Marcel Buzea: Poetul lucra intens în ultima lui perioadă şi sfârşitul a căzut năpraznic. Editura a dus la îndeplinire visul lui Cezar I. de a serba 40 de ani ai editurii Junimea, în 2009. În această vară ar fi împlinit 70 de ani. Cu sprijinul dnei Clara Aruştei vor realiza integrala poetică a lui C.I. Postfaţa acestei culegeri a fost semnată de Gabriela Creţan, una dintre discipolele poetului.
Poeta GC îl consideră pe CI unul dintre cei mai mari poeţi mistici universali. E o judecată estetică, inclusiv gradul ei de subiectivitate. Cezar ar fi spus, cândva: Şi când scriu despre cartofi eu sunt un poet mistic. Poetul este un mare nedreptăţit al literaturii române. Spunea despre sine: opera mea poetică se situează la primul nivel sub maestrul meu Mihai Eminescu. A fost marginalizat politic, considerat mereu un "element" greu de ţinut sub control. Erudiţia lui era enormă, îţi trebuie o pregătire teribilă, un bagaj cultural nemaipomenit. Poezia lui nu are legătură cu interbelicul. Nucleul erudiţiei lui e un creştinism cosmic, care a asimilat vedele, upanişadele, gnosticismul. A aspirat afilierea la viaţa christică. Părăsit de prieteni, vândut de ei celor care şi în fostul regim îl persecutaseră. A trecut prin toate probele suferinţei. Lirica lui este fascinaţie şi tremendum.
Insurgent, cloşard, iubitor de Christos, truver, cărturar îndrăgostit de literatură, nimic din ce e sacru sau infernal nu lipseşte din alcătuirea sufletească a lui Cezar Ivănescu.
Şi astfel se apropie de sfârşit lansarea lui Cezar Ivănescu, o lansare postumă şi la drept vorbind post-festum, căci Târgul îţi strângea aripile... O dată în plus, prin această programare la o oră extremă, poetul iese în pagubă - şi înţelegem din ce motive... Căci drumul poeziei spre cititorii săi are nebănuite cotituri şi perfide întoarceri în loc, prin câmpia dezafectată rău a literaturii române.












Noi suntem stelele... (Poezia zilei)

ion lazu: Ţara fântânilor

Trup de piatră

Pământ sterp

Locuri părăsite

Viroage

Unde se-nrădăcinează

Statuia inversă

A unor fântâni.


Iubesc cu-ntristare

Balistica primară

A cumpenei piezişe

Şi moneda roasă

A cerului în adânc.

Fie să dăinueşti

În sufletele expandate

Ale urmaşilor în veac

Patrie cu trup secătuit

Şi venele apei închise


Cu lăncii înfipte

La-ncheieturile zării

Ucigând lent marea tristeţii


Şi cu doar fumuri toamna

De frunze amare

Lângă uitate guri de rai.

1979
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)



SCRIITORUL ZILEI:  Cezar Petrescu, n. 1 decembrie 1892  - d. 9 martie 1961

Tatăl, Dimitrie D. P, inginer horticol cu studii la Paris, mama dintr-o veche familie boierească dionspre Piatra Neamţ, viitorul romancier s-a născut la Cotnari dar şi-a urmat părinţii la Roman, unde şi-a început liceul. Continuat la Iaşi. Dreptul la Bucureşti, terminat în 1915. Reformat în timpul războiului, se va apuca de gazetărie, dar şi de literatură, urmare a unei vocaţii imperioase: debutase încă la 15 ani cu o proză scurtă, în 1907.  Situat cu primele scrieri în continuarea neosemănătorismului, prin contactul cu lumea oraşului va deveni un balzacian, ţintind să dea o replică românească, din secolul XX, a celebrei Comedii umane balzaciene, printr-o amplă frescă socială, din care rămân câteva romane de referinţă ale literaturii noastre interbelice. Autor a cca 70 volume, obţine în 1931 Premiul naţional pentru literatură, iar în 1955 devine membru al Academiei. Unul dintre cei mai mari gazetari ai primei jumătăţi de secol, dacă nu cumva cel mai important, a colaborat la majoritatea ziarelor şi revistelor vremii: Adevărul, Dimineaţa, dar a şi fondat reviste de mare deschidere: Gândirea, 1921 (cu Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu şi Lucian Blaga), ziarele Cuvântul, Curentul, România literară. Ziaristica de după Decembrie i-a reactivat toate numele de ziare pe care le înfiinţase sau la care colaborase. Măcar formal, se revenea la libertatea de expresie, la vremurile bune după care tânjisem... Până s-a văzut că a face gazetărie "liberă", în tranziţia românească, înseamnă a face jocurile ascunse ale unor potentaţi, îmbogăţiţi după revoluţie, cum de altfel existaseră şi îmbogăţiţii de după Primul război.
Gazetar şi scriitor celebru în epocă, cu maximă audienţă de public, în anii liceului meu i-am citit majoritatea romanelor, nu neapărat pe cele mai bine cotate (La paradis general, Baletul mecanic, Carlton, Greta Garbo, Oraş patriarhal, Calea Victoriei, Apostol), din biblioteca unchiului meu, stabilit la Craiova. Mare iubitor de Sadoveanu, dar, deduc, şi de Cezar Petrescu. (Va trebui cândva să-i fac parte dreaptă acestui providenţial unchi Gică, scriind despre el aşa cum se cuvine, căci în mintea mea el reprezintă pe cititorul adevărat, pasionat de ficţiune, deşi fără vreo pregătire din domeniul filologiei, ci simplu contabil sau magaziner, ce va fi fost la IFET. Şi cu care, foarte curios lucru, nu am discutat niciodată despre cărţi...)
Nu-mi explic mefienţa cu care este tratat de Călinescu în Istoria sa decât ca o invidie-ciudă privind imensul succes de librărie al ieşeanului. Or, a nu înţelege corect mecanismele de receptare publică a literaturii mi se pare o limitare. În particular, cred că autorii de sinteze-istorii ar trebui să ia în calcul şi impactul cărţii la public - pentru că , nu contest, sunt foarte importante câştigurile literare de la o etapă la următoarea şi de la un curent la altul; însă toate acestea rămân discuţii sterile dacă scriitorul, încadrat curentului cu pricina sau distanţat de opţiunile estetice ale confraţilor, nu dă cartea viabilă, de sine stătătoare, citită de contemporani şi luată în seamă de următoarele generaţii.
Personal, m-am nutrit din cărţile lui Cezar Petrescu, am admirat stilul alert, eficient, concreteţea lumii în care se mişcă personajele sale, mai puţin tezismul autorului, faptul că vedea lucrurile în alb şi negru, fără nuanţe, aducându-şi personajele sale inadaptabile în postura unică de victime ale maşinăriei progresului. Am înţeles paseismul lui, nu însă şi fatalismul istorico-geografic - romanul, oricât de "la obiect, nu trebuie să trădeze ideologia autorului, militantismul său, de orice culoare; şi în general vorbind, nu cred că scriitorul trebuie să fie explicit în ceea ce priveşte convingerile sale intime: nu interesează artistic decât realizarea literară, nu şi mobilulrile sale ideologice; ce-i drept, nu m-am speriat de finalul catastrofist pe care romanicerul îl pune la capătul tuturor drumurilor şi eforturilor, interesat în continuare de viaţa care foşgăie în paginile romanciewrului redutabil care este C.P. M-a impresionat în egală măsură iscusita utilizare a fantasticului.
Ca să nu spun ce minunate sunt cărţile sale pentru copii: Pif Paf Puf, Fram ursul polar, Neghiniţă. Au legănat copilăria multor generaţii. O vor face în continuare, cât va mai exista copilăria, adică lumea. Şi am întâlnit oameni în toată firea vrăjiţi de povestea lui Neghiniţă. Mărturisindu-mi cu emoţie acest lucru simplu, pe cât de semnificativ.

citeşte mai mult:

Ce va fi scris Cezar Petrescu după instalarea comuniştilor nu m-a mai interesat. Înţelesesem că încearcă o adaptare, de nevoie - pe când alţi mari scriitori interbelici o pîţiseră, erau interzişi, scoşi nu doar din manuale dar şi din librării şi biblioteci. Ostracizaţi, închişi sub cele mai sfruntate acuzaţii de subminare a orânduirii. În cartea de confesiuni scrisă cu poetul Ion Murgeanu, aduc vorba în mai multe rânduri, cum e şi firesc, despre Cezar Petrescu, poate autorul interbelic pe care, dintr-un motiv sau altul, îl citisem cel mai intens. De fapt este primul mare scriitor pe care l-am văzut în carne şi oase, la o manifestare culturală , în sala SRSC din Piaţa Amzei, spre sfârşitul studenţiei mele. Mai sigur în anul 1960. Descriu scena în Himera literaturii. Un domn complet albit, suplu, foarte bolnav, cum ne-a şi mărturisit. Iar la numai câteva luni, la începutul primăverii 1961, am mers să-l văd pe catafalc.
În cadrul acţiunii Plăci memoriale pentru marii scriitori, am fixat o placă de marmoră pe partea din stânga a impozantei intrări în blocul modern de la intersecţia străzilor C.A. Rosetti şi Vasile Conta, la nici o sută de metri în spatele Scalei. Pe cealaltă parte a intrării străjuia de decenii placa memorială a lui Cezar Petrescu, aceasta temeinică, având şi  un basorelief al romancierului.
De câte ori, în lansările mele prin Oraş, de data asta ca să re-fotografiez casele de scriitori (pentru ce a devenit mai apoi albumul Literaturile Bucureştiului, editura MNLR, 2010), nu am privit cu admiraţie la placa memorială, cu foarte reuşit basorelief, a lui Cezar Petrescu, temeinic încatrată pe faţada imobilului, cu frumosu-i text: "Aici a trăit şi creat în ultimii ani ai vieţii scriitorul CEZAR PETRESCU 1892-1961"  - iar ca să spun tot adevărul, este exact modelul pe care l-am preluat în inscripţionarea celor vreo 200 plăci memoriale răspândite prin tot oraşul, cu deosebirea că am renunţat la basoreliefuri, efigii, semnături, ca să reducem drastic costul unei plăci aşa încât, din aceleaşi fonduri să facem dreptate cât mai multor scriitori... Ca în primăvara acestui an (stupoare, oroare!), să găsesc faţada imobilului fîrî placa lui Cezar Petrescu devastată, smulsă din piroanele ei...  Şi totuşi, cealaltă placă, tot de marmură, a poetului Virgil Gheorghiu a rămas la locul ei. Ce să faci? Cui să te adresezi, să reclami, să protestezi, să ceri pedepsirea conform legii a huliganilor?! Singura explicaţie ar fi că au smuls placa memorială pentru a valorifica metalul basoreliefului - căci de utilizarea marmorei ca atare nu s-au preocupat: o parte din placă a rămas lipită pe zid...
Oroare, acesta este cuvântul. În chiar centrul capitalei, într-o perioadă fără mişcări sociale, de stradă etc. La ce ne putem aştepta? S-ar spune că aparenţa de civilizaţie se însoţeşte cu sălbăticia crasă, cu inconştienţa şi maleficul...
Nu e nimic de adăugat; decât că apocalipticul sugerat în scrierile lui Cezar Petrescu, neluat de mine vreodată în calcul, considerat încă o figură de stil dintre multele care au asigurat succesul de piaţă al romancierului, îşi amestecă paşii în mod perfid cu ai noştri, trezind din cotloane coşmarul Istoriei.








ion lazu:  De ziua naţională, flori din casa noastră...







miercuri, 30 noiembrie 2011

Consemnări de la Târgul Gaudeamus, IV; Scriitorul zilei: Paul Zarifopol; poezia zilei; fotografii

Din urmă: Târgul Gaudeamus spre final.

...Lansările de care vorbeam s-au terminat pe la orele 15 - dar ce să fac până la ora 18, când era anunţată lansarea unei cărţi Cezar Ivănescu, Erudita pietate? Mai ales că am fost invitat în mod special de Gabriela Creţan, una dintre discipolele lui don Cesare; şi în plus, i-am promis poetului Ion Murgeanu (prieten cu Cezar încă din perioada licelui şi a debuturilor) că voi fi faţă la eveniment.

marți, 29 noiembrie 2011

Consemnări de la Târgul Gaudeamus, III; Scriitorul zilei: N.D.Cocea;poezii; fotografii


ion lazu: Din urmă, despre Târgul Gaudeamus

Pe aceeaşi alee unde asistasem la lansarea de la Brumar, trec pe lângă un spaţiu prevăzut cu multe scaune, unde un număr de 6 domni  (Vartan Arachelian, Florin Rotaru) şi doamne prezintă producţia muzicală a lui Temistocle Popa, compozitorul din tinereţile noastre staliniste, al Lalelelor lui Luigi Ionescu, al cântecelor lui Dan Spătaru: Măicuţă dragă, În rândul patru, banca de la geam, Trecea fanfara militară etc. Şi mă opresc la standul editurii Tracus Arte, pentru că îl zăresc printre actanţii unei lansări pe basarabeanul Iulian Ciocan,

luni, 28 noiembrie 2011

ion lazu: Consemnări de la Târgul Gaudeamus, III; poezia zilei; scriitorul zilei: Cornel Regman; fotografii


ion lazu:O întâlnire la Târg...

Întâmplarea face că ieri la prânz, pe aleea cea nesfârşită, cu ceva de megalomanie asiatică, spre ciuperca Romexpo, mi-a apărut dna Zorina Regman. Venea de la lansarea volumului de Reflecţii şi Reflexe ale lui C.R. Însoţită de fiul Ştefănuţă, pe care mi l-a prezentat. S-a declarat impresionată de faptul că placa memorială pe care am pus-o pe Vasile Lascăr (Galaţi) nr. 106 stârneşte atenţia bucureştenilor. Mai ales că acum acolo este o staţie de tramvai, de autobuz. Zic: Păi chiar acesta este rostul plăcilor memoriale.

duminică, 27 noiembrie 2011

La Târgul Gaudeamus, I, scriitorul zilei N. Iorga

ion lazu: Relatare de la faţa... Târgului Gaudeamus, I.

În zi de duminică, să fii la ora 13 la Romexpo, ultimul nivel, ultimul stand pe dreapta, nu e lucru chiar la îndemână... Dar prietenia nu cunoaşte oprelişti, ea găseşte  întotdeauna calea de acces. Suntem la faţa locului: standul Editurii Brumar, gata să declanşăm aparatul fotografic şi să consemnăm. 
Primul chemat de amfitrionul timişorean Robert Şerban să-şi lanseze volumul de poezii Asigurări de viaţă, prietenul Florin Hălălău, va fi prezentat de Felix Nicolau şi de Nora Iuga.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

ion lazu: În jurul unui... Târg; scriitorul zilei: Vladimir Streinu; fotografii; poezii

ion lazu: În jurul unui... Târg

Spre casă venind, pe cel mai scurt traseu - monitorizat de-acum şi pe gps-ul autobuzului, - dar care cu toate astea  s-a vădit a fi şi cel mai lung..., am avut răgarul să-mi rememoraz scene de la Târg. Nu-ţi poate scăpa dezabuzarea celor din spatele standurilor, unde zi-lumină nu s-a oprit nimeni: să privească, să întrebe, să-şi noteze coordonatele - şi atunci aceşti tineri se pierd în jocuri pe calculator. Te urmăreşte întâlnirea cu un coleg de breaslă, venit să-l intercepteze pe mai tânărul critic literar X, însă mai bine plasat pe piaţa influenţelor - şi care l-a amânat din nou, căci îi promisese o prefaţă la noua carte, un referat la cutare editură etc.

vineri, 25 noiembrie 2011

ion lazu: Un nou rond de seară la Târgul Gaudeamus; Scriitorul zilei: Mihail Dragomirescu; consemnări, poezia zilei, fotografii

ion lazu: Un nou rond de seară la Târgul Gaudeamus

Văd că oricum mi-aş planifica ziua, la Târg nu ajung decât spre ora 18, iar ca să fiu mai exact, la şase fără un sfert - deşi azi am folosit un cu totul alt traseu... Şi, surpriză: animaţie în marele spaţiu circular de jos... 

joi, 24 noiembrie 2011

scriitorul zilei: Ion Sofia Manolescu; poezii, fotografii

Noi suntem stelele... (Poezia zilei):

ion lazu: Cântec mut
                         Lui Pan Izverna


I-am văzut gutuiului floarea,

Gutuii i-am simţit gustul.

Să părăsim locul, sună plecarea,

Îmi spune sufletul, justul.



Va înflori poezia mai rar –

Sunt brânduşe de toamă, destule.

Trece-n alţii suflul temerar.

Tu începi să strângi mere pătule.

miercuri, 23 noiembrie 2011

ion lazu: Târgul de carte Gaudeamus, I; Scriitorul zilei: Ury Benador; poezii, fotografii

"Repede ochire asupra..." Târgului de carte Gaudeamus 2011

 "Repede ochire asupra..." este primul titlu de cercatare geologică în România. Probabil autorul a calchiat o expresie din cercetarea apuseană; acum ar fi mai bine să se traducă: Scurtă privire asupra... O scurtă privire asupra Târgului ce chiar astăzi s-a deschis..., asta e tot ce pot să fac, nu mai mult.  Căci, luat de-ale vieţii valuri bloggiste, am ajuns la Târg doar cu puţin înainte de orele 18... Cum ar veni, la spartul târgului...

marți, 22 noiembrie 2011

ion lazu: filmul maghiar Calul din Torino; Scriitorul zilei: Iulian Vesper; poezii, fotografii, consemnări

ion lazu: Calul din Torino - un film maghiar ultrapremiat...

Calul din Torino - János Derzsi Mai alaltăseară, luat pe sus de la treburile mele bloggiste de Lidia, mare amatoare de tot ce înseamnă spectacol (teatral, cinematorgafic etc), care mai mobilizase şi alte prietene de-ale noastre, ajungem la Muzeul Ţăranului Român. 

luni, 21 noiembrie 2011

ion lazu: Prima Gală a poeziei româneşti contemporane, II; Scriitorul zilei:Constantin Crişan; fotografii, poezii


 ion lazu: Prima Gală a poeziei româneşti contemporane, II

...Şi a urcat pe scena Ateneului "însuşi" Mircea Dinescu. Mai sprinten mult decât cobreslaşii, înalt şi alegru, a avut însă o dificultate ce s-a dovedit insurmontabilă: să-şi încheie nasturele de la sacou. Cu cartea în mână şi cu ochelarii, s-a dovedit neînstare să rezolve această urgenţă, pe care prea bine ar fi putut s-o tranşeze înainte de a se lansa spre scenă... Sau a fost încă unul dintre gesturile ticluite anume ca să atragă atenţia?

duminică, 20 noiembrie 2011

ion lazu: Prima Gală a poeziei româneşti contemporane; scriitorul zilei: Mihai Beniuc; poezii, fotografii...

Prima Gală a poeziei româneşti contemporane

Ieri la orele16:30 când ne-am prezentat în faţa Ateneului, mai devreme, aşa cum ni se spusese, ca să ne obţinem locurile revervate din timp, telefonic, la intrare, pe scări şi pe alei vedem mare îmbulzeală mare, lume peste toate aşteptările. Se formaseră rânduri de doritori, aceştia fără bilete, iar pe noi, privilegiaţii, ne-au lăsat să intrăm, pe ochi frumoşi, iar locurile ne-au fost remise la o măsuţă din marele hol. Oricum, surpriza a fost aşa de mare, că n-am mai cârtit. Nici când, ajunşi în sală (partea dreaptă), am constatat că locurile noastre mai fuseseră repartizate la încă două grupuri de solicitanţă, unii sosiţi de la Târgovişte.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Din nou Poiana Stânii Regale, II; scriitorul zilei: Al. Vlahuţă; poezii, fotografii

ion lazu: Din nou: Poiana Stânii Regale, II

...Şi am ajuns la „Stânca lui GEANI”,  nume astfel caligrafiat cu duco albastru de bidineaua sălbaticului, iar imediat deasupra acesteia, din cărare (acum indescifrabilă, cum spuneam), se desprinde în stânga varianta spre a doua Belvedere - folosim această terminologie numai în familie, pe nicăieri nu am găsit referiri la punctul strategic de care vorbesc, iar cât despre vreun indicator-marcaj etc, nici gând! Dar fiind deja orele 12, ne-am hotărât să mergem mai întâi la Belvederea de sus, de lângă Poiana Stânii.

vineri, 18 noiembrie 2011

ion lazu: Din nou la Poiana Stânii Regale, I; scriitorul zilei: Iordan Chimet; poezii, fotografii

ion Lazu: Din nou: Poiana Stânii Regale, I.

Ieri, ca să nu pierdem ultima şansă de a vedea munţii în toamna târzie a acestui an, plăcându-ne prea tare ceea ce văzusem în escapada de acum trei săptămâni, ne-am mobilizat pentru o nouă excursie de o zi la Sinaia-Poiana Stânii Regale. Şi cu asta, foile de drum fiind epuizate, ne cuminţim până la noi ordine. Aproape că nu se pune problema unor pregătiri speciale, căci plecăm cu rapidul de 8:45 şi revenim la începutul serii – e cam cât o vizită mai lungă în alt cartier.

joi, 17 noiembrie 2011

scriitorul zilei: Magda Isanos; o excursie în Vânturariţa

ion lazu: O excursie în Vânturariţa, III

... Năică meştereşte la foc, acesta se aprinde repede şi frumos, din cetina uscată sar scîntei-artificii, iese fum bun, de brad şi de şiţă, înmiresmat – şiţa am adus-o dinăuntrul celuilalt refugiu dărîmat. Mai aduc lemne de priin preajmă, mai groase, ca să nu ne lipsească, la noapte. Oarecum împăcat cu soluţia la care am recurs şi minunîndu-mă cum se poate mobiliza omul, la o adică! Legea supravieţuirii... Dar Năică, pentru că e foarte obosit şi a mai băut şi multă apă rece, deodată se simte rău şi neînstare să înghită măcar un dumicat…

miercuri, 16 noiembrie 2011

ion lazu: O excursie în Buila-Vânturariţa, II; scriitorul Laurenţiu Fulga; poezia zilei

ion lazu: O excursie în Buila-Vânturariţa, II

...Dar nu e Ştevioara culmea spre care ne îndreptăm, ne lămureşte un june-cioban, un ins care fluieră tot timpul, probabil în mod reflex, întrerupîndu-se din melopee doar cît să ne răspundă la întrebări. E Susuleanu. Personificarea unuia de sus, cum ar veni… Îl suim pas cu pas, păşind pe mari smocuri de iarbă aspră; sus, în vîrful… Ajunşi sus (ulean), ne desfătăm privind împrejurimile şi cu osebire acei colţi înşiraţi care fac zona centrală a masivului muntos Vînturariţa, cum stă scris pe hartă. Lumea din vale îi zice Buila.

marți, 15 noiembrie 2011

ion lazu: O excursie pe Vânturariţa,I; consemnări, fotografii, poezii

ion lazu: O excursie pe Vânturariţa, I. (1979)

A durat doar o zi şi jumătate şi îmi pare chiar mie de necrezut nonşalanţa cu care ne-am aruncat în această aventură, aşa că mă grăbesc să notez aici cîte ceva, spre atestare, dînd şi unele amănunte spre a mă convinge că nu sînt victima unei năzareli. Ne-am hotărît pe neaşteptate, eu şi colegul Năică, abia în seara precedentă – aşa cum se iau marile hotărîri, în stilul: acum sau niciodată! 
Deci pregătirile au fost foarte sumare: hărţile din zonă, fâşurile, pulovere, maieuri de schimb şi sacii de dormit; în rest, de-ale gurii: pîine, costiţă şi caşcaval am cumpărat în drum spre autogară, de la băcănie. 

luni, 14 noiembrie 2011

ion lazu: o postare pe blogul N. Ciobanu; poezia zilei, fotografii

O postare pe blogul lui Nicolae Ciobanu, zis Culai:

Prietene Culai, cel mai simplu ar fi să sub-semnez sub... dl. Virgil şi gata!, pentru că spune esenţialul despre "frumoasele rememorări", ce "nu-ţi mai aparţin". Şi chiar ai scris foarte măiestrit, ca fiinţă simţitoare, cu bună-cuviinţă şi umor fin, iar nu "lovit de cal" - expresie ce am auzit în extremul nord al Moldovei, la Darabani, pe Prut... În ton decent-elegiac. Cu înţelegere adâncă a vieţii tradiţionale săteşti, unde meseriile aveau rostul lor şi structurau lumea. Torsul poveştii ca atare l-ai "tors" precum Nică Torcălău, ori că l-ai practicat la propriu, ori că ai observat cu atenţie şi ai reţinut ce îndeobşte se prea uită. E un curaj şi un semn bun de scriitor să abordezi teme de toţi aşa-zis-ştiute, dar care învie numai sub pana celui dăruit.

duminică, 13 noiembrie 2011

ion lazu: monografia bibliotecii judeţene vâlcea,III; Scriitorul zilei: D. Stăniloae

ion lazu:  Monografia Bibliotecii Judeţene Vâlcea, III

Răsfoim în continuare Monografia, cu sentimentul că sunt la fiece pagină prea multe lucruri interesante, demne de reţinut, asupra cărora am fi bucuroşi să putem reveni, să aprofundăm... O instituţie precum biblioteca judeţeană nu e doar un ghişeu de la care se iau şi se returnează cărţile citite, migălite, ruminate. În fapt o astfel de instituţie este un organism viu – şi cât de complicată e o singură celulă viabilă, care musai să-şi asigure toate relaţiile cu mediul în care palpită, tainic. Iar cartea însăşi „are aripi”, cum mă asigura într-o poezie prietenul poet vâlcean Felix Sima. „Doamne, cum mai zboară cartea...”

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Scriitorul zilei: Mircea Nedelciu; poezii; fotografii

Noi suntem stelele (Poezia zilei)

ion lazu:  Strada
Lidiei

 Abia acum
Linişte şi linişte prin încăperi
Uşi ermetic închise –
Pustiul ce-mi pare de neatins
Chiar dacă ţine de două plecări.

joi, 10 noiembrie 2011

ion lazu: Comemorări 110 la Academie, II; poezii, fotografii

Comemorări 110, II.
 Acad. prof. univ Theodor Neagu îl evocă pe mentorul său Miltiade Gh. Filipescu. De fel dinspre Tecuci (Burdusaci), fiu de învăţător. Rămas orfan la 9 ani trebuie să preia grija familiei, având trei surori mai mici. Îşi va da examenele în particular, la gimnaziul din Tecuci, la cel din Bârlad, unde îl are ca profesor pe A.D. Sturdza, apoi liceul la Bucureşti. Intră la facultatea de Ştiinţe ale naturii. În studenţie militează pentru înfiinţatea Societăţii Tinerilor Naturalişti, având 70 de membri şi bogată activitate, redactând publicaţia Societăţii, propunând printre altele oreglementare privind protejarea siturilor geologice, o idee în premieră europeană. Colaboratorii revistei erau viitorii noştri mari naturalişti: Bogoescu, Codreanu, Preda,  - şi întâmplarea face să-i fi avut profesori de Zoologie în primul an de facultate. Dl Bogoescu abia ieşit din detenţie, introdus la curs de... colegul Codreanu!, ne-a ţinut primele cursuri în libertate. Într-un costum de-i plângeai de milă. Dar desenând dumnezeieşte: Clasa Flagelate...

miercuri, 9 noiembrie 2011

lansare Nicolae Breban: Singura cale; 3 comemorări la Aacademie; poezii

Comemorare 110, I.

 Astăzi de dimineaţă, la sala Ion Heliade Rădulescu a Academiei Românbe a avut loc comemorarea a 110 ani de la naşterea a trei academicieni, toţi geologi: Ion Băncilă, Miltiade Filipescu şi George Murgeanu, prezentaţi chiar în aceată ordine alfabetică, dar de fapt şi în ordinea naşterii lor, în acelaşi an 1901. Întâmplarea face să-i fi cunoscut pe toţi trei, căci am intrat la facultatea de Geologie în 1956, când profesor de paleontologie mi-a devenit Miltiade Filipescu, despre care toată lumea vorbea cu respect; aflasem că era şi Directorul Institutului geologic. Evocat de Theodor Neagu, actualmente el însuşi academician, care pe atunci, proaspăt revenit din stagiul militar post-studenţesc, mi-a fost asistent la aceeaşi materie. Deci cu doar 6-7 ani mai mare decât  noi, bobocii. Nu mă mai mir că ne alergam printre bănci...

marți, 8 noiembrie 2011

Scriitorul zilei: Mihai Şora; Ion Brad-82; Poezia zilei



ion lazu:   S.L.D.
                  Lui Cezar Baltag, in memoriam

Vorbiţi în şoaptă
Ceva se petrece
Sub pragul vostru auditiv.
Aşa cum silabele gurii tale
Sunt sorbite de timpanele ei, tot astfel
Acolo, în adânc,
Picură ceva –
Pământului îi scapă lacrimi
Pe care le-nghit rădăcinile,

luni, 7 noiembrie 2011

Scriitorul zilei: Paul Georgeascu; Valeriu Râpeanu - 80


Simona Grazia Dima - Nicolae Macovei: Păsările din vis

La Rotonda MNLR a avut loc astăzi după amiază vernisajul  expoziţiei Păsările din vis, simbioză a Poeziei (Simona Grazia Dima) cu Digital-Art (Nicolae Macovei), în realitate nu mai mult de 10 poeme în parteneriat cu tot atâtea imagini ale artistului digital NM, care şi-a exprimat bucuria şi gratitudinea faţă de cei ce s-au mobilizat să participe la eveniment. Şi nu erau puţini colegii din ambele bresle,

duminică, 6 noiembrie 2011

Piesa Despre iubire la om; scriitorul zilei: Mihail Sadoveanu; poezia zilei

ion lazu: note despre piesa... Despre iubire la om

Aseară foarte târziu, de la 21:30 până după 23:30 (încât am pierdut ultimul metrou şi a trebuit să revenim acasă cu un autobuz de noapte), am văzut la Teatrul Naţional  piesa Despre iubire la om,  jucată de actori de la Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov, în regia lui Alexandru Dabija. O piesa foarte bună, subiect tulburător şi punere în scenă simplă, funcţională, jucată strălucit de cei trei actori tineri braşoveni, despre care nu ştiusem o iotă până acum.

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

ion lazu: Părinţii; scriitorul zilei: Mihail Sadoveanu, n. 5 nov. 1881

Poezia zilei

ion lazu: Părinţii

       Fratelui meu Gelu

Tremur şi tac:
Ce mult v-aţi schimbat
De când am plecat
Cât aţi pierdut
Din trup din glas.

Nu v-a mai rămas
Decât un fir vibrând
Care vă ţine sufletul
Pe sub stern atârnând.

Atât de scăzuţi subţiaţi
Că aţi încăpea desenaţi
Unul lângă altul
Pe uşile împărăteşti.

vineri, 4 noiembrie 2011

ion lazu: Despre D’ale Carnavalului, în regia lui Silviu Purcărete.

ion lazu: Despre  D’ale Carnavalului, în regia lui Silviu Purcărete.

 Aseară târziu, căci suntem spre sfârşitul toamnei, şi conform orarului alternativ ora 20:30 este „înaintată”, am ajuns la Opera Română, zărind încă de pe Cheiul Dâmboviţei o mare de oameni (dincolo de o mare de limuzine, desigur.) Încă nu s-a dat drumul la intrare? Sau e o înghesuială de zile mari? Apropiindu-ne, observ că se dăduse drumul la intrare, dar cum să răzbeşti?! prin zidul neclintit de spectatori în aşteptarea semnalului salvator: s-a terminat intrarea celor cu bilete, cu invitaţii, cu legitimaţii, de-acum puteţi intra şi dumneavoastră! Ne-am strecurat, cu Lidia, făcând noi parte din categoria privilegiată, a celor cu legitimaţii.

joi, 3 noiembrie 2011

ion lazu: Despre Monografia Bibliotecii Judeţene Vâlcea, II

ion lazu: Despre Monografia Bibliotecii Judeţene Vâlcea, II

Este pilduitoare în sine Istoria creării şi dezvoltării până la stadiul actual a Bibliotecii judeţene Antim Ivireanu, aşa cum ne este prezentată în Monografie, descifrată din mulţimea documentelor. S-a început de la 4 camere (depozit, sală de împrumut, de lectură  şi de la o dotare precară: 10 scaune, 11 rafturi etc) într-un local neadecvat , împreună cu alte două trei instituţii de cultură...

miercuri, 2 noiembrie 2011

La Sala Oglinzilor, lansare de poezie băcăuană

ion lazu: La Sala Oglinzilor, lansare de poezie băcăuană

La Sala Oglinzilor, bucureştenii Radu Cârneci şi Florentin Popescu au fost gazdele unei lansări de poezie băcăuană. Mai întâi a fost vorba despre cartea de poezii a dlui Dumitru Brăneanu (în fapt o antologie, Pelerin la templul cuvântului, reunind poezie de iubire în stil neoromantic dar şi cu tematică religioasă, într-o serie ce va însuma 100 antologii de autor - proiect european al Universităţii Petre Andrei din Iaşi), secondat pentru această ocazie specială de poetul şi eseistul Calistrat Costin, preşedintele Filialei Bacău a USR (înfiinţată în 2002 şi având în acest moment nu mai puţin de 85 membri) şi de prof. Grigore Codrescu, critic literar – un „critic incomod”, de-ar fi să ne luăm după titlul celei mai recente culegeri de cronici literare ("poezia religioasă a lui D.B. este pendularea între aspiraţia spre absolut şi tristeţea de a trăi în material..."; identifică la autor o "formulă de scriere"), de dna Carmen Mihalache, redactor-şef al revistei Ateneu, în noua sa formulă redacţională, de prozatorul Dan Perşa (exorcizarea răului "în florile albe de cireş"), şi de tinerele poetese Loredana Dănilă şi Tincuţa Horonceanu Bernevic, ambele membre ale numitei Filiale scriitoriceşti şi care, la un moment dat al desfăşurării de forţe din provincie, ne-au oferit un scurt recital din creaţia lirică proprie: Suflet de rezervă, Rugă ) din volumul Suflet de rezervă) şi respectiv: Două jucării (din volumul Strigătul ca o punte).

marți, 1 noiembrie 2011

ion lazu: cronică teatrală la piesa "Îngropaţi-mă pe după plintă";

ion lazu: Îngropaţi-mă pe după plintă...

Aseară, am fost la o altă piesă de 3 ore şi jumătate. Şi tot o piesă cu temă rusească.  De data asta după un roman autobiografic (apărut în 1995) al lui Pavel  Sanaev, scriitor şi cineast rus. Traducerea Maşei Dinescu ne propune un limbaj foarte colorat, dacă nu de-a dreptul... contondent, în fapt adecvat cum nu se poate mai bine personajelor. Personajului, căci piesa e dusă de la un capăt la altul de Bunica, Nina Antonovna (Mariana Mihuţ), pusă necontenit în situaţia de a se desfăşura de cel de al doilea protagonist de bază al spectacolului, nepotul Saşa (Mihai Râlea), care îşi reaminteşte împrejurările stresante ale convieţuirii sale cu bunicii; de la rememorare se trece nemijlocit la jocul de scenă. Sunt avatariile unui copil practic sechestrat de bunica sa, persoană acaparatoare, „autoritară”, ca să folosim un eufemism.

luni, 31 octombrie 2011

Ion lazu: Ilinca Dumitrescu şi invitaţii ei; fotografii, poezii

Ion lazu: Ilinca Dumitrescu şi invitaţii ei.

Ieri, duminică dimineaţa, la Sala Euterpe, Ilinca Dumitrescu şi invitaţii ei, emisiune-spectacol care se transmite apoi şi pe postul TVRM. Tema: Patrimoniul Radiodifuziunii Romîne, atât cel sonor cât şi cel scris, valorificarea acestuia de către Casa Cărţii Radio, editură ce rotunjeşte un deceniu şi jumătate de activitate meritorie, valorificând un patrimoniu cultural inestimabil. Invitaţi de onoare, scriitorii şi oamenii de radio Valeriu Râpeanu şi Titus Vîjeu, realizatori ai unor emisiuni care i-au consacrat ca străluciţi militanţi pentru cultură, precum şi mai tinerii redactori din staful Editurii, Rafael Vieru şi Tiberiu Comandaşu. Un intermezzo muzical, susţinut de Ladislau şi Dolores Cendeş, interpretând o compoziţie mai puţin cunoscută şi cântată a lui Frantz Liszt, piesă cu care de altfel se află într-un turneu ce reface traseul lui Liszt în Principatele Române, dacă bine am înţeles.

duminică, 30 octombrie 2011

ion lazu: Despre "Însemnările unui necunoscut", după FM Dostoievski

ion lazu: Însemnările unui necunoscut, după F.M. Dostoievski

Aseară târziu, doar cât să nu pierd ultimul metrou, am ieşit de la piesa Insemnările unui necunoscut, jucată la sala Toma Caragiu, sub bagheta regizorului Alexandru Darie. Un „regal actoricesc” care a durat nu mai puţin de 3 ore şi jumătate, cu o binevenită pauză. Spun binevenită pentru că este vorba despre o piesă „grea”, dificilă, care spre lauda trupei actoriceşti a reuşit să captiveze, iar de la un anumit punct să emoţioneze profund şi ân final să fie răsplătită cu îndelungi, călduroase aplauze. O maşinărie greoaie, nicidecum simplu de pus în funcţiuine. Masa inerţială este cu greu înfrântă, şi la început există chiar o ezitare prelungită,  o rulare „în gol” de 2-3-4 minute, când pe scenă nu se mişcă nimic.

sâmbătă, 29 octombrie 2011

ion lazu: Despre Monografia Bibliotecii Judeţene Antim Ivireanu Vâlcea

ion lazu: Despre Monografia Bibliotecii Judeţene Antim Ivireanu, Vâlcea

Primesc pe calea e-mail, de la delicatul poet şi bunul prieten de-o viaţă Felix Sima din Rm. Vâlcea un album editat la împlinirea a 60 de ani de la infiinţarea Bibliotecii Judeţene Antim Ivireanu, pe drept considerată „una dintre cele mai reprezentative instituţii culturale din Judeţ”. Se foloseşte un eufemism, pentru a menaja celelalte prestigioase instituţii, dintre care eu aş aminti, pentru că le cunosc activitatea: Teatrul, Filarmonica, însă eu aş pune BJAIV fără ezitare în fruntea tuturor celorlalte. Şi pot fi crezut pe cuvânt, căci am cunoscut îndeaproape această instituţie, graţie prieteniei cu Felix Sima, cu Ioan St. Lazăr, multă vreme directorul Bibliotecii şi un intelectual devotat cărţii, cu numeroase iniţiative benefice.

vineri, 28 octombrie 2011

ion lazu: Jurnal american,XXIII finalul; Lidia Lazu: poeme californiene; fotografii, poezii

NOTĂ: Scriam ieri aici: Cred că s-ar potrivi acestui sfârşit  de octombrie  nişte... "acorduri, arpegii, armonii..." de toamnă bacoviană...,: azi adaug:... Amintindu-ne că au trecut 130 de ani de la naştera marelui poet... "minor"
Pentru postarea de ieri a acestor 4 poezii recitate de LIDIA LAZU, am înregistrat DOAR 7 (şapte) vizitatori... Ar fi să ne întristăm, să ne descurajăm... Dar nu! Recidivăm în a-l promova pe Bacovia, cu toate riscurile.

BACOVIA-130
Pansele negre...: http://www.youtube.com/vatch?v=-bQEYKn9Cww

Carbonizate flori, noian de negru...:  http://www.youtube.com/vatch?v=Ri-WUOShcqA

Muzica sonoriza orice ecouhttp://www.youtube.com/vatch?v=43vDBXXQC7E

Acorduri, arpegii, armonii:  http://youtu.be/poBpN8oapvE

joi, 27 octombrie 2011

lidia lazu: Jurnal american,XXII; fotografii, poezii

Cred că s-ar potrivi acestor zile  de octombrie  nişte... "acorduri, arpegii, armonii..." de toamnă bacoviană...

BACOVIA
Pansele negre...:
http://www.youtube.com/vatch?v=-bQEYKn9Cww
Bacovia: CARBONIZATE FLORI, NOIAN DE NEGRU:
http://www.youtube.com/vatch?v=Ri-WUOShcqA
Bacovia: muzica sonoriza orice ecou:
http://www.youtube.com/vatch?v=43vDBXXQC7E
Bacovia: acorduri, arpegii, armonii:
http://youtu.be/poBpN8oapvE

miercuri, 26 octombrie 2011

ion lazu: Jurnal american, XXI; fotografii, poezii

ion lazu: Jurnal american, XXI

Ion lazu: ... Trebuie să intervin olecuţă în relatarea Lidiei, de data asta cu completări făcute tot din memorie. Şi iată de ce intervin. Pentru că în crucea celei de a doua zile, după ce am bântuit parcul Sequoia şi am mâncat  la o autoservire de la Recepţie şi am vizionat un filmuleţ ce se proiecta în mod continuu într-o sală alăturată, pentru cine ar fi vrut să-şi facă o idee mai exactă, deci după toate astea, când m-aş fi aşteptat să ne suim brusc în maşină şi să dăm viteză spre Los Angelesul nostru, numai ce-o aud pe Ileana că s-a gândit să nu pierdem ocazia de a vedea şi King Waley, dacă tot suntem în Parcul Sequoia.. M-am uitat pe hărţi, căci nu mă despărţisem de ele o singură clipă (eu, geologul...) şi ce am văzut m-a surprins aşa de tare încât am decis să tac chitic. Oricum, răsturnarea de situaţie era teribilă:

marți, 25 octombrie 2011

Discursul Regelui Mihai; Lidia Lazu: Jurnal american, XX; Elisabeta Isanos: cronică la Sălbaticul, III;

Discursul Regelui Mihai - o postare pe Reţeaua literară

Impresionant la maximum acest discurs al Regelui Mihai, pe cât de succint tot pe atât de dens! A voit Dumnezeu şi Steaua fastă a naţiunii noastre ca Regele Mihai să ajungă la împlinirea vârstei de 90 de ani, pentru ca bunul simţ să aibă în sfârşit câştig de cauză, în pofida tuturor sceleraţilor din politica noastră -  pe care inşi, tot laşi şi de nimic, i-am văzut şi la Şedinţa solemnă de astăzi... Ca, oricât de târziu şi după amânări şi obstrucţii penibile, să-l putem asculta şi vedea pe Rege vorbindu-ne de la cea mai înaltă tribună a ţării: Să ajungă până la inimile noastre mesajul generos, pozitiv şi înţelept al acestui bărbat unic în Istoria României. A acestei ţări "pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri" - memorabilă formulare a devoţiunii faţă de Ţară. Să audă şi Provinciile pierdute prin hotărâri nedrepte luate la sfârşitul războiului de Marilor puteri discreţionare că există un Înalt gând de Unire a tuturor românilor între graniţele istorice. La mulţi ani, Majestate! Ion Lazu

O nouă postare pe Reţeaua literară.

Mi-am exprimat punctul de vedere pe acest blog, şi n-aş fi revenit; dar constat că din acel moment pe imboxul meu apar atenţionări că pe Reţeaua literară au fost postate alte şi alte comentarii. Le-am citit, am apreciat bunul simţ al exprimărilor. Se constată că bunul simţ al oamenilor nu s-a atrofiat chiar de tot...
Însă apare o comenatoare care doreşte musai să se facă de ruşine. cu afirmaţii dubioase de genul. "Vâşinski ar fi negociat", "Fiica lui Petru Groza ar fi spus". Aceste insinuări nedemne vor să întineze momentul de importanţă istorică pe care în reprezintă Discursul Regelui Mihai. Apăi, dră/dnă Roxana, sau cum te vei fi numind în realitate, o întrebare de bun simţ: Ar fi acestea primele şi singurele ticăloşii şi măsluieli bolşevice, când ştiut este că au fabricat documente false pentru o întreagă istorie? Care timp de 5 decenii au făcut din Katin o hecatoimbă nazistă, când în fapt era "opra" lor?!
Apoi, ar fi în sine creditabile laudele către fiica sa ale unui Petru Groza, marele beneficiar al abdicării, cel care (pentru asta) i-a sărutat cizma tiranului Stalin?, care ne luase cu japca, în două rânduri, Basarabia şi Nordul Bucovinei? Eu înţeleg că aţi fost minţită de propaganda comunistă până aţi început să credeţi că e vorba de adevăruri sută la sută; înţeleg până la urmă şi faptul că v-aţi decis să mergeţi mai departe pe calea minciunii, a dezinformării, a acuzaţiilor veninoase; dar nu încetez să mă mir şi să mă indignez până unde îl împinge pe om ideologia. Îl face neom, pur şi simplu. Ceva mai lamentabil nu-mi pot imagina.
Şi acum, dacă prin absurd, repet: dacă prin absurd, Regele (rămas pe tron până în decembrie 47, când nu mai era alt monarh în Europa dată pe mâna bolşevicilor, când moştenitorul tronului bulgar fusese împuşcat etc, etc), dacă, să zicem, Regele ar fi primit o compensaţie, ceva, indiferent cât de puţin, ce înseamnă asta până la urmă? I s-a dat cumva ceea ce era de drept al său şi dintr-un condei i s-a furat en-gros? Ce anume i s-a luat.., veţi întreba. Ceea ce i s-a dat acum, aici, în România unde şi dvs trăiţi. Dacă tot nu aţi aflat ce i s-a dat înapoi şi din ce motive, interesaţi-vă. Dar nu înţelegeţi nimic, din păcate - sau şi mai grav, dvs doar vă faceţi că nu înţelegeţi, ca să minţiţi mai departe... Uitând însă că românul nu este atât de prost precum l-au vrut comuniştii pe care cu osârdie îi slujiţi încă şi astăzi.
Or, Regele ne-a vorbit despre demnitate. Despre identitate. E ruşinos, descalificant, să aruncaţi cu noroi peste viaţa unui supravieţuitor al istoriei. Vă ştiţi om de nimic şi nu v-a mai rămas decât să încercaţi să-i trageţi şi pe ceilalţi la nivelul vostru, în nimicnicie... Ce tristă, ce jalnică e neruşinarea...
Cât despre răstălmăcirea cu privire la Ziua armatei române, ce penibil! Se ştie că 25 oct. e ziua eliberării ultimei localităţi din Ardeal (Careii Mari), dedicată de armată Regelui său, la aniversare. Comuniştii au preluat această dată, ascunzând jumătate din semnificaţia ei. Căci, atenţie!, Roxana sau cum te-o fi chemând, Armata română l-a iubit dintotdeauna pe Regele său (şi nu l-a prea iubit pe Antonescu...).. La întoarcerea armelor, deşi armata deţinea forţa în ţară, nu a existat nici un singur gest de împotrivire Regelui. Nimeni nu s-a ridicat să spună: vrem să luptăm în continuare de partea nemţilor. Lumea era sătulă de război, se dorea terminarea lui cât mai grabnică...
Gogoriţa cu ostaşii dezarmaţi e de tot hazul... Ar fi fost mai înarmaţi dacă ar fi continuat să combată alături de nemţi? Unde e logica elementară?
Că ruşii au luat mulţi prizonieri, e adevărat. Aşa e la război. Au luat şi nemţii, dacă vreţi să ştiţi. Unchiul meu s-a întors după 2 ani de lagăr în Westfalia. Revenit în ţară, l-au închis 4 ani, pentru că... luptase în Est.  !20.000 ziceţi? Alţii dau cifra 50.000. Dar ce spuneşţi de faptul că la eliberarea Basarabiei, după 2 luni de lupte, deja muriseră 350.000 de ostaşi români? Ca Basarabia să revină sovieticilor...De-aţi cunoaşte cât de cât istoria acestei ţări. dacă v-ar durea câr de cât... Dar dvs înşiraţi minciuni, în momentele cele mai nepotrivite...Ion Lazu


 Lidia Lazu: Jurnal american, XX

A doua zi,  treziţi de dimineaţă, ca să profităm de timpul petrecut în Rezervaţie, ne-am plimbat îndelung pe alei, apoi printre două rânduri de stănoage, care delimitează cărarea, anume ca  vizitatorii să nu o ia razna drin pădure şi să strice echilibrul natural. Nu ai voie să intervii cu nimic, nici să ridici absolut nimic de pe jos, ceea ce noi erau foarte tentaţi. Spre exemplu, erau pe jos conuri de conifere, însă imense, acesta este cuvântul, poate de 30 cm lungime; am aflat că erau fructele unor conifere mititele – aşa au ales ele să-i concureze pe uriaşi!: pe când chiar conurile uriaşilor Sequoia sunt micuţe, cam cât o nucă de-a noastră. Să nu-ţi vină a crede! Însă fiecare specie îşi găseşte formula proprie de supravieţuire, începând cu rădăcina, frunza, floarea, fructul... Ce să mai spui de a arborilor sequoia, confirmată în timp geologic!
 Măreţii arbori, ni s-a spus, cresc mai întâi numai în sus, până la o înălţime optimă; după care încep să se dezvolte în grosime, iar în privinţa asta chiar că sunt cât o casă de la ţară. Şi sunt arbori căzuţi pe jos, dar sunt şi retezături, aşa că poţi singur număra sutele şi sutele de cercuri, poate miile, ale arborilor. Impresionant. Un fel de memento!
Ne-am oprit şi am admirat nişte plante cu aspect de varză neîncăpăţânată, deci frunze foarte mari, care se învelesc parţial unele pe altele; pare să fie vorba despre o plantă de  locuri umede – şi peste tot sunt mici depresiuni mlăştinoasae, de evitat, care reţin apa de ploaie, din topirea zăpezilor, aici abundente... Ionu ne-a arătat zone unde se observă un început de turbărie, tot datorită climatului foarte umed.
Preumblare singuratică printre imensele coloane roşiatice ale secvoiei gigantea, în ceaţa zorilor, în pâcla soră bună cu norii, în liniştea ca de început a lumii. Şi deodată auzim un zgomot ritmic. Ce să fie; decât o ciocănitoare, care îşi vedea cu străşnicie de munca ei: săreau aşchii din scorbura în care izbea cu teribilu-i pickamer... O ciocănitoare negricioasă, zdravănă pe picioare, proptită în coada-i băţoasă, iar pentru contrast împodobită cu o pată roşie ca focul pe creştet... Am fotografiat-o, iar Ileana a filmat întrega scenă; ciocănitoarea se muta din când în când, se ascundea după copac, parcă întradins, apoi revenea la treaba ei.
Şi, n-am fi crezut, în plină zi, la numai 20 de paşi de şoseaua asfaltată, într-un luminiş, într-un fel de baltă cu vegetaţie abundentă,  afundaţi în mlaştină, ne apar... doi urşi Grizli care păşteau, pur şi simplu, iar din când în când îşi ridicau capul şi se uitau la noi, ca la nişte găgăuţi care cască gura la ospăţul lor, deşi nu este nimic de văzut, după ei. Pe lângă grupul nostru mai erau câţiva turişti, dar nimeni nu scotea un cuvânt, toţi urmăreau mişcările urşilor, de sub copacii protectori, încercând să fotografieze, pe furiş. Am zărit şi căprioare, nu diferite de cele de pe la noi: graţia întruchipată, mişcându-se precum nişte minunăţii ale naturii;  şi  la un timp după aceea, un alt urs, foarte mare, care alerga...
Dar cel mai mult m-au impresionat copacii arşi, care, în lumina dimineţii păreau ruginii, cu frunzişul uscat, mort deja... Am mers câteva minute prin lângă această pădure arsă, pe ambele părţi ale şoselei şi mi s-a strâns inima găndindu-mă la câte vietăţi au murit în timpul incendiului, în condiţii groaznice, dar şi la pomii care, cred, la un moment dat, s-au sufocat. Pe creasta Sierrei trăznetele sunt la ele acasă. Arborii Sequoia au urme de trăznet foarte ciudate: parcă sunt mici colibe, special făcute pentru adăpost. Scria pe o tăbliţă că în coaja lor uriaşă au o cantitate impresionantă de tanin special care să-i protejeze de orice fel de formă de viaţă, dar şi de foc. De aceea trăiesc aşa de mult timp. (De curând am auzit la Discovery că unii cercetători cred că aceşti uriaşi pot să atingă chiar 5000 de ani. Ce mici şi neînsemnaţi suntem şi cât de inconştienţi ne comportăm, de parcă am fi nemuritori. De fapt toţi ne agăţăm de nemurire şi ne confecţionăm zei care ne oferă speranţa unei astfel de perspective, când, de fapt, ar trebui să învăţăm să preţuim foarte scurta noastră trecere printre minunile vieţii. Am fi mult mai îngăduitori unii cu alţii şi am respecta tot ce ne înconjoară, dacă nu am avea îngâmfarea că ni se cuvin toate, că suntem deasupra tuturor vietăţilor, că un zeu veghează ca nouă să nu ne lipsească nimic, cu singura condiţie să fim recunoscători acestui zeu şi să-i închinăm osanale. Eah!)

 Lângă trei sequoia, unul lângă altul, ne-am oprit mai mult şi a venit un grup de turişti francezi. Ileana m-a îndemnat să le recit ceva şi, cum abia aştept să spun versuri, oricui vrea să mă asculte, imediat am început să cânt (căci asta îi face mai atenţi) şi să recit, în franceză, bineânţeles, versuri de Blaga. O doamna mă admira şi spunea că am toate datele unei „comedia de l’arte”, ceilalţi se uitau admirativi la mine, dar unul, care voia, probabil să facă pe isteţul grupului, mi-a întins o hârtie de un dolar, râzând. Eu i-am îndepărtat mâna cu o mişcare graţioasă, ca în balet. Unii oameni nu pot să creadă că cineva are disponibilitatea sufletească să ofere ceva contra nimic material. Nu m-am aşteptat, dar asta e, nu e totul perfect nici în Raiul din Sequoia National Park!
 Mai târziu, când ne plimbam pe lângă uriaşii frumoşi ai acelor locuri, ne-am întâlnit cu franţujii care au înţeles mesajul meu corect şi mi-au mulţumit nu numai pentru versurile deosebite dar şi pentru trilurile cu care le-am însoţit. Au mai spălat ruşinea acelui necioplit. Ileana i-a găsit scuza că la ei pe străzi sunt mulţi artişti veritabili cărora ei le dau câţiva firfirici şi probabil cel care mi-a întins un dolar a considerat că mă plăteşte cel mai mult cu putinţă. Da, numai că nu eram pe stradă, iar lângă acei arbori seculari totul are o încărcătură emoţională deosebită şi acel individ n-a înţeles nimic din toate câte îi erau sub nas, pentru că la el totul este de vânzare, totul are un preţ, bietul de el.
Am intrat într-un arbore dintr-ăsta uriaş, căzut la pământ de 1 000 de ani. Până şi aşa este impunător. Scria pe tăbliţa de alături că în acest tunel natural s-au adăpostit tot felul de animale, iar la un moment dat aici erau adăpostiţi caii ofiţerilor americani care patrulau în zonă (de ce? ca să-i apere pe albi de idienii cărora le furaseră pământurile!). Au existat doi fraţi, oameni destoinici, cu glagolie (acum nu importa numele lor), care s-au zbătut şi au reuşit să transforme acest loc mirific (pe cât de pustiu, din creierul Sierrei Nevada, unde fiecare făcea ce voia...) într-un parc naţional, beneficiind de toate reglementările legale, ca să nu fie de tot distrus. În timp, ei şi-au ridicat o cabană, care este şi azi acolo, foarte modestă, pentru a da exemplu de trai cumpătat tuturor lacomilor lumii acesteia, cărora nu le ajung multiplele case, viloaie, palate, ranch-uri, sunt în stare să-şi mai facă o căsoie şi pe altă planetă, ba, am auzit la radio, sunt mulţi astfel de tâmpiţi care şi-au cumpărat locuri pe Lună, să te cruceşti cu amândouă mâinile, nu alta! Nu degeaba trufia este primul păcat descris de biblie. Ea ne transformă în monştri cu chip uman.


































Elisabeta Isanos: cronică la Sălbaticul, de Ion Lazu, III;

  ... « Defavorizaţii », intruşii în peisajul nostru cotidian, cei care prin aspect şi comportament ne aduc aminte că există şi alte zone ale vieţii, tulburătoare uneori, se bucură de atenţia autorului, de înţelegerea lui, fără nimic patetic, sunt descrişi cu simplă compasiune omenească: şi noi am putea fi ca ei, doar o marjă subţire, la discreţia hazardului ne desparte. Grăitoare în acest sens este scena întâlnirii cu ţigăncile din tren, schiţă memorabilă, oricând detaşabilă ca atare din context: « Ţigancă la 40 de ani sau pe-aproape, cântându-mi dumnezeieşte, fără întrerupere, de la Reşiţa şi până am coborât din tren, acompaniată discret, mai mult îngânată de două surate: o slăbănoagă şi o başoldină cu ochi de broască: A-aa, foarte jos, hârâit, şi urcând sus de tot când solista încheia fraza muzicală, modulându-şi vocea, lungind-o aproape un minut. Broboane de sudoare pe fruntea ei, la fel de mari ca aluniţele de pe obraz. Broboadă roşie, cu câteva flori mari, galbene. Mâinile în poală, încleştate, zbârnâind de încordare. Faţa lată şi nasul puţin deformat, ca după o intervenţie estetică, dar poate nu era vorba decât de pumnul amantului. Mi se încreţise pielea pe braţe. ‘Inimă de putregai/N-am un cuţât să ce tai/Să ce tai în cinci felii/La nime să nu mă spui !’ Astea patru versuri le-a lungit preţ de cinci minute, cu asemenea resurse de interpretare şi improvizaţie cum nu mi-aş fi putut închipui. Cine era această cântăreaţă extraordinară ? mă tot întrebam, oare este cunoscută, celebră, aşa precum ar merita-o, sau e o interpretă de taină, cu har înnăscut, cu o dorinţă irepresibilă de    a-şi vărsa tot focul şi jindul sufletesc ? Niciodată n-am fost astfel curtat şi de prea puţine ori m-am aflat într-o atare emoţie şi încurcătură. Cele două surate o sorbeau din ochi, se topeau de încântare şi de mândrie, păreau că dormitează, ele însele cu ochii închişi mai tot timpul, însă cântând neîntrerupt, la limita auzibilului – şi te întrebai nedumerit: Ce e cu ele ? ce e cu această călătorie în care păreau că se pierd definitiv ?/.../Să fi fost eu un personaj dostoievskian, n-aş mai fi coborât din tren, trimiteam vorbă să-mi vândă moşia şi mă ţineam după ţigancă, să-mi vrăjească sufletul, oriunde s-ar fi dus.‘Maşa, cântă Zarea !’ Ci eu am coborât în staţia cuvenită, însă mirându-mă foarte de aşa întâmplare... »  La câteva pagini mai încolo, o altă scenă, ce s-ar putea intitula « Soare ca de Paşti », descrie o întâlnire întâmplătoare şi bătutul covoarelor în spaţiul din spatele blocului, privelişte comună,  din viaţa de zi cu zi, ritualul banal al existenţei. O alta, cu titlul posibil de « Miracolul lecturii », înfăţişează o femeie citind în autobuz « dintr-o carte veche, groasă, legată, probabil Ivanhoe sau Quentin Durward sau... Se ridică la oprirea în staţie, dă să se îndrepte spre uşa cealaltă, realizează că s-a luat cu cititul şi a trecut de staţie ! Zâmbeşte, aiurită, îşi duce mâna la tâmplă : ochi căprui, rotunzi, pistrui pe pomeţii obrajilor... Îi prind privirea, amuzat de întâmplare. Pasionata cititoare îşi bagă volumul în plasă şi coboară. O aştept şi o întreb, zâmbind complice : Aţi depăşit staţia ? Da, răspunde, cu căldură în glas, cu ceva vinovat în priviri. Vulnerabilă pe moment. O salut şi mă îndepărtez... »
   Ar fi multe de spus, deoarece cartea îmbrăţişează aspecte multiple: viaţa de familie, scrisul ca lucrare zilnică, atmosfera lumii literare, ca şi aceea din Institutul la care lucrează autorul, greutăţile materiale, zvonurile despre cei persecutaţi de regim într-un fel sau altul etc., din toate reieşind un document de viaţă trăită atent, cu implicare şi compasiune, observând şi cântărind mereu lucrurile, ca şi cum menirea scriitorului ar fi tocmai aceasta: nimic să nu-l lase indiferent. Şi poate că aşa şi este. Şi nu numai menirea scriitorului, de vreme ce, spune autorul, « un lucru pestriţ, cârpăcit, nedesăvârşit, - şi anume din neatenţia noastră – aşa pare viaţa. O cămaşă bună încă, dar căreia îi lipseşte un nasture, nu ştii de când. De câte ori iei cămaşa e prea târziu ca să-l mai coşi – amâni pe data viitoare. Se poate şi aşa, aproape că nu se observă. » « A trăi atent » ar trebui să fie dorinţa oricărui om, pentru ca vieţii să nu-i lipsească acel « fleac de nasture ».   
   Finalul aduce o dezvăluire: revolta acumulată de autor zi de zi, an de an, în contextul cultului personalităţii şi al mizeriei crescânde, se concretizase într-o obsesie  « în nopţile fără somn »: « gardul de pe Calea griviţei, între muzeul CFR şi Podul Grant. Acea jumătate de kilometru de panouri albe de beton, dintre care unele mai late, în alternanţă cu o suită de 12 panouri mai înguste, sugerând ‘pătrăţelele’ din caietele de caligrafie, de pe vremuri. Numai bune de scris, mai ales că în interiorul chenarului spaţiul este alb imaculat, iar rama este maron-bric./.../Jumătăţi de nopţi şi nopţi întregi de nesomn în care, nemişcat ca să nu mă trădez şi cu ochii închişi-strânşi, mă imaginez o umbră în faţa acestor panouri, scriind cu litere mari cât corpul meu şi acoperindu-le cu corpul. Asupra textului din două cuvinte nu avusesem de la început ezitări, era bine stabilit, doar două cuvinte care exprimau totul. Dar cum, cu ce şi când să le scriu şi cum să plec neobservat de la locul faptei, nelăsând nici o urmă, nici un indiciu, pentru cei mai iscusiţi anchetatori ? Întorcând lucrurile pe toate feţele, am conchis că asupra unor aspecte n-are nici un rost să mai stărui, de exemplu : cuvântul cel scurt, din doar trei litere, se cuvine să fie scris pe un singur panou, cel lat,  trei litere ‘’de mână’’ şi litera J cu punct pe ea, ca să nu existe confuzii. Cele nouă litere ale cuvântului următor trebuind să fie scrise separat, fiecare pe câte unul din panourile înguste. Iar semnul de exclamare pe cel de al zecelea panou, repetat şi pe următoarele două panouri. Trei semne de exclamare – nici că s-ar fi putut spera ceva mai nimerit, şi mai grăitor totodată! De parcă eu însumi le indusesem constructorilor ideea respectivă, după socotelile prealabile! Să tot combini, în nopţile când    n-ai somn ! Abisul combinatoriu, un sorb nemilos! Dacă nu cumva somnul refuză să vină tocmai din cauza acestor teribile frământări?... căci iată aici zeci de probleme, întrebări, rubrici şi rubricuţe care trebuie completate: Ce fel de vopsea? Nici un material fluid sau vâscos nu trebuie exclus fără o analiză atentă, prudentă, competentă... Un duco, desigur! Îl poţi întinde pe orice vreme şi nu-l mai scoţi de acolo nici cu pickamerul!  Nişte tuburi mici de culori? Cumpărate la vreunul dintre cele câteva magazine specializate pentru artele plastice, le ştiu pe degete : unul pe Lipscani, colţ cu Şelarii, altul pe Turda colţ cu 1 Mai, altul vis-à-vis de Palatul CFR... Cu mutra mea de artist. Şi să le folosesc după luni şi luni, prin simplă stoarcere, însă pe la capătul celălalt al tubului, ca să obţin o dungă ceva mai lată şi să nu fie nevoie să îngroş literele./.../Şi cu tuburile stoarse, la crematoriu!/.../Sau ceva şi mai ingenios, pe cât de simplu: să impregnezi cu colorant un bulgăre de humă şi apoi să scrii cu el, precum cu o cretă pe tablă. Sau, şi mai simplu : să umpli un ceainic cu păcură, să înfunzi cu câlţi ţuţuroiul şi să scrii litere de neşters împotriva ruşinii.../.../O pungă de plastic tăiată la un colţ, pe care   s-o storc, fără a lăsa cea mai mică urmă ; apoi să vin cu ea acasă şi să-i dau foc în balcon, când ai mei lipsesc... Să scriu cu un pulverizator dintre cele cu care se vopsesc maşinile? » Totul este calculat milimetric, distanţa de la care trebuiau scrise literele, o jumătate de braţ, încălţămintea impregnată cu detergent, pentru că în primul rând vor fi căutate urmele bocancilor, deci : « Să am în taşcă nişte pantofi de schimb, dintre cei care se leapădă pe la ghene, însă cu multe numere mai mari/.../Sau nişte cizme imense de cauciuc, cărora să le tai carâmbul , să rămână doar un fel de galoşi ; şi galoşii să-i încalţ invers, cu tocul spre vârf, anume ca să-i scot din minţi pe securişti, să se întrebe cruciţi cum a reuşit atentatorul să scrie stând cu spatele la zid, să-şi dea cu pumnii în cap, să turbeze, să creadă că au de-a face cu Diavolul în persoană! » Variantele sunt năucitoare ca imaginaţie : o pereche de scândurele, mai lungi decât pantofii, potrivite pe tălpi şi crestate apoi cu bisturiul pentru derutarea urmăritorilor ; apoi, « ajuns acasă cu ultimul tramvai, am să arunc baretele la ghenă, iar tălpile am să le despic în zeci şi sute şi mii de aşchii... » Nu e lăsat la întâmplare nici felul de scriere a literelor, din câte mişcări poate fi realizată fiecare, mişcări pe care le exersează uneori « în faţa oglinzii », de parcă ar face « exerciţii de înviorare ». « În unele nopţi, mă dedam la adevărate orgii : era mult după miezul nopţii, turna cu găleata, eu luam panourile la rând, de la Muzeul CFR până la Podul Grant, scriind de la stânga la dreapta, dezlănţuit, infatigabil, cu fel de fel de culori, cu toate grafiile imaginabile, să creadă anchetatorii că au scris nu un singur om, nu zece oameni din vreo organizaţie secretă, ci sute de inşi, toţi duşmanii tiraniei, fiecare câte o literă, solidarizându-se în ura lor generalizată... »
   De câte ori, în « vieţile noastre paralele », nu a avut, poate, fiecare o obsesie asemănătoare, urmare a aceloraşi frustrări, a aceloraşi revolte neputincioase... Solidarizarea nu s-a produs totuşi, la timpul şi în măsura potrivită unei mişcări de protest. Dar câţi au avut curajul de a-şi recunoaşte şovăielile? Pentru scriitor, « fapta », singura care contează, este scrisul lui, de altfel însăşi forma protestului o arată, în visul-treaz, obsesiv, al panourilor el se exprimă prin scris, « cu ideograme, cu hieroglife, cu rune, cu noduri aztece, cu litere nord-semite, feniciene, etrusce, latine, greceşti, chirilice, arabe, morse, braille, în toate limbile posibile, în numele tuturor etniilor din ţară şi de unde vor fi plecat în exil. » Obstinaţia de a merge în sensul propriului destin poate fi de asemenea o formă de revoltă, iar scrisul un act de curaj, lăsând o mărturie pentru mai târziu, căci  « cea mai mare realizare a unei naţiuni este limba pe care a creat-o », şi « cea mai înaltă datorie este păstrarea ei », spune la un moment dat autorul. În ceea ce-l priveşte, o datorie împlinită: înfăţişând o altă faţetă a vieţii în timpul dictaturii, « Sălbaticul » este scris într-o limbă română curată, expresivă şi nuanţată. O carte-document.    
                                       

                ELISABETA ISANOS
                          

poezia zilei
ion lazu: Cuvinte deasupra apei

În câmpia de-acum
Toate par firesc aşezate
Numai omul ceva mai târziu
Decât toate.

Un singur loc ştiu
Nu departe de-aici:
fântâna. Să mă aplec
Vorbe deasupra să spun
Până voi trezi iarăşi jocul nebun
Al monedei pe care văzum
Chipu-mi târziu
Din câmpia de-acum.

1979
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)