sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Scriitorul zilei: Nicolae Velea, Mircea Micu


ilazu.blogspot.com/2012/01/scriitorul-zilei-nicolae-velea-poezii.html



Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006


18 ianarie. Aseară, descurajat, îi dau telefon lui Ioan Lăcustă, cu care mă văzusem pe Calea Victoriei înainte să ajung la Luceafărul. Că am făcut treabă serioasă cu Veneticii mei, aşa trebuie scris. Că o să vorbească la Radio despre cartea mea. Că iar se leagă unii de Eminescu. Iar Ţone vrea să scoată o carte cu versurile porno ale Poetului. Şi ce-i cu asta?! N-au scos şi Argoticele lui Nichita? La telefon îi spun că nu m-am găsit în Dicţionarul Academiei. Ce ar trebui să facă scriitorul român de o anumită ținută ca totuşi să nu fie ignorat la nesfîrşit? Sunt în dicţionarele lui Iorgulescu şi Marian Popa… Înţeleg să nu fii în viziunea cuiva care scoate o istorie a literaturii, dacă nu intri în vederile lui şi pace! Dar aici e vorba de un instrument de informare şi de lucru, etc. Se miră, îi pare rău: dar nu cumva totuşi sunteţi?  Domnule, după revista La zi la indice urmezi dumneata: Lăcustă. Aici îmi era locul, nu? I-am dat lui Simion Veneticii, cu dedicație. Nu-i pretind să mă citească, dacă nu m-a citit până acum, dar se putea uita pe pagina 2 şi, constatînd că sunt un autor cu 15 cărţi, dintre care 7 romane, putea să transmită vreunui colaborator să mă aibă în atenţie. De acord, zice. Or fi destule greşeli şi omisiuni. Da, zic, articolul despre Murgeanu e scris de Nicolae Iliescu, dar la lista autorilor acesta lipseşte…Asta e lucrare academică? Îl întreb dacă i-am dat ultima carte, Sălbaticul. I se pare că i-am dat-o pe penultima. Deci nu are Veneticii? Nu poate să-mi spună, are cărţile pe-aici… De unde deduc că nici omul meu nu mi-a citit, încă, romanul-romanele… Mă bătea gîndul să-i dau şi celelalte cărţi, poate scrie ceva mai substanţial. Căci MMM a citit în pripă, pentru lansare, iar apoi a dat acel text nedigerat la V. Rom., ieşind o cronică alandala, fără nici o formulare peremptorie. Ce să mai speri? Îmi spunea Tupan, cu mare amărăciune: Tinerii nu vor să ne citească… Pusese Sălbaticul, dat pe loc cu autograf, într-un şir lung de cărţi întoarse cu cotorul în sus şi pe care probabil intenţionează să le propună celor care scriu cronici. Promite să-i dea coperta în revistă. E revoltat că în frunte se află tot marii lăudători ai lui Ceauşescu. Zic: Domnule, eu n-am scris nici un singur articol în presa comunistă… Mă uit prin ultimul număr al Luceafărului: supravieţuiri…, nimic de primă linie… Iar amicul C. scrie, scrie la nesfîrşit.
Normal ar fi să scriu ceva la vreuna dintre reviste. Să-l somez măcar pe E.S. să-şi asume răspunderea. Să-i spun că i-am dat V., că despre această carte au apărut cronici la următoarele reviste:..., dar și la radio, la TV, cartea/cărţile se află la Bibl. Acad, la Bibl. Centrală de stat. Zădărnicie, numele tău este Academia română!

 Va urma



Poezia zilei:

vineri, 30 ianuarie 2015

Scriitorul zilei: I.L. Caragiale
http://ilazu.blogspot.ro/2014/01/scriitorul-zilei-poezia-zilei-o-pagina_30.html


Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006


17 ianuarie. Duc discheta cu poeziile Lidiei şi prozele mele inedite plus o parte din dialogul cu Murgeanu la Luceafărul. Tupan promite. Spune că nu mai are nici un semn de la Mircea Popa, care s-a mutat de la adresă. Îi las la poartă Sălbaticul lui Dinu Patriciu, unde e vorba şi despre tatăl său, profesorul univ. Valeriu P., de Geotehnică. La o librărie dinspre Piaţa Victoriei mă uit în Dicţionarul Acaemiei L-O şi văd că m-au omis din nou, după modelul Zaciu. În schimb atîtea nume despre care nu se ştie nimic: o colaborare, o traducere în grup. Ce ar fi trebuit să mai fac în afară de a-mi fi scris cărţile? Probabil că totuşi am făcut o greşeală iremediabilă. Îmi zic, în glumă: N-am intrat în Dicţionarul Academiei, am să intru direct în Academie. O glumă proastă, jalnică…
În culpabilizarea evreului minoritar, majoritarul culpabilizează o parte din fiinţa sa, îmi zic, acea parte nesuferită, răul din noi…; în desolidarizarea de evreu, majoritarul se desolidarizează de partea neiubită din sine însuşi; în acceptarea exterminării evreului, omul european încearcă inconştient să exorcizeze partea pe care ar vrea s-o repudieze, s-o extirpe din el însuşi. Aşa intuiesc. Insul social dă curs acestui imbold obscur, iar restul îl face egoismul din totdeauna, dorinţa de a-l înlătura pe concurent; recompensa stînd chiar în faptul că a reuşit să-l scoată din luptă, că ai rămas singur, cu „spaţiul vital” curăţat de indivizi concurenţi. Ca la oricare altă specie animală.
Dar de ce se resemnează de la început evreul în a fi victimă? Victima discriminării, a vorbei piezişe, a batjocrii şi umilirii, a ghetoizării, a exterminării? El aşteaptă acasă, cu ai lui, să fie luat şi dus ca vita la tăiere – poate amăgindu-se că nu va fi aşa de rău,  că doar îi strămută, că îi duc la muncă  forțată – s-a mai strămutat, a mai făcut corvoadă... Familia lui a rezistat, neamul lui hăituit a reuşit să dăinuiască. Resemnare? Fascinaţia violenţei? Sentimentul obscur al vionvăției istorice? Sau și o încredere funciară în puterea vieţii…
Și încă un aspect: evreul se știe diferit de restul națiunilor, el s-a născut și s-a format într-o ambianță care a cultivat diferența pe toate planurile și laturile. Diferența pe care a perceput-o ca pe un merit – și care acum se dovedește că a lucrat împotriva lui. Reversul medaliei.
 Va urma



Poezia zilei: Ileana Mălăncioiu

Altfel cum

Îngropată-n mirosul de trandafir
din luminoasa dimineaţă
culegeam petale ca vişina putredă
şi le puneam în mâna bunicii
în care se făceau dulceaţă.

Dulcea mea lumină şi mântuitoare
firul nădejdii n-a fost rupt
cât pluteşte încă galbena miere
în care stau petalele-aruncate
de mâna ei închisă dedesubt.

Nu putem fi cu totul despărţiţi
de cei plecaţi dintre noi
altfel cum ar fi putrezit ulucile
acestui cimitir de ţară unde florile
sunt mai înalte decât crucile.
 
Din volumul „Peste zona interzisă”, 1979

joi, 29 ianuarie 2015

Scriitorul zilei: Gh. Brăescu și Mihai Moșandrei
ilazu.blogspot.com/2012/01/scriitorul-zilei-gheorghe-braescu.html


Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006
14 ianuarie. Ieri m-au chemat cei de la Agenţiea Resurse minerale să completez dosarul pentru o sponsorizare. Să vedem. Trec pe la Viaţa românească, după ce stătusem peste 2 ore la metrou, şi nu găsesc pe nimeni, deşi LIS îmi promisese că vine, practic mă invitase. Îmi spusese din nou că de mai multe ori a încercat să-mi bage colaborările, însă responsabilii de număr m-au dat de-o parte. Probabil oribilul guşter…care şi de data asta era acolo, singur în birou, dînd telefoane tuturor amicilor din provincie, din Maramureş mai ales…, el fiind exponentul lor în Bucureşti, nu? Voiam să le las cele 10 pagini despre viitorul literaturii. Nu le mai las.
Mă sîcîie faptul că am rătăcit exemplarul pe care făcusem ultima revizie a Veneticilor. Mi-e teamă că o să trebuiască să reiau lectura pentru varianta definitivă…
Azi pun cap la cap toate textele din Dialogul epistolar şi pot spune că mi-am luat mîna de pe manuscris. Recitind toată partitura lui IM sunt din nou impresionat de forţa spirituală a amicului; ceva mai anoste, ciudat, tocmai amintirile din copilărie. Ar trebui mai întîi să publicăm prin reviste cîte ceva. Îmi dau seama că părţi din textul meu au apărut deja în Facla literară, Dreptatea, Rom. Lit., Luceafărul şi Ziua literară. Deci nu mai puţin de 5 fragmente!
Seara, vorbesc cu IM la telefon, a mai lucrat şi altceva în această săptămînă, dar a recitit parte din textul nostru şi i se pare şi lui că este tot ce-am scris mai bun pînă acum. Dar ce facem cu manuscrisul? Deocamdată am făcut ce-a depins de noi; urmează să vedem unde îl vom plasa. Mă întreabă de cartea lui. Cred că Ţone are greutăţi în a reface paginile cu greşeli.

Va urma



Poezia zilei: Ileana Mălăncioiu

Vis

Cânt pe inimă ca pe-o frunză de fag
Stau oamenii-n drum să m-audă cum cânt,
Se uită unii la alţii tăcuţi
Şi se-ntreabă ce pasăre sunt.

E prea mult cântec împrejurul nostru,
L-ascult cu ei şi nu-l mai înţeleg,
Parcă m-aş fi temut să rup o frunză
Şi am cântat dintr-un copac întreg.

Din volumul „Pasărea tăiată”, 1967

miercuri, 28 ianuarie 2015

Scriitorul zilei: Martha Bibescu , 28 ian. 1889 - 28 nov. 1973
http://ilazu.blogspot.ro/2014/01/scriitorul-zilei-poezia-zilei-o-pagina_28.html

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

7 ianuarie, continuare:  Prin clasa a şasea la școala Ionaşcu din Slatina a fost transferat în clasa noastră, sau abia venise din altă localitate (iar după un an a fost mutat la o clasă paralelă, cu multe fete), un băietan mai năltuţ, blondiu, cu faţa prelungă; fiu dintr-o familie de adventişti. Răzleţit prin condiţia de sectant, a părut că vrea să se ataşeze de mine, probabil simţind că nu sunt agresiv, băşcălios etc. Cred că făceam figura unei perechi prea delicate, suspecte; în fapt, din instinct sau din vocaţie, încerca să mă atragă spre secta lor; a început să-mi vorbească de credinţa în Cristos şi după cum mi-e felul nu l-am bruscat. La un moment dat, cînd s-a sunat de recreaţie, m-a luat de braţ, m-a dus la tablă şi acolo, punînd mîna pe cretă a desenat un drum larg din care doar o îngustă secţiune se continua în linie dreaptă iar restul executa o cotitură şi asta sugera îndepărtarea celor mulţi şi păcătoşi de la linia dreaptă. Băietanul m-a privit o clipă cu intensitate şi am observat că era încîntat de inspiraţia lui sau poate de acea parabolă la care se gîndise îndelung, înainte să mă abordeze. Ştefan şi nu mai ştiu cum, un băietan care mi-a adresat această atenţionare-somaţie; ca nu mult după aceea să se mute în altă clasă, dacă nu cumva în altă localitate, lucru care nu mă miră cînd e vorba de sectanţi adventişti. Mesajul era deosebit de clar: numai prin credinţă vei fi salvat şi vei intra în Paradis. Prin strîmta poartă pe unde nu au acces păcătoşii, oamenii ignoranţi, de rînd…
Or, schema aceasta deja fucţiona în mentalul meu, aşa că ideea nu m-a luat prin surprindere. Vecinii, consătenii, ţăranii care intrau în prăvălie la tata, colegii, toţi erau oameni de rînd, le lipsea harul. Nu păreau nici aleşi, nici că ar dori să aleagă ei înşişi. Iar ca să fiu sincer pînă la capăt, mie pe atunci nici calea mîntuirii nu mi se părea o mare tentaţie, care să-mi absoarbă toate energiile sufleteşti. Însă de salvat trebuia să mă salvez în vreun fel, în această privinţă n-aveam nici o umbră de îndoială.Nu prea știam ce aș avea de salvat, însă nu mă îndoiam nicio clipă că va trebui să măp radicalizez, cu un termen despre care pe atunci n-aveam habar. Cum? Nicio bănuială. Citeam dezlănţuit. Şi nu voiam nicicum să mă amestec în această gloată amorfă, care se lăsa dusă de valurile vieţii. Vreo patimă cumplită, demenţială, care să merite sacrificiul unei vieţi? Să obţin în acest fel satisfacţia supremă? Nu găseam în mine nici impulsul, nici pierderea de sine-nebunia corespunzătoare, fără de care nu te poţi arunca cu capul înainte, în vreo patimă oarbă, totală. M-am făcut trepăduşul cărţilor, ucenicul scriitorilor, aşteptînd un semn, o sugestie. Aşa mi-a trecut adolescenţa şi prima tinereţe, căutând un altceva neprecizat ca atare, fără să ştiu cumva ce o să se întîmple cu mine, însă dorindu-mi din tot sufletul să nu mă pierd în masa neisprăviţilor din jurul meu. (Căci pe vremea studenţiei, împărţeam semenii în oamenii adevăraţi şi neisprăviţi; şi aveam o teamă grozavă să nu mă las dus de val în tagma neisprăviţilor. Ne-isprăvit mi se părea un cuvânt care te condamna definitiv la nemernicie, la nefiinţă.) Iar de la un timp, Adevărul şi Frumosul au devenit stelele mele călăuzitoare. Am început să-mi notez unele gânduri, să scriu. Ca să mă salvez din gloata anonimă. Cu o altă fire, m-aş fi călugărit, din aceeaşi teamă de a nu împărţi soarta ignobilă a celor din jur.
Aşa am început să scriu, să mă refugiez în imaginar. Să mă însingurez, să mă baricadez cu scrisul meu. Ce n-aş fi vrut însă cu niciun chip era să măsluiesc adevărul, să prezint realitatea cosmetizată, din oportunism. Să mă înfățișez cu o falsă aură. Căci nu doream să fac din scrisul meu un mijloc de afirmare, de căpătuială, ci era vorba de un demers identitar. Cînd am prezentat la redacţii primele mele poezii, apoi primele proze, ele nu au dat gata pe nimeni. Nu descoperisem o nouă formulă literară, un procedeu insolit, care să atragă atenţia, să impresioneze. În cel mai bun caz, redactori precum G. Bălăiţă, citindu-mi încercările în proză, simţeau că eu caut să spun adevărul, că nu-l truchez, că nu măsluiesc, că lucrez cinstit, cu modestie şi bună-credinţă. Ba şi cu oarecare emoţie, în preajma miracolului vieţii. În aşteptarea revelaţiei, a cîntecului. Dar analiştii politici, ideologii, criticii cei isteţi n-ar fi putut spune despre prozele mele decît că sunt rezultatul unei tendinţe evazioniste. Injust, căci eu nu evadam din faţa realităţii ignobile, ci evadam din faţa minciunii care căuta să cosmetizeze chipul realităţii. O tentă de evazionism exista totuşi: eu nu făceam niciodată referire explicită, directă la orînduirea socială, la socialismul totalitarist; eu scoteam din ecuaţie acest termen, considerat inoportun, abuziv, vremelnic şi caduc. Nu era cea mai curajoasă abordare, însă era o formulă a supravieţuirii în totalitarism. În primul rând, respingeam arta cu tendință.
(din Lamentațiile uitucului, în mnuscris)
 Va urma



Poezia zilei: Ileana Mălăncioiu

Atunci am înţeles

Atunci am înţeles, tu erai singură
în cenuşiul mat al humii
eu însămi stam la capul tău
ca la celălalt capăt al lumii.
Preotul cânta slujba obişnuită
dascălii îngânau partea lor
mă uitam cum cad bulgării peste tine
şi mă miram cum nu mor.
Tata plângea, dar trăia mai departe
lacrimile mamei erau secate
copiii tăi nu ştiau încă să plângă
vântul nu ştia peste ce bate.
Legăna crucea de lemn pe care scria
că te-ai dus la treizeci de ani neîmpliniţi
cu liniştea cu care legăna
crângul de pomi înfloriţi.
Îmi amintesc bine, tu erai singură
în cenuşiul mat al humii
eu însămi stam la capul tău
ca la celălalt capăt al lumii.


marți, 27 ianuarie 2015

Scriitorul zilei: Ion Buzdugan



ilazu.blogspot.com/2012/01/scriitorul-zilei-ion-buzdugan.html


Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006
9 ianuarie, continuare:De cînd am parvenit la înţelegerea a ce se întîmplă cu omul în viaţă, m-a preocupat să nu-mi ratez locul: să nu nimeresc într-un destin meschin, printre cei care nu lasă o urmă în trecerea prin lume. Pînă să-mi răspund convingător cu privire la nemurirea sufletului (sintagmă care în adolescenţa mea avea de fiecare dată o nuanţă ironică-blasfematorie), pînă să mă lămuresc dacă am vocaţie mistică, dacă sunt decis să mizez totul pe salvarea sufletlui în rai, cu bunul meu simţ care frizează lipsa de imaginaţie, m-am gîndit cît se poate de serios la locul meu printre oameni. Mereu foarte exigent, căutînd să aflu ce se ascunde după aparenţe şi declaraţii formale, am văzut destul de repede că omul este sluga propriei nimicnicii; se complace cu starea sa dependentă, mulţumit să aibă ce mînca şi ce îmbrăca, bucuros să supravieţuiască. Marile satisfacţii, triumfurile, jubilaţiile (iubirea, fericirea, consacrarea…) nu mi-au sărit în ochi, la aceşti oameni n-am văzut decît euforia bahică şi mahmureala de după aceea. De cum se scoală, omul îşi bagă grumazul în jug şi în această postură încearcă să facă faţă, uneori cu conştiinciozitate, cu rîvnă chiar. Iubirea? Aspitaţiile spre ideal, spre perfecţiune? Numai în cărţi se aducea vorba despre acestea.


Va urma



Poezia zilei: LIDIA LAZU

*
ochii căprui ai minciunii
par și mai romantici în lumina
sângerie a credinței violate

n-au găsit decât urme 
de fum și mai multe arme
de vânătoare pregătite pentru
cel mai mare spectacol
în aer liber

din Poezii de care uitasem, 1995)


luni, 26 ianuarie 2015

Scriitorul zilei: Pan M. Vizirescu
ilazu.blogspot.com/2012/01/scriitorul-zilei-pan-m-vizirescu-poezii.html


Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

Luni, 9 ianuarie. Pe jos zăpadă subţire şi gheţuş, căci ieri a fost soare, iar noaptea senin cu jumătate de lună în halou argintiu, cînd reveneam spre casă, după ce o condusesem pe Oana.
Pentru că peste noapte n-am dormit bine, m-am trezit pe la 5 dimineaţa şi am scris o pagină de propuneri pentru centenarul Vieţii Româneşti. Azi trec să i le las lui Caius, dar nu era nimeni pînă pe la 14:20, cînd am plecat. Deci aşa de tare se zdrobesc pentru numărul centenar… Trec dincolo, la Asociaţie, acolo iau noul carnet de membru şi notez telefoanele cîtorva scriitori. Horia Gârbea îmi confirmă că de la 01 01 ‘07 ni se vor mări pensiile cu jumătate din sumă. Mare bucurie, aşa că îmi scapă chiar numele viteazului care s-a luptat în Parlament pentru acest adaos. Poate Vosganian? Vorbim despre Istoria lui Alex, care tocmai era aşteptat să-şi ia noua legitimaţie. Despre Dicţionarul ratat de ardelenii lui Zaciu, oprit la ‘83-84 şi scoţîndu-i cu sfruntare în faţă pe ardeleni, chit că n-a auzit nimeni de ei ca scriitori, nici măcar familia lor… Îmi spune că a apărut şi nr 4 al Dicţionarului de scriitori scos de Academie, literele L-O, unde s-ar putea să apar şi eu. Sau nu, zic, n-ar fi de mirare… Îi atrag atenţia asupra lui Adrian Marino şi Sorin Antohi, care pun problemele cu totul altfel: teorie, sistematizare, tehnici şi idei, iar nu portrete şi impresii de lectură. În Apus un G. Călinescu este în afara oricărui interes, iar pe deasupra imposibil de tradus ca atare, neinteligibil…
Cînd să ies, apare Alex., ne urăm cele cuvenite pentru Noul an.
 Am tras la xerox cele 231 pagini ale mele din Dialogul epistolar cu Murgeanu, merg la amic, sun la interfon, urc, mă primeşte într-o stare de spirit mai calmă; s-a mai potolit, de dimineaţă şi-a scris textele. Altfel muzele te părăsesc, zice; de ziua lui l-a vizitat sora cea mare, Condela, impresie bună, deşi ei o ţin înainte cu afacerile lor, trăind în lumi paralele. Dar bine că a venit! Îi spun că ne vor mări pensiile şi îmi dau seama că nu ştie să aştepte: Tocmai peste un an?! Păi, zic, eu aştept de 16 ani să-mi dea despăgubirile pentru Basarabia... Toată viaţa mea e o aşteptare, o amînare. Promite să se uite cu atenţie pe text. În ideea să-l aducem la stadiul final în decurs de o lună, apoi să încercăm în ordine la: Polirom, Albatros şi la Muzeul literaturii. Iar nicidecum la Ţone, care i s-a plîns că l-am lăsat baltă, tocmai cînd avea mai mult de lucru. Or, ce obligaţie am eu să-l ajut de la un capăt la altul. Dacă m-ar plăti… Zic: Dar n-a dat un telefon să se scuze, să spună că a revenit asupra pretenţiilor sale; în fapt, îi convine această ruptură, căci n-o să-mi mai dea ce-mi era dator. Mă roagă să vorbesc eu cu Dimisianca sau cu Tupan. Sigur că şi lui i se pare că Poliromul ar fi soluţia ideală. Nu trebuie să aducem bani şi au difuzare bună în toată ţara. Plus prestigiul şi publicitatea. Ţinem legătura.

Pe trotuar, un grup de fete, sub 20 de ani, slabe şi mai modest îmbrăcate, dar nu mai puţin vesele ca îndeobşte. Observ în clipa următoare că-şi vorbesc prin semne, deci surdo-mute. De cîteva ori în ultima lună am dat de grupuri ca acesta, chiar şi în autobuz, unde continuă să comunice prin semne. De reţinut că nu scot chiar nici un sunet. Gesturi şi multă mimică. Insă nu excesiv, cum te-ai aştepta, semn că nu au dificultăţi de comunicare. Şi o constatare: Nu s-a întîmplat niciodată ca vreun surdo-mut să mă abordeze, sau să văd că se adresează cuiva din afara cercului lor. Trăiesc în lumea lor închisă şi nu par să aibă nevoie de cei din afară. Resemnaţi în carcera lor cu sonorul scos din funcțiune.... Nu cumva şi noi, scriitorii, despre care de mai multe ori am afirmat că ne comportăm ca nişte sectanţi, nu cumva şi noi suntem precum aceşti surdo-muţi, comunicînd numai în cercul nostru de literaţi?
Va  urma



Poezia zilei: Ion Lazu

Seară             

1.Acum la casa din copilărie
se-ntunecă în aer cu găini
Şi-mi e un dor de necuvântătoare
şi mai ales de puii lor puţini.

2. O suflete, coroana mea de brad
Prin care zilnic înverzesc şi cad!

3. Ce-ar fi odihna nopţii fără mâini
Care-şi urmează felul când dormim –
Una pe zid şi fire pân-la stele
Cealaltă înrădăcinată în podele?!

4.Prin somn ajungem lângă un bunic
Care mai moare pentru noi o dată
Trăgându-ne un braţ întreg în var
Din umăr pân-la degetul cel mic.

5. Cândva nepotul cel mai depărtat şi drag,
O să se bage lângă noi în pat
Şi-ncălecându-ne voios și fără preget
O să ne-oprească inima cu-n deget.


1966, Slatina

duminică, 25 ianuarie 2015

Scriitorul zilei: Ion Hobana
http://ilazu.blogspot.ro/2014/01/scriitorul-zilei-poezia-zilei-o-pagina_25.html

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

8 ian., duminică. Zi luminoasă, cu soare de iarnă. Revista literară radio, făcută de E. L., fără aplomb, fără strălucire. Vocea de vrăjitoare a Norei I. Nu şi-a menajat deloc gîtlejul. Poezii de Dan Damaschin, Drumul spre Emaus, jurnal mistic. Acum tot ce-ţi vine să scrii se poate numi poezie.
Sentimentul că nu mai am de scris nici o carte. Ce să mai născocesc şi ce să mai acreditez? Nu mai am nimic de afirmat. Poate de reamintit?
S-a crezut că prietenia e o zonă mai lejeră din viaţa noastră socială. Dimpotrivă, tocmai cu prietenul trebuie să te porţi deosebit de prevenitor: el te-a ales dintre atîţia, cu exigenţă şi e totdeauna foarte atent să nu se fi înşelat; în orice moment poate observa vreun defect, vreo comportare care nu e la înălţime şi să te repudieze… Edificat cu privire la calităţile tale, e cu ochii spre zonele de unde ar putea să apară vreun defect de-al tău.
Dacă obţin vreo sponsorizare îmi e greu să decid asupra unui titlu din multele pregătite spre publicare. Albumul cu pietre şi oameni? Rămăşagul? Cartea lui Andrei? Prozele din Tinereţea...? O antologie de poezie? Ediţia definitivă din Veneticii? Sau în primul rând noul text în dialog cu Murgeanu? Pe acesta l-aş vrea la Albatros sau şi mai bine, la Polirom. Deci câte manuscrise de-ale mele, definitivate, își așteaptă publicarea?
Intrigat mai ales de nepăsarea lui Caius. F.M. le telefonează ca să afle noul meu telefon, Rodica i-l dă şi spune: Păcat că C. a ieşit în oraş înainte să-i fi telefonat! Dar nu dă ea însăşi telefon, cum am făcut eu de atîtea ori, nici nu-i atrage atenţia între timp. Cu gîndul să nu lipsească de la onomastica Bunicuţei. În schimb, Noni Cristea îmi dă telefon la 23:59 de minute şi menţionează: am vrut să nu te pierd în ultimul minut…

Păcat că nu avem internet, de vreo 2 luni, aşa că nu pot ţine legătura cu amicii.
Va urma 



Poezia zilei: Lidia Lazu



LVI

Glasuri amestecare, corpuri
cioplite sumar
au părăsit caldarâmul
s-au însingurat pe trotuar

ecoul fierbinte
ricoșează în inimă
tăieturi ce-o iau cuțitului
înainte

și în timpul acesta
cei mulți, prin cartiere
scutură covoarele
de ultimele rămășițe ale gloriei

20 oct. 1990
(din volumul Poezii de care uitasem,ed. Vinea, 1995)


sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Scriitorul zilei: Ileana Mălăncioiu
https://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=7701453140180552919;onPublishedMenu=allposts;onClosedMenu=allposts;postNum=357;src=link

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

7 ianuarie: Deja în ianuarie 06 şi după două zile festive: cea de naştere şi onomastica. Telefoane ca niciodată, inclusiv Georgeta, Fănel, Veronica şi Iordan; mai lesne i-aş numi pe cei absenţi: Caius, Cornel Popescu, Angela, Valentin, Izverna şi Ţone.Acest din urmă: dacă m-am supărat, nu-mi mai este dator cu nimic, totul se şterge. Iar pe Andreiţă l-am căutat eu şi n-am dat de el. La prînz, ieşire în parcul IOR: fîşii de soare, tocmai cînd admiram capetele de răţoi sălbatici şi lişiţele negre ca smoala, cu pată albă în frunte. La înapoiere o iau din staţie pe dna Maria Zberea, cu plocoanele obişnuite. Din ce-mi spune, deduc că ar fi trebuit să-mi ridice salariul cu minimum 2 milioane.
Ieri, printre multele strîmbe invidioase împotriva lui Gigi A., cumnatul IV o plasează şi pe aceea că a debutat furînd poeziile lui Beniuc. De unde ştie: de la toţi colegii lui. Şi că era un puturos. Că ar fi putut ajunge pe mîna tribunalului dacă şeful lui, întîmplător naşul de la Buzău, nu ar fi retras acţiunea. Zic: Păi şi Rebreanu, după ce terminase şcoala de ofiţeri din Budapesta şi îşi luase postul la un regiment din zona Balaton, a demisionat şi a venit la Bucureşti, hotărît să-şi încerce norocul într-un mediu eminamente românesc, smulgîndu-se din mediul străin, care ţi se infiltrează prin toţi porii. Taică-său a rămas siderat şi l-a întrebat: Dacă ai avut în vedere dorinţa de a scrie, de ce nu te-ai dus la preoţie, ai fi fost om cu situaţia asigurată şi ai fi avut posibilitatea să te ocupi de scris. Păi, zice cumnatul, se compară Gigi cu Rebreanu? Asta m-a indignat, deci R. avea voie să debuteze în româneşte după ce părăsise ofiţeria, iar A.. nu avea dreptul să încerce! M-am apucat să caut dosarul şi i-am arătat Ultimul manuscris al lui Beniuc, recuperat de la fam. M. Ciobanu. Ba le-am citit şi o poezie-două olografe, dar atît de proaste şi troglodite, întrebîndu-l: Este posibil ca astfel de poezii să fie furate spre a fi publicate în nume propriu? Ca să nu mai spun că A. a debutat cu poezie și teatru în ’70, iar Beniuc a murit abia în ’88, între timp mai publicase pe puţin 20 de titluri - deci ar fi avut tot timpul să semnaleze plagiatul şi să-şi ceară drepturile. Furi poezii de la preşedintele Uniunii?! O prostie cum nu se poate mai grosolană, însă spusă cu maximă seriozitate, cu convingerea fermă că nu se va îndoi nimeni de adevărul afirmaţiei. În fapt, un mare scriitor francez, în vizită la noi, i-a acordat o bursă lui Gigi, astfel a plecat în 1972 și n-a mai revenit…
În fapt, zvonuri de-ale securiştilor, după ce rămînea cineva în străinătate. Au făcut-o în mod sistematic, de fiecare dată cînd un scriitor a rămas dincolo. Ar fi făcut-o şi despre mine. Mi-e greu să-mi imaginez ce ar fi putut să născocească, dar sunt absolut sigur că ar fi găsit ei ceva, fie şi atît de anapoda precum bîrfele răspîndite despre G.A. Iar V. ni se tot laudă că îl contrează amical pe A., de cîte ori se revăd lunar la agapa geodezilor. Cu convingerea că el e mai îndrăzneţ decît ceilalţi foşti ofiţeri, care desigur şi ei cunosc toate aceste bîrfe. Că se încontrează, dar cu simpatie. Îmi închipui cît de sîcîitor trebuie să fie pentru A. să sporte asalturile neavenite ale lui V. Acum însă i-am dat două dintre cărţile lui A., să le studieze. I-am atras atenţia: Nu poţi plagia de la nimeni fără să se afle; şi: despre om poţi spune ce vrei, dar opera rămîne. Opera nu ţi-o poate scrie nimeni!

Spre seară primesc un telefon f. amabil de la Radu Voinescu şi ca veste bună îmi spune că a primit pe internet de la Asociaţie ştirea că de la 1 ian. 07 pensionarii scriitori vor primi o indemnizaţie, nu ştia cuantumul; altcineva îmi spunea că ni se va adăga o jumătate de pensie. Maria Urbanovici îmi spune că mă va chema la o emisiune Radio-grafii să vorbim despre ultimele mele cărţi. În contrapartidă, o sfătuiesc să se înscrie şi ea la CopyRo.
Va urma 




Poezia zilei: Ion Lazu

Levitaţie       

Începutul pierdut
Şi în sine, mereu
La fel de departe de moarte
Prin toate gândurile
Care o sondează.
Moartea e deci acel mâl
Hrănind rădăcinile.
O teamă egală
Mă susţine deasupra
Într-un fel de plutire.
Cum pasărea, ca să zboare
Stă cu ochi-n pământ –
Cum peştele, ca să înoate
Se referă la pietre.
Ziua e-o pasăre-n zbor
Noaptea un peşte prelins
Nălucind –
Moartea e încuibată în
Şuierul planetei Pământ.


18 februarie 1980

vineri, 23 ianuarie 2015

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

5 ian., continuare:  …Mă mai interesează pe mine ideile politice, militare-strategice ale lui Tolstoi, cele care în fapt l-au făcut să pună mîna pe condei şi pentru care contemporanii lui l-au privit strîmb, iar biserica l-a afurisit? Puțin sau deloc. Ne mai interesează acum ideile politice ale lui Dostoiewski, cele pe care s-a edificat poate cea mai importantă operă literară despre sufletul sfîşiat de contradicţii stihinice al omului? Se ştie, mai ales după apariţia Jurnalului lui Sebastian că bietul Camil Petrescu se vedea în postura de ministru al Războiului, ca să-şi pună în practică planurile militare, strategiile care să salveze ţara şi să o ducă la victorie… Sunt pure fantezii, nu ne interesează de la ce a plecat autorul, ne interesează dacă a produs un text valabil artistic. Şi răspunsul meu este pozitiv în cazul romanului Sigma. Pe de altă parte, am mari nelinişti în legătură cu starea mintală a autorului A.E. Lidia crede că el întradins apasă pe tema religioasă, ca să stîrnească scandal, fără de care o carte nu are succes azi. Măcar de-ar fi aşa, mă tem că şi dacă o face pentru a-şi asigura succesul, nu o face perfect conştient, căci prea e convins că el a găsit marile chichiţe ale creştinismului şi îl va putea reforma din temelie. I-am dus cartea lui Murgeanu, s-a uitat prin ea şi a avut o reacţie violentă… Aceşti derbedei! El având o aplecate specială spre credință.
Fapt  e că eu însumi sînt dintre acei mulți oameni care au nevoie să creadă şi pe care mai puţin îi interesează dogma. Or, un creştin după Evanghelie, un pocăit, nici nu vrea să audă de ortodoxie, de sfinţi, de tot ritualul, de botezul copiilor etc. Nu scrie în Evanghelie! Duceam ieri această discuţie cu fratele Cornel.
În ultima jumătate de an, dintre geologi, i-am pierdut pe: Pauliuc – mi s-a destăinuit că era ucrainian şi catolic; a pierit Paul Popescu, coleg de grupă, boală de inimă, de fel de lîngă Vatra Dornei, un sat din rai, spune Gaiţă - unde a cerut să fie dus în ultima fază, dar nu i-a priit. 6-7 colegi, destule rude, am mers cu microbuzul la un cimitir prin Ghencea, apoi la pomană la restaurant.  Soţie, fiică şi fiu, toţi blonzi şi frumoşi, genul bucovinean. Paul însă, căruia Gaiţă îi zicea Faţă albă, era negru-tăciune. Suferinţă mare în ultima perioadă, ţipa ca din gură de şarpe cînd se deschidea uşa salonului, “îl durea şi aerul” zice nevastă-sa.
Peste vreo lună, ne părăsea Sile Stănescu. Merg undeva în capătul Giuleştilor, cimitirul Adormirea Maicii Domnului, într-o sîmbăta Morţilor, mare înghesuială la biserică, la cimitir, multe slujbe, preoţii întîrzie. Soţia lui Sile îmi spune că fratele mai mic, Cornel, murise cu o lună mai devreme, nici nu i-a mai spus lui Sile. De ani de zile nu mai dădea un ban în casă, nici pentru mîncare, îşi cumpăra salamuri, iar la frigider umbla noaptea, după ce soţia se culca. Sticla pe sub pat. El, cică, bea din plăcare… De cîte ori voia să cheme Salvarea, el făcea mare tapaj, striga de răsuna imobilul. L-a dus la spital în comă de gradul IV. Nu s-a mai putut reface. Dintre colegi, numai Noni cu soţia, Niţu Ştefan, Anca Balaban, cu fratele ei care în tot acest timp a patrulat pe trotuarul de vis-à-vis… Ea îmi spune că am scris un roman teribil, Veneticii, cum nu a mai citit în ultimii 10 ani. După ce îi plăcuse şi Sălbaticul - cărţi pe care i le-am împrumutat, căci trăieşte cu fratele fără slujbă, doar din pensia ei – şi îi depune nişte sume ca să aibă pensie, cîndva… A avut 2 neveste, ambele l-au părăsit din motiv de alcoolism – şi ambele au murit între timp… Sile are două fete, Mirela, de o mare frumuseţe, funcţionară la Domeniile Statului. Printre coroane, una de la Dinu Patriciu, de nu e cumva o confuzie, căci în capelă mai era un mort cu mulţi colegi… Alt Vasile, printr-o coincidenţă.  Sile n-a mai apucat să guste scenele din Sălbaticul. N-a apucat să se bucure nici Gherasie, pentru care mă străduisem să scriu romanul și să-l public. A apărut la 4 luni după decesul lui. Nici măcar literatura nu este pentru cine se pregăteşte...
Va urma


Poezia zilei: Ion Lazu 


Înflorirea întâmplării

„În afară de timpul zburînd, în afară
De-această trecere prin noi, de-a dreptul,
Alte istorii nu ni se-ntâmplară”,
Mormăie-n mine, ursuz, înţeleptul.

„În afară de trecerea-i devastatoare
Şi de-aşteptarea ce-nfundă pieptul,
Spune-mi de ştii vreo-nflorită-ntâmplare”,
Mormăie-n mine, ursuz, înţeleptul.

„În afară de veşteda firii lingoare
Şi de-un miracol ce nu mai aşteptu-l,
Spune-mi de-a dat vreo poveste în floare!”,

Mormăie-n mine, ursuz, înţeleptul.

1970


joi, 22 ianuarie 2015

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006


5 ian.  Îl întîlnisem pe A.E. cu cîteva zile înainte. Lipea afişul la Muzeul literaturii; mi-a spus că romanul lui a apărut cu un an înaintea lui Dan Brown. Care, zic, nici nu se ştie dacă e un simplu autor, sau o trupă de negri-Brown… La lansare, nu se prezintă Şora, ci doar Tudorel Urian, care scrisese şi prefaţa. Omul cu microfonul, de data asta C. Vică, vechiul nostru colaborator de la Vinea: I-am scos o plachetă de versuri şi a făcut copertele la cîţiva debutanţi – acum din cîte-mi spune Ţone, consilierul de imagine al editurii Polirom, începe prezentarea: o carte de succes, care a stîrnit vii comentarii etc, dar este întrerupt din sală de Elena Vlădăreanu, care cu nişte foi în mînă îi ia microfonul şi, “ca să ştie lumea despre ce e vorba!”, dă citire unor e-mailuri primite la redacţia Averea, unde e ziaristă. Domnişoară, am aflat că vreţi să prezentaţi Sigma lui A.E., dv scrieţi bine, vă urmăresc cu atenţie, însă nu ştiţi că acest individ… e evreu, e sectant, se laudă singur cu succese în străinătate despre care nimeni n-a auzit etc, etc. Stupoare în sală, disconfort, unele interpelări, E.V. nu dă curs, revine în scaunul ei. Dorel Urian spune că romanl e scris pe două paliere, unul ideatic-religios şi altul din actualitate, cu un autor care se zbate în greutăţi şi neînţelegeri, încercînd să relateze despre cineva din perioada Renaşterii care, avînd acces la Arhivele Vatianului etc etc. Şi iniţiază un dialog cu Ecovoiu, întrebîndu-l cum i-a venit ideea să scrie o astfel de carte. După care autorul nu se mai opreşte explicînd cum în ultimii 28 de ani a întors Noul Testament pe toate părţile, găsind inadvertenţe, scenarii care se contrazic şi se anulează. Par erezii, admite el, dar şi Tolstoi a fost excomunicat şi nici astăzi nedreptatea nu a fost ştearsă etc. Că vînzătorul lui Iisus n-a fost Iuda, ci tocmai Ioan, cel iubit; că Pavel îl omorîse pe sf. Ştefan etc etc. Şi că, desigur, Sigma a apărut cu un an înaintea Codului lui Da Vinci, deci. Şi că în Israel a fost tradus şi a avut succes, dar în Franţa a venit o traducătoare care apoi a bătut în retragere: să nu-i înfurie pe catolici, pe protestanţi, pe… Ia cuvîntul o doamnă din sală, vorbind foarte adecvat şi la obiect, dar după primele fraze, Vică îi ia microfonul din mînă şi doamna vorbeşte singură; ia cuvîntul preotul de data trecută, deşi n-ar avea voie să se exprime în public. E.V. preia microfonul şi se explică: a fost o făcătură, e-mailurile le-a măsluit ea însăşi, ca să tulbure apele… Iar cînd ridic mîna să spun eu însumi ceva, Vică încheie soareaua. Cu aplauze. Şi-i spun lui R. Voinescu: Cu A.E. e ceva, vorbeşte ca un reformator al religiei creştine, chiar pe afiş a pus fraze de genul: Mai putem crede într-o religie care… Şi în schimb nu s-a vorbit chiar deloc despre celălalt palier al romanlui, cel în care se încorporează talentul autorului. Pe mine, cînd am citit Sigma acele speculaţii cu privire la dogmă m-au interesat, m-au incitat, mi-au ţinut trează atenţie, chiar m-au convins pe anumite porţiuni, însă la scurt timp după lectură am uitat toate acele speculaţii, altfel un eşafodaj nu cu adevărat nou, căci anual apar pe piaţa de carte a lumii măcar cîteva cărţi are abordează tema veridicităţii creştinismului; apar filme despre viaţa privată a lui Iisus etc; eu am rămas cu sentimentul că e un roman bun despre situaţia de acum şi din totdeauna a scriitorului… Nimic despre acest aspect, singurul decisiv cînd e vorba despre o ficţiune! Etc.
Va urma 

Poezia zilei: Ion Lazu


Uneori
Lui Aurel Gagiu

Prin sufletul nostru nu se mai vede
Ca printr-o fereastră prea veche.
Te uiţi uneori şi nu-ţi vine a crede,
De parcă-ai privi cu-o ureche.

Prin sufletul nostru nu se mai trece
Ca printr-o uşă bătută în cuie;
Ajungi uneori ca lângă-un perete –
Ai trece dincolo, dar trecere nu e...

1968


ATENȚIONARE:
Un număr de 20 cărți semnate ION LAZU sunt accesibile pe internet dând clik pe:
http://www.librariapentrutoti.ro/ebooks.html

miercuri, 21 ianuarie 2015

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

3 ianuaeie, 2006: Jurnalul meu a rămas de izbelişte, se face aproape un an de cînd nu mai scriu aici cu oarecare consecvenţă. Un an altfel păgubos, acest 2005, cu ploi, inundaţii, recoltă catastrofală, preţuri la piaţă exorbitante: varza, care anul trecut s-a dat cu 3000, anul ăsta s-a ridicat la 13-15000 şi nu se găsea şi era doar cît pumnul şi aia pufoasă. Am luat totuşi, am umplut butoiul şi să vedem dacă se va mura bine sau… În vara asta cu atîtea belele pe plan local, naţional etc,  Andrei a îngheţat anul de facultate şi s-a angajat la firma de calculatoare a lui Virgil, dînd probă etc., căci noi nu am intervenit în nici un fel, nici măcar nu i-am spus Floricăi. Muncă foarte multă, obositoare, A. vine acasă demolat. Acum are o prietenă fostă colegă de clasă la liceu, s-au revăzut întîmplător la mare şi… De cînd sînt împreună, dorm ori aici ori la ea, dar nu vin acasă decît la ore mici… spre supărarea noastră.
Însă jurnalul a rămas de izbeliște pentru bunul motiv că am lucrat cu Murgeanu cartea noastră de confesiuni. Când scriu pe o anumită temă, nu mai notez în jurnal.
A fost în ţară Gelu, care nici el nu prea era în formă, probleme cu tranzitul intestinal. Gică Şerban s-a operat de vezica biliară şi după o perioadă mai dubioasă acum e foarte bine, activ, cară bagaje pe jos de la gară la garsonieră.
Rezumat: Lidia a dat de două ori spectacolul Blaga- Izvor sonor, prima dată la Podul, apoi la Rotonda Muzeului – cu mare succes – s-au făcut de fiecare dată filmări. Murgeanu a scris excelent în Meridianul Românesc despre spectacolul Lidiei. Dar alte încercări de a da spectacolul prin Institutul Român sau în altă parte au rămas în faşă. În nr. 38 al Rom. Literare, Gh. Grigurcu a scris o pagină despre poezia Lidiei şi despre a mea, cu frumoase aprecieri, care ne-au mers la inimă. La Sălbaticul, cronica lui Geo Vasile în Rom. Lit., cam anapoda şi a lui Murgeanu în Meridianul rom., entuziastă, reluată în Curierul de Vâlcea. Sper să urmeze altele. Încă mai apar cronici despre Veneticii, cea a Dianei Iepure în Chişinău şi a lui D. Botar în Oglinda Romanaţilor-Caracal, reluată se pare în Oglinda literară de la Focşani. La Tîrgul de carte de la Romexpo am avut vreo 15 lansări Vinea, printre care şi Metafizica practică a lui Murgeanu. Şi Cantonul 248 al lui Stoiciu, în colecția Ediții definitive, cu lansare fulminantă. 
Între timp, m-am zbătut în continuare, fără succes deocamdată, pentru noi sponsorizări, cu unele promisiuni ce se amînă mereu… Am terminat de redactat şi acum reiau spre corectare textul unor confesiuni în dialog epistolar cu Murgeanu, cine ştie unde le vom publica, deocamdată sînt mulţumit că am avut prilejul să spun o mulţime de lucruri pe care le ţineam numai pentru mine. Aseară îi telefonez lui Radu Voinescu, să-l felicit pentru premiul Asociaţiei la critică-eseu şi îmi spune că în cîteva zile apare la Libra o carte cu cronicile sale Subiecte, 1, în care mi-a consacrat pagini de analiză serioasă. Mare bucurie! Vorbim despre lansarea ediţiei a II-a a Sigmei, de Ecovoiu, la Polirom.
 Va urma





 Poezia zilei: Ion Lazu

Fotografie
Ion Lazu, 1970


Prea puţin

Sufletele noastre se depun

Pe spinarea aburită a stelelor –
Cine mai crede în asta? şi totuşi
Cât e de frumos şi de drept!

Prea plină e ziua şi locul
De emanaţiile firii noastre,
Întindem cleiul drumului
De la un capăt la altul al faptei.
Privirea nu slăbeşte nici o clipă
Ascunzătorile şi ceţurile bolţii.

Or, prea puţin ne rămâne:
Un pulovăr crud, un cojoc
Până-n călcâie de iarbă verde,
Încopciat cu lacrimi
Şi chiar un frăgar pe sub care
Oamenii trec smulgând un pumn
De frunze stoarse de sânge.

1968, Pocola

marți, 20 ianuarie 2015

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2005




Ce este viaţa mea la 65 de ani? Poate un fruct, însă pe o ramură prea răzleaţă, şi pe a cărui coajă, întinzîndu-mă la maxim, am reuşit să însemn cu creionul cîteva litere, un cuvînt două…
Eu am acest defect: n-am putut niciodată să fug de cineva care mi-a arătat afecţiune. Nevoia mea de afecţiune este insaţiabilă. Într-asta semăn cu Tata, om ahtiat după prietenii, rupîndu-şi de la gură să-i ajute pe amici. Însă de aici încolo ne deosebim radical: Tata, fiind un om remarcabil, stârnea invidii, avea dușmani printre consătenii olteni. Mi se lăuda că reușise să și-i facă pe toți aceștia prieteni. În ce mă privește, ins fără aplomb, dar și fără resentimente, și să fi vrut cu dinadins tot nu am reușit să-mi fac dușmani…
IM are o exprimare elevată, inspirată, aulică, călinesciană, aceste calităţi îmi lipsesc mie, care mă străduiesc să nu scap din condei intuiţia pe care am avut-o. Și să nu drapez ideea cu falduri decorative. Mă exprim cît mai simplu, apelez la logica bunului simţ.
Este scriitorul, artistul, creatorul (cu un cuvânt: sălbaticul) un privilegiat al soartei? Sau şi un privilegiat al societăţii? Nu prea… El trebuie “să stea cu grijă”. Să fie recunoscător proniei şi să-şi slujească talentul. E o răspundere, o datorie faţă de Cel care i l-a dat, dar şi faţă de semeni. Pentru că în cadrul speciei fiecare trebuie să-şi aducă aportul potrivit dotării sale, cum se întîmplă şi la alte specii. La furnici, la albine…
Va urma




Poezia zilei: Lidia Lazu

*

Prin ușile lăsate vraiște
de cei ce nu se mai întorc
prin pereții
pe care își zgâriară
visele

dă buzna glasul unei mulțimi
care se zbate
prinsă deja între firele
iscusitei urzeli
a păianjenilor politici

oct. 1990

Petru Ursache, 6  Gastrosofia, in seria ETNO, sub îngrijirea scriitoarei Magda Ursache, la ed. Eikon, 2014
petru Ursache: Gastrosofia sau Bucătăria vie, ed. Eikon, 2014 



luni, 19 ianuarie 2015

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2005

15 0ct. Ieri telefon de la Georgeta: Giovanni a împlinit o lună. Doarme bine, suge cu spor, ia în greutate. G. vrea să afle în fine de ce Andrei nu are un frate. Îi explic. Se miră că îl înţelegem în hotărîrile pe care le ia, inclusiv amînarea facultăţii. Părinţi cu vederi largi, zice. Fapt e că tinerii de-acum se adaptează cerinţelor de ultimă oră; mult mai greu le va fi cînd vor dori să pună de acord aceste opţiuni cu ceea ce s-ar potrivi firii lor. Ne invită prin iunie viitor la botezul micuţului.
Seara, îi duc Mariei U. cărţile de la Vinea şi articolul despre spectacolul Blaga. A renunţat definitiv la Revista literară radio, o făcea la paritate cu Grăsoiu, însă cîştigînd de două ori mai puţin decît el. De ce să se spetească? Iar şeful, roşu la faţă, îi zice: am s-o fac singur! Pînă prin februarie, cînd ar fi să iasă la pensie, de nu-l vor reţine consilier, ca om ce mereu trage sforile.
La prînz vine Miţi cu vorbe bune. Toamna, anotimpul ei preferat.
La TVR, Eugenia Vodă, o femeie de excepţie, în discuţie cu antrenorul olimpicilor la matematică, el însuşi cândva olimpic, medalie de argint. De data asta, 4 medalii de aur, locul II după China, iar la punctaj locul 6. A terminat liceul Şaguna, a intrat la facultate ca olimpic, fără examen, a avut un profesor genial, Fuiorea, bănăţean, acum în USA. A fost 3 semestre profesor asociat în USA, nu s-ar mai duce. Bunicul fusese oier, dat la şcoală, la insistenţele învăţătorului, apoi face facultatea în Germania, îşi ia acolo doctoratul despre negoţul din Braşov, făcut de români, nu de germani. Ales primar la Braşov, apoi puşcărie, iar fiul lui persecutat, făţiş anticomunist. Arestat ca pensionar, pentru a fi trimis din ţară scrisori duşmănoase. Recunoaşte, dar e iertat pentru că ameninţase cu sinuciderea.

Iar acest Radu Gologan fusese repartizat profesor la o şcoală profesională.

Va  urma



Poezia zilei: Ion Lazu

Fotografie
Ion Lazu, 1979

Istorie

Mi-e tot mai străin omul din stradă
Pe care ochiul meu e lacom să-l vadă.
El e mic şi grăbit şi flămând
Şi se teme de moarte –
Toată ziua adună şi-mparte.

Eu nu sunt de nici o parte.

Sunt ca linul văzduh plesnind în stindard
Sunt ca lumina soarelui trecând prin gard
În timp ce trupu-mi rămâne în stradă.

Or, gândul meu n-are chef să-l mai vadă.


Goranu, Vâlcea, 30 iunie 1979



Petru Ursache, 5 - Antropologia, o știință neocolonială, Seria ETNO, apărută sub îngrijirea scriitoarei Magda Ursache, ed. Eikon, 2014


Petru Ursache: Antropologia, o știință neocolonială