vineri, 20 ianuarie 2017


20 ianuarie: Nicolae Ioana, n. 17 noiembrie 1939 - d. 20 ianuarie 2000.
                                                                                                                       
Dintr-o familie de ţărani argeşeni înstăriţi, face liceul la Piteşti şi până să intre la Filologia bucureşteană îndeplineşte diferite servicii la fabrica de autoturisme Dacia din Colibaşi-Mioveni, localitate de unde provine şi scriitorul mai tânăr Radu Aldulescu. Terminând Filologia, 1964, este redactor la AGERPRESS, la nou înfiinţata Editura Tineretului, apoi la Albatros, Sport-Turism şi Eminescu.
Debutează editorial în 1967, în cadrul colecţiei Luceafărul cu volumul  Templu sub apă. Urmează Moartea lui Socrate, 1969; Monologul alb, 1972; Cartea de nisip, 1973, alte patru volume de poezii, până la Tabloul singuraticului, 1979, titlu reluat pentru antologia din prestigioasa colecţie Hyperion a editurii Cartea românească, volum reeditat de editura Eminescu în 1998 şi de Editura Dacia XXI în anul 2011. Între timp, publicase alte câteva volume de versuri, dar şi câteva romane, printre care Pavilionul, 1981, Pasagerul, 1986, Strada Occidentului, 1986, Vizită la domiciliu, 1989 şi Goana după vânt, 1999.
Bine primit de critica literară a timpului, poezia sa suscită şi în acest moment interesul exegeţilor, printre care Gh. Grigurcu, Al. Cistelecan, Nicolae Manolescu.
Citiţi mai mult:
http://www.agentiadecarte.ro/2011/06/%E2%80%9Etabloul-singuraticului%E2%80%9D-de-nicolae-ioana-aparut-la-dacia-xxi/
*
L-am remarcat pe aspirantul la poezie încă pe vremea Cenaclului Labiş, unde a debutat sub aripa mai vârstnicului poet Dragoş Vrânceanu - detalii în Himera literaturii, Curtea veche, 2007; în cele două decenii cât a funcţionat ca redactor am încercat să forţez un debut în poezie, fără rezultat. Cartea avea să apară după 12 ani, la altă editură. Locuiam în acelaşi cartier mărginaş Berceni şi ne vedeam la prietenii comuni din cartier: scriitorii Mircea Ciobanu şi Dumitru Alexandru. În mod firesc, atunci când am lansat la Slatina volumul Blana de viezure, apărut la Cartea românească, în redacţia lui Mircea Ciobanu, l-am invitat şi pe N. I.,  împreună cu ceilalţi doi poeţi din cartier. O zi de neuitat. În Scene din viaţa literară, dar mai cu seamă în Jurnalul meu inedit voi fi consemnat unele dintre întâlnirile noastre. Apoi, după Decembrie, am făcut cu maşina lui o descindere la casa părintească din satul muscelean Racoviţa, unde eu şi un alt coleg geofizician trebuia să-i spunem dacă bunicii şi străbunicii lui îngropaseră vreo comoară în grădina casei.... I-am cunoscut familia, o soră mai mică şi pe venerabila mamă Maria. Aveam să le revăd după numai zece ani, zdrobite de durere, la biserica Boteanu din centrul Bucureştiului, unde s-a oficiat slujba de înmormântare a poetului.  Nu e durere mai mare decât a mamei care îşi pierde fiul cel mare. Orice ar susţine Dante, cu vorbe meşteşugite.
I-am pus o placă memorială pe faţada imobilului de din jos de intrarea la Patriarhie, căci poetul făcuse tot posibilul să se mute din îndepărtatul cartier Berceni....
*
I-am pus o placă memorială în Aleea Dealul Mitropoliei, nr. 19, S.IV. (detalii în Odiseea plăcilor memoriale, 2012)


Poezia zilei: Nicolae Ioana
Asfinţire

Atârnă un izvor de creanga mea,
Pe câmpu-ntomnat mă alungă
Nămeţii albi, făpturi de undeva,
Umbrele lor de cositor, de rugă.

Vântul târâie un lemn
Parcă e un lanţ al vechilor convoaie
Pune luna în fântână un semn,
robul vântului joacă în ploaie.

Hula neagră ca o gură de fiară
Vântul târâie un lanţ în asfinţit,
Patru umbre au venit să mă ceară
Şi sunt singur şi nepregătit.
(din Volumul Templu sub apă, 1967)

Alţi scriitori
Ion Frunzetti, n. 20 ianuarie 1918 – 11 sept. 1985
Nicolae Balotă, n. 1925 – m. 20 aug. 2014




Ion Lazu - Iarna, la săniuș, III







joi, 19 ianuarie 2017

19 ianuarie: Artur Enăşescu, n. 19 ian. 1889 - d. 4 dec. 1942

   Visătorii

O visători, cu suflet de copii,
Voi paseri, de lumină speriate,
Ce rătăciţi cu genele plecate,
Pe străzi întunecoase şi pustii!
 
Voi, cu priviri curate de fecioară,
Sfioşi şi singuratici visători,
Ce tremuraţi sub cerul plin de nori,
Şi vântul cel mai gingaş vă doboară!
 
Ascunşi staţi ziua-n tainice unghere,
Şi mâini de vis v-acopăr ochii grei,
Iar când pe cer s-aprind mii de scântei
Voi răsăriţi… O, suflete stinghere!
 
Vă prinde luna flori la pălării,
Şi tresăriţi; de-un foşnet blând vi-e frică,
De umbra ce pe ziduri se despică,
Când rătăciţi prin nopţile târzii.
 
În jurul frunţii voastre, visători!
A nopţii duhuri, tainice, s-adună;
…Întind o scară razele de lună,
Şi gândul vostru suie pân-la nori.
 
Şi pasul vostru-n cale şovăieşte,
De raze pline, genele se-nchid,
Şi vă treziţi la umbra unui zid,
Când astrul dimineţii licăreşte.
 
O visători, cu suflet de copii,
Voi, paseri de lumină speriate,
Ce rătăciţi cu genele plecate,
Pe străzi întunecoase şi pustii!
 
***
Născut la Burdujeni sau la Botoşani, dintr-un tată agent PTT  şi o mamă ce a dispărut  prea curând, viitorul poet, prin  firea sa nesupus reglementărilor stricte de convieţuire, a  urmat şcoala primară şi liceul la Botoşani, apoi a plecat la  Paris, unde a audiat cursuri de filosofie, atribuindu-şi apoi  un doctorat în materie. Debutează cu Amor în Convorbiri  critice, 1910, şi lucrează ca redactor la Epoca. Este mobilizat pe front în prima conflagraţie, ca să amâne confruntarea se  înscrie la o şcoală de subofiţeri, dar nu se califică nici după  repetarea cursului, revenind în armată ca simplu  soldat. Se pierdea prin poieni şi printre flori, cu arma în  mână... Din această perioadă îl descrie Tudor Vianu, care i-a  rămas prieten: necompetitiv, pacifist, îşi umplea cartuşiera cu 
manuscrise...(Vianu, Jurnal, 1961). Este chiar perioada maximei   productivităţi poetice, de ex. Balada crucii albe de mesteacăn  este datată: Oituz, iulie 1917. După conflagraţie, continuă să  publice poezii şi colaborează intens cu articole pe teme politice,  dar şi eseuri, cronici literare şi dramatice (de ex. la Patima roşie  de Mihail Sorbul). Indignat că unii puturesă să vadă în carnagiul  războiului un prilej de "purgatoriu al neamurilor", de revigorare  etc, ripostează: "Nimic mai fals!"; iar după război lucrurile nu  porniseră pe un făgaş optim, scrie deci poetul: "Se pare că un  geniu răutăcios, prezidând la actele noastre publice, desparte  în chip ostentativ logica faptelor de cea a ideilor şi aceasta  îndeosebi în domeniul politic." În 1926, lucrând la Universul literar, câştigă  cu "Afrodita"  prestigiosul "cel mai  bun sonet al anului", cu susţinerea lui  Perpessicius, care îl aprecia foarte mult.
Din această perioadă începe dezagregarea psihică-mentală a poetului, care ajunge pe drumuri, vagabondând, cerşind… În 1934 se declară el însuşi: "fără domiciliu, bolnav, gol şi flămând." Eugen Jebeleanu, dar şi alţi confraţi apelează la ajutorul statului, ceea ce rămâne  o biată iluzie. Poet ce s-a risipit în boemă, spirit reflexiv,  meditativ, de formulă parnasiană, îi apăruse în timpul vieţii  volumul Pe gânduri, iar postum Revolta zeului. 
A închinat imnuri vieţii ("Şi geme ca vie, sub meştere mâini /  Lăuta străbună!"... "Sărută văzduhul cu ochi dilataţi /De-o  sfântă beţie!"), năzuinţelor omului spre o lume ideală, a binelui şi frumosului ("Şi sângeră văzduhul sub purpura de flori..."). 
A apărut în selecţii şi antologii ce-i reunesc pe  "marii poeţi mici". O selecţie de Poezii a publicat Mihail Straje  în 1965, cu detalii despre zbuciumata viaţă a poetului..  Cu textele lui A.E. n-am luat contact decât ocazional. Îmi făcusem o anumită părere, nu întru totul conformă cu adevărul, ascultând în anii studenţiei romanţele Cruce albă şi Riţa, în inegalabila interpretare a Ioanei Radu. Impresionat de ardoarea versurilor, lesne de memorat,eram totuşi intrigat de abordarea poetului, romanţioasă. Am deschis Istoria lui Călinescu, interesat să aflu cum îl văzuse criticul pe poetul vagant, ce avea să moară la un an după apariţia Istoriei. Practic ajunseseră simultan la linia de sosire. Şi, plăcută surpriză (căci uitasem cum stau de fapt lucrurile...):  la indicele de nume văd că lui A. E. i se consacră un articol pe două pagini! Caut la Cuprins... şi ce văd? În colţul din drapta-jos, sub numele poetului, o singură frază, în total 40 de cuvinte  amintind de un "pretins doctor în filosofie" despre "un elogiu la o ţigancă" şi despre "abundente versuri trubadurice", nici  măcar trubadureşti... Urmează coperta cărţii nu ştiu cui, iar pe cealaltă pagină, o fotografie de grup cu mai mulţi scriitori: Topârceanu, Hortensia Papadat-Bengescu etc. Şi trei versuri  din Riţa. Doar atât despre poetul damnat Artur Enăşescu. Nu  ne-am aşteptat propriu-zis la mila şi compasiunea divinului  critic pentru destinul tragic al unui poet de oarecare notorietate  în epocă, nici la aprecieri ditirambice pentru poemele sale intrate de fapt în conştiinţa publică, ci ne-a mirat din nou  lipsa de receptivitate la demersul poetic al unui talent adevărat, pe cât de nefericit, practic prăbuşit în abisurile demenţei. 
Or, nu este poezia mereu ceva la limita cu nefirescul, cu  anormalitatea? E chiar de mirare că neîntrecutul exeget al  "poetului nepereche" nu a mai păstrat în sine o câtime de  Caritate pentru ceilalţi năpăstuiţi ai poeziei româneşti... sau tocmai de aceea?
 

Alţi scriitori:
Barbu Lăzăreanu, m. 1957
Catinca Ralea, m. 1981





Ion Lazu - La săniuș, III









miercuri, 18 ianuarie 2017

18 ianuarie: Nicu Caranica, n. 18 ianuarie 1911 - d. 2002

 DESEN

Un deget de copil mă desenează,
Direct pe faţa mea mă desenează,
Atent mă desenează.

Îmi scrie ochii,
Îmi scrie gura,
Fruntea, nasul, urechile,
Contururile,
Toate trase-n amănunt,
Scrise din nou cu şerpuiri de aer,
Cu mângâieri de aer.

Desenul feţei mi-acoperă faţa,
Desenul feţei îmi vădeşte faţa,
Cu un fard îngeresc fără materie,
Cu o lumină venită din pornirile bune ale inimei,
Ca o pruncie.

Chipuri uşoare ning afară,
Chipuri uşoare curg în mine.
Inspir îmbătat profiluri uşoare,
Expir mulţumind profiluri uşoare,
Mi-e inima insulă pe ape uşoare,
mi-s gândurile fluturări uşoare,
păsări uşoare.

Ah, deget de copil.

*
Născut la Bitolia, în Macedonia, din părinţi aromâni: Ion Caranica, profesor de muzică, dirijor şi compozitor reputat şi Sevastia, soră a academicianului Th. Capidan; sora lui Nicu Caranica, Eta Boeriu, a fost ea însăşi poetă şi mare traducătoare din literatura italiană. Pentru mine, o nouă confirmare că aportul cultural al alogenilor proveniţi din zona Greciei şi Macedoniei, măcar pentru ultimele 3-4 secole din istoria noastră, este mai important decât ne place să o recunoaştem.
Liceul la Turda, universitatea din Cluj (1828-1832), cu o continuare a perfecţionării universitare la Lille şi Sorbona, fără totuşi să-şi poată definitiva lucrarea de doctorat despre opera critică a lui Baudelaire (1935-1936). Profesor la Arad, apoi ataşat de presă în Italia, rechemat în 1941, refuză repatrierea şi acceptă exilul. Zece ani în Italia, asistent la Padova al lui Ramiro Ortiz, apoi, din 1951 se stabileşte la Paris. Tipărise în 1940 Poeme şi imnuri, în 1945 Povestea foamei, iar în 1968 Naşterea legendei. În 1997: Anul 1940; Piese de teatru, tipărite în străinătate şi puse în scenă: Întâlnirea, apoi Mişcare ireversibilă, 1970, Noapte şi iar noapte, 1995; volumul de eseuri şi memorialistică Eminescu-un esculap al sufletului românesc, 1997; Lupta cu îngerul, 1997; Chemarea marea, 2000; Cartea anilor, 2000. Nu lipsesc de tot eforturile de a-l reintegra pe poet în matca largă a literaturii române contemporane, dar din păcate receptarea critică şi impactul asupra cititorului întârzie, din motivele deja cunoscute.
Apăruse în antologia Poeţi tineri ardeleni, 1940 a lui Emil Giurgiuca şi în cele două antologii madrilene ale lui Vintilă Horia. O antologie a Poeziei exilului românesc i-am făcut-o cadou anul trecut fiului său Mihai Caranica, vechi al meu prieten şi coleg la prospecţiuni geologice.
Pot să-mi imaginez tristul destin al unui poet, fost legionar, nevoit să rămână până la sfârşitul vieţii în străinătate, desfăcut de poporul în limba căruia a continuat să scrie până dincolo de 90 de ani, însă în imposibilitatea de a reveni în patria mumă. L-am avut în echipă timp de zece ani pe blajinul coleg tehnician Mihai Caranica (plecat el însuşi în exil, stabilit la un moment dat în USA, unde se ocupa cu geologia şi... sculptura, revenit la matcă acum vreo 2 ani...), care însă nu a găsit că e cazul să ne vorbească despre familia sa, despre tatăl exilat în Franţa; nici faptul că scriam eu însumi şi uneori chiar îmi apăreau unele cărţi nu l-a împins spre mărturisiri. Aflasem în vreun fel că este nepotul Etei Boeriu, dar de nicăieri nu aş fi putut deduce înrudirea acesteia cu Nicu Caranica. Al cărui nume era uneori pomenit în contexte alarmante...

Alţi scriitori:
Ion Slavici, n. 1848
Felix Brunea-Fox, n. 1898
Ion Ciocanu, n. 1940
Dan Rotaru, n. 1943
Dim. Păcurariu, m. 2002 



 Ion Lazu - Iarna la derdeluș...







 




marți, 17 ianuarie 2017



17 ianuarie Mateiu Caragiale, n. 25 martie 1885 - d. 17 ianuarie 1936

 Fiu natural al marelui I.L.Caragiale din legătura sa amoroasă cu Maria Constantinescu, este adus peste patru ani în noua familie întemeiată de dramaturg cu Alexandra Burelly. Nu înseamă că situaţia sa delicată printre ceilalţi copii nu-l va fi marcat pe viitorul autor al Crailor, nici că proximitatea genialului său tată va fi fost de neglijat pentru copilul dificil, apoi pentru tânărul prezumţios ce s-a dovedit a fi Mateiu. N-a fost o relaţie simplă între cei doi, dar au rămas în contact până la urmă. Iar la înmormântarea lui Ion Luca, fiul Mateiu se prezintă la Berlin. Mai fusese acolo încă în 1904, la începutul perioadei berlineze a lui Caragiale, îndrumat de acesta să urmeze studii de Drept. Nu le-a dus la capăt, cum nu va termina nici Dreptul de la Bucureşti, în schimb din experimentul berlinez se trag începuturile romanului Remember, pe care îl va publica în Viaţa Românească abia în 1921, iar în volum în 1924. Tot în Viaţa Românească debutase încă în 1912 cu un număr de 13 poezii; i-au mai apărut câteva grupaje, în deceniile doi şi trei, însă volumul de poezii Pajere va fi editat de soţia sa postum, în anul decesului 1936. Se căsătorise în 1923 cu Maria Sion, cu 25 de ani mai în vârstă. O moşioară la Fundulea, cale de câteva ore cu caleaşca, îi va fi dat împătimitului de heraldică şi de ascendenţă nobiliară speranţa că va izbuti pentru sine statutul visat cu ardoare, niciodată abandonat, mereu vizat în proiectele mateine. Nu era doar visătorie şi evazionism, căci din 1927 şi preţ de vreo 7 ani Mateiu se ocupă efectiv de moşioară, dorind să o pună în stare de eficienţă maximă. Se documentează, discută cu specialişti şi cu oameni ai practicei agricole, arendaşi, vechili etc şi se implică direct la dările în dijmă ale loturilor, la recoltat şi valorificat producţia. Primăveri şi toamne consacrate exclusiv treburilor la moşie. Nu doar violetele, nu doar rândunelele şi plantaţiile de arbori sofisticaţi au fost în atenţia boierului. Însă... însă în agricultură depinzi de vreme, de secetă, de inundaţii, cum eşti la cheremul furturilor, hoţiilor, devastărilor corturarilor pripăşiţi la marginile moşiei. Nu s-a realizat nici rodnicia vizată, nici un cont gras în bancă. Ci poate doar ruinarea sănătăţii acestui om chinuit de propria fire orgolioasă, cârcotaşă, nemulţumită cu nimic. Moare la doar 51 de ani. La intervale, prin intervenţii, obţinuse posturi în cabinetele a două ministere. Îmi este neclar de ce tentativa de a-i capta bunovoinţa lui Nicolae Titulescu, spre a fi numit ambasador în vreo ţară europeană nu a avut rezultatul scontat. Întreprinsese o călătorie în acest scop tocmai la San Remo, unde Titulescu îşi petrecea vacanţa, cu nici un alt câştig decât frumuseţile pe care le-a admirat în câteva oraşe italiene.
Personaj enigmatic, autor de înalt rafinament, strunjindu-şi ani şi decenii textele - fiecare carte a sa a avut gestaţie de 15-20 de ani - a început Craii... în 1916, între 1926 şi 1928 i-a publicat în revista Gândirea şi abia în 1929 apare volumul. Stârnind un entuziasm care şi pe autor l-a surprins. Şi primind marele premiu al Societăţii Scriitorilor. La un sondaj efectuat cu câţiva ani în urmă, Craii fusese pe primul loc în preferinţele criticii literare - sau oricum pe unul din primele 2-3 locuri. Însă critica literară este fatalmente elitistă. Nu cred ca romanul Crailor să aibă aceeaşi cotă în preferinţele cititorilor obişnuiţi. Nu voi ezita să amintesc excelentissima transpunere cinematografică a romanului, realizată de Mircea Veroiu, cu participarea celor mai mari actori ai vremii. Un film de artă, poate neegalat în cinematografia autohtonă.
De fiul defavorizat al marelui Caragiale s-a ocupat cu pasiune şi adecvare scriitorul de excepţie Ion Iovan, o recentă carte despre Jurnalul lui Mateiu fiind răsplătită cu premiul Academiei.
*
O placă memorială cu efigie există pe imobilul din str. Luca Stroici, nr. 9A, S.II.. Imaginea apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.


Poezia zilei: Mateiu Caragiale, m.1936

Clio

Mi-a îngânat stăpâna: "Nu-n file-ngălbenite
Stă-mbălsămată taina măririi strămoşeşti.
Amurgul rug de purpuri aprinde: de-l priveşti,
Se-nfiripă-n vâlvoarea-i vedenii strălucite.
Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite,
Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti,
Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti
Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite.
Dar ceaţa serii-neacă troianele de jar.
Atunci mergi de te-aşază sub un bătrân stejar,
Ascultă mândrul freamăt ce-n el deşteaptă vântul,
Ca-n obositu-ţi suflet de vrajă răzvrătiţi,
Când negrul văl al nopţii înfăşură pământul,
În gemăt să tresalte străbunii adormiţi."


Sorin Titel,  n. 7 decembrie 1935 - d. 17 ianuarie 1985
 Descriere: *

Năcut în comuna Margina din judeţul Lugoj (tatăl notar, cu studii de Drept, iar mama casnică), familia s-a mutat între timp la Caransebeş, unde adolescentul şi-a început liceul, terminat la Lugoj. Un an la Facultatea de cinematografie din Bucureşti, după care se transferă la Filologie, echivalându-şi studiile. Însă în 1956 este arestat sub învinuirea de a se fi solidarizat cu revoluţia din Ungaria. Se transferă la Filologia Clujeană, însă după o lună este exmatriculat şi de acolo. Vigilenţă la superlativ. Face pe suplinitorul la Caransebeş şi la Cârpa, în tot acest timp insistând pe lângă prof. univ. Dumitru Micu să-l sprijine în reînscrierea la Filologie. Oponenţi fiind Iorgu Iordan, Coteanu, alţii de la cadre. O zbatere de mulţi ani, soldată cu reluarea studiilor la fără frecvenţă, terminate în 1964, când devine redactor la Scrisul bănăţean (Orizont). În 1971 reuşeşte să se stabilească în Bucureşti, devenind redactor la Gazeta literară. Aceste obstrucţii l-au marcat ca scriitor, frica, zădărnicia intră în materia prozelor sale. Debutase cu o povestire Drumul  încă în 1957, dar abia în 1963, tot cu sprijinul profesorului său D. Micu izbuteşte să debuteze în volum cu Copacul. Al doilea volum abia în 1966: Reîntoarcerea posibilă - titlul acesta spune ceva..., după care publică noi cărţi mai în fiecare an. Acest scriitor de real talent şi nebănuite resurse creative, nu se rezumă la descrieri după natură (cu atât mai puţin la scrieri pe linie), deşi unul dintre scriitorii pe care i-a admirat a fost Cehov (În căutarea lui Cehov); alt autor care l-a fascinat a fost însă Melwille (Herman Melwille. Fascinaţia mării). Însă tehnicile sale narative, mereu perfecţionate, l-au apropiat de Kafka. În exegeze este încadrat la grupul oniriştilor. La rând cu Dimov, despre care refeream aici ieri, cu Mazilescu dar şi cu Vintilă Ivănceanu şi alţii, care nu au dat nimic semnificativ. Or, ST este un romanicer "la vârf"!.
În fapt, scriitorul S.T., cu o conştiinţă artistică mai rar întâlnită la autorul român (ce se bizuieşte pe talent, pe inspiraţie, pe intuiţiile infailibile etc), era, dimpotrivă, mereu în căutarea unei formule narative care să-l reprezinte cu maximă fidelitate. Copii care povestesc între ei (sau sieşi, între vis şi trezie...), însă cu ochii dar mai ales cu urechea la spusele vârstnicilor; adolescenţi care retrăiesc momente ale copilăriei ingenue, dar şi bătrâni ale căror gânduri se abat de la contingent spre a tatona teritoriile uitate dinspre începuturi - o împletire de voci narative, totul trăgând înapoi, spre trecutul enigmatic, plurimorf, singurul autentic, şi care se încarcă de noi sugestii abia la repovestire - naraţiuni în care registrele se complinesc, se schimbă, se contrazic şi revin pentru a ne da o altă variantă a trăirilor -, iată atelierul acestui creator mai rar întâlnit în proza română. Abia cu Lunga noapte a prizonierului, roman, 1971 (tradus în Franţa de Mari-France, fiica lui Ionesco, dar şi în Olanda şi Polonia), ucenicia scriitorului este pe deplin încheiată, iar formula narativă odată validată, vor urma cele patru romane de căpătâi ale lui Sorin Titel:  Ţara îndepărtată, 1974, Pasărea şi umbra, 1977,  Clipa cea repede, 1979 şi Femeie, iată fiul tău!, 1983.
Foarte bine primite de critica literară, mereu discutate, aflate în centrul atenţiei, cărţile lui S.T. l-au impus drept unul dintre marii prozatori români postbelici. Sfârşitul pretimpuriu, pe seama unei boli misterioase pe cât de necruţătoare, a curmat o carieră la nivel european. Admirator cândva al noului val francez, S.T., neîmpăcat cu sine, poate că a dat romane mai importante decât ale francezilor pe care şi-i luase de model, cândva.
După Decembrie m-aş fi aşteptat la o explozie pe piaţă a romanelor lui Sorin Titel. Nu s-a prea văzut aşa ceva. Abia prin 2005 s-a iniţiat o serie de Opere, care însă s-a oprit după primele două volume. Aşteptăm. Recuperarea promptă a marilor scriitori este un indiciu fără greş al stării de sănătate a unei culturi, după răsturnările de situaţii pe scena politică.
Descriere: * 

L-am cunoscut în vreo redacţie, fie la Gazeta literară, fie la Editura Eminescu, înaintea debutului meu în volum şi am început să ne vedem, tot la redacţie sau la vreun bistrou, în oraş. Îi citeam cu maxim interes cărţile şi apariţiile în reviste. Am constatat că era un împătimit al filmului - şi ne-au întâlnit uneori la Cinematecă, unde era nelipsit. Faptul că eu însumi câştigasem un premiu pe ţară la concursul de subiecte de film îi va fi făcut bună impresie. A scris favorabil despre prima mea carte. Mi-a făcut un referat oportun la cea de a doua, care avea nevoie de referat extern - Despre vii, numai bine, 1971, un mic roman de iubire, aşa-zis poliţist. Ceea ce nu l-a putut deruta pe foarte avizatul scriitor şi eseist. Dar proze la România literară nu mi-a înlesnit să public.
Când a revenit după o excursie de două luni în Europa şi USA, mi-a spus la telefon că are mari probleme cu aparatul de fotografiat. Un Zorki. S-a dovedit că nu ştiuse să-l manevreze corect, cum nu izbutise, timp de 2 luni, să scoată rola din aparat şi să-l reîncarce. (Mi s-a părut ciudat chiar faptul că nu a apelat la cineva, pe unde va fi fost...) I l-am deblocat pe loc, am luat rolfilmul, i-am lucrat pozele... Sunt oameni excepţional dotaţi, care însă se blochează în faţa unui fleac de amănunt tehnic. (Ceea ce un geolog terenist nu-şi poate permite, el musai să se descurce, singur în pustietatea munţilor. Merau în porthart cu strictul necesar pentru orice urgenţă...) Cândva i-am făcut nişte fotografii, pe timp de primăvară, în zona Universitate-Ministerul Agriculturii şi la proxima întâlnire i-am înmânat fotografiile. Le-am văzut mai apoi în albumul-carte scoasă de Iosif Titel, tatăl supravieţuitor al scriitorului, la scurtă vreme după dispariţia lui Sorin Titel.
Acum câţiva ani, lucrând la Proiectul Plăci memoriale, am încercat să-i pun o placă memorială pe str. Spătarul Milescu 16, undeva către Gara de Est. Nu am reuşit să trec de opoziţia colocatarilor...




Poezia zilei: Antoaneta Bodisco, n. 1916

  Ţărm danubian

Pluteşti în orizontul meu de navă,
printre-nstelate golfuri de lumină.
Cleştar de ceruri umede, blajină
respiră marea briza ei suavă.

În valuri reci - prea tulbure argilă -
îmi oglindesc hotarele de stele
Din alba unduire-a vîslei mele
harta uşor ţi-o rotunjesc, fragilă.

Ce gânditoare porturi, bucuria
deschide printre ancore de seară,
când îmi aprinzi în pânze nostalgia...

Şi-n evantai de unde, prin izvorul
de ore, clipa modelând fugară,
înalţ catargul tău, biruitorul!

Madrid, 1945.

Felină

Şerpuitoare formă-n ritm arare,
Te-nchegi din unduiri şi-ascunsă pândă,
Cu prea-nfricatul dor ce-ţi zburdă-n gheare.

Priveşti un zbor ce blând ţi-l priveghezi
Cu ochi prelung întunecaţi de pofte...
Din gând umbrit, un arc te încordezi.

Piezişul somn ar vrea să-ţi stăpânească
Neliniştea, dar trează e-n adâncuri,
Pândar statornic, gheara-ţi pământească.

(din Poezia românească din exil, Ed. ICR, 2006)


Alţi scriitori:
Nicolaus Olahus, m. 1568
Radu Theodoru, n. 1924





Ion Lazu - Iarna la săniuș...









luni, 16 ianuarie 2017

16 ianuarie: Aurel Dragoş Munteanu,  n. 16 ianuarie 1942 - d. 30 mai 2005

   Născut la Buda-Lăpuşna, nu departe de Chişinău, familia se refugiază din faţa frontului sovietic, stabilindu-se în apropiere de Turda. Fratele mai mare moare imediat după refugiu. Facultatea la Cluj, absolvită în 1964, devine asistent la Universitatea din Oradea. Primul volum, de proze scurte, După amiază neliniştită, 1967. În 1968, după evenimentele din Cehoslovacia, se mută la Bucureşti şi devine membru PCR, deodată cu alţi doi scriitori basarabeni: Adrian Păunescu şi Paul Goma.. Este prea de înţeles teama de ruşi a românilor basarabeni. Îi apare romanul  Singuri,  1968, iar în 1970  Scarabeul sacru. Beneficiază de o bursă Fullbright 1970-71 în Iowa, împreună cu Adrian Păunescu. Îl cunoaşte pe Mircea Eliade. În 1974 face o călătorie în India. Se împrieteneşte cu intelectuali neagreaţi de regim: Petre Ţuţea, N. Carandino, Belu Zilber, D. Stăniloae. Devine un redutabil eseist şi critic literar. În 1977 apare romanul Marile iubiri. Se dedică studiilor Bibliei şi scrierilor sacre, pe care le citeşte în original căci învăţase ebraica, aramaica. În 1987 i se ia dreptul de semnătură. Scos din redacţia Luceafărul. Îşi cere demisia din PCR, iar în vara lui 1989 cere stabilirea în USA. La revoluţie devine primul preşedinte al noii televiziuni, dar îşi dă demisia la începutul lui februarie 1990. În aceeaşi lună este numit ambasador la Washington, cu activitate prodigioasă. Preşedinte al Consiliului de Securitate ONU. Obţine pentru România Clauza naţiunii celei mai favorizate, de asemenea primirea Republicii Moldova în NATO. În 1994 se stabileşte în USA cu familia. Moare în 2005, după o luptă de 2  ani cu cancerul. La înmormântare oficiază părintele Gh. Calciu.
Ca redactor la Luceafărul, ADM mi-a publicat câteva texte, în principal traduceri din poezia luxemburgheză şi de limbă spaniolă. Prin jurnalele mele se vor fi găsind multe consemnări ale întâlnirilor noastre, în acelaşi birou redacţional cu Ion Gheorghe, cu Grigore Hagiu, Nicolae Velea şi Mircea Florin Şandru. Om de vastă cultură, nealiniat, considerând cu mefienţă malversaţiunile redacţionale, m-a uimit prin discursurile lui dinamitarde la Sala oglinzilor, în parteneriat cu Al. Ivasiuc. Imediat după Revoluţie, m-am prezentat la poarta strict păzită a teleziviunii cu un text patetic: Salvaţi pădurea română! Nu m-au lăsat să discut cu Preşedintele. Se pare că textul meu nu a ajuns sub ochii săi. După o lună, plecase ca ambasador în USA...

*
I-am pus o placă memorială în str. Didițel nr 11 (în zona liceului Șincai). Imaginea apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.


Alţi scriitori:
Elena Ghirvu Călin, n. 1944


duminică, 15 ianuarie 2017




Mihai Eminescu 

Şi dacă...

Și dacă ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii, 
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii.

Și dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l, 
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Și dacă norii deși se duc
De iese-n luciu luna, 
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.


Peste vârfuri

Peste vârfuri trece lună, 
Codru-și bate frunza lin, 
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe, 
Mai încet, tot mai încet, 
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn, 
Pentru mine vre odată?

 La steaua

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă, 
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre, 
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre, 

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit, 
Azi o vedem, și nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă, 
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.

***


Un recital LIDIA LAZU: MIHAI EMINESCU - Frumoasa fără corp


Alţi scriitori:
Al. Robot, n. 1916
Valeriu Cristea, n. 1937
Anton Holban, m. 1937
Ovid Caledoniu, m. 1974



Iarna în București, III