miercuri, 21 februarie 2018



21 febriarie: Timotei Cipariu, n. 21 februarie 1805 - d. 3 septembrie 1887
 
Fiu de ţarani din comuna Pănătău, la 8 km de Blaj, îşi face gimnaziul, studiile de filosofie, apoi şi cele teologice la seminarul din Blaj, în rit greco-catolic (unitarian), devenind profesor, apoi director al Gimnaziului blăjean, în paralel cu cariera sa clericală, unde avansează până la cel mai înalt post unitarian din Transilvania. Director şi al Tiparniţei diecezane. Posesor al celei mai valoroase biblioteci particulare din Transilvania, cu ajutorul unor relaţii din Bucureşti, Constantinopol şi Cairo. 
Înzestrat cu capacităţi intelectuale uimitoare, precum şi cu aptitudini lingvistice neobişnuite, era cunoscătorul, în afară de româna maternă, a încă 12 limbi străine : greaca, latina şi ebraica, alte limbi europene importante, dar şi limbi orientale: turca, siriana, persana.
Părintele filologiei române. Autor al unor lucrări fundamentale despre limba română, adept al şcolii ardelene, latinist, adept al scrierii etimologice. Luptător neobosit pentru drepturile naţionale ale românilor din Transilvania.
 În 1948, desfiinţată fiind biserica greco-catolică, biblioteca lui Timotei Cipariu, lăsată prin testament Mitropoliei Blajului, a fost confiscată şi atribuită Secţiei Cluj a Academiei Române. (Unde a funcţionat, după desfiinţarea catedrei sale universitare, poetul Lucian Blaga). 
A fost un militant activ al românismului din Ardeal, a fost paşoptist, prenumărându-se între cei 10 secretari ai Adunării Naţionale de la Blaj, 1848. A înfiinţat ziare şi reviste, cu grafie latină:  Organul luminărei, 1847;  Învăţătorul poporului, 1948. Reviste de filologie: Arhivu pentru filologie şi istorie, 1867-1872;  A fost primul vicepreşedinte, apoi preşedintele Astrei (Asociaţia Transilvală pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român), unul dintre fondatorii Academiei Române, căreia i-a fost vicepreşedinte.
A publicat lucrări privind istoria textelor biblice, privind istoria bisericii greco-catolice din Transilvania, studii despre limba română şi dialectele ei, studii de crestomaţie, poetică, versificaţie, Principia de limba şi scriptură, 1856. A făcut traduceri de filofosie, inclusiv o Gramatică a limbii latine. Postum, au apărut: Jurnale de călătorie, un început de autobiografie, jurnale personale, Poezii, Discursuri, Opere, Epistolar, 1836-1877.  Rămâne unul dintre cei mai importanţi cărturari care au edificat cultura română. Pe drept cuvânt, a făcut din Blaj, o Mică Romă, cum a denumit-o, inspirat, gimnazistul Mihai Eminovici,  ajuns la Blaj spre a-şi trece nişte chinuitoare examene...


Poezia zilei, Ion Lazu

Blaj, august 1991

Pe malul Târnavei Mari,
De unde cel mai bine se văd
Cele două turle ale catedralei,
în sus de podul Vezei, la nici o sută de paşi
de monumentul din Câmpia Libertăţii,
unde în noaptea de 28 octombrie 1948
şi în nopţile următoare au fost arse
cărţile bibliotecii metropolitane: manuscrise,
incunabule, papirusuri, adunate de Timotei Cipariu,
- Sfântul Timotei al neamului românesc –
documentele permanenţei noastre -                                       
un dezastru mai mare decât războiul mondial,

cînd te întorci acasă, adică la căminul de nefamilişti,
eşti nevoit să străbaţi un loc plin de bălării şi deşeuri
Pe lângă care râul se strecoară cu capul în pământ
Ruşinat, astupându-şi ochii şi nasul
şi gura şi sufletul – ca să nu mai ştie de nimic.
Îl înţelegi foarte bine.

Alți scriitori:
Anton Bacalbașa, n. 1865

Claudia Millian, n. 1887 

marți, 20 februarie 2018


Scriitorul zilei: Eugen Barbu, n. 20 februarie 1924 - d. 7 septembrie 1993
Fiul unei familii de ceferişti din mahalaua bucureşteană Cuţarida, iar după alte surse fiul scriitorului Nicolae Crevedia, îşi face şcoala primară şi liceul în Bucureşti, luându-şi bacalaureatul în 1943. Până în 1945 urmează o şcoală pentru ofiţerii de jandarmi. Între timp lucrase corector şi debutase în presă, sub diverse pseudonime. Debut editorial cu Gloaba, 1953, dar şi cu un roman despre lumea fotbalului: Balonul e rotund. Iar de aici înainte titlurile se ţin lanţ, de la an la an, fie că e vorba despre schiţe, nuvele, povestiri, sau despre romane:
Opera:
Oaie şi ai lui Tripleta de aur, Unsprezece, Groapa, 1957, Şoseaua Nordului, 1959; Facerea lumii, 1964; Princepele, 1969; Miresele, 1975; Incognito, I-IV, 1975-1980; Săptămâna nebunilor, 1981; fie că este vorba despre cărţi de reportaje ori jurnale de călătorie: Cât în 7 zile, Pe-un picior de plai, sau de atelier literar, ajungând la memorii: Cu o torţă alergînd în faţa nopţii, 1972; Foamea de spaţiu, 1969; Jurnal în China, 1970; Caietele Princepelui, 1972-1981; dar controversatul scriitor a dat şi O istorie polemică şi antologică a literturii române, 1976; fără să uităm de piesele de teatru: Să nu-ţi faci prăvălie cu scară; Labirintul, de nenumăratele scenarii de film, inclusiv serialul Haiducii. A comis şi versuri: Osânda soarelui, 1968. A făcut traduceri din Faulkner, din Th. Mann, din Gabriel Garcia Marquez: Un veac de singurătate.
*
A fost director al revistei Luceafărul, 1963-1968, după un timp director la Săptămâna culturală a capitalei, 1970-1989. După revoluţie a fondat România Mare, revista dar şi partidul cu acelaşi nume, a fost parlamentar în legislatura 1992-1996.
Deţinător de rubrici în marile cotidiane, ţinea cronica sportivă, scria despre fotbal din pasiune dar şi pentru a câştiga popularitate, la concurenţă în această practică cu Fănuş Neagu. Mereu avid de putere, străduindu-se să fie "în vârful trebii", cum ar fi zis Marin Sorescu, acolo unde se fac marile jocuri. Ajunsese membru supleant în CC al  PCR, apoi şi deputat în MAN. Ducea războaie neîntrerupte, mereu angajat în polemici sângeroase cu adversari la glorie, duşmanii lui din totdeauna fiind Marin Preda, Geo Bogza, Jebeleanu, Macovescu, dar şi Ion Băieşu, dar şi Petru Popescu, dar şi Nicolae Breban, Nina Casian etc. Ar fi vrut să şi-i subordoneze pe principalii actanţi ai vieţii literare, însă tocmai Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Marin Sorescu, pe care încercase să-i folosească în ambuscade, au fost principalii săi acuzatori în cele două cazuri de plagiat... 
Fără îndoială unul dintre cei mai mari scriitori din a doua jumătate de veac XX, dar tot fără îndoială şi cel mai mare declanşator de scandaluri şi seisme în lumea literară a timpului, toate cărţile sale, unele adevărate capodopere, au fost aprig contestate, din păcate în unele cazuri pe bună dreptate, mergându-se până la acuzaţia de plagiat, în două rînduri: cu romanul Princepele şi cu  vol. III din Incognito.  Fire resentimentară, se înconjura de  condeieri dubioşi, marginali, taraţi, pe care îi folosea ca documentarişti pentru romanele sale istorice, de fapt ca negri, ceea ce s-a întors împotriva sa şi a reputaţiei sale de creator, tocmai pentru că negrii l-au pârât celeilalte găşti, cu care Eugen Barbu se afla în nestins conflict. În spatele patriotismului de care făcea caz la Săptămâna, ca să-şi luxeze adversarii literari din ţară (grupul de la România literară), dar şi pe scriitorii din exil, se afla dorinţa sa de putere, în lupta cu colegii de breaslă. După Revoluţie, conflictele, departe de a se stinge, s-au acutizat, acuzele de colaborare cu securitatea a celor de la Săptămâna, notorii, de-acum dovedite cu probe incontestabile, au dus la excluderea lui Eugen Barbu din USR.

Nu voi face greşeala celor care, tot mai rar, se referă la Eugen Barbu, eludând una dintre cele mai importante acţiuni ale scriitorului: faptul că timp de 5 ani a condus cenaclul Nicolae Labiş al Uniunii Scriitorilor. Am scris în detaliu, în Himera literaturii, Ed. Curtea Veche, 2007, într-un capitol special, pe cca 10 pagini: Din masivul Iezer-Păpuşa.. la cenaclul Labiş despre  marea importanţă a acelui cenaclu la zămislirea unei noi generaţii de scriitori. Iată câteva rânduri: "Fapt este că la un moment dat cenaclul Labiş atrăgea ca un magnet mai toate energiile creatoare din câmpul literaturii tinere. A trebuit să înţeleg că niciun poet nu se considera lansat cu adevărat, fie că debutase între timp în alte reviste, fie că avea deja un volum tipărit, până nu citea în cenaclul Labiş, imaginat ca o poartă de intrare în Cetatea Poeziei...", p. 113. (Este vorba despre generaţia Adrian Păunescu, Nicolae Velea, Ion Gheorghe, George Bălăiţă, Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea, Ileana Mălăncioiu, Ion Alexandru, Gh. Pituţ, George Alboiu, Adi Cusin, D.M. Ion, Matei Gavril, Nicolae Ioana, Iulian Neacşu, Marius Robescu, atâţia alţii.)

Citeşte mai mult: http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/eugen-barbu-a-fost-exclus-din-uniunea-scriitorilor-555725.htm
http://www.studentie.ro/campus/EUGEN_BARBU/c-138-a-19688

Din Ion Lazu: Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007

21 martie 1980: (...) Iar astă seară, căutînd pe cineva, nimeresc la cenaclul Săptămîna. Mezo-soprana Ileana Iuraşcu, foarte bună, cîntînd cu acompaniamentul lui Doru Popovici cantatele acestuia: Dacica, Bacoviana şi apoi ceva pe versuri de Dan Mutaşcu! Urmează Adrian Frăţilă, un chitarist prezentat elogios de cineva, apoi de Nichita Stănescu, acesta ducînd la capăt nu mai mult de două fraze, însă bine închegate; după care Frăţilă a cîntat vreo şase piese, ultimele două pe versuri proprii - şi abia acum îşi intrase în voce, propriu-zis. Se pare că Nichita a venit la acest cenaclu anume pentru a-l lansa pe A.F., care de altfel a cîntat ceva şi pe versuri de N.S. Dar organizatorii l-au folosit pe Poet drept “surpriza serii” şi l-au pus să citească poezii din atelierul de creaţie – a citit două şi sunau chiar aşa. A citit foarte rar şi cu intonaţii (o reminiscenţă din Călinescu?), sprijinit de pian, aproape ascunzîndu-se după el, căci noi poeţii murim de timiditate, “par delicatesse”… Pînă şi eternul lui pulover, lărgit şi lungit de atîta purtat a început să se destrame pe la poale… Buzunarului de la spate poetul i-a zis “zona năsturească” şi de acolo a pescuit foile. L-am aplaudat cu toţi la ieşire, căci a plecat direct din recital, săltînd cumva un braţ, ca pe ring, la aclamaţii…
A fost o pauză, apoi o lectură umoristică pe muche de cuţit, ceva între cavernos şi bufon, poezii epatante, înscenări grandilocvent-năstruşnice; apoi încă un lector gen Satira şi UmorulEugen Barbu a luat primul cuvîntul, apoi Doru P., urmat de un moş pătimaş, nu de tot pe alături şi iar de E.B., care a încheiat, amar, încă o şedinţă.
La ieşire pe scări, l-am întrebat pe Eugen Barbu (căci era prea evidentă nemulţumirea lui): Suneţi supărat, nu? El: Nu mai sunt oameni, cu cine să faci literatură!! Şi din ce-mi spune înţeleg că el ar vrea să lanseze mereu poeţi, ca apoi să se bată cu pumnul în piept – doar că poeţii s-au închis în casă, de teama acestui public care vrea să rîdă şi nimic în plus. Cînd ajungem la aer, zice: Ce-i asta, ninge? În fapt burniţa uşor; el, cu spatele spre cei ce ieşeau, uitîndu-se nedefinit. Am aşteptat să se întoarcă spre mine, am lăsat să mai treacă o secundă două şi i-am spus: Atunci eu vă las. Mi-a dat mîna, întrebînd: Dar ăsta unde-o fi? Îl aştepta, desigur, pe CVT, fără de care se plictiseşte cumplit, s-ar părea. Iar acela, pe cîte mi-am dat seama, alerga prin hol, pe la grupurile de pipiţe, încercînd să prindă vreuna în plasă, pentru patron, vezi-bine! Ceea ce nu mai scandalizează, fiind vorba de CVT. Şi de altfel e o chestiune extraliterară.
În cuvîntul lui, Eugen Barbu se referise la pieirea profesorilor de literatură: Călinescu, Vianu, Ralea; la clanurile de la Uniune, la o nouă carte, în trei volume a lui Marin Preda, fără să-l numeasă totuşi! – despre cum l-au părăsit nevestele, succesiv - afirmînd că autorul a regresat la stilul lui Petre Bellu; ca diversiune, a făcut praf cartea unui critic, apoi un dicţionar de autori şi mi-a fost clar că acest cenaclu e o simplă arenă unde E.B. iese ca să-şi muşte adversarii personali, dar şi să bălăcărească Uniunea în ansamblu.
Văzut de aproape, B. este foarte masiv şi greoi în mişcări, nicidecum agil, cum îmi păruse cîndva, de la distanţă. (Bătrînii învaţă să pozeze, să ascundă beteşuguri…) O faţă prea lungă, capul extrem de mare, pe care-l observ la oamenii graşi, mai ales fălcile sunt grozave. Cîteva clipe s-a uitat direct la mine, dar cu o privire absolut placidă, fără a da semn că mă recunoaşe sau nu, într-o muţenie deplină a expresiei. Poate că nu făcea decît să-l aştepte încordat pe CVT, cum a şi reieşit din acea exclamaţie; dar morga asta impozantă poate fi clădită pe forţă spirituală, cum de asemeni pe o totală inaderenţă la ce se petrece în jur. Deci un fel de charismă cu semn negativ…

Din Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale:
6 aprilie 2007: (...) Şi  pornesc spre strada Mihai Eminescu, fostă Romană, ca să fac o poză casei unde ştiu că a locuit ani mulţi Eugen Barbu. Mi-ar plăcea să mă pricep mai mult la stiluri arhitectonice şi să pot spune că respectivul imobil  aparţine perioadei cutare şi şcolii cutare. Oricum un imobil impozant, cu mai multe etaje, cu ferestre în ogivă, cu frumoase feronerii la primul nivel, cu un fel de marchiză deschisă la intrarea principală, de pe colţ, pe unde ştiu sigur că avea acces maestrul. Am frecventat cu fervoare cenaclul Labiş, pe care l-a condus în anii 60, pe când era şi redactor şef la Luceafărul, însă nu l-am căutat niciodată în particular, la revistă, cu atât mai puţin acasă, cum ştiu că o făceau destui aspiranţi la muze. Cu atât mai curios este faptul că, la un moment dat, am visat interioarele acestei clădiri: venisem cu prietenul Pan Izverna, ştiind că maestrul îşi sărbătoreşte ziua de naştere, aveam pe umăr o taşcă plină cu manuscrise; de pe palierul etajului întâi ne-am aruncat privirile prin uşa deschisă şi am zărit un semicerc de tineri care îi făceau temenele şefului, o scenă în curat stil Princepele, lucru care ne-a dezgustat şi am renunţat să mai intrăm, ne-am întors şi am coborât scările...(O „băţoşenie” care mă urmăreşte şi în vis?) Pe faţadă este reclama unei firme stomatologice. Loc berechet pentru o placă memorială, iar vederea din stradă este cum nu se poate mai avantajoasă. Surâd amar la ideea că EB nu s-ar fi dus cu gândul că tocmai acel geolog-autsider, care venea în fiecare seară de luni la şedinţele cenaclului, dar se plasa pe ultimul rând şi nu participa la discuţii, va fi cel care să-i pună o placă memorială. Dar adevărul este că nici un scriitor în mare formă şi plasat în prim-planul vieţii literare a ţării nu se gândeşte în ruptul capului la momentul când i se va pune o placă memorială pe peretele dinspre stradă al casei în care a locuit... Iar cu doamna Marga, pe care de curând am întâlnit-o pe stradă sub formă de fantomă, cred că e mai bine să vorbesc la telefon.
Descriere: *16 mai 2007: (...) Dar înainte de dna N. Stoian dăduse telefon Marga Barbu. E de acord. A cui a fost ideea? Doamna Barbu, eu am fost cu ideea acestui proiect al Uniunii noastre, eu personal am făcut lista şi l-am trecut printre cei dintâi; l-am cunoscut pe maestru, am debutat la Luceafărul, este scriitorul meu preferat. Se bucură, ar vrea să vadă placa înainte de a o fixa, vrea litere de aur. Şi să o plasăm într-un loc unde nu sunt firmele. Da, o vom anunţa înainte de a sosi cu placa, iar amplasamentul îl vom stabili împreună. Se gândise şi ea să pună o placă memorială, vorbise cu un sculptor, la insistenţele sorei ei. Dar de ce să intraţi la cheltuieli? Uniunea scriitorilor va rezolva problema, este o onoare etc. Se bucură foarte mult. Închei discuţia cu temenele şi urări de sănătate şi succese. Promit că în 2-3 luni se rezolvă.
14 august 2007: (...) Mergem spre casa lui Eugen Barbu, dar e sens interzis pe Eminescu, ocolim prin Dacia şi Polonă, Sun la parter, răspunde Marga Barbu, va coborî, m-a aşteptat, dar între timp s-a apucat să mănânce ceapă... Spune asta în semn de scuză. Nu-i nimic. Coboară. Omagii. Vede placa, dar constată că nu a murit în 96 ci în 93, ştie asta bine. Ar fi vrut ea să mai fi trăit măcar câţiva ani. Pleacă în Franţa. Coboară cu greu pe trepte, o sprijin eu, spune că se ajută cu un băţ, acum l-a uitat. Îmi dau seama că o mai văzusem, spre Romană, gen stafie, abia păşind, sprijiniţă într-un baston... Focoasa hangiţă de altădată, parcă de veacuri... Ieşim pe trotuar, tot la braţ, stabilim locul anume unde vom fixa placa, promit să revin cu alta, corect datată. Aşa e în dicţionare, spun. Foarte rău, dicţionarele rămân – şi sunt pline de greşeli impardonabile. Zic: Destui alţii nici nu sunt trecuţi, sau apar cu greşeli şi mai mari.

Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.



Poezia zilei: Lucia Olaru Nenati, n. 1949

Academia de aur şi purpură

Drumul nostru prin tunelul de frunze
Spirală plutitoare într-o lume de amintiri arămii
Cu cerul neîncăpător de durerea culorii
Precum am pluti în apa unei fântâni
Plină de rugina regală a viselor de stea
Ce s-au aruncat de iubire-n adânc.
Fiece pas sporind augustul preţ
Al sublimei arte cu care ştie frunza
Toamna să moară.
Drumul nostru de ucenicie
În academia de aur şi purpură
Din superbia căreia-nvăţăm
Cu câtă frumuseţe eşti dator
Să-ţi cucereşti apusul ca pe-o nuntă.



Alţi scriitori:
Emanoil Ciomac, n. 1890
Radu Cioculescu, n. 1901
Mircea Maliţa, n. 1927
C. Mille, m. 1927
Nicolae Baltag, n. 6 decembrie 1940 - 20 februarie 1975.
Lucia Olaru Nenati, n. 1949, Rădăuți-Suceava
Ion Ţugui, m. 2002



Ion Lazu - Veneticii, fragmant: Bombardierele




...Curând, peste muchia dealului se revărsă asupra văii, umplând-o ca o piftie tulbure, tremurătoare, un zumzăit-huruit-zbârnâit intens şi autoritar, ca al unui mecanism cu mii şi mii de rotiţe dinţate care luau la rând fiecare fir de iarbă sau de frunză, zdrumicându-le, tocându-le ca pe o pleavă în maşina de treierat. Valea întreagă şi tot cerul se zgâlţâiau din ţâţâni; acest tăvălug sonor înainta milimetru cu milimetru, ocupând viroaga şi rămânând asupră-i, în timp ce pe sus, licărind ca nişte minuscule cruciuliţe de argint, se târau escadrilele de avioane americane – undeva foarte sus şi totuşi aşa de aproape că suflul lor singur putea să te trântească la pământ! Dona simţi cum pielea i se strânge pe braţe, de groază, iar părul i se ridică măciucă în vârful capului. O clipă se crezu pe trotuarul Căii Griviţei, lângă magazinul Sora. Îi înşfăcă pe copii şi se repezi sub streaşina malului, ciucindu-se acolo, cu ei subţioară, ca nişte pui de găină. Observând că Andrei e îmbrăcat într-o cămăşuţă albă, îi spuse îndată: "Dă-ţi-o jos de pe tine!" Copilul nu înţelegea, aşa că îl descheie ea la nasturi, strânse cămăşuta în pumni şi o vârî în sân. Tocmai acum Andrei se găsi să o întrebe: "Dar de ce să mă dezbrac?" Glasul copilului la urechea ei, atât de clar, reuşi să o calmeze şi Dona îi răspunse: "Se zice că tot ce e alb se vede bine de sus, din avion şi atunci nemernicii dau drumul la bombe… ""Dar Miţa, că e neagră?" întrebă copilul, tot pe şoptite. "Ea nu se vede de sus, de-aia nici că-i pasă!"

Însă şi Miţa se oprise din meliţat şi se uita încoace, cu ochiul ei verde, crăpat în două; blana îi era cutreierată ca de tremurici. Femeia cu bâtă şi băieţelul de lângă ea se făcuseră nevăzuţi, parcă spulberaţi de treierişul din cer. Iar de oiţe nici urmă.
Va urma






luni, 19 februarie 2018



19 febriarie: Liviu Ioan Stoiciu, n. 1950

Ieşi din tine

nu te mai gândi la nimic. Stai suspendat. Nici
la Dumnezeu nu mai ştiu la
ce să mă rog, fii liniştită – intru în biserică şi ies,
habar nu am ce caut... Mă simt
ca-ntr-un lan de lalele, copleşit. Fără orientare,
mi-am pierdut şi ultimul
dram de bun-simţ, nu mă aşteaptă nimeni, nicăieri, am
pierdut pe toată linia. În fiecare zi mă
despart de mine însumi.
Degeaba. Sunt
înrolat şi în războaiele dintre muşuroaiele de furnici,
până aici am ajuns – sfârşitul e la un pas,
nu mai ştiu cine sunt. Mă repet în
tot ce fac şi gândesc.
Poate că ar fi trebuit să fii rebotezat. Să ţi se
toarne pe cap apă ţinută
în biserică în Săptămâna Patimilor, cum fac oamenii
cu bolnavii psihici, îţi voi fi eu naş – în
noaptea de Înviere, în cimitir.
O iei de la capăt aşa, rebotezat. Îţi torn eu apă sfinţită
pe cap, tu să te dezbraci de hainele vechi
şi să le arunci, să rămâi aşa cum te-ai născut... Ţip:
arată-mi întâi greşeala! Ţi-o
arăt, dar ieşi întâi cu totul din tine însuţi.

Ce i-a mai rămas

nimic nu mai e cum a fost, a pierdut şi ce n-a avut,
acum stă în ogradă cu ochii în gol şi
îmbată ciorile cu ţuică, le dă pâine înmuiată în ţuică,
pe una a prins-o şi i-a turnat ţuică pe gât,
i-a desfăcut ciocul şi cogâlţ, cogâlţ...
N-a murit cioara, din contră, de a doua zi i-a
cerut de băut. Acum bea cu ea împreună şi la cârciuma
din sat – noaptea, cioara se transformă
în femeie tânără. El
şi-a pregătit totul pentru înmormântare,
hainele, pânzele de pus în coşciug, coşciugul, comandă
specială, dar nu mai moare o
dată, să scape de-o grijă. Şi-a dat seama că, în sine, el
nu mai e decât o adunătură de acte vechi,
pe care le poate citi şi pe care nu le poate citi, că-l
podideşte plânsul. Ce i-a mai rămas?
Să plângă, totul a rămas măsurat după ochii lui, ce
n-ar fi dat să plângă în hohote:
în tribunal n-a putut, după divorţ, nici pe stradă, că-i
era ruşine, a intrat în biserică, dar
nici acolo n-a plâns, avea impresia că-l luau peste
picior sfinţii, păcătos cum e. Dacă
ar fi putut să moară atunci, ar fi fost perfect. N-a
murit. „Ţi-ai dat foc
amintirilor?”, l-a întrebat o babă – după ce a provocat
un incendiu: „în urma incendiului, cei
43 de iezi aflaţi
într-un grajd improvizat, lipit de colibă,
au ars de vii”...

 (poeme publicate în revista Ramuri, preluare de pe internet)
*
Unul dintre cei mai importanţi poeţi ai acestor ani, s-a născut la Dumbrava Roşie-Piatra Neamţ şi a copilărit la cantonul 248, o haltă CFR la Adjudul Vechi, ca fiu al unui şef de echipă întreţinere feroviară. Liceul la Adjud apoi, în încercarea de a face studii superioare, peregrinează prin ţară îndeplinind diverse funcţii temporare, inclusiv cea de miner; se înscrie la filosofie la Baia Mare, dar abandonează; corector la ziar, bibliotecar, evenimentele din decembrie 1989 îl surprind ca dizident la Focşani; va deveni pentru câteva luni preşedintele noului organism post-revoluţionar din judeţ, funcţie din care demisionează şi vine la Bucureşti. Editor, iniţiator de reviste anti-feseniste, devine redactor la Viaţa românească, unde activează şi astăzi.
Prezent cu grupaje de poezii, cu rubrici permanente şi colaborări în reviste culturale din toată ţara,  cu texte de atitudine sau memorialistice, este unul dintre actanţii cei mai fervenţi ai vieţii literare la scară naţională. A adunat o panoplie invidiabilă de premii literare care pică din toate direcţiile, alinând pe moment un orgoliu veşnic nepotolit.
*
 A debutat cu poezii şi fost inclus în două antologii succesive ale debutanţilor, în cea mai neagră perioadă pre-decembristă, iar în volum în 1980 cu volumul La fanion, premiul pentru debut.
Citeşte mai mult: ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Ioan_Stoiciu
www.crispedia.ro/Liviu_Ioan_Stoiciu

 

Volume de versuri publicate:

La fanion (Editura Albatros, 1980) – Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor Inima de raze (Albatros, 1982) Când memoria va reveni (Editura Cartea Românească, 1985) O lume paralelă (Cartea Românească. 1989) Poeme aristocrate (Editura Pontica, 1991) – Premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor; Singurătatea colectivă (Editura Eminescu, 1996) – Premiul "Mihai Eminescu" al Academiei României, Premiul de poezie al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO), Premiul "Poesis" ("Cea mai bună carte a anului 1996"), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova Ruinele Poemului (Editura Pontica, 1997) – Marele Premiu al ASPRO, Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie (Ediția I, Oradea), Premiul pentru poezie pe anul 1997 – Superlativele Revistei "Cuvântul" Post-ospicii (Editura Axa, Seria "La Steaua - Poeți optzeciști", 1997) – Premiul Asociației Scriitorilor din București Poemul animal (Crepuscular) (Editura Călăuza, 2000) La plecare (Editura Vinea, 2003) Cantonul 248 (antologie, Editura Vinea, 2005), Craterul Platon (Editura Vinea, 2008) Pe prag (Cartea Românească, 2010)[2][3] Prezent în antologia Streiflicht, Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik, ins Deutsche übertragen von Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, Kastellaun, 1994, ISBN 3-9803871-1-9

RomaneFemeia ascunsă, 1997 Grijania, 1999 Undeva, la Sud-Est (Într-unu-s doi), 2001 Romanul-basm (Trup și Suflet), 2002

Jurnale: Jurnalul unui martor (13-15 iunie 1990, Piața Universității, București), Editura Humanitas, 1992 Jurnal stoic din anul Revoluției, urmat de Contrajurnal, Editura Paralela 45, 2002

Teatru

Teatrul uitat, 2005 - Premiul pentru dramaturgie al USR



Marin Sorescu n. 19 februarie 1936 - d. 8 decembrie 1996

Descriere: * 
Fiu de ţarani olteni (Bulzeşti-Dolj), dintr-o familie cu mulţi copii - tatăl decedat la doar 37 de ani - dar nu a fost şi cazul lui C. Brâncuşi?), M.S. pare a fi reprezentarea simplă a olteanului "mititel şi isteţ" din cunoscutul imn ironic; decis să se rupă de acasă şi să cucerească oraşul (în cazul său Craiova; vezi evocarea Craiova văzută din car), şi după această primă izbândă, orice altă capitală istorică românească - în cazul său Iaşii fostei Ţări a Moldovei, apoi capitala în funcţiune a ţării. Şi de aici, prin extensie, capitalele marilor ţări europene şi nu numai, într-un galop de sănătate de maximă eficienţă: burse pentru tineret, invitaţii culturale, schimburi de delagaţii, orice altceva..., pe care în mod miraculos şi le adjudeca în exclusivitate, mereu grijuliu să fie singur, să nu-l eclipseze nimeni, să evite comparaţiile - pentru a se face cunoscut - nu neapărat ca reprezentant al românilor, cât ca reprezentant al propriei genialităţi. Din soiul răbdător şi perseverent al pandurilor, cum se autodefineau un Brâncuşi, un Petre Pandrea, aceşti olteni dârzi şi orgolioşi la culme, unii cu talent uriaş, alţii cu o inteligenţă vie, activă, ce se confundă cu agerimea, se vor realiza la vârf, cum s-a văzut - sau se vor rata onorabil. (Un astfel de oltean, dinspre Tg. Cărbuneşti, student la Matematici şi prieten cu mine, el însuşi cu veleităţi literare, - s-a ratat la Ministerul Învăţământului -, pretindea a fi fost coleg de liceu militar cu M.S. Ne amuzam citindu-i bulzeşteanului cronicile rimate din revistele studenţeşti, de exemplu, despre un meci de fotbal  între facultăţile ieşene, pe când, colegele "stăteau candid în iarbă, pe Sportul popular". Ni se păreau de un haz nebun, mai ales gândindu-ne nu la ziarul astfel denumit, ci la studente şi la sportul popular, desigur...
Şcoala primară la Craiova, un liceu militar la Breaza, Facultatea începută la Iaşi şi încheiată la Filologia din Bucureşti. Deja cunoscut ca poet, deci uns redactor la revista Luceafărul. Debutase cu un volum de parodii, (Singur printre poeţi, 1964), în colecţia Luceafărul, ceea ce pe atunci, la sfârşitul proletcultismului, echivala cu o consacrare. Parodii în maniera Topârceanu (care tot la Iaşi se exercitase), pline de vervă, ironice cât cuprinde şi nu doar atât, ci cu un simţ critic salutar în ce-l priveşte pe autorul parodiat, dar cu indice înalt de creativitate, valabile chiar fără a face comparaţia cu originalul. Şi, odată pornită maşinăria poeticească a bulzeşteanului (probabil de la bulz: mămăligă cu brânză), la un an, la doi ani i-au apărut volume şi volume de poezii, împreună cu piesele şi romanele rotunjind 23 de titluri... Modalitatea scripturală ironică, zeflemitoare, deconcertantă, chiar trăsnită pe alocuri, ce fusese agreată de însuşi Călinescu (care l-a lansat în Contemporanul, de nu mă înşel), se bizuia pe spuneri isteţe, dezinhibate, pe punerea în scenă a unor raţionamente ironice, pe întoarcerea în revers a unor precepte osificate, nu în ultimul rând pe demitizarea temelor din antichitatea greco-romană. (Imitat de îndastă de versatilul Adrian Păunescu, acesta nemulţumindu-se cu şfichiuieli, ci bătând monedă pe idee până o demonetiza complet.) Părând să se situieze "pe linie", poemele lui Sorescu loveau nu neapărat în mitologie, ci în orice fel de închistare în  scara socială, în mentalităţi. Mie mi se părea de neoprit, precum o rachetă cu mai multe trepte. La împlinirea a 45 de ani, poetul a organizat o sărbătorire a sa cu invitaţi din toată Oltenia şi chiar din toată ţara. L-am văzut la Casa de Cultură, ascultând de la balcon comunicări, laudatio după laudatio, timp de ore şi ore. Se perindau la tribună diverşi culturali ce păreau a-l fi prins de picior pe Dumnezeu - li se dăduse ocazia să conferenţieze la nivel naţional... Este foarte greu de estimat ce ar fi devenit MS dacă dintru început ar fi fost descurajat şi obstrucţionat, indiferent de talentul său evident. Ci el, cu instinct infailibil, a ales calea ironiei, care se va fi potrivit firii sale sau nu, în schimb îi deschidea toate uşile redacţionale. Şi de asemenea pe ale cititorilor. Dispoziţia sa ludică, luatul peste picior la modul inteligent-subţire se vor dovedi utile şi în abordările dramatice: Piesele sale în stil popular-parabolic (Există nervi, pe care am văzut-o pusă în scenă la Casandra), apoi Iona, Paracliserul, Matca, A treia ţeapă, l-au consolidat în conştiinţa publicului ca mare scriitor al vremii. Aceste piese au intrat în repertoriul unor teatre din lumea întreagă. Ieşirile poetului peste graniţă nu erau doar festiviste, de reprezentare, ci s-au dovedit de o extremă eficienţă: 60 de cărţi i-au apărut în nu mai puţin de 20 de ţări.  Propus pentru premiul Nobel. Cooptat în diverse Academii de arte ale Vestului. Să nu uităm şi expoziţiile de grafică, poate mai cunoscute în afară decât la noi... Romanele sale, două sau trei, şi orice carte ce apărea sub semnătura Marin Sorescu se vindea imediat. Impresie slabă cu adevărat mi-au făcut Trei dinţi din faţă, apoi şi mai slabă Viziunea vizuinei, aceasta cu adresă la duşmanii din viaţa literară. Dar a scris şi pentru copii: Unde fugim de-acasă?, O aripă şi-un picior. Devenite inevitabile la grădiniţă. (Se spune că avea amenajată o cameră de lucru cu 5 sau 6 mese: trecea de la una la alta, după cum îl vizitau muzele; poezie, proză, dramaturgie, grafică etc...). Intrat în manualele şcolare, apoi şi în programa universitară, M.S. era cu (toţi) sacii în căruţă. N-a mai fost timp să-i descarce acasă... Dar se pare că asta nu mai contează - şi-a făcut "pohta ce-a pohtit"!
Dar se întâmplă cu scriitorul român de vocaţie acest lucru remarcabil, pe care şi în cazul lui Sorin Titel îl subliniasem: după ce îşi asigură o platformă înaltă, autorul se va concentra asupra universului său şi va da cărţile sale de căpătâi; în cazul lui Sorescu, cele patru volume din ciclul "La lilieci", definitorii pentru poetul oltean.
După "evenimente" i-au apărut reeditări, de prima s-a ocupat  autorul nostru, totdeauna bine orientat: Poezii  alese... de cenzură, 1991. Însă, poate părea ciudat, aproape nici o nouă scriere, în aceşti vreo 15 ani, ci doar reeditări, culegeri, antologii...


Din Ion Lazu - Scene din viaţa literară, ed. Ideea europeană, 2007

30 ianuarie 1980. (...) La prînz, consecvent planului meu, trec pe la Casă, găsesc o masă liberă pe latura stîngă, cam în locul unde mănîncă îndeobşte familia Aurel Martin. În spatele meu, Fulga cu cineva, apoi li se alătură Romulus V. şi G. Bălăiţă; pe cealaltă latură, Mihai Şora cu ai lui, iar masa lui Jebeleanu e goală. Pucă cu două doamne, Romulus Guga cu Radu F. Alexandru şi o doamnă.
Apare Marin Sorescu, se orientează spre o masă mai liniştită, vine la mine, întreabă dacă e un loc liber, eu: Da, el: Care? eu: Oricare. Se aşază cu faţa spre sală, comandă o bere şi o friptură, ceea ce şi eu cerusem, dar Miţi întîrzie, fiind azi singură. (Se zice că ea şi soră-sa au rămas la Uniune de pe vremea Şcolii de literatură, unde fuseseră trimise ca tinere talente. N-am găsit cu cale să verific această bîrfă.).

Descriere: *
Se iscă între mine şi Marin S. un schimb de fraze oarecare, apoi îşi dă seama că nu e ceva în regulă, mă întreabă de nume, ce profesie am, unde lucrez şi mi se pare de laudă că găseşte cu cale să lichideze confuzia care persistă de ani buni de cînd ne salutăm. Îi arăt cartea lui Marian Popa, abia cumpărată: Călătorie sprîncenată, cu desenele autorului, prin care am apucat să mă uit. Îi spun: O carte năstruşnică, se vede cît colo că M.P. trăieşte printre studenţi, are chef de luat la vale, face haz, are vervă, foloseşte un jargon tipic de cămin. Şi referitor la miză: Nelu Georgescu nu e doar o glumă, are o trimitere mai sus. M. S. răsfoieşte cartea, se uită la desene, pe unele le comentăm; îl întreb ce impresie îi face o asemenea apariţie. Bună, zice; şi rezultă că are o părere bună despre criticul în discuţie: om de cultură etc. Eu, zic, păstrez unele rezerve faţă cu acest gen de a face literatură, de la nivelul asistentului universitar.
Observ că Marin Sorescu toarnă şi taie şi ţine furculiţa cu stînga. Eu: În Apus, mulţi chiar scriu cu stînga. El: Asta nu prea pot. Eu: Mă gîndesc că asta le prinde bine, printre telefoane, pupitre, ghişee, apucă pixul cu care mînă le vine; or, noi aici n-avem destul de lucru nici pentru mîna dreaptă… Aduc vorba de C. Leu, care în ’79 a publicat nu mai puţin de şapte cărţi! M.S. o scaldă. I-a încărunţit şi lui mustaţa ţepoasă. Ochi cam obosiţi-mototoliţi, mici, castanii, lipsiţi de afecţiune. Scund de tot, cu picioarele în paranteză şi, la drept vorbind, cu un pic de burtică pe sub vesta-pulover. La un moment dat îl strigă pe Corneliu Sturzu (înalt, blond, ochi albaştri) şi discută despre grupul de la Iaşi, oraş unde ştiu că a făcut nişte ani de facultate. Îi promite ieşanului material pentru Almanah, nişte proze “cam trăsnite” şi noi piese din Lilieci. Iar în rest, îşi laudă Ramurile, să se ştie.
Ion Horea ne salută de la masa lui Vulpescu; cu M.S. este la Dumneavoastră. Romulus V. pleacă, apoi revine cu Fănuş Neagu, care trece pe la toate mesele, mai puţin a mea, căci Sorescu a plecat, luîndu-şi politicos la revedere. Or, eu nu reprezint un nume. Cu toate că astăzi în Rom.lit. semnez pe acceaşi pagină cu prozatorul fruntaş şi cronicarul sportiv...

Descriere: *
Placa memorială Marin Sorescu, Str. Gr. Alexandrescu nr. 43, S.I. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.



Alţi scriitori:
Miron Costin, n. 1633 – d. 25 dec. 1691
Artur Gorovei, n. 1863
Mircea Vulcănescu, n. 1904
Mircea Radu Iacoban, n. 1940


H. Sanielevici, m. 1951



Ion Lazu - Veneticii, fragment: Nașterea


...Îi făcu semn Donei să se apropie de pat şi îi spuse, cu răsuflarea întretăiată: „Dona, îţi mulţumesc din inimă, pentru tot. Însă acum am o rugăminte: ia-i pe copii şi duceţi-vă cu capra pe vale, la păscut. O să vină vreuna dintre femei să-ţi spună când să vă întoarceţi acasă. Da?” Dona se uita la cumnata ei şi încerca să-şi dea seama dacă într-adevăr e bine să lipsească tocmai acum. Sigur, Vera se gândeşte să-i îndepărteze pe copii. Totuşi, n-ar putea să-i ducă în livadă, iar caprei să-i care nişte lăstari?
- Vera, spune, mai ai nevoie de ceva?
- Nu, nu-ţi face griji. Luaţi-o pe Miţa voastră – aici încercă să zâmbească – şi duceţi-vă pe vale. Iar în rest, spune Doamne-ajută!
- Doamne-ajută! repetă Dona, din tot sufletul. Dar rămase pe loc, privind la cele două femei.
- E nevoie să rămână aici şi cumnata mea? le întrebă Vera, ca să aibă şi încuviinţarea vecinelor.
- Păi, la ce?! Să meargă d-aci cu copii, cum zâsăşi…
Dona ieşi în tindă chiar mai repede decât s-ar fi aşteptat. Într-o stare confuză, îngrijorată pentru Vera, mâhnită că n-o să fie de faţă. Dar, pe lângă toată supărarea ei, simţea şi un fel de uşurare că în acele momente va fi pe vale, cu copiii şi cu Miţa. Ce ar fi ca de data asta să-l ia cu ei şi pe Bobic, să mai alerge şi el, să se joace cu copiii.
Dar ce curaj la Vera! Să nu-i spună ea nimic lui Grigore, de dimineaţă!? L-a lăsat să plece, ba nu s-a opus să-l ia şi pe Mihăiţă. Abia după ce i-a văzut plecaţi s-a reaşezat pe marginea patului şi i-a spus Donei: Cred că mi-a venit sorocul. Şi a trimis-o după cele două vecine şi după apă…
Dona împături un sac şi-l luă la subţioară, să aibă pe ce se aşeza cu copiii; desprinse lanţul caprei şi o trase spre drum, cu Ancuţa de mână. Andrei le-o luase înainte ca să le arate că poate deschide singur poarta. Până la colţul grădinilor o duse pe Miţa de lanţ, apoi o împinse la vale, spre gârlă. Era acolo un gard de nuiele, de-a lungul unui şir de salcâmi, însă înţesat de lăstăriş şi de mărăcini şi copleşit de mulţimea crengilor care se lăsau asupră-i, ca o streaşină verde – ispită grozavă pentru capra veşnic hămesită. Aici începea o adevărată luptă între Dona care o trăgea la vale şi Miţa, care ţîşnea spre gard, în două picioare, întinzînd botul după mustoasele frunze de salcâm.
Ce-ar fi fost însă ca nenea Radu Puiu, stăpânul grădinii, altfel vecin cumsecade şi respectuos, să o surprindă cu capra călărindu-i gardul – căci la ce te poţi aştepta de la dracul de animal, sau de la animalul dracului, de nici nu mai ştii cum să-i spui?!
La capătul de jos al gardului, dădu drumul lanţului şi o împinse pe Miţa în albia gârlei, să bea apă. Capra o luă înainte, lanţul se zvârcoli pe pământ - se târa prin ţărână strecurându-se printre pietre şi buruieni, într-o şerpuire solzoasă care-i fura privirea şi-i dădea fiori: un fîşîit-zuruit, o dâră albicioasă pe jos şi firicelul de colb ce rămânea în aer… Dona clipi din ochi, o lăsă din mână pe fetiţă, se întoarse şi aşternu sacul lângă buza râpei: aveau de stat, nu-i aşa? De vorbit, de joacă, de cântat. Şi iar de stat. Miţa începuse să ia la rând tufele de sub mal.
La un moment dat, Dona se ridică în picioare, privi în toate părţile, apoi se strecură pe lângă gardul din fundul grădinii. Chit că nu o vedea nimeni, rupse cu fereală un lăstar de salcâm, ca spre a se apăra de muşte, ochi un alt vârf de creangă plin cu frunze, îl rupse şi pe ăsta;  în curând avea un vraf pe care abia în putea ţine în mână. Ei, cât o să meliţeze capra asta nesătulă? Îi aruncă lăstarii în spatele unor mărăcini şi continuă să o privească în timp ce Miţa aduna frunzele cu buzele ei mobile, le reteza de la cotor şi îşi umplea fălcile cu ele; şi tot aşa, înghiţind lacomă, neobosită, cu ghiorţăieli.
Copiii alergau în preajmă. Cineva îşi făcuse apariţia în capătul de jos al izlazului, cu câteva oi. În salcâmii lui Radu Puiu mierlele cântau de mama focului. Dona se gândea la Ţigăneşti, la câte şi mai câte… Unde era ea, anul trecut pe vremea asta? Unde este acum Gică al ei şi de ce nu-i scrie? Grigore s-o fi întors cu căruţa din oraş? Ce-o fi cu Vera? Îşi dădu seama că, după ocoluri mai mari sau mai mici, nu făcea decât să revină la această întrebare: Să mă întorc acasă sau să mai stau un pic?
Acum se vedea bine că la celălalt capăt al izlazului se afla o femeie foarte înaltă şi slabă, cu o bâtă în mână şi un copil după dânsa, poate mai mic decât Ancuţa. Iar cele câteva oi erau doar trei, cu doi miei tărcaţi. Femeia stătea proptită în bâtă, dintr-o parte, părând să nu fi luat act de prezenţa celor cu capra. Mierlele se întreceau în cântec, dar parcă răzbătea şi un soi de zumzet. Să fie vorba de un roi de albine rătăcind printre coroanele salcâmilor în floare? Părea mai degrabă huruitul unei căruţe pe drum – sau al mai multora, coborând în pripă, ca la o întrecere necugetată. Ce putea fi?
Va urma

duminică, 18 februarie 2018



18 febriarie: Radu Albala, 18 februarie 1924 - d. 10 mai 1994
 
Bucureştean până în măduva oaselor, îndrăgostit de oraş în varianta sa antebelică, prin firea sa un matein, a făcut Dreptul şi Literele, dar la schimbarea regimului a fost dat afară din barou. Cândva redactor la ESLA, este înlăturat din nou. Îşi găseşte un loc la editura Litera, care scotea cărţi în regie proprie. Un adevărat domn de viţă veche, care îţi impunea respect şi te punea pe gânduri prin distincţia sa. Foarte puţin a publicat, la mari intervale, titlurile induc ideea unei lumi mirifice, dispărute nemilos:  Antim Ivireanu şi vremea lui, 1962; Desculţe, 1984; Făpturile paradisului, 1987; Femeia de la miezul nopţii, 1994. Bucureştii în literatură, un alt titlu vorbind despre iubirea pentru trecutul oraşului natal. A publicat traduceri din franceză, cum era de aşteptat de la un domn stilat, dar şi din latină, tot un efect al fugii sale din prezent.
Nu l-am cunoscut personal, deşi poate îl voi fi zărit cândva, pe culoarele editurilor din Ana Ipătescu. În câteva rânduri, mi l-a evocat cu mare căldură şi cu nostalgie, ca pe un matein de indicibile rafinamente, scriitorul George Bălăiţă. Autor atipic, de vechi parfumuri, de inestimabile bijuterii stilistice, Radu Albala nu doar că este eludat de editori, dar nici criticii nu-l frecventează, iar istoricii literari îl dau de-o parte în abordările lor; nefiind nici măcar un "autor de dicţionar", înţelegi mai bine obstinatul său refugiu într-o vreme revolută, ideală. A murit la exact 70 de ani, probabil din decenţă, şi ca să nu creeze dificultăţi celor care ar dori să memoreze datele scriitorului. Dar cine se interesează de boierii vieţii noastre literare?!
I-am pus o placă memorială în str. Trotuş 95, dincolo de Piaţa Domenii, după mari lupte cu proprietarii de la cealaltă adresă, din Vasile Mironiuc, nr. 16, unde trăise până la moarte. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.








                               

Poezia zilei: Ion Nicolescu, d. 19 februarie 2011
 

*

iubito calci în străchini ţi-am spus-o şi ţi-o repet
acesta e gavota şi dânsu-i menuet
sertarele sunt noaptea dejunul e dejun
şi rufele se spală cu apă şi săpun
să nu faci paşi în beznă opreşte-te în tindă
să nu te mire domnul albastru din oglindă
acela-i Dostoievski o urnă ne desparte
stă între noi oglinda să nu cădem în moarte
în bibliotecă-i haos dar ţine-nchisă uşa
să nu se risipească peste pământ mătuşa
icoanele sunt vechi le ţii ca bibelouri
când trec geamgii prin aer să nu le faci cadouri
să nu mănânci veioza nu zgâria tapetul
suntem vecini cu cerul ai să observi cu-ncetul
nu-i chiar o ceaşcă luna să nu o calci pe rană
avem şi reproduceri acolo e o stană
de marmură se poate dormi pe ea cu trudă
dar poţi să o consideri neinvitată rudă
de fapt afară-i marea dar pune-ţi şalul verde
în valurile-i albe cândva de te-oi pierde
nu prea mai văd deşi sunt tinere vlăjgan
la vârsta mea Novalis murise de un an

(preluare de pe Internet)


Lidia Lazu, Cântece în aer liber
Palatul brâncovenesc Brebu:
http://youtu.be/LfgV2B4yBxk



Alţi scriitori:



Mircea Grigorescu, m. 1976 



Ion Lazu - Veneticii, fragment


Grigore, vezi că e cineva la poartă! ar fi vrut să spună Vera, trezită din somn. În gând chiar spuse aceste cuvinte, dar nu rosti nimic cu voce tare, ci îşi ciuli urechile ca să prindă orice zgomot de afară. Noapte în toi, aşa i se părea. Conturul geamului abia desluşit, căci zorii păreau încă departe. De ce crezuse ea că ar fi cineva la poartă? Nimic din acea parte. Dar tot ascultând cu urechea pe deasupra perinei, îşi dădu seama că sub şopron caii se treziseră şi ei, de-a-n picioarele; pocneau uneori din copite, îşi scuturau capetele. Căţelul Bobic, din culcuşul lui de pe prispă, nu dădea nici un semn. Este prea mic, deocamdată latră doar la nimereală. Lasă-l să doarmă, să se facă un zăvod de nădejde. Mai bine că nu-l trezise pe Grigore.
Ea însăşi nu mai putea dormi acum decât pe spate, avea doar grijă să-şi întoarcă pe-o parte capul, înainte s-o ia somnul, ca să scape de acel leşin dureros şi prelungit, asemănător cu ceea ce simţi înainte de a vomita. Dar de ce această nelinişte? Îşi ascultă pântecul; nici o durere. Sau se apropiase sorocul? După socoteala ei mai erau trei săptămâni bune. Să adoarmă din nou? Asta nu era aşa de important. E bine că poate să stea întinsă în pat, ca acum, între somn şi trezie. I se pare că atunci şi plodului îi e mai bine, îşi află locul şi se aşază cum îi vine lui. Oare doarme tot timpul? Sau are şi el, de pe acum, momente de trezie, când se ţine pe curent, mişcând uşor, ca peştele?

Un nechezat! Şi bătăi din copite şi capete scuturate desluşit sub pătul, de se auzeau urechile lovindu-se între ele. Răspunzând altor izbituri de  copită, în drum.
- Grişa, scoală, detca, e cineva la poartă! îi spuse, zgâlţâindu-l uşor.
- Ha! Cine să fie?! Ţi s-o fi părut… sau a trecut vreo căruţă la moară…
- Nu, Grişa. Sunt nişte cai la poartă, mai spuse pe şoptite, ca să n-o trezească pe Dona.
Grigore se ridică în capul oaselor, pe marginea patului, încă buimăcit, din somnul cel dulce. Ce spune Vera? Să fi scăpat armăsarii de sub şopron? Trebuie să iasă în grabă şi să vadă despre ce e vorba. Să aprindă lampa? Afară se crapă de ziuă. Dibuie după haină şi şi-o trage pe mâneci. Apoi se strecoară afară pe uşă. În urma lui, Vera aprinde lampa.
- Ce-i, Vera? o aude pe Dona, din celălalt pat.
Se trezise şi ea şi nu ştia ce se întâmplă. Acum ascultau amândouă. Grigore coboară de pe prispă şi merge cu paşi mari spre poartă. O deschide şi imediat începe să vorbească nu se ştie cu cine.
- Eu sunt, Grişa, Clemente Sârghi, spune omul din fundul căruţei, unde se culcuşise. Dar Grigore, cunoscând atelajul, deja ştie despre cine e vorba. Doar că nu-şi dă seama ce e cu primarul aici, în toiul nopţii.
- Bine ai venit, cumetre!
- Grişa, am plecat cu noaptea în cap, anume ca să te prind acasă. Mi-am zis: cine ştie, poate are drum undeva, în zori şi ar fi păcat să nu ne vedem la despărţire. Pentru că să ştii, eu m-am hotărât să plec înapoi. S-a anunţat la radio că ruşii au fost respinşi până dincolo de Razdelnaia; şi atunci…
- Cumetre, făcu Grigore, care încerca să-l ajungă cumva din urmă pe primar în ceea ce gândea şi spunea. Eu n-am auzit de aşa ceva. Basarabanii tot vin şi vin încoace. Şi atunci, de unde până unde…?
- Îţi spun, Grigore, am auzit cu urechile mele. Ieri toată ziua numai despre asta s-a vorbit la radio. Oamenii nu ascultă… Dar eu m-am împrietenit cu un pensionar din sat, un om care a fost pe vremuri învăţător la Sângerei, în părţile Orheiului; şi, cum îţi spun, ieri am auzit cu urechile mele, de mai multe ori, la radio, că ruşii au fost aruncaţi hăt, peste Nistru. Învăţătorul mi-a spus că ascultase şi alaltăieri, deci nu este doar o chestiune de moment, e o acţiune serioasă, ai noştri s-au întărit pe poziţii. Da, şi m-am hotărât să plec înapoi. Fie ce-o fi! Acolo mi-e casa, acolo nevasta. Aici, cine sunt şi ce fac? A ieşit lumea la câmp, în grădini, eu n-am pe ce pune mâna, înţelegi? Stau şi mă uit. Nimic nu-i al meu. Am ieşit de vreo două ori cu caii la arat, să ajut şi eu pe câte cineva. Dar s-a terminat şi cu aratul… Să mă ierţi că am venit la ora asta, dar voiam să te prind acasă. Şi e drum de mers, nu?
- Drum, nu glumă… Nici nu ştiu ce să zic. Dar haide în casă, de ce stăm aci, la poartă? Hai, dom’ primar!
- Nu e cazul, am trecut doar aşa, ca să-ţi spun…
- Haide, cumetre, se poate? Să schimbi câteva cuvinte cu Vera. E trează, ea mi-a spus: Grişa, vezi că e cineva la poartă.
- Ca să vezi! V-am trezit pe toţi, ce păcat!
- Nici vorbă, cumetre, hai în casă, oameni suntem…
- Fie, dar să ştii că nu stau decât două minute.
- Deschid poarta, să bagi căruţa…
- Nu, asta nu, caii mei nu pleacă din loc, doar îi ştii…
Veneau pe lângă prispă, discutând.  În tindă primarul spuse:
- Să rămânem aici!
- Dar poftiţi, domnu’ Sârghi, se auzi glasul Verei.
- Îmi pare rău că v-am trezit aşa în zori, dar n-aş fi vrut să plec fără să-mi iau rămas bun.
- Dar unde plecaţi, cumetre?
- Înapoi, în comuna noastră. I-am spus lui Grişa: Ruşii au fost respinşi peste Nistru…
Şi de data asta, fiindcă erau mai mulţi de faţă, primarul simţi nevoia să vină cu toate argumentele, încheind: "În situaţia asta, m-am hotărât să nu mai aştept, mă întorc acasă!"
Tăcu, stingherit, gândind: Desigur, femeile astea mă judecă: Uite-l, a plecat singur de-acasă, a lăsat-o de izbelişte pe nevastă-sa, bătrână şi beteagă. Copii nu s-a milostivit Dumnezeu să le dea, ar fi avut cine să rămână cu dânsa, să-i poarte de grijă. Şi se mai cheamă că e primar! Aşa s-or fi gândind femeile. Nu şi Grigore, care e altfel de om, el a înţeles prea bine că nu curajul mi-a lipsit. Dar dacă ea n-a vrut să facă un pas din ogradă! Mi-a spus: Clemente, eşti om în putere şi ai fost primarul comunei sub români, ai primit Ordin, pleacă degrabă, aici nu ai scăpare! Singur ai văzut ce le-au făcut ruşii în ‘40 fruntaşilor comunei. Aruncă în şaraban ce ştii şi ce-oi putea, dă bice cailor şi nu te mai uita înapoi! Eu sunt mai în vârstă ca tine şi mă simt tare şubrezită. Mi-am trăit traiul lângă tine şi n-am avut a mă plânge. Martor mi-e bunul Dumnezeu. Dacă mi-o fi dat să mai trăiesc, am să trăiesc. Ruşii au treabă cu armata, n-au să se împiedice de o bătrână… Acum au să vadă Vera şi sora lui Grişa că, deşi se aşezase omeneşte în satul unde a fost repartizat, la cea dintâi ocazie, primarul lor, despre care crezuseră cine ştie ce, nu stă o clipă pe gânduri să se întoarcă în Cioburciu, înaintea tuturor! La drept vorbind, i-ar fi putut scrie lui Grigore, sau să-i lase un bilet la cantina refugiaţilor, dar voise să dea ochii cu el şi cu Vera, anume pentru că ţinea în mod deosebit la părerea lor. Acum tăcea, stânjenit, dar şi mândru de hotărârea luată, în stare numai ea să şteargă orice judecată pripită în ce-l priveşte. Era curios să vadă cum o să primească Vera această veste şi ce-o să zică: Foarte bine că ţi-a venit gândul cel bun! sau, dimpotrivă: Cumetre, gândeşte şi singur, acolo e iadul pe pământ…
Grigore  se aşezase pe marginea patului, lângă Vera, care îşi luase un halat peste cămaşa de noapte. Primarul stătea pe lada de lângă uşă, iar Dona se ridicase în capul oaselor, sprijinită de tăblie, cu pătura trasă până sub bărbie, scuzându-se: "Mă iertaţi că stau aşa…"
Nu degeaba îl chemase Grişa în casă, îşi dădu seama primarul. De discutat? Ce-ar fi fost de spus, peste ce deja discutaseră afară? Or, Grigore îl adusese aici ca să vadă ce e de văzut. Da, bieţii oameni, refugiaţi tocmai de pe malul Nistrului! Se aciuaseră aici, într-o bojdeucă de s-o iei subţioară; îşi înjghebaseră un cuib, oricât de înghesuit. Copiii dorm, Vera aşteaptă să nască în curând, cumnata venise şi ea, tot dinspre părţile noastre, să-i fie de sprijin în perioada cea mai grea. Dar unde era Timofei Spiridoncic? Nu sosise!? Apoi asta nu era încă o dovadă că ruşii n-au trecut Nistrul în zona noastră? Da, s-au adunat aici, zumzăie ca într-un stup. Şi eu? Ce-o să spună Vera până la urmă?
- Până mai schimbăm două vorbe, să pun de-un ceai, spuse Vera, cu chibriturile în mână, gata să aprindă primusul. Şi să vă dau o pâine şi ceva de gustare, la drum…

Se luminase de-a binelea. Clemente Sârghi sări în picioare :
- Trebuie să plec! Rămâneţi cu bine, dragii mei!
- Mergeţi sănătos! Drum bun!
Dona îi răspunde din pat, suplinind cu gesturi faptul că rămânea sub pături. Vera îl conduse până pe prispă, iar Grigore până în drum, sfătuindu-l să nu o ia prin Satu Nou, ci să revină la şoseaua naţională, prin Pârliţi. Îi spuse primarului să se suie în căruţă, apucă apoi caii de căpăstru şi întoarse atelajul. Şi în tot acest timp îşi vorbeau, se puneau de acord… cum îl va căuta pe Timofei Spiridoncic, cum vor ţine legătura… Şi tot vorbind şi îndemnându-se între ei, căruţa începu să se îndepărteze. În aceste două luni de când erau prin străini, nu se întâlniseră, nu se căutaseră; li se părea deajuns să ştie că ar putea-o face, la nevoie. Cu acest gând se şi despărţiră.
Grigore privi în urma căruţei până o pierdu din ochi, printre vitele satului, scoase acum pe poartă, la păscut. Clemente Sârghi stătea ţeapăn pe banchetă, nu întoarse capul o singură dată. Straşnic om, primarul!
Intră în ogradă, închise poarta şi pe loc tresări. De ce i se păruse că e seară şi a închis poarta ca să se ducă la culcare? Ce era cu oboseala asta cumplită care-l năpădise? Căuta în jur şi nu găsea nimic. Şi îşi spuse că oboseala şi descurajarea veneau de la gândul unui drum atât de lung, înapoi…
Se duse direct sub şopron, la cai. Erau într-un continuu freamăt. Se desfăcu la prohab şi căută din ochi vrea spărtură printre scânduri, apoi rosti încet, cât să-l audă şi armăsarii: "Au plecat iepele primarului şi aţi rămas cu buza umflată… Ptruu! Staţi cuminţi!" Şi îşi odihni palmele pe crupele lor tremurătoare.
În casă, femeile se îmbrăcaseră şi îl aşteptau pe marginea patului.
- A plecat? Hai să mai bei un ceai, spuse Dona. Sorbi de două ori din cană, apoi continuă: Am tăcut mâlc, dar acum vreau să te întreb: Aşa-i că primarul vostru nu e întreg la minte?
- Dona, de ce vorbeşti aşa? Grigore luă cana, ţuguie buzele şi sorbi cu zgomot ceaiul foarte fierbinte, cum îi plăcea lui. Lăsă capul în jos şi adăugă, ca pentru sine: Parcă mai este cineva întreg la minte, după toate astea!
Va urma