luni, 12 noiembrie 2018


INVITAȚIE PRIETENEASCĂ:
Joi, 15 nov. ora 14:00, lansare Ion Lazu: Nu putem pleca toți din România, (eseuri și cronici), la standul editurii ELiteratura, nivel 3, stand 307. Vă așteptăm cu mare drag!












Scriitorul zilei, Mircea Nedelciu,  n. 12 nov. 1950 - 12 iulie 1999
Descriere: * 

Era cât pe ce să scriu aici astăzi despre Emil Botta, luându-mă după Calendarul din România literară, coincident cu Dicţionarul lui Marian Popa, 1977, cu alte dicţionare.. Dar  în  Scrieri I, Emil Botta îngrijite de Ioana Diaconescu (prefaţă de Al Piru) şi pe Google este indicată data naşterii 15 septembrie... Se mai întâmplă şi cu scriitorii contemporani, putem spera că lucrurile stau mai bine cu clasicii?...
Dispărut la doar 48 de ani, măcinat de o leucemie nemiloasă, după ani de suferință, M. N., unul dintre optzeciştii cei mai proeminenţi, constituiţi într-o falangă la cenaclul Junimea (Crăciun, Ene, Lăcustă, Flora, Stan, Iova - dintre care, vai nouă!, numai cel din urmă se mai află pe câmpul de bătaie...), am sentimentul că anume cu Mircea Nedelciu  literatura noastră a pierdut una dintre marile sale şanse de împlinire.
Născut la Fundulea, absolvent în 1973 al Filologiei, secţia română-franceză, a debutat editorial în 1979 (prozatorii se afirmă ceva mai anevoie...)  cu Aventuri într-o curte interioară, pe care am citit-o la vremea cuvenită, carte vădind un stilist, un scriitor sigur pe mijloacele sale şi intuind temele ce i se potrivesc.  Se pare că nu elabora lesne, cărţile lui sunt puţine, chiar ţinând seama că s-a stins atât de rapid. În 1983 apare într-o antologie optzecistă Desant, în acelaşi an Cornel Regman îl selectează în antologia sa  Nuvela românească în deceniul opt. Avea cotă scriitoricească foarte bună, apărea în antologii româneşti dar şi în străinătate, în 5-6 limbi, ceea ce e de mare laudă, mai ales având în vedere în ce ani neprielnici se petreceau aceste lucruri.
M-am reîntâlnit cu acest autor de zile mari odată cu apariţia romanului accentuat autobiografic, cum mi s-a părut, Zmeura de câmpie, 1984, un text ce ar face cinste oricărei literaturi europene. În 1987, umblând pe la librăria Cartea românească spre a recupera exemplare din Capcana de piatră, romanul meu ce apăruse în acel an, am solicitat un autograf de la M.N. ("Lui Ion Lazu, cu sinceră stimă colegială, un coş de zmeură de câmp din vara lui 84 în iarna lui 87, Mircea Nedelciu."), pe atunci încă librar la C. R. (funcţiona acolo de prin 1982, îl vedeam adesea, în rondurile mele pe acolo, fiind vorba despre o librărie mai ferită, iar pe de altă parte înţesată cu cărţi bune, care în centru se epuizau îndată. Ce alt refugiu avea intelectualul român decât literatura, teatrul, cinematografia, unele expoziţii, saloanele de artă fotografică. Mereu atent, comunicativ, M. N. se resemnase cu acest post modest dar sigur, după ce încercase alte slujbe, navete etc. Un bun aranjament, în fond, cei de la C.R. îl preţuiau şi îl publicau pe măsură ce îşi definitiva textele. Nu pot spune dacă eu însumi îi dădusem vreo carte cu autograf, dacă mă citise, măcar fragmentar, fapt este că din vedere ne cunoşteam şi desigur, mânuind cărţile din librărie avusese în mâini măcar  Rămăşagul, şi, cum ziceam, Capcana de piatră, apărute chiar la C.R. în perioada când el funcţionase la Librăria editurii.
Oricum, dacă eu în 1987 veneam la el cu o carte cumpărată în 1984, se putea deduce că am citit-o cu bune impresii, chiar dacă, timid, nu voi fi apucat să-i spun asta - se deducea din gestul meu. Şi îmi dau seama o dată în plus ce lucru de preţ este pentru autor să i se spună acest lucru: "Te-am citit, domnule!" Ce multe nelinişti/îndoieli/aşteptări rezolvă o frază foarte simplă ca asta, pe cât de neutră în fond: Te-am citit. Din care s-ar deduce şi doritul: Mi-a plăcut cum scrii. Credeţi că ar fi vorba de orgoliu aici? Mi-e teamă că e ceva mult mai profund - şi se referă la ecuaţia fundamentală: scriu pentru a transmite ceva, pentru a intra în legătură cu alţi oameni, cu sensibilitatea şi conştiinţa lor. Pentru a obţine confirmări că nu sunt în eroare... Aşa se pun problemele, de fapt. Iar orgoliile, chiar grandomania Autorului nu sunt decât aspecte colaterale, care, ce-i drept, mai bine ar fi să lipsească...
I-am pus o placă memorială, pe strada Dionisie Lupu, mai la deal de Sadoveanu, pe cealattă parte, a lui Radu Petrescu. O stradă altfel nu chiar lungă, deajuns că pe ea există patru sau mai multe plăci memoriale. Iar dacă punem la socoteală că la nr. 74 e o placă pe care am trecut vreo 8 nume de scriitori, calculele se complică...
Soţia mi-a comunicat aprobarea, (după ce tratase cu colocatarii), în timp ce îşi continua parlamentările cu partenerii de afaceri. Nici un semn la sugestia mea de a se organiza o dezvelire a plăcii. Ce-i drept, (nu) trecuseră (decât) 8-9 ani de la înmormântare. De multe ori, în acţiunea mea cu plăcile memoriale, am avut sentimentul că sosisem prea târziu: nimeni nu-şi mai amintea de colocatarul vizat (de eternitate). Dar în unele cazuri l-am trăit şi pe cel contrariu. Se cam practică cifrele rotunde, semicentenarul, centenarul. Istoria se  pare că este domeniul  numerelor mari...
Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.


Alţi scriitori:
N. Jianu, n. 12 nov.1916 – d. 15 oct.1982
Sergiu Al.-George, m. 1981 



G. Bacovia: Pastel

- Adio, pică frunza
Şi-i galbenă ca tine, -
Rămâi, şi nu mai plânge,
Şi uită-mă pe mine.

Şi s-a pornit iubita
Şi s-a pierdut în zare –
Iar eu în golul toamnei
Chemam în aiurare...

- Mai stai de mă alintă
Cu mâna ta cea mică,
Şi spune-mi de ce-i toamnă
Şi frunza de ce pică...
 

duminică, 11 noiembrie 2018


Pe blogul prietenului Ben Todică din Melbourne-Australia, această postare cu noua mea carte: Nu putem pleca toți din România, ce se va lansa la Târgul Gaudeamus, joi 15 noiembrie, orele 14:00, la standul eLiteratura, nivel 3, poziția 307. Vă așteptăm cu mare drag!

http://bentodica.blogspot.com/2018/11/o-noua-carte-de-ion-lazu-nu-putem-pleca.html



Scriitorul zilei: Ion Trivale, n. 13 mai 1889 - d. 11 nov. 1916

Piteştean prin naştere, dintr-o familie de evrei (mama verişoară cu lingvistul Lazăr Şăineanu), tatăl comerciant şi mare iubitor de literatură, a făcut şcoala primară şi liceul la Piteşti, s-a înscris la Litere în Bucureşti, secţia germană, cu o specializare la Jena, licenţiat în 1912. A obţinut cetăţenia română în 1913. A fost mobilizat pe front şi a murit în 1916, în linia întâi. Destin tragic, această moarte la doar 27 de ani, mai ales în cazul unui evreu care studiase germana, se specializase la nemţi şi a fost să lupte împotriva lor, din convingere, căzând la datorie.
A debutat în 1910 cu o cronică la Apus de soare de B. Şt. Delavrancea, în Convorbiri critice, a publicat alte studii critice, discipol al profesorului Mihail Dragomirescu. A apucat să-şi strângă primele cronici în volum, Cronici literare, 1914, o altă carte fiind traducerea din Mark Twain: Schiţe umoristice, 1916.

Opera literară:  Cronici literare, Bucureşti, 1914;  Vina războiului de azi. Dialog între Teutofilus şi Gallomanus, Bucureşti, 1915;  Cronici literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Margareta Feraru, Bucureşti, 1971. Traduceri: Mark Twain, Schiţe umoristice, Bucureşti, 1916.


Cornelia Ştefănescu, n. 11 nov. 1928 - m. 28. iulie 2010

Am avut o ezitare dacă să o aleg pe C. S. sau să recurg tot la Alexandru Odobescu. Am unele simpatii speciale pentru autorul Pseudokinegetikos-ului, pentru cel ce a descris Tezaurul de la Pietroasa. Dar mi-am 
zis că despre Odobescu ştie toată lumea, din manuale.
Cu Cornelia Ştefănescu lucrurile stau mai altfel. În lumea scriitoricească se vorbeşte rar despre Domnia sa. Deşi a fost membră a USR, din anii 70. Însă cercetătoare la Institutul G. Călinescu, indiferent cum se va fi numit acesta în timp, chiar una dintre colaboratoarele apropiate ale divinului critic, conducătoarea uneia dintre secţii. În afară de munca ce se cere unui cercetător al istoriei literare, C.S. a dat literaturii noastre cel puţin patru cărţi esenţiale: Mihail Sebastian, 1968, Momente ale romanului (european, cu referire specială la Zola şi naturalism, la Proust), 2001, Dosarul Scrinul Negru, lucrare fabuloasă, "de la documentaţia materială la personajele imaginare" şi Destinul unei întâlniri )despre relaţiile apropiate dintre Proust şi fraţii Anton şi Emanuel Bibescu, dar şi cu ceilalţi români de la Paris: Anna de Noailles, Martha Bibescu – C.S. s-a întâlnit cu aceasta, în 1970, la Paris... Poate părea chiar curios, dar aceste prietenii cu românii de la Paris nu doar că l-au plasat pe marele scriitor Proust pe o anumită direcţie în creaţia sa, dar au făcut ca el să fie mai cunoscut în perioada interbelică în România decât în Franţa.
Iată ce spune Dan C. Mihăilescu despre respectiva carte a Corneliei Ştefănescu în emisiunea sa Tv Omul care aduce cartea:


Am cunoscut-o pe C. Ş. atunci când s-a pus problema unei prefeţe la antologia pe care o alcătuisem din poezia postumă a lui Valeriu Ciobanu, fiul profesorului şi academicianului Ştefan Ciobanu, (cândva ministru al Culturii şi Cultelor) şi văr de-al doilea cu Mama mea. Redactorul de carte Dl C. Mohanu mi-a recomandat-o în modul cel mai firesc pe dna C.Ş., critic şi istoric literar redutabil, ca fostă colegă de Institut cu Valeriu. Ne-am întâlnit apoi şi în familia lui Valeriu Ciobanu, cu care păstra relaţii prieteneşti, în amintirea colegului d-sale de Institut, încă de la înfiinţarea acestuia de Călinescu. Divinul critic îl ţinea la mare preţ pe Valeriu, tenace cercetător, însă om închis în sine, dispărut la nici 49 de ani de cancer: "ca-n-cer...", cum cu amară ironie spunea el însuşi, pe patul de spital.
Am pregătit o amplă antologie din lirica acestui poet teribil, pe cât de necunoscut chiar colegilor săi cei mai apropiaţi, inclusiv dnei C. Ş., vă daţi seama? nevoită să-şi revizuiască din temelii imaginea privindu-l pe colegul D-sale. La ani după dispariţia sa, Dinu Pillat, alt coleg de Institut, reuşise să scoată o carte din lirica de taină a lui V. C., Fiul lunii, ce a trecut neobservată. Mirarea mea a fost că nici antologia editată de mine, la prestigioasa editură Minerva nu a avut nici o cronică. Cum să înţelegi această ignorare a unui poet de certă originalitate, chiar şi după ce persoana fizică a dispărut de două decenii?! Antologia pe care am realizat-o ar fi trebuit să însemne cca 8 coli editoriale, peste 250 pagini. În ultima clipă mi s-a spus că nu ni s-au acordat decât 2,5 coli editoriale... Cartea a ieşit, noi ne-am făcut datoria, am trăit bucuria şi amărăciunea în tăcere, dar lucrurile s-au oprit aici. Cu Cornelia Ştefănescu m-am mai revăzut la înmormântarea cumnatului lui Valeriu. Să mai spun că pe poet nu l-am văzut niciodată la chip? Sora supravieţuitoate a poetului mi-a spus apoi că mergea uneori la mormântul lui Valeriu şi îi citea din cartea de poezii Haina de brumă, Minerva, 1984. "Mi-a pus Poezia pe umeri / O haină de brumă..."
Iar cu dna Cornelia Ştefănescu, ale cărei cărţi le citeam, nu m-am mai întâlnit, deşi îi purtam recunoştinţă pentru textul prefeţei D-sale, în care înbina în mod strălucit analiza pe text cu evocarea persoanei colegului D-sale. Apoi, de la Ciobani, am aflat de accidentul cerebral al Dnei C.Ş. şi, în trecerile mele prin zona Cişmigiu-Schitu Măgureanu mă gândeam că aş putea să o vizitez în strada Pompiliu Eliade. Nu am făcut-o, din jenă pentru distinsa doamnă, din acel ceva care ne opreşte să fim ceea ce trebuie, omeneşte. Dar gândul cel bun a căutat-o, cu recunoştinţă şi admiraţie. Cu regretul adăugat şi nestins că nu-l căutasem, în studenţia mea, pe acest domn aristocrat, Valeriu Ciobanu, ruda mea mai îndepărtată. Sfiala, de...

Alţi scriitori:
V. Rebreanu, n. 1934
Mircea Dinescu, n. 1950    

sâmbătă, 10 noiembrie 2018



Aceasta este postarea cu numărul 2600 pe-al nostru blog de scriitor. Tot înainte !!!


Scriitorul zilei: Ovidiu Genaru, n. 10 nov. 1934

              
       

Băcăuan prin naştere, a terminat liceul în urbea natală, a urmat Institutul de Cultură Fizică şi Sport la Bucureşti, 1953-1957, după aceea a revenit în Bacău ca profesor de sport, 1957-1966 şi de aici înainte toată cariera poetului este legată de oraşul natal. Redactor la revista Ateneu, 1966-1974, profesor la Institutul pedagogic din oraşul lui Bacovia, 1974-1980, muzeograf la Casa memorială G. Bacovia, 1980-1998. A fost parlamentar în legislatura 1992-1996.
A debutat ca poet într-o plachetă a casei de cultură din localitate, iar editorial, în colecţia Luceafărul, cu Un şir de zile, 1966. După care a continuat cu volume de poezii, de un intens erotism, în faza imediat consecutivă debutului editorial:  Nuduri, Ţara lui Pi, îndeobşte foarte bine primite de critica literară; din 1979, cu romanul Iluzia cea mare, a trecut la proză, a scris şi proză scurtă, din nou romane, fără a atinge nivelul salutar al poeziei sale, dar şi câteva piese de teatru care nu au văzut lumina rampei.
De mare rafinament stilistic, poezie modernă, dezinhibată, sigură pe mijloacele sale, dând impresia că se desfăşoară fără a privi în stânga şi-n dreapta, la prestaţia confraţilor, în fapt poezia lui O. G. se remarcă prin gestul frust, notat cu aparentă simplitate, în realitate beneficiar al unei temeinice cunoaşteri a tehnicilor postmodernismului. Retras în burgul bacovian, poetul a scris mereu o poezie de incontestabilă valoare, recunoscută puctual, însă numele său, nealiniat vreunei grupări literare, este pe nedrept eludat în listele pe care le etalează ctitica literară  a vremii.

Opera literară:  Un şir de zile,1966;  Nuduri, 1967;  Ţara lui π, 1969;  Week-end în oraş,  1969; Patimile după Bacovia, 1972;  Bucolice, 1973;  Elegii, 1974;  Goana după fericire, 1974;  Fidelitate, 1977;  Madona cu lacrimi, 1977;  Iluzia cea mare, 1979;  Cafeneaua subiectelor, 1980;  Poeme rapide, 1983;  Flori de câmp, 1984;  Am mai vorbit despre asta, Iaşi, 1986;  Sperietoarea, 1992; Diverse cereri în căsătorie,  1994;  Proces-verbal al unei crime, 1998;  Orient, pardon!, 1999. Traduceri:  Vladimir Holan, Noapte cu Hamlet,  1974 (în colaborare cu Dragoş Şesan).


Poezia zilei, Ovidiu Genaru

Adio şi rouă

Viaţă înlocuită cu altceva.
Morminte calde pe cer.
Îngerul meu păzitor
mă pedepseşte cu fier.

O mână întinsă de tine
stârneşte adieri de cantalup.
Dragostea noastră sub cheie
de jder şi de lup.

Nu te plimb în caleaşcă şi nu
te iau în balansoir
lumea nu ne cunoaşte
nu ne spune bonsoir

Căci fiind în pustiu locul acela
e nedefinit în corp
ca şi sufletul.
Oarbă şi orb.

De zile cu femeie la mijloc
nu mă mai satur nu.
Ultimul Ovidiu al fantasmelor
ultima tu.
Seara cade ca ghilotina
taie plângeri şi ziduri în două.
Pe scaunul absenţei tale
Adio şi rouă.


Graffiti idilic

Pe tivul unui gard de trei nuiele cocoşii
transmit telexul:
se botează cuprinderea cu fraged.

Fluturii bat covoarele Raiului. 

Între cerboaică şi cerb feromonii fac punte
ai grijă cum păşeşti pe curcubeu
lumină s-o sapi cu cazmaua.

Memorii scrise pe râuri curgând. 

Tata lucrează la obârşia lucrurilor. 

Pe coline cojocul numără în barbă oile
Mama se uită prin mine
să vadă cum vine ploaia.

Prin grohotiş lunecând izvorul susură triluri
dumnezeieşti
şi pe triluri se depune carnea privighetorilor.

C-un ceai de muşeţel îmi amintesc vara.
Mai ales toamna
hematiile noastre cad din arini fără soţ. 

(preluare de pe blogul lui Dumitru Augustin Doman)



Ion Lazu, Cântec în mine
                     lui Ovidiu Genaru


Vieţuiesc un contur
crescut atât
cât a putut sângele meu
să ţâşnească-mprejur.
Atingerea dintre sânge
şi soare
mă arde.
O dulce vibrare
mă doare
mă-mpinge
mă soarbe...

1968

   



Alţi scriitori:
Al. Odobescu, m. 1895
Şt. Cazimir, n. 1932
Ioana Bantaş, n. 1937
Dan Cristea, n. 1942
George Ţărnea, n. 10 nov. 1945 – d. 2 mai 2003




Pe această adresă de Facebook a compozitoarei Carmen Cârneci sunt postate două poezii interpretate de Lidia Lazu la Recitalul de la Conservator, precum și frumoase aprecieri:

https://www.facebook.com/carmen.carneci


vineri, 9 noiembrie 2018




Scriitorul zilei, Ion Codru Drăgușanu n. 9 nov. 1818 - d. 26 oct. 1884

     
Făgărăşean din comuna Drăguş, fiu al unui Codrea, a făcut şcoala primară în satul natal, o şcoală grănicerească la Viştea de Jos, probabil şi gimnaziul la Braşov. Oricum, prin străduinţe de autodidact a reuşit să-şi însuşească nu mai puţin de opt limbi străine: maghiara, latina, neogreaca, germana, franceza, italiana, engleza, rusa. Luat la armată într-un regiment de grăniceri, 1835, dezertează, trece munţii în Ţara românească. Inteligent, arătos, cu carismă, va începe ca ţârcovnic, va continua copist la Târgovişte, preceptor de limbă germană şi, o dată ajuns la Bucureşti, va răzbi în anturajul domnitorului Alexandru D. Ghica; acesta, plănuind o călătorie în Apus, îl va lua pe I.C.D. în suita sa. Viitorul peregrin vede pentru prima oară, în 1836, Viena, Milano, Roma. O a doua călătorie va fi cea din vara lui 1840 pînă în primăvara 1841, cu care ocazie revede Austria, Germania, ajungând la Londra şi la Paris. Prins de pasiunea călătoriilor, va ajunge în septembrie 1842 la Sankt-Petersburg; dându-se drept maghiar poliglot, ceea şi era de fapt, va deveni secretarul particular al unui prinţ rus. Cu acesta face o nouă călătorie în ţările apusene, revăzând Parisul.
Era cea de a cincea călătorie europeană a sa, trecuseră opt ani, îl prinde dorul de ţară şi revine în august 1845 la Bucureşti. O vreme va fi institutor la Ploieşti. Înflăcărat de ideile şcolii ardelene, de August Treboniu Laurian în principal, scrie un studiu pe linie latinistă: Rudimentele gramaticei române, 1948. Este prins în vâltoarea mişcării revoluţionare de la 1848, Nicolae Bălcescu îl trimite ca reprezentant în judeţul Prahova. La sfârşitul episodului revoluţionar, compune un patetic Adio la 1848, după care va trece înapoi în Transilvania. Excepţionala sa pregătire îl aruncă în publicistică, se va ocupa de instrucţia şi educaţia românilor transilvăneni, va ocupa diferite posturi în administraţie, va deveni vicepreşedintele Astrei, va milita pentru dreptul limbii române în administraţie şi în justiţie. S-a implicat din plin în programul lui Iosif Vulcan, de a face cunoscută cititorilor români literatura franceză (au fost publicate în revista familia nu mai puțin de 270 texte din marii scriitori francezi, iar numărul celor ce s-au nevoit în această acțiune este el însuși impresionant, Ion Codru Drăgușanu prenumărându-se printre combatanții de frunte. Avem numele grele ale literaturii franceze: Balzac, Beaumarchais, Chateaubriand, Corneille, Hugo, La Fontaine, Lamartine, La Rochefoucauld, Marcel Maeterlink, G. de Maupassant, G. Mistral, A. de Musset, Moliere, Racine, Voltaire, Zola etc.; printre traducătorii asidui: Ilarie Chendi, Tradem, I. C. Drăgușanu, Al. Macedonski, G. Murnu, Radu R. Rosetti, I. Pop Reteganul. Semnalăm o recentă cercetare de arhivă a lui Mircea Ardeleanu privind textul lui Ion Codru Drăgușanu ”Svaturile unui părinte bun către fiul seu”, poezie tradusă, fără însă a se indica numele autorului. 
Impresiile sale de călătorie, redactate sub forma unor scrisori ale unui tînăr român peregrin prin ţările europene adresate unui prieten din ţară au fost publicate mai întîi în foileton, în Concordia, între martie 1863 şi ianuarie 1864, iar în volum, la Sibiu, în 1865.  A fost plănuit şi un al doilea volum, din care nu au apărut decât trei capitole, la Pesta, în anul 1869 şi în 1879. În fapt este vorba despre două versiuni ale Peregrinului..., destul de diferite, căci autorul şi-a refăcut textul, augmentându-l.  Trecând fără a face deosebită impresie la momentul primei publicări, textul Peregrinului transilvan este nu doar o încercare meritorie, ci o mare surpriză la lecură, beneficiind de o privire proaspătă, de un spirit de observaţie ieşit din comun, care remarcă cu subtilitate aspectele caracteristice ale locului vizitat, textul fiind îmbogăţit cu descrieri sensibile, cu consideraţii de psihologie şi de morală, cu atenţie specială asupra aspectelor vieţii sociale, cu notaţii din care nu lipseşte un umor sănătos, reconfortant, dezinhibat. În prea-lunga muţenie a călătorului de pe meleaguri carpatine în ţările apusene, notele de călătorie ale lui Ion Codru Drăguşanu  reprezintă excepţia salutară, poate chiar o atenţinare şi un îndemn cu adresă la "ai noştri tineri" spre consemnarea, pentru concetăţeni, a impresiilor de călătorie.

Opera literară:  Rudimentele gramaticii române, Bucureşti, 1848;  Peregrinul transelvan sau Epistole scrise den tiere straine unui amic in patria, de la anul 1835 pana inchisive 1848, I, ediţie îngrijită de S. Filtsch, Sibiu, 1865; ediţia (Călătoriile unui român ardelean în ţară şi în străinătate. 1835-1844. Peregrinul transilvan), ediţie îngrijită de Constantin Onciul, prefaţă de N. Iorga, Vălenii de Munte, 1910; ediţia (Peregrinul transilvan), ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1942; ediţie îngrijită şi prefaţă de Romul Munteanu, Bucureşti, 1956; ediţia (Peregrinul transilvan. 1835-1848), îngrijită şi prefaţă de Corneliu Albu, Bucureşti, 1980.


Teohar Mihadaş,  n. 9 nov. 1923- 29 nov. 1996

Născut la Turia, în Grecia interbelică, însă din familie de macedoneni, a învăţat din şcoală româneşte. Apoi a venit în România unde şi-a continuat liceul, facultatea. Însă  în 1943 este luat pe front, face războiul spre vest. După război, este cooptat în Comisia pentru naţionalităţi. Dar încep suspiciunile. Se retrage în învăţământ, iar în 1948 este arestat, implicat în acelaşi proces cu Constant Tonegaru. Eliminat din învăţământ, sosit la Bucureşti în căutarea mijloacelor de trai, îl întâlneşte pe Tonegaru care aflându-i situaţia disperată îl conduce la Crucea Roşie, de unde primeşte un pachet. Plecat înapoi la Bistriţa, Mihadaş, milos pe cât de sărac, dă pachetul unuia şi mai sărac, acela se întâmplă să fie şeful unei grupe de rezistenţă din munţi. Este prins. Bătăi, schingiuiri, partizanul face mărturisiri şi cei doi poeţi ajung la închisoare. După eliberare, are slujbe umile, lucrător necalificat, om de serviciu.
Dar deja publicase un volum de poezii în 1943. Îl cunoaşte la Bistriţa pe Blaga, îl văzuse încă din 1942 la o conferinţă la Dalles. Îi devine discipol, confident. În spitalul clujean unde îl adusese stadiul final al bolii, Lucian Blaga primeşte vizita lui Tudor Vianu, venit special de la Bucureşti. A doua zi, îl vizitează discipolul T. M. Poetul, doar oase albe. "Am bâlbâit cuvinte fără sens...", îşi aminteşte Mihadaş. Îi arată fotografia fiicei sale, căreia Poetul dorise să-i fie naş. Un zâmbet larg. La plecare muribundul se crispează de braţele discipolului. "Mai sunt oameni care mă mai iubesc", articulează Poetul. Mihadaş pleacă la Bistriţa. Dar a doua zi primeşte telegrama cu vestea fatală. La 5 dimineaţa este la Morga. Se deschidea la 8. Intră plătind şpagă. Depune un buchet de lăcrămioare în palmele Poetului.
A doua zi, sicriul fiind depus la Casa Universitarilor, ţin discursuri Aurel Rău şi D. D. Roşca, fost coleg de liceu la Andrei Şaguna, în Braşov. (foarte emoţionat, totuşi a citit şi frazele ce-i fuseseră cenzurate.)
Sicriul este urcat într-un camion, pentru drumul spre Lancrăm. Teohar Mihadaş se urcă din mers în camion şi-l însoţeşte pe maestru la Lancrăm. Ajunşi la biserică, T. M. poartă pe umeri sicriul, împreună cu trei feciori din sat, în vreme ce corul de femei îi cântă un prohod ancestral.  "Dacă ar fi să se scrie ceva despre mine în vreun dicţionar, aş dori să se consemneze că am dus pe umeri sicriul lui Lucian Blaga", declara Mihadaş într-un interviu.
I-am citit poeziile cu incantaţii orfice. I-am citit cîteva romane: Steaua Câinelui, 1991, Pe muntele Ebal. L-am trecut pe lista Memorialul scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist. Un poet de vocaţie. Şi un om al demnităţii, un caracter indestructibil, neclintit în faţa vitregiilor vieţii. Dintr-un neam de "oameni viforoşi."


Alţi scriitori:
Liviu Rusu, n. 1901
Aurel Rău, n. 1930



Poezia zilei: Gheorghe Azap
(n. 26 iulie 1939, Ticvaniul Mic, Caraș-Severin - d. 8 nov. 2014)


Viaţa asta...

Viaţa asta, mai ales deşartă,
în care unii se consumă-n artă,
Uitându-şi, zilnic, rânza la aman,
în timp ce alţii, iuţi ca hidrargirul,
Cu marafeţi îşi ghiftuie chimirul:
Să-i toace-n vreun sejur de pandişpan.

Viaţa asta-ntreagă: netto, brutto,
Cu tot tacâmul, Doamne, n-am umplut-o;
De fapt, am pus într-însa mai nimic:
Vreo poezică, niscai sticle goale,
Pesmeţi, trăscău, iluzii, angarale,
Tranchilizante, ceapă, tiriplic...

Viaţa asta,-n dor de şugubine,
M-a scărmănat în chip şi fel pre mine,
Buşindu-mă adesea-n vreun podmol,
Însă am fost, la rândul meu, în stare
Să-mi readun tendoanele-n picioare
Şi, oţărât, din smârcuri să mă scol.

Viaţa asta, dreasă-n elegie,
Ursită fost-a silnică şi mie,
Chit că să-i fac hatâruri m-am zbătut.
Ci, tam-nisam, oricât mi-ar da de furcă,
Dacă ar fi posibil pot să jur că
M-aş strofoca s-o iau de la-nceput.

 (preluare de pe Rețeaua literară, postare Adriana Wiemer)

joi, 8 noiembrie 2018

Scriitorul zilei: Ion Brad,  n. 8 noiembrie 1929

            

Primul fiu dintr-o foarte numeroasă familie de ţărani români de pe valea Târnavei, Pănade  - la 7 km de Blaj, - care se întâmplă să fi fost şi locul natal al lui Timotei Cipariu ; a făcut şcoala primară în satul său, liceul Vasile cel Mare din Blaj, 1940-1948, filologia de la universitatea din Cluj, 1948-1952, când a debutat editorial, după un debut poetic în revista Cîntec tineresc, 1947.  S-a raliat realismului socialist,- remarcat ca atare de Călinescu, care subliniază şi talentul dar şi aservirea ideologică -, totuși scrisul său se purifică în curând, orientîndu-se spre temele autohtonismului şi arhetipalului, în versuri atent cizelate, clasiciste, simple, lapidare, pe cât de inspirate, în  urma modelului cotruşian. A cîntat viaţa tradiţională a satului, ambianţa blăjeană a copilăriei, mama ca figură tutelară a familiei, natura, trecerea inexorabilă a timpului, amintirea, valorile de temelie ale românismului.
A colaborat şi a fost redactor la principalele reviste literare ale vremii: Almanahul literar, ContemporanulGazeta literară, România literară, Flacăra, Scânteia tineretului, Steaua, Viaţa românească. A avut o carieră eclatantă: şef filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, 1953-1955, secretar al Uniunii Scriitorilor, 1962-1965, şef secţie Cultură şi Artă în Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, 1966-1968, vicepreşedinte al acestui for ceauşist, 1968-1973, după care a fost trimis ambasador la Atena, 1973-1982, nouă ani și mai bine, pe care îi foloseşte în mod salutar pentru relaţii culturale cu cei mai valoroşi scriitori elini, din care a şi tradus pe larg: Ioana Tsatsos, Tossizza, Dimos Rendis, Odiseas Elytis, apoi a editat antologii de poezie contemporană elină. Din 1984 pînă în 1990 director al teatrului Nottara. Din 1990 director al unei edituri Demiurg pe care a fondat-o.
Poet, romancier, eseist, dramaturg, traducător, a purtat o vastă corespondenţă cu scriitori ai vremii, material din care se nutresc numeroase volume de memorialistică, grupate pe cicluri tematice, interesante pentru cei ce vor studia atmosfera ideologică şi spirituală din anii regimului ceauşist. A scris despre figurile luminoase ale Şcolii ardelene, despre spiritul Blajului, despre frustrările credincioşilor "uniţi" greco-catolici, urgisiţi sub regimul comunist, nici până acum repuşi cum se cuvine în drepturile lor istorice. În cei aproape 10 ani la Ambasada de la Atena a dus o muncă neobosită pentru ajutorarea de către statul român și de Patriarhie a călugărilor athoniți, trimițând fonduri, alimente, materiale, tineri călugări, reușind să ridice din ruină schitul românesc Prodromul...
Aflat din prima tinereţe, prin liberă opţiune, în "fruntea bucatelor" pentru breasla scriitoricească, poetul Ion Brad este cazul rarisim al celui care, rămânând omenos în tot ce a întreprins, nu a cășunat cu dinadins vreun rău confraților şi de accea nimeni nu a avut motive să-i întoarcă spatele după 1990. A fost un om sub vremi, dar a rămas un om și un intelectual de vocație. Şi un poet ce merită atenţia cititorului onest. Căci e nevoie şi de onestitatea celui ce se împărtăşeşte de la lumina cuvântului.
Opera literară:  Cincisutistul, 1952;  Cu sufletul deschis, 1954;  Tânărul mecanic,  1954;  Balada împuşcaţilor, 1955;  Cântecele pământului natal, 1956;  Orele cântatului cu copiii satului, 1956;  Cu timpul meu, 1958;  Să citim cu voce tare,  1960;  Mă uit în ochii copiilor,  1962;  Descoperirea familiei, 1964;  În luna mai, 1964;  Fântâni şi stele, 1965; Cele patru anotimpuri, 1966;  Ecce tempus, 1968; Orga de mesteceni,  1970;  Poeme, prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu,  1970;  Emil Isac, un tribun al ideilor noi, 1972;  Zăpezile de acasă, 1972;  Noapte cu privighetori, ediţie bilingvă, traducere de Marcel Pop-Corniş, 1973;  Templul din afară - The Outlying Temple, ediţie bilingvă, traducere de Marcel Pop-Corniş,  1975;  Ultimul drum, 1975;  La zei acasă sau O călătorie lirică prin Elada,  1976;  Transilvane cetăţi fără somn,  1977;  Raiul răspopiţilor, 1978;  Ora întrebărilor, prefaţă de Aurel Martin, 1979;  Războiul cunoaşterii, cu ilustraţii de C. Piliuţă, 1979;  Muntele catârilor, 1980;  Cartea zodiilor, 1982;  Leagănul mării, 1983;  Audienţă la consul. Nu pot să dorm, 1984;  Întâlnire periculoasă,  1985;  Romanul de familie, I-II,  1986, 2010;  Oracole, 1987;  Proces în recurs,  1988;  Rădăcinile cerului, prefaţă de Irina Petraş, 1989;  Vase de Tanagra, 1993;  Icoana nevăzută,  1996;  Muntele, 1996;  O carte pentru toţi românii. Catolicism şi ortodoxie,  1997;  Monologuri paralele (în colaborare cu Monica Anton),  1999;  Al doilea suflet, 2000; Ambasador la Atena. Memorii şi biografii diplomatice,  2001;  Avatarurile diplomaţiei, 2002; Mamei, dincolo, 2002; Dialog epistolar (în colaborare cu Mircea Zaciu), ediţie îngrijită de Maria Cordoneanu, 2003; Acasă, printre ardeleni, 2006; Dincoace de munți, 2008; Poezii inedite; Cărțile prietenilor mei, 2014. 


Poezia zilei, Ion Brad (n. 8 nov. 1929, Pănade-Blaj).

Amiaza mediterană

De-atâta lumină
Toţi am ajuns transparenţi.
Ziua e-o simplă radiografie
Cu umbre fierbinţi.
Numai coloanele negre ale chiparoşilor
Veşnic prezeni
Mai măsoară distanţa pustie
Dintre noi şi părinţi.

În lumină căutăm cuvintele lor,
Ochii lor, mâinile lor,
Ca pescarii stele de mare,
Vietăţi fantomatice, de duhuri altoi.
Adâncul de sus, amăgitor,
Are gust de iod şi de sare,
De sărutul cu care suntem datori
Părinţilor ce-au evadat din noi
În mările-acestea solare.


Piatră de hotar


Stau piatră de hotar cu scrisul şters
Între surâsul tău şi univers.

Cine mi-a spus că eşti şi tu statuie?
Aud prin vine sângele cum suie

În braţele din care m-alungai
Ca să mă cauţi călărind pe cai

De foc, de ghiaţă - albele năluci
Pe care încă ştii să mă mai duci...

Cad... Mă ridic... Încremenesc... Aştept...
Urlu şi râd... Parcă mă ţii la piept...

Ţi-e frică ţie? Ori mi-e frică mie
De atâta uragan în armonie?




Alţi scriitori:
D. Micu, n. 1928
D. Bălăeţ, n. 1935
Mihail Diaconescu, n. 1937
George Munteanu, m. 2001 




***

Pe această adresă de Facebook a compozitoarei Carmen Cârneci sunt postate două poezii interpretate de Lidia Lazu la Recitalul de la Conservator și frumoase aprecieri:

https://www.facebook.com/carmen.carneci




miercuri, 7 noiembrie 2018

2 files
S1660001.MP4
S1660004.MP4 




Scriitorul zilei:  Mihai Şora la 102 ani ! (n. 1916)

         

       Născut la 7 noiembrie 1916, marele nostru contemporan Mihai Şora împlineşte astăzi venerabila vârstă de 100 de ani!  O longevitate minunată, invidiabilă şi o tinereţe spirituală  salutară. Mai an, l-am ascultat la Rotonda MNLR într-o evocare a lui Eugen Ionescu la Centenarul naşterii scriitorului francez de origine română, într-un context din care nu lipseau Radu Beligan, Eugen Simion, Barbu Cioculescu, Nicolae Breban.
Bănăţean ca origine, fiu al preotului ortodox Melentie Şora şi al Anei născută Bogdan, şi-a făcut clasele primare în comuna Izvin, a continuat la Timişoara, terminând liceul la Constantin Diaconovici-Loga, după care a urmat Filosofia la Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, iar asistent pe Mircea Eliade. În 1939 merge la Paris cu  bursă a statului francez, lucrând la o teză despre Pascal. În 1940, cu invazia hitleristă, se alătură mişcării de rezistenţă. După peregrinările războiului, ajunge la Grenoble, dar în 1948, estimând greşit realităţile din România ocupată de sovietici, revine în ţară şi nu o mai poate părăsi. Va lucra ca referent la Ministerul de externe, ca redactor la Editura pentru limbi străine, iar din 1954 până în 1969 va fi redactor şef la ESPLA, reuşind să relanseze colecţia Biblioteca pentru toţi.
Unul dintre fondatorii Grupului de Dialog Social. După 1990, a fost Ministrul Învăţământului în guvernul Petre Roman.
Am la îndemână o carte cu autograf de la dl Mihai Şora, am asistat la lansare, împreună cu Lidia, la un târg de carte, ţinut pe-atunci la ultimul etaj al Teatrului Naţional.  Am şi fotografii - dar pe unde-or fi ele?  Da, ne cunoaştem de foarte mult timp, în primul rînd de la Restaurantul Uniunii scriitorilor. Aşa se face că jurnalul meu din perioada 1979-1989 este înţesat cu însemnări despre întâlnirile noastre.(între timp a apărut Vreme închisă, jurnalul perioadei menţionate) Unele fragmente au apărut în Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007. Îmi e uşor să ilustrez.
Dar mai întâi autograful de pe Firul ierbii, Scrisul românesc, 1998: "Doamnei şi domnului Lidia &;Ion Lazu, cu vechi şi minunate amintiri comune şi cu întreaga mea admiraţie pentru amândoi, ca oameni întregi şi ca scriitori. Mihai Şora, 6 iunie 1999".
Cartea are 525 pagini şi este o culegere de articole, conferinţe, interviuri, eseuri, publicate în principal în Secolul 20, în Viaţa românească, în Revista 22, începând din 1980 şi până la data editării cărţii. Iată o frază, îmi e uşor să transcriu, pentru că am citit cu creionul în mână şi sunt nenumărate sublinieri:  "De altfel, filosofia nu vehiculează informaţii, ea este o continuă confruntare, mereu luată de la început, a omului cu sine însuşi şi cu lumea, efectuată în interiorul şi cu mijloacele culturii, adică cu tot ce ştii după ce ai uitat ce aflaseşi". (p. 38)
Nu am avut ocazia să cunosc mulţi filosofi în viaţa mea, dar din ce-am citit ar fi vorba despre persoane însingurate, dificile, greu abordabile, mai ales nu lesne de înţeles şi de suportat de omul obişnuit. Ei sunt cei ce ne văd foarte în adânc, se presupune, dar şi foarte de sus, nu? Elitismul pare "natural" la ei. Or, dl Mihai Şora este un mare domn, un om de societate, de o politeţe fabuloasă (pentru că îi este organică!), cu absolut toată lumea. De parcă i-ar da insului comun şansa să se ridice acolo unde poate ar trebui să aspire a fi mereu, nu doar acum, de faţă cu dl. Şora. L-am observat în cele mai diverse situaţii şi împrejurări... La masă cu ai săi sau în societate, pe stradă cu prieteni dar şi cu oameni abia cunoscuţi, la prezidiu, conferenţiind, intrând în dialog, aşteptând să i se dea cuvântul. L-am văzut la Învârtita Dorului, serbarea oierilor vâlceni de la Vaideeni, vizitând târgul, amestecându-se în mulţime, privind cu implicare dansatorii şi imitându-le tactul, mişcările. Mi-am amintit că acest domn, pe atunci spre 70 de ani, provenit din Apuseni, are în sânge ereditate moţească, o vână ţărănească.  Şi nu este uimitor? Domnia sa are, la cei 95 de ani pe care ieri i-a împlinit, are tinereţea unei gândiri treze, sănătoase, lucide, pe cât de cuprinzătoare. Un om tânăr precum ziua de astăzi, care este totdeauna nouă, începătoare  - şi musai să le cuprindă pe toate şi să le rezolve... În 1938 pleca la Paris cu o bursă de stat. Războiul l-a prins acolo, Rezistenţa. Dar a revenit în Ţară. A pus umărul la întemeierea Editurii pentru literatură, al cărei redactor-şef a fost ani în şir. Eu însă l-am cunoscut când revenise printre muritorii de rând şi Mircea Ciobanu îi era redactor de carte. Acum fac legătura: Prietenii ne aduc prieteni. Am fost împreună la Rm. Vâlcea, apoi la Horezu şi Vaideeni. Cu Radu Cârneci, cu Ioana Postelnicu şi Amita Bhose. A venit la lansările mele, la recitalurile Lidiei, din simpatie omenească, din iubire pentru artă, din solidarizare intelectuală.  Ne-am bucurat să fim împreună, de dragul discuţiei sincere, niciodată urmărind să obţinem ceva, să punem ceva la cale. Şi se întâmplă acest lucru pe drept: când în sala unde îţi lansezi o nouă carte se află Mihai Şora, dintr-o dată lucrurile devin importante, ţi se pare că eforturile nu au fost zadarnice, că strădaniile tale se adresează cui trebuie. Lidia cântă şi recită pentru că asta îi este menirea, dar îmi vine să cred că prezenţa în sală a unei personalităţi precum Mihai Şora, adaugă o vibraţie în plus glasului ei. I-a dedicat o poezie, scrisă într-un moment privilegiat, în sătucul moţesc Gârda de Sus, unde ne-am oprit în excursie spre peştera Scărişoara. În împrejurări deosebite, în locuri miraculoase, sufletul se înfiripă, treaz de-a binelea - el vrea să împartă clipa cu cei dragi sufletului: îi cheamă în preajmă pe cei cu care a împărtaşit înalte emoţii spirituale...

Opera: Du dialogue interieur, 1947, Paris, Editions Gallimard; Sarea pămîntului, 1978, Bucureşti; A fi, a face, a avea, 1985; Eu &; tu &; el &; ea sau dialog generalizat, 1990; Despre dialogul interior, 1995; Firul ierbii, 1998; Câteva crochiuri şi evocări, 2000; Mai avem un viitor? România la început de mileniu, interviuri, 2001; Locuri comune, 2004; Clipa şi timpul, 2005; Despre toate şi ceva în plus. De vorba cu Leonid Dragomir, 2005; Despre toate şi ceva în plus. De vorba cu Leonid Dragomir, 2006; ediţia a II-a revizuită şi adăugită:

Citeşte mai multro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Șora


Poezia zilei,   Lidia Lazu

Bisericuţa de lemn
              se dedică filosofului Mihai Şora

Bisericuţa de lemn se vaietă la fiece pas
Dacă nu ştii să-i fereşti încheieturile bătrâne
Pe pereţi sunt zugrăviţi câţiva meşteri
Cu priviri curate şi o maică neadormită
Care veghează

Enoriaşii cântă slujba de-odată cu preotul -
O doină care ţi se prinde de inimă
Să ai mai mult spor la drum
Şi bucată aleasă pe masă
Fum albăstrui şi lame de soare
printre brazi

Bisericuţa de lemn este înconjurată de cruci
Ale căror suflete adastă prin preajmă
Şi se bucură de orice pălărie sau traistă
Atârnată direct de braţul de piatră
Aşteptând ca însuţi să mulţumeşti
Fiecărei clipe trecute aici
Fiecărui zbor pe care îl vezi sau îl presimţi

Bisericuţa de lemn ce nu putrezeşte vreodată
Este mai mândră la mine în gând
Dacât o catedrală bogată.

(vara lui 1991, Gârda de Sus, în Munţii Apuseni)

  






 Paul Georgescu. n. 7 nov. 1923 - m. 15 oct. 1989.

Temutul (uneori la propriu) critic literar de direcţie/ de directive!, devenit spre final un romancier de succes şi un memorialist referind tocmai despre obsedantul deceniu, când el însuşi funcţionase ca unul dintre siluitorii literaturii în patul procustian al proletcultismului, a lăsat impresii de neuitat asupra celor ce l-au cunoscut. Poetul şi editorul Florin Mugur a scris o carte de convorbiri cu P.G., Vârstele raţiunii. Or, acest om cu minte strălucită, pe cât de alunecoasă îi era firea, avea o bucurie sadică să-i compromită/maculkeze pe tinerii talentaţi pe care tot el îi lansase, obligându-i să semneze texte festiviste, în plină perioadă de relaxare ideologică, ori şi mai rău încă, scriindu-le chiar el dar semnându-i pe aceşti ciraci ai săi, aşa consideraţi chiar de el, cum ar fi Nicolae Velea, mereu nevinovat dar urgisit. Cu înţelesul: N-o să mă mai vorbiţi de rău pentru că şi voi aţi făcut/semnat toate măgăriile...
Dar iată cum ni-l prezintă Florin Mugur chiar pe prima pagină a cărţii: "... aprecierile iuţi şi răutăcioase pe care, într-un limbaj surprinzător de liber şi de simpatic, le-a făcut despre câţiva scriitori cunoscuţi...", "cel atât de sigur de sine...", "omul acesta cu ochii nebuni de-atâta luciditate,... "de o ironie rece, fără iluzii..."", "spunea răutăţi pe seama cuiva, făcea jocuri de cuvinte..."
A fost o adevărată odisee să-i identific imobilul din str. Sf. Constantin nr. 24, pentru bunul/răul motiv că în tabel adresa fusese trecută greşit: 23.  Nu era defel unicul caz, căci ne aflăm printre visători, nu?  Or, nimeni nu-şi amintea de profesorul şi romancierul "trăgând a lui picior". Am bântuit apartamentele de la ditamai imobilul cu nr. 23, parcurgând momente gogoliene. Şi nimic! Am început să întreb din poartă în poartă, doar-doar... În final, am apelat la George B., care mi-a dat o întâlnire la fosta benzinărie de pe Schitu Măgureanu şi împreună am făcut drumul până la locuinţa acest corifeu, pe care şi G.B. îl cultivase, cândva. Într-o etapă ulterioară am pus o placă memorială, pe cealată parte a intrării, de data asta colectivă: pentru Cella Serghi, Dragoş Morărescu şi Magdalena Rădulescu, pictoriţă de prestigiu, necunoscută mie decât din lucrări, dar de ce să nu-i facem loc pe placa de marmoră, dacă tot se nimerise la aceeaşi adresă?! Îmi amintesc uşoara mirare a lui G.B. că îi dau girul Cellei S. cu al său roman Pânza de păianjen , cu  Cad zidurile  etc. I-am răspuns: da, e un scriitor adevărat, chiar dacă nu de primul raft; şi apoi, astfel de romancieri precum C.S. ne-au adus spre literatură mai mulţi cititori decât alţii, pe care noi îi ţinem foarte sus... Dădeam de înţeles că nu agreez elitismul, în nici un domeniu al culturii. Indiferent de ierarhiile şi canoanele impuse de "agenţii de influenţă" literară, cititorii sunt cei ce decid care le sunt scriitorii români preferaţi. Ca să nu spun că ei se orientează spre ceea ce ne vine din străinătate...
*
Am pus placă memorială pentru Paul Georgescu la intrarea imobilului din str. Sf. Constantin, nr. 24, S. V. Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009


    
Alţi scriitori:
Peter Neagoe, n. 1881
D. Ciurezu, n. 7 noiembrie 1897 - d. 5 ianuarie 1978
Ion Bănuţă, n. 7 nov. 1914 – d. 30 dec. 11986