sâmbătă, 25 februarie 2017


25 febriarie: Corneliu Buzinschi,  n. 25 febr. 1937 - d. 27 mai 2001
Dintr-o familie de ţărani, îşi face liceul la Bacău, iar facultatea de Istorie-filologie la Iaşi, absolvită în 1961.  A scris prouă scurtă, nuvele şi romane, unele cu temă pentru copii şi adolescenţi. S-a inspirat din atmosfera târgului provincial, dar şi din istorie, cu unele mijloace de SF. Din 1967 a fost urmărit de securitate pentru că se abătuse de la realismul socialist. Pentru Hoţii de vise a luat Premiul Uniunii scriitorilor. Imediat după Decembrie 1989 a colaborat intens în presa de atitudine: Baricada, Dreptatea, Alianţa Civică etc.  Tată nenorocit datorită faptului că unica sa fiică Anta Raluca Buzinschi, tânără poetesă de  mare talent, s-a sinucis. Cum spune clasicul: "Nu e pe lume durere mai mare..."
 Opera: Secvenţe dintr-o margine de lume, Bucureşti, 1966; Sfinţii se vând cu bucata, Bucureşti, 1967;  Strigătul, Bucureşti, 1967;  Numiţi-mă Varahil, Bucureşti, 1969; Ochiul alb al visului, Bucureşti, 1969;  Porunca cea mare, Bucureşti, 1970; Nuanţa albastră a morţii, Bucureşti, 1971; Hoţii de vise, Bucureşti, 1972; Păcală şi Tândală, prefaţă de Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1973; Vina noastră cea de toate zilele, Iaşi, 1973; Nuanţa albastră a căderii, Bucureşti, 1974; Ulise trece pe Strada Mare, Bucureşti 1974; Duhul pământului, prefaţă de Const. Ciopraga, Bucuresti 1976;  Contemporanii,  Bucureşti, 1978; Divertisment cu măşti, Bucureşti 1980; Aventuri cu Varahil, Bucureşti, 1996; Noaptea umbrelor, Bucureşti 1998;  Noaptea uşilor deschise, Bucureşti, 1999.

***
L-am cunoscut în treacăt pe Corneliu Buzinschi, om înalt, vânjos, cu ochelari, barbă de lipovean, ins cu deosebire blajin, însă marcat iremediabil de o mare suferinţă. Mi l-a prezentat poatul-medic Pan Izverna. pe care, conducându-l spre blocul de scriitori din Apolodor 13-15, ne-am întâlnit şi am conversat cu prozatorul băcăuan în dreptul bisericuţei îngropate în pământ din Piaţa Operetei, către restaurantul Bucur. Cei doi se vedeau mult mai des, Pan Izverna redactor la Dreptatea, iar Buzinschi unul dintre colaboratori; se vedeau desigur şi în Apolodor, unde Pan Izverna îşi vizita cumnata, pe profesoara universitară şi traducătoarea din literatura franceză Irina Mavrodin.
Am pus două plăci comemorative la cele două intrări ale blocului cu scriitori. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.



Poezia zilei: Mihai Elin, n. 25 februarie 1941
Va trebui

Va trebui să privim cu alți ochi.
Ei bine!
Cei mai bărâni dintre noi
au câte două sau trei
şi unii chiar câte patru perechi de ochi
pe care i-au dosit prin cufere, prin poduri
Şi scotocesc prin lucrurile vechi
şi calcă în picioare fotografiile vinete, 
bâjbâie pe deasupra, 
foşnesc pe dedesubt, 
pipăind relicve pâcloase
şi se ridică în papuci de casă
cu strigate anemice, 
cu junghiuri în oase
şi cu pânze de păianjen pe fețe.
Cu ochii regăsiți, 
unii văd lumea plecată spre dreapta, 
alții - prăvălită spre stânga, 
unii o văd grozav de turtită, pe brânci, 
şi, în sfârşit, cei rămaşi
nu o mai văd de loc
pentru că ochii lor sunt opaci de vechime.
Iar, noi, cei lipsiți de memorie încă, 
noi stăm în ferestre, 
cu fețele de var, absorbind prin degete lumea
pentru ochii cei adevarați.
 


 Poezia zilei, Marian Drăghici, n. 25 februarie 1953

***
pe măsură ce se însera
am privit pagina albă goală 
cu disperare crescândă: pe un câmp luminos luminos
oare ultimii funigei întunecară harul meu poetic sau
albul dinților tăi femeie
răsăriteană? De departe cred că aveam
o uimire-a figurii de bătrân ce nu-și mai poate duce
biserica rămășiței
de la masa de scris pân-la marginea patului 
de la marginea patului pân-la masa de scris


și lin începe să plângă - și plângi și plângi -
pe treptele acelei biserici
a rămășiței
cu albul ochilor întorși mult în timpul din urmă
unde iar se văzu

tânăr și liber

într-un fel, între toate
cel mai mult iubind în înserare
aerul înserării plin de idealitate.

(din HARRUM - cartea ratării, ed. Vinea, 2001)


Alţi scriitori:
Cezar Bolliac, m. 1881
Al. Duiliu Zamfirescu, n. 1892
Virgil Duda, n. 1939




Ion Lazu - Bucegii, de la fereastră, I








vineri, 24 februarie 2017




24 febriarie: Ovidiu Cotruş, n. 24 februarie 1925 - d 12 septembrie 1977
Nepot al poetului de răsunet Aron Cotruş, şi-a început liceul la Oradea şi l-a încheiat la Moise Nicoară din Arad; filologia la Cluj şi debutul poetic, sub pseudonim: Ovidiu Sabin, la Cercul literar de la Sibiu, prieten de-o viaţă cu Ştefan Augustin Doinaş.  Dar mai întâi se manifestase, la doar 17 ani, în critică literară şi exegetică pe teme filosofice, estetice, literare. De o inteligenţă subtilă, pe cât de cuprinzătoare, beneficiar al unei biblioteci imense, selecte, cea a unchiului său Ovidiu Cotruş, în casa căruia locuia, într-un Arad cu eclatante tradiţii culturale dar şi politice, căci aici se militase pentru Unirea din 1918; se făcuse remarcat în paginile revistei Tribuna Română, chiar de la primul ei număr, septembrie 1943, unde semna alături de Ştefan Augustin Doinaş, dar şi de Victor Eftimiu.
În 1950, la doar 24 de ani, este condamnat politic şi face 14 ani de detenţie, eliberat în 1964. Din 1965 devine redactor la revista orădeană Familia. A murit la numai 51 de ani, suferind de ficat, boală atroce, contractată în închisoare. Şi ca nedreptatea să fie dusă până la capăt, cum numai în comunism, poetul, traducătorul, criticul literar nu a apucat să vadă tipărită niciuna dintre cărţile sale. Postum, în 1977, Ştefan Augustin Doinaş a izbutit să publice unul dintre volumele sale de exegeză: Opera lui Mateiu I.Caragiale, apoi şi altele (manuscrise păstrate de credincioasa-i soţie): Meditaţii critice, 1983, pe care Doinaş a şi prefaţat-o; Dialoguri, 1990, cu prefaţă de Cornel Ungureanu; Titu Maiorescu şi cultura românească, 2000.
Trebuie menţionat faptul că în închisoare a memorat poeziile lui Radu Gyr, pe care apoi le-a transcris în cîteva volume. Fie numai şi acest fapt excepţional (memoria sa prodigioasă dar şi iubirea sa de poezie, l-au ajutat într-aceasta; iar despre poezia lui Radu Gyr adolescentul de 17 ani scrisese chiar la debutul său critic!!! - iată unul dintre noroacele mult urgisitei noastre literaturi române...), îi asigură în postumitate recunoştinţa noastră emoţionată.
Nu l-am cunoscut personal, deşi nu este exclus să-l fi zărit în redacţia Familia de la Oradea, unde (venind de la Pocola-Beiuş, sediul meu de campanie geologică în 1968) am intrat o dată sau de două ori, revăzându-mă cu Alexandru Andriţoiu, căruia îi fusesem prezentat de Ludovic Antal, în Bucureşti şi cu dramaturgul Mircea Bradu, cunoscut şi acela mie dintr-o vacanţă studenţească la Costineşti. Mi-a fost prezentat, de nu mă înşeală memoria, graficianul Eduard Pamfil, om ca de pe altă lume, de-o extremă delicateţe: înalt, slab, ochelarist, cu păr negru ondulat. (Să nu se creadă că în aceste împrejurări favorabile aş fi publicat ceva la Familia, în speţă poezii, căci pe-atunci altceva nu prezentam la redacţii, în astfel de împrejurări. O poezie mi-a apărut totuşi în ziarul local, cu bunăvoinţa poetului Teodor Crişan.).
Citeşte mai mult:  http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8485
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ovidiu_Cotru%C8%99


Poezia zilei: Horia Bădescu, n. 24 02 1943

*
Şi dintr-odată
mai puţină e ziua
şi nici nu ştii cum scade
lumina,
cum de sine însăşi
în sine
se leapădă,
şi dintr-odată îl vezi la capătul
lucrurilor,
care acum
capăt al trupului tău se aşează,
cum şterge memoria umbrei
de care ţi se spijină viaţa
cu întunericul lui absolut.
*
Dintr-un altcândva
care fusese acum
mai înainte de-a fi ceea ce nu mai este;
şi totuşi
viaţa ta,
meningele pe care Dumnezeu îşi numără paşii
prin cenuşa cuvântului.
În rest
puterea de-a te aduce aminte,
puterea de-a rămâne-n picioare
precum osul copacului
în care-a zămislit memoria
vântului.



Alţi scriitori:
Eugen Cizek, n. 1932
Valentin Berbecaru, n. 1927

Virgil Bulat, n. 1940 



În revista ARGEȘ  (pe luna februarie 2017) a apărut această cronică la cele două volume de jurnal ale lui Ion Lazu:

Ştefan Dimitriu:  RECUPERAREA „VORBIRII DIN GÂND”

Cunoscut şi apreciat ca romancier (capul său de operă, Veneticii, Editura Vinea, 2002, roman ajuns la ediția a 3-a), eseist (Himera literaturii, un dialog epistolar cu Ion Murgeanu, Editura Curtea Veche, 2007), poet (Eu scriu la lumina mâinii mele, Opera Omnia, TipoMoldova, 2012),  autor de originale dicţionare literare (Calendarul scriitorilor români, 3 volume, TipoMoldova 2014), neobosit truditor pe tărâmul păstrării memoriei confraţilor scriitori (Odiseea plăcilor memoriale, Editura BMB, 2012, ed. Eikon, 2016), Ion Lazu ni se arată de câţiva ani încoace şi ca un inspirat şi prolific autor de jurnale intime. Astfel, în 2013, la Europress, a văzut lumina tiparului primul său volum de acest gen (Vreme închisă – 1979-1989), ce avea să se constituie în cap de serie pentru cele apărute în anul 2016 (Ecografia fantasmei 1990-1994, şi Omul bun are timp pentru toate – 1995-2000), amândouă publicate la Editura Semne.
Nu ştim câtă predestinare, cât calcul, câtă întâmplare au stat la baza alegerii de către Ion Lazu a profesiei de geolog, dar oricum s-ar prezenta lucrurile în această privinţă, faptul de a fi fost în cea mai mare parte a vieţii sale un om logodit cu drumurile lungi, cu mediile diverse de viaţă, cu sălbăticia şi frumuseţile naturii, cu tainele pietrelor şi-ale erelor geologice, cu neliniştile şi spaimele singurătăţii, faptul acesta, spuneam, i s-a potrivit de minune firii sale scormonitoare şi meditative.
Iată-l, de pildă, pe drumeţul-geolog, poposind din gazdă în gazdă, pe traseul campaniilor sale exploratorii: „Îndeobşte mi se dă camera unde nu a mai stat nimeni de mulţi ani. Pustiul suflă dinspre pereţi cu răsuflarea lui de gheaţă, fără istov. Stau ore întregi sub plapumă până să mă încălzesc cât de cât, şi să pot adormi. Sau aflu în curând că în patul meu a murit soţul sau bunicul sau soacra. La începutul carierei, asta mă şoca, dar cu timpul m-am obişnuit, nu mai dau importanţă”.
Despre munca sa de cititor în piatră va scrie desigur în rapoartele de teren. Jurnalul stă în echilibru, pe celălalt taler al existenţei sale. După o zi de muncă, prin ploaie şi zloată, în camera friguroasă a gazdei, cu degetele abia scoase de sub plapumă, ca să nu-i îngheţe, îşi întreţine iluzia comunicării cu lumea, notându-şi în caietul de care nu se desparte niciodată: „Nu am ceea ce se înţelege prin o viaţă frumoasă. Am viaţa mea, cu care m-am împăcat”. Altădată îşi numără vârstele: „Am 39 de ani, mă uit deocamdată cu mare atenţie la oamenii mai în vârstă: să văd ce impresie îmi fac, la prima vedere, ca să anticipez ce impresie voi face eu însumi peste câţiva ani”. Alteori se gândeşte la fericire, ca la „ceva de care-ţi aminteşti, ceva la care tânjeşti”. Fericire legată în primul rând de dragoste, care „e cea mai importantă, însă după creaţie; în cazul femeilor după procreaţie”. În ceea ce-l priveşte, dragostea şi căsătoria dintâi, fără rod al pântecului, s-a dus, împreună cu toate jurnalele de până atunci, „distruse de ea, furioasă de ce-a citit acolo şi a catalogat drept trădare”.
Lui îi rămân drumurile concrete prin straturile geologice ale dealurilor şi munţilor pe care-i colindă şi, desigur, numeroasele caiete în care-şi va scrie şi de aici înainte însemnările zilnice, de care va avea însă mai multă grijă, să nu se piardă. Pentru ca, într-o zi, ele să devină ceea ce astăzi au şi devenit: mărturii de viaţă ale unui om care a ştiut să vadă şi să aştearnă pe hârtie ceea ce a văzut. Şi care a încercat să transforme în literatură tot ce a aşternut pe hârtie. Inclusiv acest jurnal de o viaţă. Pentru că, spune Ion Lazu, „un fel de conştiinţă a mea, mai aprigă – asta mi-e literatura”. Şi astfel, gândindu-se cum să scrie „o carte mai rotundă, cum se spune, de care să nu se poată atinge orice nătărău de critic”, nu oboseşte să mediteze la izvoarele acestui miracol al transpunerii sunetului adevărat al vieţii în cuvânt: „Ce straniu trebuie să arate, de fapt, cele câteva propoziţii frumoase, acele cinci-şase exprimări proprii, singurele pe care le nimerim cu adevărat într-o viaţă întreagă, în care nu am reuşit decât să meliţăm! Şi, când spui una din acele propoziţii adevărate, nici măcar nu ştii cum de ai reuşit, cum s-a întâmplat de fapt – atât doar: ştii şi simţi pe loc că miracolul s-a produs”.
Miracolul acesta se va produce de multe ori în cărţile sale. Şi, înainte de toate, în aceste însemnări zilnice, în care scriitorul este preocupat nu numai de ce scrie, ci şi de cum scrie; analizându-şi cu atenţie şi empatie semenii („O uşă înţepenită la compartiment. O împinge cu greu un cerşetor. Cu sentimentul că şi asta face parte din ghinionul vieţii sale”) şi, în acelaşi timp, supunându-se neîncetat pe sine însuşi la un minuţios examen de conştiinţă („marea mea dexteritate de a prelua suferinţele altora”; „reprezint cazul [desuet] al omului de bună-credinţă, al modestului binevoitor care le acordă celorlalţi prioritate”; „visele mele devin tot mai mult ceea ce eu aştept de la ele: un instrument de lucru”; frumuseţii „nu-i pot face faţă niciodată, mereu sunt învinsul ei”; „înaintez ca o râmă, înghiţind pământul şi lăsându-l în urmă, secătuit”; „mă vindec prin scris” etc.).
Din toate aceste trăiri, Ion Lazu  face literatură. Fie că rămâne la simpla consemnare grăbită a unui gând, întâmplare, fotografie după natură, amintire sau poveste aflată din gura altcuiva, fie că se lansează în tratări mai ample care depăşesc rosturile unui jurnal şi care devin în felul acesta scrieri de sine stătătoare, aşa cum le cunoaştem astăzi din bibliografia sa de autor. Pentru că, spune scriitorul: „Păstrez, pentru cine ştie ce inspiraţie fericită, un stilou cu peniţă de aur”. Desigur, un stilou simbolic, chiar dacă el va fi existând şi în realitate. Dar peniţa aceea de aur face diferenţa dintre notaţia la zi, jurnalieră, şi sensurile adânci şi grave ale literaturii, considerată pe drept cuvânt o sărbătoare a spiritului. Deşi, mărturiseşte autorul, „niciodată literatura mea, prozele, romanele chiar nu s-au îndepărtat prea tare de materia primă a acestor însemnări făcute sub impresia emoţiilor de moment”. Ceea ce, după părerea noastră, nu scade din valoarea literaturii sale, ci – dimpotrivă – sporeşte valoarea însemnărilor zilnice. Care, prin diversitatea lor, prin rafinamentul observaţiei, ca şi prin frumuseţea scriiturii, se constituie ele însele într-o valoroasă operă de creaţie literară.
De remarcat este faptul că, pe măsură ce-l descoperă ca pe un tovarăş al singurătăţii şi-al neliniştilor sale, dar şi ca pe un mod de a-şi tezauriza gândurile, ideile, sugestiile, experienţele, întâmplările proprii sau poveştile altora care i-ar putea sluji mai târziu ca teme, pretexte, puncte de plecare pentru prozele sau poemele sale, Ion Lazu încearcă să-şi definească tot mai clar, pentru sine, însemnătatea şi foloasele acestui jurnal, în care vede în primul rând o „formă de rezistenţă împotriva uitării”, dar şi „subiectele romanelor pe care nu le voi scrie niciodată” (și totuși, din mulțimea acestor fapte și gânduri salvate zilnic de la uitare, se vor naște romanele sale Rămășagul, Capcana de piatră, Sălbaticul etc.). Important, după cum notează el la un moment dat, i se pare faptul că, în acest fel, „recuperez pe cât posibil vorbirea din gând, monologul meu interior, chestiunile la care meditez şi pe care, dintr-un motiv sau altul, nu ajung să le comunic celor din preajmă”.  
Aceste intenţii fiind clar stabilite, el devine cronicarul sârguincios al clipei, dar şi cutia de rezonanţă a unor gânduri, teme ori amintiri obsesive şi, în aceeaşi măsură, ecoul unor evenimente epocale pe care le trăieşte din plin, alături de contemporanii săi. Astfel, cititorii vor cunoaşte din paginile acestui jurnal nu numai frământările unui om de condiţie intelectuală superioară, aflat într-o permanentă confruntare cu ispitele, greutăţile şi capcanele unei vieţi pe cât de solicitante, pe atât de bogate în semnificaţii, dar şi filmul pe larg al unei lumi aflate la o răspântie a istoriei, ce va culmina cu prăbuşirea comunismului şi cu înfăptuirea unui vis ce se va dovedi, în multe privinţe, la fel de înşelător şi de mincinos.
Aceasta este de altfel substanţa ultimelor două volume ale jurnalelor publicate până acum, care cuprind anii ultimului deceniu al secolului şi mileniului trecut. Perioadă de timp în care entuziasmul de început – al lui şi al celor din jur – se topeşte treptat, sub impresia tot mai evidentă a faptului că, într-o „lume agitată, confuză, nemulţumită”, în care, „bolnavi fiind, nici nu vrem să ne facem bine (...),  securitatea e (din nou) la putere”. Astfel, citind această întinsă secţiune de jurnal a lui Ion Lazu, în care „România ajunsă pe mâna câtorva e o pradă grasă – fie ca sursă de materii prime, fie ca piaţă de desfacere” şi unde, cei ce promit ajutoare dezinteresate „vin (de fapt) să ne colonizeze”, ai impresia că „lumea de amurg şi viermi” din jurnalele lui Petre Pandrea s-a transformat peste noapte într-o lume la fel de viermănoasă, de nocivă, de trădătoare a intereselor naţionale, de potrivnică omului.

Şi totuşi în această nouă lume cu „politicieni de strânsură”, care au dat ţării „aspectul jalnic, de cimitir”, şi unde „criza morală de la noi are drept cauză desconsiderarea omului”, o conştiinţă lucidă şi demnă ca aceea a autorului acestui jurnal, care continuă să creadă în forţa cuvântului său de a spune pe nume adevărurilor oricât de dureroase, este un semn sigur de sănătate morală şi, în acelaşi timp, de speranţă că tot mai mulţi dintre noi ne vom recunoaşte cu jenă dar şi cu revoltă în oglinda pe care el ne-o pune în faţă.



joi, 23 februarie 2017


23 febriarie: Eta Boeriu, n. 23 februarie 1923 - d. 13 noiembrie 1984
    

Acuma sau pe urmă

Va fi mai greu sau mai ușor pe urmă, 
cînd reci vom îngheța în chihlimbare
cuprinși de umbră, să ne dăm de urmă
decît acum cît încă ne mai doare
surîsul înghețat pe buze, gerul, 
zăpada celuilalt strivită-n mînă
sau cît la sîn ne-atîrnă giuvaierul
acestei inimi caldă ca o lînă, 
acum cît suntem doi și unul
mereu, și istovim aceeași ceară
de bucurii sau prelungim ajunul
iubirii ca să-i prindem gustul iară, 
acum, cînd încolțiți de zile încă
în noi ne adunăm ca într-o urnă
și ne-ncalzim în spuza noastră-adîncă
și ne iubim: acuma sau pe urmă?

Risipă de iubire


Nu răsucește nimeni amintirea
doar eu ca un cuțit în carne vie
și curge sînge cald. E doar iubirea
din care-am smuls fîșie de fîșie
ca rănile să ți le leg, cînd nedurută
și fără griji mă ofilea deodată
durerea ta - și-n noi cum se sărută
simteam atunci și-ncet cum se dilată
aceeași spaimă, singura nespusă
aceleași și mereu neadormită, 
a treia noastră soră nesupusă, 
și totuși eu, o, eu nesăbuită, 
mă sfîșiam în zilnică risipă
de dragoste și nu puneam de-o parte, 
o, nu puneam din cîte-am smuls în pripă, 
o singură fîșie pentru moarte.

 *** 
Sora poetului Nicu Caranica (vezi prezentarea de pe acest blog / deci mai puţin mă voi referi la familia clujeană de intelectuali cu ascendenţă macedoneană, care a dat academicieni precum Th. Capidan, pictori, alţi artişti). A urmat liceul la Cluj şi Sibiu, 1941, apoi Filologia 1941-1954, luând parte la şedinţele Cercului literar, care în refugiul său sibian reunea cele mai importante tinere talente ale Transilvaniei, din care tocmai ne fusese smulsă partea sa nordică, prin odiosul Diktat de la Viena.
Poetă sensibilă, purtând  cu discreţie frumuseţea sa enigmatică, botticeliană, a debutat abia în 1971: Ce vânăt crâng, după care, la răstimpuri, a dat încă trei volume de poezie. Dezordine de umbre, 1973; Risipă de iubire,1976; Miere de întuneric, 1980, reunite într-o antologie postumă, la doar un an de la prea repedea stingere a poeteiLa capătul meu de înserare, 1985. O a doua antologie a apărut în 1999. S-a făcut remarcată mai cu seamă ca traducătoare de mare forţă a marilor italieni, de la clasici la moderni şi contemporani: Divina Comedie a lui Dante Aligheri, a doua traducere, după tîlmăcirea efectuată de George Coşbuc; Leopardi, Petrarca (Canţonierul), Boccaccio (Decameronul), Michelangelo (Rime), dar şi Verga, Pavese, Moravia, Castiglione, Vittorini. O antologie de teatru italian, o antologie a poeziei italiene, de la clasici la contemporani, o antologie a poeziei siciliene. Răsplătită nu doar cu premii ale Uniunii Srciitorilor, dar şi cu distincţii florentine, siciliene, toate de înalt prestigiu.


Alţi scriitori:
Mihail Săulescu,  n. 23 februarie 1888 - d. 30 septembrie 1916
Tudor Măinescu, n. 1892 – d. 15 martie 1977
Romulus Vulcănescu, n. 1912


miercuri, 22 februarie 2017




22 febriarie: Tudor Muşatescu, n. 22 februarie 1903 - d. 4 noiembrie 1970
Fiul unui profesor şi avocat, musceleanul câmpulungean începe liceul în urbea natală dar îl termină la Sf. Sava, 1919, după care se înscrie la Litere şi Drept, terminându-le pe ambele în  1924, la 21 de ani, cu Magna cum laude. Pentru scurt timp profesor şi avocat, le abandonează pentru gazetărie şi literatură, în speţă teatru. Colaborase la Rampa încă din liceu, se afirmă cu brio în lumea scenei şi în gazetărie, aşa că între 1930 şi 1940  a fost Inspector general al teatrelor. Scriind încă din copilărie, la 9 ani terminase o feerie,  în curând editează o revistă Ghiocelul. Inteligent, spiritual, cu umor cât carul, ironic sau sarcastic după caz, nimic nu părea să i se refuze acestui favorizat al Muzei; un răsfăţ pe care, cu generozitate, l-a revărsat asupra conaţionalilor săi. Trebuie menţionat că piesele sale au fost jucate în multe dintre capitalele Europei. A fost un continuator al tradiţiei scenice caragialiene, subiectele fiind inspirate din lumea târgurilor provinciale, despre năravuri burgheze, politicianism, carierism etc; cu ceva din bonomia lui Ion Minulescu la început, cu altceva din dramaturgia comico-sentimentală a lui Mihail Sebastian, s-a individualizat ca personalitate originală, dând zeci de piese, sute de adaptări, localizări etc, greu de demarcat de opera originală. Este de ştiut că debutase la Paris, în 1823, la doar 20 de ani!, cu o piesă originală, scrisă direct în franceză: Focurile de pe comori. Un volum de poezii: Vitrinele toamnei, 1925, titlu ce subliniază "privirea ca la teatru", detaşarea ironică. O înzestrare scriitoricească de tot neobişnuită. Inteligenţa sa briantă era însoţită de cele mai potrivite mijloace de punere în scenă a ceea ce este fals, găunos, ridicol. Un posibil continuator ar putea fi Ion Băieşu, cu ai săi Tanţa şi Costel, unde se scoate umor din situaţii absurde, din comedia limbajului, din automatisme, calchieri, incultură, pleonasme, dezacorduri  (mereu acelaşi "moft român").. Sunt irezistibile textele din culegerea Doresc ca micile mele rânduleţe, 1945. Pentru cine le citeşte, umor inepuizabil, pentru interpret un succes garantat. Patentul Tudor Muşatescu, infailibil.
Cîteva titluri care au făcut epocă: Panţarola, 1928; Sosesc diseară, 1931; Titanic Vals, 1932; "...escu", 1933; Visul unei nopţi de iarnă, 1937; Domnişoara Butterfly, Domnul cu camelii, A murit Bubi, Geamandura, 1950. Etc.
Mereu în revistele de umor, cu schiţe, parodii, cugetări, calambururi, totdeauna spiritual, elegant, niciodată trivial. Epigrama, satira, aluzia, întoarcerea pe dos a ceea ce se ştie şi se crede despre lucruri, situaţii şi persoane. 
Permanenţa pe piaţa culturală şi în conştiinţa concetăţenilor a spiritului ironic muşatescian dădea seamă despre faptul că viaţa însăşi se însoţea de comedie, de umor congener, chiar şi sub calapoadele realismului socialist.
În perioada formării mele, în studenţie şi încă vreun deceniu după aceea, scrisul lui Tudor Muşatescu era în atenţia tuturor, tonic şi inevitabil, căci inepuizabil - mereu prezent pe scenă, la televizor, în revistele de cultură, unde avea rubrici săptămânale, de nu chiar zilnice. Epigrame, cugetări, calambururi, cu un cuvânt: "muşatisme". Era inepuizabil, oricum, ca însăşi comedia lumii. Poate pe atunci, în conştiinţa tinerilor numai Topârceanu mai avea un statut aşa de ridicat.
***
I-am pus o placă memorială în str. Luigi Cazzavillan, nr. 33, unde locuieşte fiul dramaturgului, el însuşi actor - cum altfel?! Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.





Alţi scriitori:
Gr. Alexandrescu, n. 1810 – d. 26 nov. 1885
Eduard Jurist, n. 1928

Carol Roman, n. 1932 


Sfârșit e sezon la patinoar...





marți, 21 februarie 2017



21 febriarie: Timotei Cipariu, n. 21 februarie 1805 - d. 3 septembrie 1887
 
Fiu de ţarani din comuna Pănătău, la 8 km de Blaj, îşi face gimnaziul, studiile de filosofie, apoi şi cele teologice la seminarul din Blaj, în rit greco-catolic (unitarian), devenind profesor, apoi director al Gimnaziului blăjean, în paralel cu cariera sa clericală, unde avansează până la cel mai înalt post unitarian din Transilvania. Director şi al Tiparniţei diecezane. Posesor al celei mai valoroase biblioteci particulare din Transilvania, cu ajutorul unor relaţii din Bucureşti, Constantinopol şi Cairo. 
Înzestrat cu capacităţi intelectuale uimitoare, precum şi cu aptitudini lingvistice neobişnuite, era cunoscătorul, în afară de româna maternă, a încă 12 limbi străine : greaca, latina şi ebraica, alte limbi europene importante, dar şi limbi orientale: turca, siriana, persana.
Părintele filologiei române. Autor al unor lucrări fundamentale despre limba română, adept al şcolii ardelene, latinist, adept al scrierii etimologice. Luptător neobosit pentru drepturile naţionale ale românilor din Transilvania.
 În 1948, desfiinţată fiind biserica greco-catolică, biblioteca lui Timotei Cipariu, lăsată prin testament Mitropoliei Blajului, a fost confiscată şi atribuită Secţiei Cluj a Academiei Române. (Unde a funcţionat, după desfiinţarea catedrei sale universitare, poetul Lucian Blaga). 
A fost un militant activ al românismului din Ardeal, a fost paşoptist, prenumărându-se între cei 10 secretari ai Adunării Naţionale de la Blaj, 1848. A înfiinţat ziare şi reviste, cu grafie latină:  Organul luminărei, 1847;  Învăţătorul poporului, 1948. Reviste de filologie: Arhivu pentru filologie şi istorie, 1867-1872;  A fost primul vicepreşedinte, apoi preşedintele Astrei (Asociaţia Transilvală pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român), unul dintre fondatorii Academiei Române, căreia i-a fost vicepreşedinte.
A publicat lucrări privind istoria textelor biblice, privind istoria bisericii greco-catolice din Transilvania, studii despre limba română şi dialectele ei, studii de crestomaţie, poetică, versificaţie, Principia de limba şi scriptură, 1856. A făcut traduceri de filofosie, inclusiv o Gramatică a limbii latine. Postum, au apărut: Jurnale de călătorie, un început de autobiografie, jurnale personale, Poezii, Discursuri, Opere, Epistolar, 1836-1877.  Rămâne unul dintre cei mai importanţi cărturari care au edificat cultura română. Pe drept cuvânt, a făcut din Blaj, o Mică Romă, cum a denumit-o, inspirat, gimnazistul Mihai Eminovici,  ajuns la Blaj spre a-şi trece nişte chinuitoare examene...


Poezia zilei, Ion Lazu

Blaj, august 1991

Pe malul Târnavei Mari,
De unde cel mai bine se văd
Cele două turle ale catedralei,
în sus de podul Vezei, la nici o sută de paşi
de monumentul din Câmpia Libertăţii,
unde în noaptea de 28 octombrie 1948
şi în nopţile următoare au fost arse
cărţile bibliotecii metropolitane: manuscrise,
incunabule, papirusuri, adunate de Timotei Cipariu,
- Sfântul Timotei al neamului românesc –
documentele permanenţei noastre -                                       
un dezastru mai mare decât războiul mondial,

cînd te întorci acasă, adică la căminul de nefamilişti,
eşti nevoit să străbaţi un loc plin de bălării şi deşeuri
Pe lângă care râul se strecoară cu capul în pământ
Ruşinat, astupându-şi ochii şi nasul
şi gura şi sufletul – ca să nu mai ştie de nimic.
Îl înţelegi foarte bine.

Alți scriitori:
Anton Bacalbașa, n. 1865

Claudia Millian, n. 1887 


Imagini de februarie...








luni, 20 februarie 2017



20 febriarie: Eugen Barbu, n. 20 februarie 1924 - d. 7 septembrie 1993
Fiul unei familii de ceferişti din mahalaua bucureşteană Cuţarida, iar după alte surse fiul scriitorului Nicolae Crevedia, îşi face şcoala primară şi liceul în Bucureşti, luându-şi bacalaureatul în 1943. Până în 1945 urmează o şcoală pentru ofiţerii de jandarmi. Între timp lucrase corector şi debutase în presă, sub diverse pseudonime. Debut editorial cu Gloaba, 1953, dar şi cu un roman despre lumea fotbalului: Balonul e rotund. Iar de aici înainte titlurile se ţin lanţ, de la an la an, fie că e vorba despre schiţe, nuvele, povestiri, sau despre romane:
Opera:
Oaie şi ai lui Tripleta de aur, Unsprezece, Groapa, 1957, Şoseaua Nordului, 1959; Facerea lumii, 1964; Princepele, 1969; Miresele, 1975; Incognito, I-IV, 1975-1980; Săptămâna nebunilor, 1981; fie că este vorba despre cărţi de reportaje ori jurnale de călătorie: Cât în 7 zile, Pe-un picior de plai, sau de atelier literar, ajungând la memorii: Cu o torţă alergînd în faţa nopţii, 1972; Foamea de spaţiu, 1969; Jurnal în China, 1970; Caietele Princepelui, 1972-1981; dar controversatul scriitor a dat şi O istorie polemică şi antologică a literturii române, 1976; fără să uităm de piesele de teatru: Să nu-ţi faci prăvălie cu scară; Labirintul, de nenumăratele scenarii de film, inclusiv serialul Haiducii. A comis şi versuri: Osânda soarelui, 1968. A făcut traduceri din Faulkner, din Th. Mann, din Gabriel Garcia Marquez: Un veac de singurătate.
*
A fost director al revistei Luceafărul, 1963-1968, după un timp director la Săptămâna culturală a capitalei, 1970-1989. După revoluţie a fondat România Mare, revista dar şi partidul cu acelaşi nume, a fost parlamentar în legislatura 1992-1996.
Deţinător de rubrici în marile cotidiane, ţinea cronica sportivă, scria despre fotbal din pasiune dar şi pentru a câştiga popularitate, la concurenţă în această practică cu Fănuş Neagu. Mereu avid de putere, străduindu-se să fie "în vârful trebii", cum ar fi zis Marin Sorescu, acolo unde se fac marile jocuri. Ajunsese membru supleant în CC al  PCR, apoi şi deputat în MAN. Ducea războaie neîntrerupte, mereu angajat în polemici sângeroase cu adversari la glorie, duşmanii lui din totdeauna fiind Marin Preda, Geo Bogza, Jebeleanu, Macovescu, dar şi Ion Băieşu, dar şi Petru Popescu, dar şi Nicolae Breban, Nina Casian etc. Ar fi vrut să şi-i subordoneze pe principalii actanţi ai vieţii literare, însă tocmai Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Marin Sorescu, pe care încercase să-i folosească în ambuscade, au fost principalii săi acuzatori în cele două cazuri de plagiat... 
Fără îndoială unul dintre cei mai mari scriitori din a doua jumătate de veac XX, dar tot fără îndoială şi cel mai mare declanşator de scandaluri şi seisme în lumea literară a timpului, toate cărţile sale, unele adevărate capodopere, au fost aprig contestate, din păcate în unele cazuri pe bună dreptate, mergându-se până la acuzaţia de plagiat, în două rînduri: cu romanul Princepele şi cu  vol. III din Incognito.  Fire resentimentară, se înconjura de  condeieri dubioşi, marginali, taraţi, pe care îi folosea ca documentarişti pentru romanele sale istorice, de fapt ca negri, ceea ce s-a întors împotriva sa şi a reputaţiei sale de creator, tocmai pentru că negrii l-au pârât celeilalte găşti, cu care Eugen Barbu se afla în nestins conflict. În spatele patriotismului de care făcea caz la Săptămâna, ca să-şi luxeze adversarii literari din ţară (grupul de la România literară), dar şi pe scriitorii din exil, se afla dorinţa sa de putere, în lupta cu colegii de breaslă. După Revoluţie, conflictele, departe de a se stinge, s-au acutizat, acuzele de colaborare cu securitatea a celor de la Săptămâna, notorii, de-acum dovedite cu probe incontestabile, au dus la excluderea lui Eugen Barbu din USR.

Nu voi face greşeala celor care, tot mai rar, se referă la Eugen Barbu, eludând una dintre cele mai importante acţiuni ale scriitorului: faptul că timp de 5 ani a condus cenaclul Nicolae Labiş al Uniunii Scriitorilor. Am scris în detaliu, în Himera literaturii, Ed. Curtea Veche, 2007, într-un capitol special, pe cca 10 pagini: Din masivul Iezer-Păpuşa.. la cenaclul Labiş despre  marea importanţă a acelui cenaclu la zămislirea unei noi generaţii de scriitori. Iată câteva rânduri: "Fapt este că la un moment dat cenaclul Labiş atrăgea ca un magnet mai toate energiile creatoare din câmpul literaturii tinere. A trebuit să înţeleg că niciun poet nu se considera lansat cu adevărat, fie că debutase între timp în alte reviste, fie că avea deja un volum tipărit, până nu citea în cenaclul Labiş, imaginat ca o poartă de intrare în Cetatea Poeziei...", p. 113. (Este vorba despre generaţia Adrian Păunescu, Nicolae Velea, Ion Gheorghe, George Bălăiţă, Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea, Ileana Mălăncioiu, Ion Alexandru, Gh. Pituţ, George Alboiu, Adi Cusin, D.M. Ion, Matei Gavril, Nicolae Ioana, Iulian Neacşu, Marius Robescu, atâţia alţii.)

Citeşte mai mult: http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/eugen-barbu-a-fost-exclus-din-uniunea-scriitorilor-555725.htm
http://www.studentie.ro/campus/EUGEN_BARBU/c-138-a-19688

Din Ion Lazu: Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007

21 martie 1980: (...) Iar astă seară, căutînd pe cineva, nimeresc la cenaclul Săptămîna. Mezo-soprana Ileana Iuraşcu, foarte bună, cîntînd cu acompaniamentul lui Doru Popovici cantatele acestuia: Dacica, Bacoviana şi apoi ceva pe versuri de Dan Mutaşcu! Urmează Adrian Frăţilă, un chitarist prezentat elogios de cineva, apoi de Nichita Stănescu, acesta ducînd la capăt nu mai mult de două fraze, însă bine închegate; după care Frăţilă a cîntat vreo şase piese, ultimele două pe versuri proprii - şi abia acum îşi intrase în voce, propriu-zis. Se pare că Nichita a venit la acest cenaclu anume pentru a-l lansa pe A.F., care de altfel a cîntat ceva şi pe versuri de N.S. Dar organizatorii l-au folosit pe Poet drept “surpriza serii” şi l-au pus să citească poezii din atelierul de creaţie – a citit două şi sunau chiar aşa. A citit foarte rar şi cu intonaţii (o reminiscenţă din Călinescu?), sprijinit de pian, aproape ascunzîndu-se după el, căci noi poeţii murim de timiditate, “par delicatesse”… Pînă şi eternul lui pulover, lărgit şi lungit de atîta purtat a început să se destrame pe la poale… Buzunarului de la spate poetul i-a zis “zona năsturească” şi de acolo a pescuit foile. L-am aplaudat cu toţi la ieşire, căci a plecat direct din recital, săltînd cumva un braţ, ca pe ring, la aclamaţii…
A fost o pauză, apoi o lectură umoristică pe muche de cuţit, ceva între cavernos şi bufon, poezii epatante, înscenări grandilocvent-năstruşnice; apoi încă un lector gen Satira şi Umorul. Eugen Barbu a luat primul cuvîntul, apoi Doru P., urmat de un moş pătimaş, nu de tot pe alături şi iar de E.B., care a încheiat, amar, încă o şedinţă.
La ieşire pe scări, l-am întrebat pe Eugen Barbu (căci era prea evidentă nemulţumirea lui): Suneţi supărat, nu? El: Nu mai sunt oameni, cu cine să faci literatură!! Şi din ce-mi spune înţeleg că el ar vrea să lanseze mereu poeţi, ca apoi să se bată cu pumnul în piept – doar că poeţii s-au închis în casă, de teama acestui public care vrea să rîdă şi nimic în plus. Cînd ajungem la aer, zice: Ce-i asta, ninge? În fapt burniţa uşor; el, cu spatele spre cei ce ieşeau, uitîndu-se nedefinit. Am aşteptat să se întoarcă spre mine, am lăsat să mai treacă o secundă două şi i-am spus: Atunci eu vă las. Mi-a dat mîna, întrebînd: Dar ăsta unde-o fi? Îl aştepta, desigur, pe CVT, fără de care se plictiseşte cumplit, s-ar părea. Iar acela, pe cîte mi-am dat seama, alerga prin hol, pe la grupurile de pipiţe, încercînd să prindă vreuna în plasă, pentru patron, vezi-bine! Ceea ce nu mai scandalizează, fiind vorba de CVT. Şi de altfel e o chestiune extraliterară.
În cuvîntul lui, Eugen Barbu se referise la pieirea profesorilor de literatură: Călinescu, Vianu, Ralea; la clanurile de la Uniune, la o nouă carte, în trei volume a lui Marin Preda, fără să-l numeasă totuşi! – despre cum l-au părăsit nevestele, succesiv - afirmînd că autorul a regresat la stilul lui Petre Bellu; ca diversiune, a făcut praf cartea unui critic, apoi un dicţionar de autori şi mi-a fost clar că acest cenaclu e o simplă arenă unde E.B. iese ca să-şi muşte adversarii personali, dar şi să bălăcărească Uniunea în ansamblu.
Văzut de aproape, B. este foarte masiv şi greoi în mişcări, nicidecum agil, cum îmi păruse cîndva, de la distanţă. (Bătrînii învaţă să pozeze, să ascundă beteşuguri…) O faţă prea lungă, capul extrem de mare, pe care-l observ la oamenii graşi, mai ales fălcile sunt grozave. Cîteva clipe s-a uitat direct la mine, dar cu o privire absolut placidă, fără a da semn că mă recunoaşe sau nu, într-o muţenie deplină a expresiei. Poate că nu făcea decît să-l aştepte încordat pe CVT, cum a şi reieşit din acea exclamaţie; dar morga asta impozantă poate fi clădită pe forţă spirituală, cum de asemeni pe o totală inaderenţă la ce se petrece în jur. Deci un fel de charismă cu semn negativ…

Din Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale:
6 aprilie 2007: (...) Şi  pornesc spre strada Mihai Eminescu, fostă Romană, ca să fac o poză casei unde ştiu că a locuit ani mulţi Eugen Barbu. Mi-ar plăcea să mă pricep mai mult la stiluri arhitectonice şi să pot spune că respectivul imobil  aparţine perioadei cutare şi şcolii cutare. Oricum un imobil impozant, cu mai multe etaje, cu ferestre în ogivă, cu frumoase feronerii la primul nivel, cu un fel de marchiză deschisă la intrarea principală, de pe colţ, pe unde ştiu sigur că avea acces maestrul. Am frecventat cu fervoare cenaclul Labiş, pe care l-a condus în anii 60, pe când era şi redactor şef la Luceafărul, însă nu l-am căutat niciodată în particular, la revistă, cu atât mai puţin acasă, cum ştiu că o făceau destui aspiranţi la muze. Cu atât mai curios este faptul că, la un moment dat, am visat interioarele acestei clădiri: venisem cu prietenul Pan Izverna, ştiind că maestrul îşi sărbătoreşte ziua de naştere, aveam pe umăr o taşcă plină cu manuscrise; de pe palierul etajului întâi ne-am aruncat privirile prin uşa deschisă şi am zărit un semicerc de tineri care îi făceau temenele şefului, o scenă în curat stil Princepele, lucru care ne-a dezgustat şi am renunţat să mai intrăm, ne-am întors şi am coborât scările...(O „băţoşenie” care mă urmăreşte şi în vis?) Pe faţadă este reclama unei firme stomatologice. Loc berechet pentru o placă memorială, iar vederea din stradă este cum nu se poate mai avantajoasă. Surâd amar la ideea că EB nu s-ar fi dus cu gândul că tocmai acel geolog-autsider, care venea în fiecare seară de luni la şedinţele cenaclului, dar se plasa pe ultimul rând şi nu participa la discuţii, va fi cel care să-i pună o placă memorială. Dar adevărul este că nici un scriitor în mare formă şi plasat în prim-planul vieţii literare a ţării nu se gândeşte în ruptul capului la momentul când i se va pune o placă memorială pe peretele dinspre stradă al casei în care a locuit... Iar cu doamna Marga, pe care de curând am întâlnit-o pe stradă sub formă de fantomă, cred că e mai bine să vorbesc la telefon.
16 mai 2007: (...) Dar înainte de dna N. Stoian dăduse telefon Marga Barbu. E de acord. A cui a fost ideea? Doamna Barbu, eu am fost cu ideea acestui proiect al Uniunii noastre, eu personal am făcut lista şi l-am trecut printre cei dintâi; l-am cunoscut pe maestru, am debutat la Luceafărul, este scriitorul meu preferat. Se bucură, ar vrea să vadă placa înainte de a o fixa, vrea litere de aur. Şi să o plasăm într-un loc unde nu sunt firmele. Da, o vom anunţa înainte de a sosi cu placa, iar amplasamentul îl vom stabili împreună. Se gândise şi ea să pună o placă memorială, vorbise cu un sculptor, la insistenţele sorei ei. Dar de ce să intraţi la cheltuieli? Uniunea scriitorilor va rezolva problema, este o onoare etc. Se bucură foarte mult. Închei discuţia cu temenele şi urări de sănătate şi succese. Promit că în 2-3 luni se rezolvă.
14 august 2007: (...) Mergem spre casa lui Eugen Barbu, dar e sens interzis pe Eminescu, ocolim prin Dacia şi Polonă, Sun la parter, răspunde Marga Barbu, va coborî, m-a aşteptat, dar între timp s-a apucat să mănânce ceapă... Spune asta în semn de scuză. Nu-i nimic. Coboară. Omagii. Vede placa, dar constată că nu a murit în 96 ci în 93, ştie asta bine. Ar fi vrut ea să mai fi trăit măcar câţiva ani. Pleacă în Franţa. Coboară cu greu pe trepte, o sprijin eu, spune că se ajută cu un băţ, acum l-a uitat. Îmi dau seama că o mai văzusem, spre Romană, gen stafie, abia păşind, sprijiniţă într-un baston... Focoasa hangiţă de altădată, parcă de veacuri... Ieşim pe trotuar, tot la braţ, stabilim locul anume unde vom fixa placa, promit să revin cu alta, corect datată. Aşa e în dicţionare, spun. Foarte rău, dicţionarele rămân – şi sunt pline de greşeli impardonabile. Zic: Destui alţii nici nu sunt trecuţi, sau apar cu greşeli şi mai mari.

Descriere: *
Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.



Alţi scriitori:
Emanoil Ciomac, n. 1890
Radu Cioculescu, n. 1901
Mircea Maliţa, n. 1927
C. Mille, m. 1927
Nicolae Baltag, n. 6 decembrie 1940 - 20 februarie 1975.
Lucia Olaru Nenati, n. 1949, Rădăuți-Suceava
Ion Ţugui, m. 2002




Ion Lazu: Iarna în parc, cu căruciorul și cartea...