marți, 16 ianuarie 2018



Scriitorul zilei: Aurel Dragoş Munteanu n. 16 ianuarie 1942 - d. 30 mai 2005

   Născut la Buda-Lăpuşna, nu departe de Chişinău, familia se refugiază din faţa frontului sovietic, stabilindu-se în apropiere de Turda. Fratele mai mare moare imediat după refugiu. Facultatea la Cluj, absolvită în 1964, devine asistent la Universitatea din Oradea. Primul volum, de proze scurte, După amiază neliniştită, 1967. În 1968, după evenimentele din Cehoslovacia, se mută la Bucureşti şi devine membru PCR, deodată cu alţi doi scriitori basarabeni: Adrian Păunescu şi Paul Goma.. Este prea de înţeles teama de ruşi a românilor basarabeni. Îi apare romanul  Singuri,  1968, iar în 1970  Scarabeul sacru. Beneficiază de o bursă Fullbright 1970-71 în Iowa, împreună cu Adrian Păunescu. Îl cunoaşte pe Mircea Eliade. În 1974 face o călătorie în India. Se împrieteneşte cu intelectuali neagreaţi de regim: Petre Ţuţea, N. Carandino, Belu Zilber, D. Stăniloae. Devine un redutabil eseist şi critic literar. În 1977 apare romanul Marile iubiri. Se dedică studiilor Bibliei şi scrierilor sacre, pe care le citeşte în original căci învăţase ebraica, aramaica. În 1987 i se ia dreptul de semnătură. Scos din redacţia Luceafărul. Îşi cere demisia din PCR, iar în vara lui 1989 cere stabilirea în USA. La revoluţie devine primul preşedinte al noii televiziuni, dar îşi dă demisia la începutul lui februarie 1990. În aceeaşi lună este numit ambasador la Washington, cu activitate prodigioasă. Preşedinte al Consiliului de Securitate ONU. Obţine pentru România Clauza naţiunii celei mai favorizate, de asemenea primirea Republicii Moldova în NATO. În 1994 se stabileşte în USA cu familia. Moare în 2005, după o luptă de 2  ani cu cancerul. La înmormântare oficiază părintele Gh. Calciu.
Ca redactor la Luceafărul, ADM mi-a publicat câteva texte, în principal traduceri din poezia luxemburgheză şi de limbă spaniolă. Prin jurnalele mele se vor fi găsind multe consemnări ale întâlnirilor noastre, în acelaşi birou redacţional cu Ion Gheorghe, cu Grigore Hagiu, Nicolae Velea şi Mircea Florin Şandru. Om de vastă cultură, nealiniat, considerând cu mefienţă malversaţiunile redacţionale, m-a uimit prin discursurile lui dinamitarde la Sala oglinzilor, în parteneriat cu Al. Ivasiuc. Imediat după Revoluţie, m-am prezentat la poarta strict păzită a teleziviunii cu un text patetic: Salvaţi pădurea română! Nu m-au lăsat să discut cu Preşedintele. Se pare că textul meu nu a ajuns sub ochii săi. După o lună, plecase ca ambasador în USA...

*
I-am pus o placă memorială în str. Didițel nr 11 (în zona liceului Șincai). Imaginea apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.


Alţi scriitori:
Elena Ghirvu Călin, n. 1944



Ion Lazu - Veneticii - fragment (Răb-da-re... RĂB-

DA-RE !)

 
Lansarea romanului Veneticii, ed. III-a (Ana Blandiana, Radu Voinescu, Emil Constantinescu. autorul și Aura Christi)

...Oameni fugind pe lângă trenul care încă nu oprise. Asalt. De fereastră se apropiară câţiva oameni, unul începu să bată cu palma în geam, Vera se aplecă să-i vadă faţa, acum îi înţelegea strigătul: Deschideţi, deschideţi! Atunci omul care stătuse în stânga Verei, cam  gras, ocupând de aceea mai mult decât un singur loc, se deşiră spre fereastră şi o trase în jos. Cel care bătuse cu palma în geam spuse cu o voce plină, acoperind vacarmul: Domnilor, nu s-ar găsi un loc pentru soţia mea, gravidă şi cu doi copilaşi? Da, zise rotofeiul şi părăsi pe dată cadrul ferestrei, adresându-se Verei: Doamnă, ocupaţi şi locul meu, pe moment! Ceea ce Vera execută dintr-o singură mişcare. Îşi făcu socoteala: Cei de pe coridor stau în picioare, e adevărat, dar sunt totuşi în tren, pe când biata femeie…
Rotofeiul preluă de jos, unul câte unul, pe cei doi copii, apoi bagajele familiei, cu care baricadă uşa. Cel de sub fereastră nu mai contenea cu mulţumirile, dar la semnele de a o ridica şi pe soţie clătină din cap: O să încercăm pe scară, trebuie să urcăm cumva… Cei doi copii, aduşi cu hârzobul printre oameni străini, o fetiţă şi un băiat numai cu doi trei ani mai mari decât Mihăiţă, lungiră gâturile: Mamă, mamă! Rotofeiul, cu autoritatea pe pare gestul său i-o conferise, le spuse doar atât: Fiţi cuminţi şi aveţi răbdare, mama o să vină pe cealaltă parte. Iar Verei îi strecură:  După ce eu cobor, închideţi imediat geamul! De ce i se adresa ei anume, atât timp cât existau bărbaţi în compartiment, Vera n-ar fi putut să explice. Rotofeiul ajunse cumva la fereastră, se aburcă pe rama ei cu burta, se răsuci spre stânga, îşi trecu pe rând picioarele dincolo, se lăsă să alunece. Vera observă că nu luase cu dânsul nici un bagaj, probabil nu era refugiat, ci se întorcea la Chişinău venind de la treburile lui. Omul îşi dăduse drumul pe pietrişul terasamentului cu o mişcare iscusită, se redresă îndată şi, în aceeaşi clipă, ducând mâna la tâmplă, salută scurt, cu gura strânsă şi fără pic de zâmbet, cum ar fi fost de aşteptat după o astfel de execuţie acrobatică, încât Vera se pomeni întrebându-se dacă nu şi-a muşcat limba, în cădere.

Trecuse aproape o oră de când o aştepta pe mama copiilor. Vera le spunea din când în când : Mama vine îndată. Vă este sete? Fetiţa, ca mai mare între cei doi, scutura din cap: Nu, nu! Dar după rotunjimea ochilor înţelegeai că de-abia îşi poate ţine lacrimile. Vera îşi spuse că nu e cazul să-i întrebe pe cei de pe culoar, întâi pentru că, în cumplita înghesuială, era greu de presupus că poate fi observat cineva venind din celalalt capăt al vagonului; şi apoi pentru că nu se făcea să le atragă atenţia asupra reaşezărilor din compartiment. Măcar de s-ar fi urcat în tren! De venit vor veni ei cumva…
Şi încercă să-şi închipuie cu câtă greutate vor fi răzbătut cei doi până la capătul coridorului, în acea porţiune unde înghesuiala şi lupta erau mai crâncene ca oriunde; cum apoi, înaintarea devenind practic imposibilă, gravida lansase mesajul că ar vrea să ajungă la copiii ei, aflaţi într-un compartiment de la mijlocul vagonului. Oameni pe culoar, ca pietroaiele în fundaţia unei construcţii. Şi gravida, nu în faţa unui om pe care trebuie să-l ocoleşti, sau a doi oameni printre care să te strecori, ci în faţa unei zidiri de stânci concrescute, intim sudate, prinse într-un mortar indestructibil. Trupuri cetluite acolo, între pereţii culoarului, de însăşi ideea că orice strădanie de a te mişca este zadarnică, sortită eşecului chiar din stadiul de proiect. Zeci şi zeci, dacă nu sute de inşi, pe numai câţiva metri patraţi, cu copii, bagaje, oale de noapte. Femeia prezentându-se (în gând) în faţa fiecăruia: Sunt gravidă, trebuie să ajung la copiii mei, în al patrulea compartiment… Da, poftiţi! Însă nu se clintea decât aerul celor două cuvinte: da, poftiţi!; în rest, imobilitatea unor stânci, însă bine încinse de căldura cimentării. Nici o cedare a tensiunii dimprejur, nici o slăbire a chingilor, pe care să o sesizezi şi să te dirijezi într-acolo, ca sâmburele prin carnea fructului strivit.

- Credeam că nu mai ajung! spuse femeia, cu ultima rămăşiţă de glas. Şi întinse mâinile spre Vera, ca pentru a o îmbrăţişa pe cea care a avut grija copiilor ei, ca o bună prietenă, ca o soră. Nimeni n-ar fi interpretat gestul respectiv decât ca pe o efuziune sentimentală. Însă Vera se ridică în grabă şi o sprijini pe femeia gata să se prăbuşească. O ţinu în braţe preţ de o secundă: piept pe piept, burtă umflată pe burtă umflată, după care, cu o răsucire dibace, o făcu să ajungă deasupra banchetei şi să se aşeze pe locul de unde Mihăiţă se ridicase în ultimul moment.

Dar, în prea scurtul răstimp cât o sprijinise pe noua venită iar capul acesteia balansase deasupra umărului ei, reuşise să perceapă, nu neapărat cu urechea, ci cu însăşi teama care o ridicase în picioare, ca un resort: un sunet nedefinit, între gâlgâit şi hohot, având înţelesul unui plânset-urlet din străfund, nedesfăşurat însă, dar care o eliberase pe biata femeie, în mod miraculos, de toată obida adunată sau care ar mai fi urmat să se abată asupră-i de acum înainte… Nu mai rămânea decât ca Vera să aibă răbdare ca noua sosită să-şi revină. Căci trenul acesta înaintând spre Ungheni, după ce ruginise ore şi ore la peronul gării Chişinău, dacă nu le putea oferi pasagerilor îngrămădiţi în pântecul lui de ofidian nici spaţiul strict necesar unei extincţii, le pretindea în schimb, repetând sacadat : răb-da-re / răb-da-re / RĂB-DA-RE…


Idei în Agora - despre Luca Pițu
Duminecă seara, la Casa Filipescu-Cesianu, un dialog Sorin Antohi-Liviu Antonesei despre Luca Pițu, care ar fi împlinit 71 de ani. Începe S.A.: În această seară se va încerca o evocare a anilor 70 de la Iași, de doi dintre supraviețuitorii unei lumi în care se manifesta Luca Pițu - și un portret relativ. Nietzsche scrie undeva despre prieteniile stelare...: doi prieteni, de fapt doi străini, evoluând fiecare pe orbita sa și intersectându-se la un moment dat... Prin anii 70 la Iași era o șansă să fii prietenul stelar al magistrului Luca Pițu, era și o asceză, totodată. Liviu Antonesei l-a întâlnit în 1972, când a început să-i fie student, iar SA în 1976, când l-a abordat pe stradă, fiind împreună cu alți doi muzicieni; magistrul își va fi închipuit că și el este în formația respectivă și va fi fost cumva dezamăgit să afle că lucrurile stăteau altfel. Amiciția lor a avut un traseu dificil, LP era o figură și repede ajungea la conflict, la ruptură chiar, cu încercări de reparații și reluare a relației. Va folosi pentru LP termenul trickster, căci avea lecturi vaste, heteroclite, inclusiv studiile despre religii ale lui Eliade. Titlul evocării: “Viața și ideile unui trickster”. LP lucrase pe varii planuri la teza sa de doctorat despre Lautreamont, deci termenul e împrumutat din această zonă. LP, fascinat printre altele de lingvistică, era un poliglot și făcea legături neașteptate între limbi oricât de diferite. Într-un articol din 1972 Cine e Maldoror? dădea acest răspuns: un trickster... Printre cunoscuți își lua aere de șarlatan, de circar, oricum dubios, ludic, în fapt un auster ciudat, cu însușiri excelente pe lângă altele mai rele. Nu trebuie neglijată labirintica borgesiană a operei lui LP, care a avut o autoidentificare cu acest termen. A dat o operă nemaipomenit de arborescentă, ca spre a se identifica acestui termen; a practicat o opoziție față de metodă, a abordat o continuă tatonare, care face interesul major al scrierilor sale. Peste tot o dimensiune ludică, o inepuizabilă energie carnavalescă. Atac, surpriză, revenire, joc. Canonul textual nu e nici finit, nici fix. Mereu aduce teme în discuție, ca pentru a le elucida, însă sfârșește prin a le încifra. Nespus de multe cărți: are pe un colț al mesei cărți aduse din biblioteca proprie, pe celălalt colț sunt cărți aduse de doamna Anișoara Pițu. Sunt texte foarte complexe, LP practica o scriitură fragmentară, pentru că fragmentul este deschis, nu tindea la o formulare finală, în niciun caz n-ar fi scris aforisme, precum Cioran. Era interesat de antene, de cârlige, de criptare a unui bagaj cultural extraordinar; avea o memorie prodigioasă, cu acces rapid la un noian de lucruri doar de el știute; mintea lui era o bibliotecă enormă în care toate asociațiile sunt posibile. Alt nivel al încriptării vine de la formația culturală din care provenea LP. Și le adăuga o încifrare în plus, cu aluzii la viața privată, la conflictele cu amicii, pe care LP le-a dat deoparte, nu însă și cei implicați în ele.
Liviu Antonesei: Îl cunoaște din 1972, când a devenit student la Psihologie; la limbi străine a ales franceza și primul profesor i-a fost LP; în studenție a mai avut vreo 40 de profesori, unii la discipline de profil, însă el se consideră studentul lui LP. Se consideră un discipol al acestuia, de la care multe a învățat. S-au împrietenit din prima, coborau de la Universitate vorbind împreună, mai vorbeau vreo oră în ușă, după care îl conducea înapoi, în Nicolina și ajunși acolo, mai vorbeau o oră... O profesoară spunea despre LP că a fost unic pentru că epoca a fost unică. Nu e așa. În timp, i-a văzut calitățile dar și defectele. Era deștept, cultivat, poliglot, cu umor - din toate acestea a ieșit un personaj unic și irepetabil. LP era un spectacol în sine, nu numai în scris dar și în viață. Îl serveai cu un ceai de busuioc, în precaritatea acelor ani - și LP, nu doar că accepta gestul, dar deschidea o dizertație amplă, benefică, despre bucuioc, încât te simțeai chiar mândru că i l-ai pregătit... O inteligență sclipitoare și totodată o memorie de elefant, recuperând fără rest tot ceea ce îndeobște pierd oamenii pe parcurs. 
Un detaliu: se împrieteniseră încă din primul an, mergeau împreună la Ciric; LA înota bine, l-a invitat și pe LP, dar nu știa să înoate, doar se bălăcea la mal. S-a oferit să-l ajute, dar a refuzat ferm.  Însă după doar 3-4 zile, în același lac, LP se lansează în traversări, stil bras, stil cros... Ce-i drept, nu avea încă viteză. Apoi, la 2 Mai, unde mergeau împreună și stăteau cu lunile, LP înota excelent, se pierdea la orizont. Îl pândeau, îl așteptau cu neliniște... Tot ce învăța LP era perfect. Era f. curios din fire și putea învăța perfect orice ar fi vrut. I-a explicat: învățase înotul din |Larouse, din alte dicționare. LP îi împrumuta cărți, pe unele i le dăruia; păstrează o colecție din cărțile lui Lautreamont date de LP.
S.A. Luca Pițu funcționa printre prieteni și cunoscuți ca o gigantică bibliotecă de împrumut. În geantă purta mereu un mare număr de cărți pe care le distribuia prietenilor. SA îl vizita și avea voie să plece cu saci de cărți spre lectură, pe care apoi i le returna, le reașezaîn rafturi... La o anchetă a securității, o listă întreagă de cărți ”neortodoxe”, confiscate, multe erau de la LP, dar și de la Liviu Antonesei, căci între ei exista un continuu circuit al cărților. LP făcuse liceul la Gura Humorului, acolo intrase în legătură cu familii venite din Germania, a învățat limba, citea literatură germană. Și-a asumat o formă de excentricitate, eruditul ciudat, care își asumă statutul de marginal și se edifică în consecință, ca să reziste ca atare, căci nu-l prea interesa poziția socială. Un cercetător borgesian ar trebui să ia în considerație o bibliografie a lui LP, s-ar vedea atunci că existau cărți pe care numai el le avea. Tot așa, ar fi de cercetat corespondența lui LP. Își asumase rolul de Magistru, după ce plecase Mihai Ursachi, în 1981, i-a preluat torța. Ciracii începuseră să pastișeze formula stilistică a lui LP, care printre altele era un mod de a fenta cenzura. Erau două triunghiuri: LP, LA și SA, sau LP. LA și Dan Petrescu, interșanjabile. Ar fi de cercetat corespondența acestora.  SA spune că a învățat ce vrea să scrie și ce nu vrea să scrie de la LP. L-a dus și la Alexandru Zub, care era un corifeu.
LA: Mihai Ursachi a plecat în 1981 dar era evocat la toate întâlnirile noastre, era mereu prezent; avea o poză a lui LP și anchetatorii au crezut că era poza lui Leh Vallensa, însă i-a lămurit că era Ursachi din profil și poate chiar semănau. Ursachi i-a influențat în poezie.  De la LP au luat aspectul ludic, iar de la Al. Zub spiritul academic. 
SA: Se poate considera că în Iași, de la LP și până la sfârșitul anilor 70 era vorba despre o generație. La B.C. Univ. fusese un centru de dialog, erau ei și mulți alții în jurul lor. Au fost interzise aceste întâlniri. I-a preluat Al. Zub.
LA: Din 1972 și până la momentul întoarcerii sale ”în păpușoi”, cei doi s-au certat și s-au despărțit de patru ori, la modul serios, iar reîmpăcările au avut loc în situații dificile, de exemplu atunci când au semnat Protestul împotriva realegerii lui Ceaușescu. S-au revăzut, s-au îmbrățișat. După evenimente, a scos o carte în doar 100 exemplare, dar nu a lăsat pe nimeni să o distribuie, o trimitea el însuși, prin poștă, de la Focșani. A reluat cartea în trei ediții, mereu cu modificări și adăugiri, iar LA are toate cele trei ediții și nu le-ar da la nimeni. 
SA: Era la el mereu o stare de flux, de discontinuitate, una din trăsăturile de adâncime ale scrisului său. Uneori a folosit cam aceeași exprimare, însă cu sensuri diferite sau chiar contrare. Lucrurile pot fi decelate pe blogul lui Vasile Gogea. Adoptase formula de a evita o definire finală, totul fluctuează în scrierea sa. Din 1987-88 Dan Petrescu a abordat o dizidență hotărâtă. Apoi SA citează scrisoarea lui LP către Dorin Tudoran, căruia îi trimite prin Maeia Mailat un text pentru Agora și roagă să fie semnat ”ne-pseudonimizat.” Deja în 1983 ei pierduseră dreptul de semnătură: LP, AS și DP., apoi au obținut de la Al. Mironov aprobarea de a publica în Știință și Tehnică. I-a cerut lui SA prefață la un text cu titlul în franceză-engleză și germană. Sentimentul românesc al urii de sine. O mare parte din acest text îl publicase LA în Dialoguri. Un erudit. Voioasele tale eseuri. 
LA citește din Prefața respectivă. LP detesta aforismul și în aceeași măsură disprețuia sistemul. Iubea fragmentarismul, textul deschis. Din scrisoarea lui către Dorin Tudoran se observă radicalizarea sa. E interesant cum îi percepea Securitatea. Despre LP se consemna: Nu lipsește niciodată de la catedră. LP are o carte în care comentează dosarul său de la CNSAS - și cu acest prilej ne dă cea mai importantă frescă a vieții culturale de la Iași. De semnalat că LP a refuzat cu hotărâre să dea anchetatorilor vreun nume al celor de la care obținuse cărțile ”interzise”. SA amintește de un roman parafrază scris de ei, în patru, cu Dan Petrescu: Brazdă peste haturi, ilustrând coperta cu o pictură despre Elena Ceaușescu în ipostază de târfă internațională. LP l-a sfătuit și pe SA să scrie despre dosarul său. 
După Evenimente, cei doi fiind la Paris, merg la un curs la Sorbona, invitați de Kantorovici. SA a vorbit cu Cioran, i-a explicat ce e cu LP., un fel de dublu al lui Cioran la Iași, și a insistat să fie primiți la Cioran. Apoi au scris o carte despre toate astea. Dacă găsiți aceste cărți, citiți-le! LP este o probă de curaj moral la limită, asumat în condiții dificile; și fapt este că după evenimente, LP a rămas prizonierul acelei lumi trecute, nu a ajuns la o privire luminoasă asupra noilor vremuri.
LA: Nu a apucat să spună decât prea puțin din lucrurile la care se gândise de când a fost anunțat că va fi o evocare LP; iar unele lucruri deja le spusese SA. LP a fost dintre prea puținii care au înfruntat vremurile. Spre final, retrăgându-se a scris un text exemplar, despre personaje cașvanene, o carte de proză de înaltă valoare literară - o întreagă umanitate care colcăie acolo, o mare proză a limbii române. Eseistul devine prozator, autor de portrete foarte pregnante; a dedicat această carte lui Bedros Horasangian, care editase o carte despre drama armenilor.
Bedros Horasangian: LP avea un filon de moralist. În ce-l privește n-a apucat să se și certe cu LP, în cazul lor a fost vorba de o prietenie la maturitate. Și mai e ceva. Lumea aceea despre care s-a vorbit aici, s-a spart. Noi suntem doar niște supraviețuitori. 
SA: LP era un povestitor inepuizabil despre lumea cașvaniană. Își amintește despre o discuție în care a apucat să spună ceva despre comerțul cu guano, în Chile... și atunci LP a început o dizertație fastidioasă despre comerțul cașvanenilor cu bălegar, o parodie de fapt; avea o carismă de povestitor fără egal și această trăsătură este difuză în eseurile sale. Iar proza sa este o înseninare finală. La retragerea sa ”în păpușoi, i-a trimis un scurt text de reconciliere cu toți și toate. Înseninat pentru ultima oară. Căci nu fusese senin în ludicul său...












luni, 15 ianuarie 2018


Eminescu

 Mihai Eminescu, n. 15 ian. 1850 

Şi dacă...

Și daca ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii, 
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii.

Și dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l, 
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Și dacă norii deși se duc
De iese-n luciu luna, 
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.


  Peste vârfuri

Peste vârfuri trece lună, 
Codru-și bate frunza lin, 
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe, 
Mai încet, tot mai încet, 
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn, 
Pentru mine vre odată?

 La steaua

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă, 
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre, 
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre, 

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit, 
Azi o vedem, și nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă, 
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.


***
Aseară, la Casa Filipescu-Cesianu:
IDEI ÎN AGORA. LUCA PIȚU PREZENTAT DE SORIN ANTOHI ȘI LIIVIU ANTONESEI









În lucru...

În această dimineață, la Aula Academiei Române

a avut loc Simpozionul „Cultura  română  la  ceas  aniversar – Centenarul  Marii  Uniri“. 

Sosit la Simpozion cu o întârziere ne...academică, nu am știre despre modul cum au debutat lucrările simpozionului. Oricum, sala era arhi-plină, lume blocând ușile, pe holuri, pe scări, încât cu greu mi-am găsit loc undeva de unde să pot face și câteva fotografii. Fără tribuna de unde se rosteau alocuțiunile, căci mă baricadau trei masive coloane... Fețe bisericești în centrul sălii de jos, a academicienilor, un ortodox și un reprezentant al romano-catolicilor. Am aflat că lucrările au fost deschise de acad. Cristian Hera. Mesajul din partea Președinției a fost rostit de cons. prezidențial Sergiu Nistor. Până să încep eu notările, își rostise alocuțiunea Ministrul culturii și Identității naționale Lucian Romașcanu. I-a urmat acad. Răzvan Thedorescu, despre ”naționalism” la Centenar.  Un termen care a apărut la an 1892 în publicistica franceză, care apoi și-a vădit în toată vremea ce a trecut îndreptățirea; s-a umplut de conținut istoric, devenind politică de stat, suferind exagerări dar triumfând la an 1920, când criteriul național a avut câștig de cauză în Europa. Termen pe nedrept priivit cu suspiciune de unii până și azi.
A urmat acad. Ioan-Aurel Pop: Cultura română și istoria națională. Ton cu deosebire grav, precum și împrejurările de disoluție în care trăim. În învățământ s-a ajuns (din vina tuturor!) la situația alarmantă a unor liceeni și studenți scăzuți la nivelul unor analfabeți funcționali; acest analfabetism funcțional este în creștere odată cu scăderea interesului pentru cultură. Tineri care nu au cunoștință și nici nu doresc să obțină cunoștințe temeinice despre fapte esențiale din trecutul istoric al națiunii noastre, al lumii ca atare. Nu se mai cunosc lucruri elementare, absolut necesare pentru a înțelege în ce lume trăim! Vă pot răspunde dacă mă lăsați să caut pe Google...  Dar cum să obții o viziune corectă asupre mersului lucrurilor dacă datele elementare îți lipsesc în momentul când vrei sau trebuie să te pronunți?! Vorbitorul consideră că există două motivații cu privire la această situație dezastruoasă: li se spune tinerilor și ei cred că trecutul este mort, deci fără relevanță; în al doilea rând, se acreditează ideea că trecutul e incomprehensibil - și atunci ce rost mai are să ne ocupăm de el?!. Or, regândirea trecutului este absolut necesară, în toate domeniile. În acest stadiu, de la începutul mileniului trei, viața culturală devine precumpănitoare față de cea economică, prin urmare cercetarea științifică devine partea cea mai importantă a culturii, cum nu fusese în trecut. În învățământ trebuie intensificat studiul umanioarelor, a literaturii, istoriei, geografiei. În programa liceală, istoria are rezervată o singură oră - și nici aceea judicios folosită; căci elevii învață șiruri de războaie, de revoluții, în loc să li se prezinte etapele devenirii civilizației umane; s-a eliminat dimensiunea istorică, nimic despre clasicism, romantism, simbolism, avangardism etc. Este evident că fără cunoștințe fundamentale de cultură ei nu se pot orienta în probleme de viață. Nu înseamnă că tinerii sunt mai puțin inteligenți ca altădată, însă în stadiul lor de incultură sunt mai lesne de menevrat: un om neinformat e mai ușor de manipulat de comunicatori interesați. Trebuie să înțelegem că în noi se concentrează prezentul trecutului; avem nevoie de dimensiunea istorică a lumii pe care o continuăm. Aplauze prelungite.
Președintele Academiei: Istoria se învață și e grav că nu se mai învață temeinic, în datele ei semnificative; dar să nu uităm că ne aflăm în an centenar: istoria se și face, cu jertfe de sânge. Au făcut-o miile de ostași care a luptat pentru Marea unire. Pe Monument sunt scrise cuvintele: Spuneți generațiilor viitoare că noi am dat jertfa de sânge pentru ridicarea României mari!
Acad. Nicolae Breban: Epopeea spirituală a românilor. Să nu uităm că tradiția noastră este un tezaur, un domeniu al valorilor care au asigurat mersul nostru în istorie. Ne-am format târziu ca stat, dar în aceeași situație au fost Italia și Germania; și fapt este că anume aceste trei țări au cunoscut excesele naționaliste. Mai grav este faptul că vecinătatea rușilor a fost o continua amenințare. Ne-au ocupat, ne-au prădat și au făcut tot posibilul pentru a ne desnaționaliza. Au trecut două decenii de la ocupația sovietică până când a fost posibilă o re-grupare, nu pe criterii de generație, ci de opțiune: el și Nichita, dar și intelectualii care supraviețuiseră închisorilor comuniște, dar și cei mai tineri scriitori talentați: Ana Blandiana, Ioan Alexandru - deci nu o generație, ci o falangă, care a readus în discuție naționalismul; spre a relua legătura cu ceea ce edificaseră marii înaintași: Kogălniceanu, Maiorescu, Eminescu, Blaga, Iorga, Lovinescu.
O istorie de mari frustrări, noi și polonezii, prinși/sfârtecațâi între cele trei imperii, timp de secole... Noi, românii apărăm acest loc de 2000 de ani! După destrămarea comunismului, Iugoslavia s-a spart într-un război oribil, Cehia s-a separat de Slovacia în mod amiabil. Noi rezistăm. Este iritat de comandamentele anului centenar, se teme că nu vom face față cu demnitate; guvernele, fără deosebire de culoare, nu dau o minimă importanță învățământului, sănătații, culturii. 
Mircea Martin: Literatura și cultura română în fața centenarului. Avem datoria de onoare să gestionam moștenirea culturală și să o ducem mai departe. Blaga a spus: ”este o moștenire de îndemnuri, care ne-au dat repere sigure și demne. O comunitate de memorie.”  Se constată că în aceste ultime două decenii, după primirea în UE, s-a amplificat la noi o dezbinare morală, un marasm politic generalizat, sub toate guvernele și partidele. Constată că în aceste condiții neprielnice, de minimă coeziune intelectuală, s-au produs opere importante și sinteze concurându-i prin rigoare pe interbelici. O succintă enumerare de titluri: Dicționarul general al literaturii române în 7 volume, apărute între 2004-2009 sub egida Academiei, coordonate de Eugen Simion. Din acestea s-au desprins 2 volume de Dicționar selectiv, cu scriitorii fundamentali. S-a început retipărirea lucrării, cu completări, în 8 volume. S-a editat o colecție de opere fundamentale, ajunsă la nr. 202, în format Pleiade. Un Dicționar analitic de opere literare, 2003; Enciclopedia exilului literar românesc, datorată regretatului Florin Manolescu. Istoria critică a literaturii române, de N. Manolescu, urmată de una a lui Mihai Zamfir. Dicționarul limbii române, cu 175.000 de cuvinte și variante, continuare a lucrărilor unui A.T. Laurian, 1879, unui Pușcariu, 1906 și adus la ultima formă în prezent. La nivel academic, intelectualitatea noastră își urmează chemarea. Dar ce fac în acest timp politicienii?
Cuvânt de încheiere al președintelui Academiei.
Urmează un program artistic. Dorel Vișan recită Cugetările sărmanului Dionis. Ah! carafa pântecoasă doar de sfeșnic mai e bună / Și mucoasa lumânare sfârâind seul și-l arde. Și-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde!... 









duminică, 14 ianuarie 2018


Preiau acest ANUNȚ de pe blogul lui Liviu Antonesei:
Astăzi, 14 ianuarie, Luca Pițu ar fi împlinit 71 de ani, dar ceasul său astral s-a oprit la 68, răpindu-ne un cărturar excepțional. Sorin Antohi și Liviu Antonesei îl vor evoca (“Viața și ideile unui trickster”) într-un dialog găzduit de seria de conferințe Idei în Agora inițiată de cel dintâi în cadrul Muzeului Municipiului București, Casa Filipescu-Cesianu, Calea Victoriei nr. 151, ora 18:00.

Adaug: Intrarea liberă. Veniți toți cei interesați de destinul cultural al românilor.


14 ianuarie: Mihai Eminescu 
Un recital LIDIA LAZU: MIHAI EMINESCU - Frumoasa fără corp


 

Afară-i toamnă...

Afară-i toamna, frunză 'mprăştiată,
Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;
Și tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri,
N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jeţ de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat'aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri și reci mi-acoper ochii.


Poezia zilei:  Gh. Izbăşescu, n. 8 sept. 1935 - 10 oct. 2017
Poet muscelean, născut în satul Lăicăi, com. Cetăţeni, a făcut liceul la Târgovişte, facultatea de filologie începută la Bucureşti şi continuată după un timp la Iaşi, licenţa 1970. Profesor la Oneşti, a organizat serbările Călinescu şi un cenaclu local.
Opera: Viața în tablouri, , 1984[1],Garsoniera 49, , 1985[1], Coborârea din tablouri, , 1993[1] Ansamblul de manevre, , 1993[1] Ulise al orașului, Napoca, 1994, Melodrama realului, 1995; ed. a II-a, , 1997[1]Mâna cu efect întârziat, 1997, Muza din tomberon, , 1998[1] Cântece de mântuire, , 1998, Mona-Ra, 2000 [2] Scările de marmură, , 2004 Un altfel de amant al coroanei 2005, O călărire în zori, , 2005 Jocurile minții, , 2007; Experimente mentale (Poemele de la Athena), , 2009 Pietonii lui Pan, 2010, Un pumnal sub cămașă, 2010.[3]

Poezia zilei, Gh. Izbăşescu, 

***
Priviţi-l: cu lanterna în mână a venit
pe drumul public,
pe întuneric a trecut podul de fier
peste Trotuş.
Şi acum umbra Scribului uriaşă se vede
peste cetate.
 În cinstea lui semănăm globule-n pământ,
 În cinstea lui punem pe mesele de aur
 topuri de hârtie aduse pe sâni de fecioare.
 Şi frunzele de plumb ne năduşesc.
 Şi frunzele de plumb ne cer iertare.
 Şi frunzele de plumb ne aduc aminte
 de trufia cuvântului.
 Viclenia ceţii ornează muzeul.
 Tăbliţe cerate, papirusuri, pergamente:
 lemnul hăpăit de Combinatul Letea.
 Hârtia a uitat cum arată o aureolă.

Documentele de familie

Ulise al oraşului tău, intri într-o cafenea
 unde sirenele înoată în valuri de alcool,
 sufocându-se/.
 Aici te gândeşti la ziua de 8 septembrie
 bine întinsă pe felia de pâine.
 Dar scribul îţi face semn să vii
 la măsuţa lui: blăniţă decrepită de cârtiţă.
 Şi eşti curios să-i vezi documentele de familie
 păstrate pân-acum în secret.
 El însă cu creta însângerată pe scândura de cedru
 îţi desenează mult râvnitul ştreang violet.

***

Hai, puişorule, curaj, gângurea el.
 Altele la vârsta ei au şi copii, spune
 cum naiba vrei să mă desăvârşeşti?
 Muşcă-i sânul, amuşinează-i trupul cu buzele
 desfă-i picioarele-n pat şi deodată înşurubeaz-o!
 În sângele-i virgin să-i vezi viaţa/ de dinainte de naştere.

***

Alţi scriitori:
Ion Roman, n. 1917
Vlad Sorianu, n. 1931


Ion Lazu - Veneticii, fragment (Cu trenul spre Chișinău)

 


... Te urci în tren şi te gândeşti că tu ai să stai iar trenul o să alerge, ducându-te grabnic la destinaţie. Şi, când colo, ce brambureală… se frământă Vera, privind cu amănunţime în juru-i. Au plecat din Căuşani, dar nu au prea mers.
Cât să fi înaintat, dacă nu au ajuns încă la Prut? Trenul mai mult aşteaptă prin gări şi pe câmp, dintr-o mie de motive, niciodată clare. Călătorii: storşi de vlagă, înghesuiţi, întorc privirile spre fereastra compartimentului sau spre uşă şi se pomenesc întrebând în gol, pe nimeni anume : Unde suntem? Ce gară-i asta? De ce ne-am oprit? Nu mai plecăm o dată?… Atâtea întrebări ca să-şi arate nerăbdarea, obida, plictiseala… După prima noapte, Vera a înţeles cum e viaţa în trenul refugiaţilor, cum e cu vecinii, cu bagajele, cu copiii, cu mâncatul, cu dormitul claie peste grămadă, cu oliţa. Să ajungi la capătul vagonului era imposibil. Oamenii s-au resemnat: copii! Întorc puţin capul, respiră mai cu fereală, în curând mirosul dispare pe uşă, pe fereastră. Toţi se refugiază, cei din compartiment, cei de pe culoar, din celelalte vagoane: un tren înţesat cu refugiaţi… Însă un tren pe care l-ar întrece şi un melc, dacă s-ar sui pe linie. Şi melcul măcar nu se grăbeşte, pentru că îşi are casa în spinare. Pe când refugiaţilor lucrul care le lipseşte cel mai mult este chiar casa.
Când stai ore şi ore înghesuit pe culoar, aşa-zicând în picioare, dar nereuşind să-ţi aduci trupul deasupra bazei de susţinere, necum să te ciuceşti, ţi se pare că lucrul care-ţi lipseşte cel mai mult  şi singurul pe care nu ţi-l poţi scoate din minte  este să cucereşti un loc pe banchetă, în compartiment, sau măcar pe-o valiză, sau pe jos: un loc unde să te aşezi, să te desfaci în bucăţi, să devii una cu podeaua – dar nici asta nu ţi-ar fi de-ajuns! – şi atunci ai vrea să te scufunzi din tine, mai în adânc, în uitarea de sine; iar când, printr-o minune, ai obţinut un loc pentru tine şi ai tăi şi stai înţepenit pe scaun de două zile şi două nopţii, fără să fi închis ochii o clipă, simţind cum neodihna te dislocuieşe fibră cu fibră, singurul lucru pe care ţi-l doreşti este să nu fi plecat de acasă niciodată, tu şi neam de neamul tău! – căci numai acasă toate sunt adevărate: alergătura şi oboseala, mâncarea şi somnul, dragostea şi aşteptarea şi plictiseala şi tot… Pe când aici, a sta în picioare este o zdrobire şi o despicare din creştet până în tălpi, iar a sta pe bancă înseamnă a putrezi; a mânca este o amânare, a vorbi este o amânare – şi nimic, nimic nu-i adevărat: nici înaintarea trenului, nici revărsatul zorilor, nici nădejdea că mâine sau altcândva vei trece Prutul la Ungheni…
Era pregătită pentru o aştepare oricât de lungă  (până în Oltenia nu ajungi bătând din palme…), pentru veghe şi pândă şi iar veghe. La Căuşani crezuse că e de ajuns să cucereşti un biet loc în compartiment, ba chiar două locuri pentru ei patru şi să rămâi acolo, ca într-o redută: strivit între vecini, deasupra bagajelor care au crescut peste tot, din podea, ca nişte ciuperci în expansiune, înşfăcându-ţi picioarele, înghiţindu-te până la brâu, ori atârnând din plasele deşelate, debordând peste margini, hurducăind în mersul trenului, ameninţătoare ca versanţii unor munţi ce stau să se bată cap în cap; apoi, în aceeaşi noapte de pomină, printre refugiaţi s-a răspândit zvonul că trenul n-o să mai meargă decât până la prima staţie, căci la Tighina ruşii au trecut Nistrul, ocupând oraşul, gara… Numai să vedeţi, la prima staţie au să mute locomotiva în celălalt capăt şi o să luăm drumul înapoi, spre Căuşani şi spre Galaţi, aşa cum ar fi trebuit să facă de la început… Ba bine că nu, doar se ştie că Tighina e pe Nistru şi că ruşii vor forţa frontul anume acolo! Din român organizator şi din coadă de câine sită deasă de mătasă…

Dar nu fusese aşa, oricât de judicios păruse raţionamentul domnului înalt, sprijinit de canatul uşii, jumătate pe coridor, jumătate în compartiment, cu capul ba înăuntru, ba afară. (Să te chinui atâta din cauza propriei înălţimi – la asta nu se gândise Vera niciodată…) Au trecut de Tighina în zori, destul de în grabă, ce-i drept; nu a coborât mai nimeni şi a urcat cine a putut; acum oamenii stau ciorchini pe scări, pe tampoane şi cocoţaţi pe acoperişul vagoanelor, în frigul Babelor pe stil vechi. Însă o dată cu dezminţirea acelui zvon, unele lucruri s-au rearanjat în mintea Verei, direcţia nu a mai contat, nici distanţele, nici ocolul, nici trenul propriu-zis - pe care, la o adică, puteai să-l schimbi, să aştepţi altul, despre care aflai că va pleca spre Regat peste o oră, diseară, mâine... Nu a mai contat călătoria ei şi a tuturor, ci numai faptul că vor ajunge la capăt, cândva.






Ion Lazu - Florile casei
















sâmbătă, 13 ianuarie 2018

13 ianuarie: Dan Botta, n. 26 sept. 1907  - d. 13 ianuarie 1958

Descriere: *      

Poezia zilei: Dan Botta 

Cornul mării, cornul serii

Valul bate-ncet în stîncă,
Spuma-i dulce o-nfăşoară
Într-o horbotă ușoară;
Umbra serii de vioară
Creşte-n liniştea adîncă.
Privesc cerul. Se adună
Zarea pură-a unui vis,
O lucoare de abis
Mă îmbracă. Cum răsună
Cornul mării, indecis.

Străluceşte în orgia
Viorie de pe mare
Luna palidă, în zare,
Luna din Infern, soţia
Sufletelor în pierzare.

Ţipă-n volburi largi lăstunii,
Umbra creşte ca o floare,
Ca o floare-ameţitoare,
Apa, -n gemetele lunii,
Jos pe stîncă, albă, moare.

De departe sună cornul,
Cornul serii, cornul mării,
Cornul surd al întristării,
Cornul mării, cornul serii,
Cornul jelei şi-al pierzării!

***
Fratele mai mare al poetului şi actorului Emil Botta, dintr-o familie nobiliară maramureşană (atestaţi ca voevozi în secolul XVI în Ţara Chioarului), Dan Botta s-a născut la Adjud (tatăl său, militant pentru unirea Ardealului cu Ţara  s-a refugiat în Moldova din cauza persecuţiilor habsburgilor), unde a făcut şcoala primară; la Focşani a început liceul, continuat la Sf. Sava din Bucureşti. Facultatea de Drept şi cea de Litere, secţia limbi clasice.  În 1931 publică volumul de poezii  Eulalii (cu prefaţă de Ion Barbu); în 1936 eseurile  Limite; în 1939  Comedia Fantasmelor şi Alkestis. După 1944, fără drept de semnătură, elaborează un amplu studiu filologic despre originile limbii române. Pînă la pretimpuriul sfârşit din 1958, publică traduceri din Shakespeare, Villon, Sofocle şi Euripide. În 1968 i s-au editat, postum, 4 volume de  Scrieri.  Reeditat in extenso la editura Crater, de Ion Papuc, (Limite şi alte eseuri,  1996, ediţii îngrijite de Dolores Botta, soţia supravieţuitoare.
A făcut parte din gruparea Criterion a generaţiei de aur, constituită în 1932, în jurul lui Vulcănescu, Eliade, Comarnescu. A conferenţiat despre Conceptele mediteraneene, Geniul dacic în lume, Frumosul românesc  etc. Cultură vastă, clasică, nu punea totuşi preţ pe erudiţie, nu avea încredere în adordarea cu mijloacele literaturii moderne,  nici în  descriptivism, criticism; preocupat de esenţe, de arhetipuri, de modelele ideale, de miturile fondatoare, de Apolo, Dyonisos, Orfeu, Zamolxis, de istoria spirituală a omului, de geniul creaţiei folklorice, considerată că este continuarea în popor a valorilor înţelepciunii antice; fascinat de cultura şi mai ales de spiritualitatea zonei est-mediteraniene şi balcanice, în care s-au constituit spiritualitatea bazată pe esenţele antice; preocupat de greci, iliri, traci şi romani. În epocă a strânit scandal controversa cu Lucian Blaga, pe care Botta l-a acuzat că și-ar fi însușit ideea”spațiului ondulat”, mioritic, lansat de el în niște conferințe la Radio, în 19934. Însă Blaga scrisese deja în 1928 pe această idee; schimbul de pamflete a făcut rea impresie, din cauza termenilor contondenți, a vulgarităților; s-a ajuns la o provocare la duel, însă poetul nu i-a dat satisfacție ”corsicanului”. Dan Botta a fost colaborator al lui Mihail Manoilescu la Finanţe, apoi al lui Dimitrie Gusti, la Enciclopedia Rămâniei; după editarea primelor 2 volume, devenit directorul Enciclopediei, a revizuit structura acestora  şi a coordonat editarea următoarelor trei volume, topite apoi, interzise de comunişti. O formidabilă lucrare, neegalată nici până astăzi, oricât ar părea inexplicabil. 

Citeşte mai mult, o evocare de Mircea Eliade, în Rost:



Din Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale:
15 aprilie 2007. Dna Dolores Botta, la telefon (aflasem acest număr dând alte multe telefoane), deosebit de amabilă şi la obiect, dar care, oricât ar părea de neverosimil este soţia supravieţuitoare a lui Dan Botta, dispărut încă în anii 50, şi mai mult de-atâta, editoarea unor opere de-ale lui apărute după revoluţie, (dintre care  Limite şi alte eseuri  şi  Roma-Treikia, 464 pagini format mare, capitole: Atestări greceşti din perioada veche, Cuvinte de origine bizantină; Cuvinte din latina populară - le am şi eu, cadorisite de Ion Papuc de la editura Crater; citite cu creionul în mână), îmi spune că cei doi fraţi au locuit împreună cu mama lor Aglaia (ascendenţă corsicană) în casa inginer Orghidan, pe Bvd  Pache la nr. 40-42, unde se înfiinţase special pentru D.B. o Asociaţie ştiinţifică pentru editarea marii Enciclopedii a României, unde el era director general, începând din 10 martie 1939. A redactat toate volumele Enciclopediei, dar nu a apucat să apară decât primul, a venit războiul... Casa a fost naţionalizată. Orghidan C. era administratorul acestei Asociaţii.

Îl prind la telefon pe dl Marin Diaconu, fusese dus la un doctorat; pentru V. Băncilă să discut cu Dora Mezdrea, pentru Anton Holban cu Nicolae Florescu, pentru Mihalache Dragomirescu să întreb la Primăria capitalei. 




Descriere: * 
Imaginea apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.


Alţi scriitori:
Victor Ernest Maşek, n. 1937
Nicolae Esinencu, n. 1940
Veronica Russo, m. 2001 


Ion Lazu - Veneticii, fragment (Drumul spre gara Căușani)




... Grigore trece în faţa cailor, îi ia de căpăstru, dă căruţa cu spatele, strigând "ţiuric, ţiuric!" urcă pe banchetă şi mână caii înapoi, pe uliţa mare. Nu se sfătuieşte cu Fanea pe unde vor merge, iar Vera ştie că nu e cazul să se amestece, aşa că dincolo de podul lui Stahov, simţind cum căruţa o ia la stânga şi caii atacă în plin costişa, cei doi înţeleg că n-au să ocolească prin Talmaz, ci au s-o taie drept pe şleaul  mare.
Până sus, la Mori, cât ţine urcuşul cel trudnic, Vera rămâne pe banchetă, între Grigore şi Fanea, dar după aceea îi şopteşte soţului: "Eu mă mut lângă copii!" şi, din mersul cailor, ţinându-se de umărul lui, se ridică şi păşeşte peste banchetă. Îşi face loc între cei doi băieţi, în fân, o ia în poală pe fetiţa adormită, trage din nou pătura peste copii, o potriveşte pe sub ei la margine şi aşteaptă să se încălzească ea însăşi, oleacă. Gândurile îi fug în toate părţile, înainte şi înapoi, la lucrurile cele mai diferite din viaţa ei, însă Vera încearcă să le strunească, spunându-şi cu îndărătnicie că acum nu mai contează decât faptul că este în căruţă, împreună cu copiii, că Grişa îi duce la gară şi acolo se vor sui în tren. Simte că trebuie să-şi ţină firea, să rămână în fânul din spatele banchetei, cu fetiţa în poală, cu băieţii culcuşiţi de-o parte şi de alta, ca o cloşcă adăpostindu-şi puii golaşi şi nevolnici. Îşi dă seama că dacă, printr-o minune, i-ar creşte puf şi fulgi la subţiori şi pe braţe, ea nu s-ar scandaliza, ci dimpotrivă, i-ar mulţumi lui Dunmnezeu că o ajută să-şi ocrotească odraslele.
 De-acum acest mers al căruţei este lucrul cel mai important din tot ce s-ar putea întâmpla sub cerul care între timp s-a spuzit cu stele. Tropotul spornic al copitelor, huruitul roţilor îi sunt de ajutor când vrea să-şi imagineze distanţa care creşte în urmă. De când au ieşit la drum liber, Grigore nici nu face altceva decât să îndemne caii; aceştia simt graba stăpânului, n-au de gând să se oprească din alergare, dar lui Grigore, căruia zgomotul copitelor îi sună viu în auz, i se pare mereu că trapul se leneveşte şi atunci ridică glasul, agită biciul în aer, pocneşte cu hăţurile în crupele cailor, menţinând trează presiunea asupra trăpaşilor. S-a lăsat mai bine pe banchetă, spre centru, ocupând în mare parte locul părăsit de Vera, pentru că îi e mai la îndemână să se ştie între cei doi cai, când îi îndeamnă la drum.

Trapul se ostoieşte de-o dată, căruţa se răsuceşte adânc în întuneric, spre dreapta, înseamnă că trec de răscrucea spre Volintiri; acum Vera ştie exact cât din drum au parcurs şi cât mai au până la gară. Ea însăşi nu face decât să asculte trapul cailor şi huruitul roţilor, ca un acompaniament strâns, care creşte în auz pe măsură ce alergarea se înteţeşte sau se subţiază uneori; îşi concentrează atenţia asupra modului cum se amestecă zgomotul copitelor unui cal cu al celuilalt, cum se caută, se ajung din urmă, se potrivesc pentru o clipă într-o singură bătaie, ca imediat unul să-şi vădească nerăbdarea, s-o ia înainte, alegându-se din ritmul celuilalt, să bată în pauzele aceluia, o dată sau de două ori, ca o călcătură anapoda, grăbindu-se apoi să se apropie de ritmul care, de data asta, pare să i-o fi luat înainte. Această despletire şi reîmpletire fără istov a trapului celor doi cai, surdinizat de huruitul şi clinchetul roţilor, pătrunde acum într-o rumoare mai largă şi curând Vera îşi dă seama că sunt pe cale de a ajunge din urmă o altă căruţă, sau de a fi ajunşi de altă căruţă, ceea ce pare greu de presupus, fiind vorba de nişte cai ca ai lui Grigore. Un timp merg în urma celeilalte căruţe, apoi în rând cu ea şi destul de repede o depăşesc, în întuneric, fără măcar să-şi  poată da seama dacă era tot din satul lor sau din altă comună. Abia acest fapt sparge tăcerea dintre cei doi prieteni, care nu au schimbat o vorbă de la plecare.
- O fi fost de la noi din sat? întreabă Fanea, ca să rupă tăcerea.
- Da’ eu ştiu? răspunde Grigore, nedumerit. Şi, însufleţit de perspectiva unei discuţii, adaugă, cu alt glas: N-am putut să-mi dau seama…
- Au trecut pe uliţă destui, de la noi, iar alţii spuneau că pleacă mâine dimineaţă…
- Nu mai e de aşteptat, asta-i!
- Sunt aproape trei ani de când frontul a trecut pe-aici, ne obişnuisem să-l ştim departe. Undeva, hăt… Şi uite-l din nou, asupra noastră!
- Da… războiul ăsta, domnule… Câţi au murit… oameni nevinovaţi! Şi ce-o să mai fie!
Grigore tace, pe moment, gândindu-se în fel şi chip. Apoi se pomeneşte vorbind, sub un imbold de neoprit:
- Ce e asta, domnule? De ce să piară milioane de oameni, trimişi să se omoare unii pe alţii?
Dar nu se aşteaptă ca Fanea să-i dea un răspuns mulţumitor. Dacă ar fi existat un astfel de răspuns, l-ar fi găsit şi el, în aceşti ani; sau l-ar fi auzit de la alţii. Însă un răspuns pe măsură nu exista la întrebarea: Nu s-ar fi putut altfel?
- Ce e asta? izbucneşte el, iar – şi parcă nici nu i se mai adresează lui Fanea, de alături. Cine hotărăşte în locul nostru? Cei mari nu ştiu decât să dea ordine: Alinierea! Voi de-aici, trageţi în cei de colo! Voi de colo… Să omori sau să fii omorât… Şi pentru ce?! Ca să ne domine ruşii un an, apoi noi pe ei trei ani şi din nou ei pe noi… Să învingă românii! Ba să învingă ruşii! Fără moarte nu s-ar putea? Şi noi, acum…?
Vera îi ascultă, din spatele banchetei. Bănuise că la un moment dat tăcerea va fi ruptă, că prietenii au să vorbească despre front, despre  bejenie… că au să fie vorbe multe, după atâta tăcere şi încordare şi frământări… Spuneau că într-o zi două frontul va ajunge la Nistru, că ai noştri vor încerca să…, ba chiar mai mult; dar noi să ajungem în Regat… şi să aşeptăm acolo, departe de bătaia tunurilor… să vedem ce mai urmează… Într-o lună două vom şti ce avem de făcut: ne lasă să ne întoarcem pe la casele noastre? rămânem în refugiu? cădem iar sub ruşi?
- Să vezi numai ce ne aşteaptă la gară, câtă lume pornită în bejenie! spune Grigore, pe alt ton, de parcă abia acum şi-ar fi regăsit propria voce. Auzindu-l, Verei i se strânge inima, de o mare durere ca şi neîncepută. Să ajungem la tren; iar în rest, vom vedea ce va fi, ar vrea să spună. Dar tace, cu dinadins.
- Da’ eu, Grişa, izbucneşte Fanea, care la rându-i şi-a regăsit vocea, eu unde merg? Spune-mi! Cui îi las pe ai mei, pe Saşa şi pe copilaşi? Unde merg eu acum? se zbuciumă învăţătorul. Şi nu-şi mai poate stăpâni hohotele de plâns.
Grigore scrâşneşte din dinţi. Lui i se adresează prietenul, dar ce i-ar putea răspunde? A încerca să-l îmbrobodeşti pe un om în toată firea, ca Fanea, ar fi curată prostie. Singur o să se liniştească şi o să vadă ce e de făcut. Se chinuie de grija alor lui. Cum să-i laşi şi să pleci? se întreabă, cu o mirare nouă. Cum de s-a decis Fanea să-i lase pe ai lui şi să fugă? Poate să facă el, Fanea Vâsoţchi una ca asta? şi i se pare că o prăpastie se deschide înainte-i. Dar el însuşi, cum de se putuse bucura, acum  vreo jumătate de oră că Fanea s-a hotărât să plece cu ei?
Acum lucrurile i se prezentau în cu totul altă lumină. Cum să-i laşi în calea frontului pe cei dragi? Şi chiar ăsta era zbuciumul lui Fanea: Unde merg eu? Nu cunosc pe nimeni… Cui îi las pe ai  mei? se văicărea, pe întuneric.
Şi îl strângea în neştire de braţ pe Grigore, ca omul care se duce la fund. Dar cum să-l ajuţi? Ce să-i răspunzi? Cu Vera se înţelesese din prima secundă. Însă ce-ar fi fost dacă ea n-ar fi vrut să plece, indiferent din care motiv? I-ar fi lăsat el în Cioburciu şi să plece singur, dând bice cailor? Nici în ruptul capului! Nimic nu l-ar fi putut despărţi de familie. Iar dacă împrejurările l-ar fi surprins departe de casă, cu negustoria lui, ar fi trecut peste o mie de obstacole numai ca să ajungă la ai lui şi să fie împreună în faţa primejdiei. Nu făcuse aşa, în vara lui ‘40, când cu retragerea de la Storojineţ, unde se afla în concentrare? Nu trecuse el linia frontului, printre sentinele ruseşti, ca să ajungă la Vera şi la copii? Iar acum, n-ar fi rămas la Cioburciu, împotriva tuturor ameninţărilor, dacă Vera… dar nu, Vera face întotdeauna ce trebuie.
Saşa însă…, ca să vezi! Deşi n-ai cum să n-o înţelegi şi pe dânsa: cum să-şi părăsească mama muribundă? Ce om mai eşti dacă ţi-ai părăsit părinţii, copiii!? Şi Fanea… ce zăpăceală! Aceste sperietori: Siberia, moartea… Dar uite, învăţătorul şi-a dat seama că există ceva chiar mai important decât propria viaţă (pentru tine, ca om, dacă eşti om !): viaţa alor tăi. Aşa că nu ştie ce să-i răspundă, când Fanea îl zguduie de braţ, hohotind: Unde merg eu, Grişa?
Se răsuceşte spre el, ca să fie mai convingător, îi pune  pe umăr mâna în care ţine biciul şi îi spune, cu răbdare:
- Fanea, singur ai spus şi singur vezi că toată lumea pleacă sau se pregăteşte de plecare. Nimeni nu ar vrea să rămână sub ruşi. Cine a vrut sub ruşi, a plecat cu ei, în ‘41. Aşa că eu zic să trecem Prutul şi să aşteptăm câtva timp, să vedem ce  urmează…
Fanea tace, se frământă pe banchetă, izbucneşte din nou:
- Toţi pleacă sau or să plece! Dar eu unde mă duc? Pe ai mei cui îi las? Spune şi tu, Vera!
Şi se întoarce spre cei culcuşiţi în fân, sub pătură.
Vera aude prea bine, dar tace. Nu are de gând să răspundă. Fanea poate să-şi închipuie că a luat-o somnul, după atâta trudă cu făcutul bagajelor, cu… Dar ea însăşi se luptă cu aceleaşi întrebări fără răspuns ca şi cei doi, pe care îi aude vorbind de parcă ea le-ar şopti cuvintele, unul câte unul. Ce-ar vrea să afle Fanea, cu acel "spune şi tu, Vera"? Vrea să ştie dacă nu îl consideră laş pentru că s-a grăbit să-şi scape pielea fugind. Dar simplul fapt că o întrebase dovedea că Fanea e un om adevărat. Pe când Vasea Faraon… acela nu se gândise ce vor zice ei toţi: familie, rude, prieteni despre trădarea lui. Când cu Cedarea, nu s-a mai întors de la Bucureşti. Rămăsese Şura cu trei copii. Ce-o fi în sufletul ei, când se dezmeticeşte din aburii băuturii? Acum, cu plecarea, de ce nu trecuse pe la dânsa, să vadă în ce ape se scaldă? Că nu avusese timp nici pentru ea, asta e prea adevărat, dar parcă nici cu gândul nu ajunsese până la Şura. Consătence, prietene din copilărie, cumetre, naşă şi fină…
Acum Grigore, care a înţeles că Vera nu are de gând să se bage în discuţia lor, vine cu altă propunere, una dintre cele câteva pe care le ţine în rezervă, de aici şi până la gară:
- Fanea, când mă întorc în sat, trec pe la Saşa şi caut să o conving să plece. Uite ce plan am : îi iau în zori cu căruţa şi îi duc la Volintiri, la unchiu-meu Vanea Huzunov. Are case mari, e loc pentru ai tăi şi pentru bătrână. Numai să nu stea în bătaia frontului, înţelegi? Pot să-i duc şi mai departe, spre Feşteliţa, spre Bolgrad, când plec la drum…
 - Nu, Grişa. Mulţumesc din suflet, dar eu m-am hotărât. Nu plec nicăieri fără Saşa. Mă întorc chiar acum! Să ne ducă pe toţi în Siberia, să împărţim aceeaşi soartă… Opreşte, Grişa, te rog, opreşte!
Grigore e atât de surprins de întorsătura pe care au luat-o lucrurile, că simte o căldură mare în piept. Bucuros şi prea tulburat, de fapt îngrozit de-a dreptul că prietenul lui a ales perspectiva Siberiei. Încearcă să-şi ţină firea şi, în rest, apelează la raţionamente de bun simţ:
- Cum să cobori aici, omule?! Sunt cincisprezece kilometri până la Cioburciu, te mănâncă lupii! Ai răbdare, Fanea, într-o jumătate de oră suntem la gară. O suim pe Vera la tren, mă ajuţi să punem lăzile la pat-vagon şi ne întoarcem amândoi în sat, dacă aşa ai hotărât. Şi mâine în zori om vedea noi, vă duc la Volintiri…
- Nu te supăra, Grişa, îl roagă Fanea. Mi-e inima grea…
- Nu-i vorba de nici o supărare. Iar mâine, om vedea ce-o fi.
Şi încearcă să desluşească printre coamele cailor, doar cu puţin mai întunecate decât noaptea din jur, luminile din vale, Căuşanii…
....



Ion Lazu - Lapidarium de la Casa Filipescu-Cesianu