luni, 6 decembrie 2021

 6 decembrie: Aurora Cornu, n. 6 dec. 1931

  

         

S-a născut la Proviţa de Jos, judeţul Prahova (atenţie dlor lingvişti: Proviţa vine de la Prahoviţa!) dintr-o familie de agricultori. Lucrul ce se menţionează imediat după locul naşterii este faptul că a fost prima dintre cele trei soţii ale lui Marin Preda. S-au cunoscut când ea nu avea încă 20 de ani, tânără de o mare frumuseţe, iar Preda avea 32 de ani. Au fost împreună între anii 1954 şi 1959. S-au despărţit în principal pentru că Preda iubea mai mult decât orice pe lume propria-i creaţie literară, pe când Aurora Cornu dorea să vadă lumea, nu numai pe cea din România, bineînţeles. De fapt fusese colegă la Şcoala de Literatură cu Nicolae Labiş şi, după propria mărturisire, când a murit Labiş şi-a dat seama că în comunism totul este posibil, în rău, fireşte, şi a dorit să stea cât mai departe.

La Paris a făcut critică literară la emisiunile Monicăi Lovinescu. A jucat în 1970 rolul principal dintr-un film Le genou de Claire, apoi a făcut un film de autor. A trecut pentru trei ani în Anglia, unde a făcut film şi a fost soţia unui reporter Aurel Cornea. Au urmat cinci ani în Statele Unite, după care a revenit la Paris. La o revenire în România, prin 1979, Marin Preda i-ar fi cerut permisiunea de a scrie despre dragostea şi căsnicia lor. Cum a scris despre toate acestea, în Cel mai iubit dintre pământeni este altă poveste; A. C. opinează că autorul a croit lucrurile după necesităţi romaneşti, luând de ici şi de colo ceea ce intra în reţeta romanului, şi că în general, s-a cam grăbit cu elaborarea romanului, poate presimţind sfârşitul. În România, Eugen Simion a insistat să-i fie publicate scrisorile de dragoste primite de la autorul Moromeţilor, de care criticul literar s-a ocupat cu asiduitate. Alte scrieri ale Aurorei Cornu, care debutase în presă, apoi şi editorial cu volume de poezii, de data asta proze scurte şi romane, scrise în engleză însă localizate  pe plaiuri dunărene, sunt prevăzute să apară în România.

Opera literarăStudentă. Poem, Editura Tineretului, 1954;  Distanţe. Versuri, Editura pentru Literatură, 1962;  La déesse au sourcil blanc‎, 1984;  Romanian Fugue in C Sharp. A Novel and Nine Stories, 2003; Fugă spre centru, Editura Albatros, 2005 (traducere de Radu Paraschivescu).

 

Citeşte mai mult:  http://www.autorii.com/scriitori/aurora-cornu/

 http://agonia.ro/index.php/author/0032557/index.html

 

 

Nicolae Baltag, n. 6 dec. 1940 – d. 20 februarie 1975.

 

 

  Plecat în etarnitate la doar 35 de ani, criticul literar N. B., fratele mai mic al poetului Cezar Baltag, a fost victima unui destin nedrept - leucemia nu i-a dat nici o şansă. Aspirând ca şi Cezar B, la luminile cuvântului scris, a avut neşansa/inabilitatea să nu intre la Filologia pe care fratele mai mare o terminase în triumf, inclusiv cu un debut fulminant în poezie; a irosit 7 ani din tinereţea sa ca muncitor necalificat. După absolvirea din 1968 o filologiei bucureştene, are rubrică permanentă: Cronica debuturilor, unde lansează tineri precum Gh. Istrate, Marin Mincu, Titus Vîjeu, Ion Drăgănoiu, Marius Robescu, Dan Rotaru, unii foşti colegi de facultate în plină afirmare, alţii deja cu bună cotă în lirica momentului: Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru; dar scrie cu deplină siguranţă şi despre clasicii noştri: G. Călinescu, Emil Botta, Camil Petrescu, Zaharia Stancu. Boala neiertătoare i-a curmat ascensiunea. Poetul Gh. Istrate i-a editat volumul postum Polemos  vădind o vocaţie exegetică indubitabilă, din care nu trebuie să lipsească receptivitatea, acurateţea stilului, probitatea şi un simţ al scrisului pentru totdeauna.

Voi fi schimbat sau nu câteva cuvinte cu tânărul suplu, blond, luminos la chip - de nu va fi fost aici semnul ce avea să-l piardă fără vreme... Pentru fratele mai mare, o lovitură năucitoare, cum mi-a mărturisit. După dispariţia fratelui mai mic şi iubit, prematura plecare a Ioanei Bantaş, soţia. Câtă durere poate să îndure poetul? (Însă acum mă gândesc la ultima mea vizită la Cezar Baltag, la Fundeni, pe patul de suferinţă. Consternarea lui că anume leucemia îl ţintuise, când temerile lui şi ale medicilor se îndreptau în cu totul altă direcţie. Îşi va fi spus că este condamnat să plătească aceeaşi monedă ca fratele său.) Şi mă mai gândesc la dna Margareta, mama celor doi minunaţi fii, care i-a pierdut pe rând, după ce îşi pierduse soţul, pe preotul Porfirie. Asta poate pentru ca să înţelegem că nu există pe lume "cea mai mare durere" - când ne cutremurăm mai tare şi am spune că nu există un rău mai mare şi o altă limită a Durerii, viaţa ţine să ne arate că ne-am înşelat: există de fiecare dată o durere şi mai mare decât cea care ne-a încremenit...

 

Alţi scriitori:

O. W. Cizek, n. 1897

Elena Tacciu, n. 1933

Dimitrie Popovici, n. 25 oct. 1902 -  m. 1952

I. M. Raşcu, m. 1971 



Ion Lazu - Autorul în Decembrie...

Salutări și bune urări tuturor ptietenilor cu numele Nicolae, Nicoleta, Niculina...



duminică, 5 decembrie 2021

 5 decembrie: Vasile Baghiu, n. 5 dec. 1965

      

 

Dintr-o familie de ţărani din satul Mastacan, comuna Borleşti, jud. Neamţ, - tatăl său, Vasile Gh. Baghiu a făcut 6 ani de prizonierat în URSS, iar după revenirea în ţară, lucrând ca tăietor la Pădure, a întemeiat o familie şi a scris o relatare despre prizonieratul său, apărută abia în 1998, dar din care au fost publicate nenumărate fragmente prin reviste precum Memoria şi citită aproape integral la postul de Radio Europa liberă: Prizonier în URSS.  

Viitorul poet a făcut şcoala primară în comuna natală, apoi o şcoală tehnică sanitară, lucrând ca asistent medical, inclusiv într-un sanatoriu TBC, dar şi în clinici de psihiatrie. În 2008 a terminat studiile medicale universitare şi îndeplineşte diverse funcţii  de conducere în domeniul de specialitate.

A debutat cu poezii în 1983, în revista băcăuană Ateneu, apoi şi în Amfiteatru, încurajat de Constanţa Buzea, în Familia, la recomandarea Anei Blandiana; a citit în cenaclurile literare ale lui Mircea Martin şi în colocviile de poezie ale lui Laurenţiu Ulici.  Membru al USR  şi al Penclub,  a beneficiat de diverse burse de creaţie în ţări ale Europei. Tradus în numeroase limbi, prezent în antologii străine, dar şi româneşti. Redactor şi redactor şef la revista Antiteze, al unei reviste despre viaţa sănătoasă, Modus vivendi, prezent cu numeroase poeme, articole de critică literară, rubrici de eseuri în reviste de prestigiu din ţară, participant la colocvii internaţionale. Autor a numeroase volume de poezii, a unuia de proză scurtă şi a două romane.

Opera literară: Gustul înstrăinării (poeme, Ed. Timpul, Iaşi, 1994); Rătăcirile doamnei Bovary (poeme, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1996); Febra (poeme, Ed. Panteon, Piatra Neamţ, 1996); Maniera (poeme, Ed. Pontica, Bucureşti, 1998); Fantoma sanatoriului (antologie de poeme, Ed. Vinea, Bucureşti, 2001); Himerus Alter în Rheinland (poeme, Ed. Vinea, Bucureşti, 2003); Punctul de plecare (proză scurtă, Şaisprezece transcrieri, Ed. Compania, Bucureşti, 2004); Ospiciul (roman, Ed. Vinea, Bucureşti, 2006; premiul Uniunii Scriitorilor - filiala Iaşi); Cât de departe am mers (poeme, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2008); Magia elementară (poeme alese, Ed. Dacia XXI, Cluj Napoca, 2011); Gustul înstrăinării (antologie de poeme, Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2011); Depresie (poeme, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2012); Planuri de viaţă (roman, Ed. Polirom, Iaşi, 2012)

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Baghiu

vasilebaghiu.blogspot.com/

 

 

Poezia zilei,  Vasile Baghiu 

Întâmplare

Ieri m-am întâlnit cu poezia

pe malul plin de pietre al Loch Long.

 

Locul era pustiu şi cred

că ea se simţea bine aşa cum era, neglijată şi uitată

printre bucăţi de lemn şi alge uscate.

 

Bănuiam eu chiar mai demult

că poezia nu este ceva scris pe hârtie,

dar acum aveam proba.

 

Valurile, ca de mare adevărată,

briza marină, pescăruşii,

vântul insistent care aducea grămezi de nori

şi îi purta mai departe

(ca într-un film rulat cu viteză)

şi încă alte amănunte nu prea uşor

de descris,

toate m-au făcut s-o recunosc de la distanţă.

 

Aveam camera la mine, aşa că

am făcut mai multe poze (la o rezoluţie

înaltă, ca de fiecare dată când vreau

să lucrez un pic mai artistic),

ca să-i impresionez mai târziu pe prieteni,

pentru că ştiam că nu mă vor crede.

 

Seara, când am downloadat imaginile,

pe monitor nu a apărut nimic clar.

 

M-am resemnat atunci cu tristeţe, iar astăzi

mă mulţumesc să scriu aici.

 

Sunt însă absolut sigur că ieri

m-am întâlnit cu poezia.

 

 

Alţi scriitori:

Natalia Negru, n. 1882

Paul Drumaru, n. 1938

Zaharia Stancu, m. 1974

Dinu Pillat, n. 19 noiembrie 1921 - d. 5 decembrie 1975

Mihai Celarianu, n. 30 iulie 1893 - d. 5 decembrie 1985

Leonid Dimov, n. 11 ianuarie 1926 - m. 1987




Ion Lazu - Zidul plângerii de la Bobocica















 

sâmbătă, 4 decembrie 2021

 4 decembrie: Nicolae Cartojan, n. 4 dec. 1883 - d. 20 dec. 1944

 

   
 

 De fel din comuna Călugăreni-Huzunu, jud. Giurgiu, a făcut liceul la Sf. Sava, ca bursier, în 1902 s-a înscris la Litere în Bucureşti, avându-i ca profesori pe Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Ion Bianu; acesta din urmă, impresionat de râvna sa întru cercetarea documentelor, îl angajează la Secţia manuscrise a Bibliotecii Academiei; tot el îi va îndruma docenţa, trecută în 1921. A fost profesor la Giurgiu, cu o întrerupere în anii 1912-1913, când a făcut o specializare la Universitatea din Berlin, probabil recomandat tot de mentorul său. După Conflagraţie vine în Bucureşti, ca profesor la Seminarul Central, la Seminarul Pedagogic Titu Maiorescu, iar între 1923-1930 la şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie. Din 1923 conferenţiar la Litere, va ocupa apoi la catedră locul mentorului său Ion Bianu. În timp, devenise cel mai bun cunoscător al cărţilor populare, privind originea, temele, motivele, circulaţia în Europa şi Peninsula Balcanică. A fost membru în comisia de redactare a unui repertoar al cronologiei literaturii europene din Paris, condusă de Paul van Tieghem.

Debutase în 1907 cu un studiu despre ziarul Propăşirea, din 1844 şi a continuat să studieze documentele devenirii literare în texte vechi. În 1920 îşi ia doctoratul, cu Alixăndria, în comisie Dimitrie Onciul, Al. Russo, Ramiro Ortiz, Ov. Densusianu. În 1921 trece docenţa. Din 1930 devine şeful catedrei de Literatură română veche. În 1929 fusese ales membru al unei academii americane din Harvard, totodată ales ca membru corespondent al Academiei Române, iar în 1941 membru titular, la recomandarea lui Ştefan Ciobanu, Rădulescu-Motru şi Mihail Sadoveanu. Doctor honoris cauza al Academiei din Padova. Din 1942 a îngrijit publicarea unor texte de literatură română veche. În timp, a pregătit un grup de tineri cercetătări în domeniu: I. C. Chiţimia, Dan Simonescu, Al. Rosetti, pe care a avut grijă să-i trimită la specializări în Europa. În 1944 scria despre problemele legate de introducerea limbii române în slujba bisericească, cu referiri la dificultăţile textelor în versuri, cântate. S-a ocupat intens de opera lui Dimitrie Cantemir, căruia plănuia să-i acorde un an de predare la facultate.

A dat o Istorie a literaturii române vechi  în 3 volume, ultimul editat după dispariţia profesorului.

În acest fel prea trist, dispărând la doar 57 de ani, puţin după invazia armatelor sovietice, marele istoric literar şi folclorist a scăpat de cruntul tratament la care au fost supuşi intelectualii de frunte ai ţării de către scelaraţii pro-bolşevici.

*

I-am pus o placă memorială pe str. Ienăchiţă Văcărescu, în cadrul Proiectului „Plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi”.

 

Opera: Alexăndria în literatura românească, 1922, teza sa de doctorat, susţinută în anul 1920, în faţa unei comisii formată din Dimitrie Onciul, decanul Facultăţii de Litere, Ramiro Ortiz şi Demostene Russo, referenţi fiind Ion Bianu, Ovid Densusianu; Noi contribuţii la Alexăndria în literatura românească, 1922; Legendele Troadei în literatura românească, 1925; Breve storia della letteratura romena, Roma, 1926; Cărţile populare în literatura românească, 1929-1938, monografie în două volume: I. Epoca influenţei sud slave, 1929, şi II. Epoca influenţei greceşti, 1938; Istoria literaturii române vechi, vol. I-III, 1940-1945;  Mihail Kogălniceanu, 1942; Cercetări literare, 5 volume publicate între 1929  şi 1943.  Lo stolnic Constantin Cantacuzino - un grande erudito romeno a Padova (în colaborare cu Ramiro Ortiz), Bucureşti, 1943. 

Ediţii:  Album de paleografie românească,  1926 (în colaborare cu I. Bianu); M. Kogălniceanu, Opere, Craiova, 1930; Petre Ispirescu, Legende sau basmele românilor adunate din gura poporului, Craiova, 1932; Constantin Cantacuzino, Istoriia Ţării Rumâneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintâi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci, introducerea editorului, Craiova, 1944 (în colaborare cu Dan Simonescu).

 

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Nicolae_Cartojan

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Cartojan

·         Am pus o placă memorială pentru N. Cartojan la adresa din str. Ienăchiță Văcărescu, nr. 17-B, S, IV

 

 

Alţi scriitori:

Vasile Uscătescu, n. 1883

Octav Dessila, n. 1895

Vlaicu Bârna, n. 1913

Artur Enăşescu, n. 19 ianuarie 1889 - d. 4 decembrie 1942

Al. Oprea, n. 5 iulie 1931 - d. 4 decembrie 1983.

Constantin Noica, n. 12 iulie 1909 - d. 4 dec. 1987.



Ion Lazu - Grafia lui Decembrie; 1. Buruienile...


 

 

 

 






 

 










 




vineri, 3 decembrie 2021

 

Dumitru Alexandru, n.  3 dec. 1929 - d. 27 apr. 1992


   

Jurnal cu D. Alexandru: …Ieri am fost la D. Alex. care m-a tratat cu un borş de oase, apoi cu sarmale şi la urmă cozonac cu stafide, ca în săptămîna luminată. E un om neînchipuit de bun. Soţia ne tortura cu aspiratorul şi el a rugat-o de mai multe ori să isprăvească. Erau flori pe masă, “încă mai primesc flori pentru aniversarea mea de 44 ani”, spune soţia. El se lungise pe recamier şi aştepta să termin de mîncat. Dacă acest om te simte prieten, îţi dă să mănînci, el care a fost din totdeauna terorizat de foame, lucru ce reiese pregnant din proza lui. M-am ridicat în grabă de la masă: Să nu pierdem timp, la treabă! Mi se plînsese că îl junghie capul şi are o stare de somnolenţă. Anul petelor solare, îi spun. Dar mă gîndeam la obezitatea care îl blochează, la tensiunea lui.

Dincolo, în camera cea mai retrasă, unde acum apare un pat de o singură persoană, îmi citeşte cîteva pagini, le citeşte repede-repede, căci textul porneşte de la ciripitul vrăbiilor, dimineaţa şi acest artist nativ simte exact ce ton să ia. Este episodul plecării tatălui la biserică; îl ia şi pe ţiganul vagabond Satana, care se îmbătase şi în biserică îl îngînă pe diacon. Paragraf bun. Apoi recitesc episodul cu don Zaharia tinichigiul şi pe cel cu tata-mare de la Snagov – acesta mai poematic. Oricum, Mahalaua… a fost bine orchestrată. Cred că în volumul întîi adăugit au să încapă încă destule capitole şi foarte bune. Iar volumul doi are, după cît îmi dau seama, un episod forte, cel al cozii la ulei, cu plînsul generalizat, pe ploaie, în crăpatul zorilor; şi un alt episod, povestit mie, încă nescris, al peştilor, pe vreme de bombardament.. Amicul meu are obiceiul să povestească şi să re-povestească unele fragmente din viitoarea carte, încercîndu-le în diverse variante, ca un adevărat virtuoz. Spune că lucrează patru ore pe zi, dimineaţa. Vrea să scrie acum episodul important cu fuga lui Titi.

Îi spun să ducă deja o parte din material la editură – şi aşa nu-l vor citi imediat! – şi între timp să mai scrie şi alte episoade pe care le va ataşa ulterior la dosar. Ca să poată fi prins în plan. Văd că nu are pe acasă nici un exemplar din Mahalaua… ca să-l consulte, dar şi aşa îl ştie pe dinafară. Îmi cere să-i dau Despre vii, numai bine. Citesc şi cîteva poezii din Focuri iarna. Apoi o iau din loc, să-l las pe om să lucreze. Înţeleg: fiecare aşteaptă o confirmare pentru ceea ce deja a scris şi o încurajare pentru ce urmează să scrie. Însă cînd e vorba să pui o singură literă pe hîrtie, într-asta nu te poate ajuta chiar nimeni, nimeni – ci doar bunul Dumnezeu, cînd se îndură…

25 aprilie 1980. Aseară, la D. Alex. care-mi spune că a scris opt pagini despre plecarea lui Titi, vrea să-i facă mîine finalul şi să-mi citească tot fasciculul. Cătrănit de recenzie, i-o dau să o citească şi nu i se pare rea, ci “scrisă de un om temător, care nu ştie la cine să se uite”. Totuşi, supărarea nu-mi trece. Şi despre el Mircea Iorgulescu a scris “la trap”. Ieşim să ne plimbăm. Senin, lună, stele şi la fel de frig, sau de cald, ca în casă. Vrea să se apuce de poezie, crede că i-a prins şpilul. Despre debutul lui în forţă, l-a lăudat Mihu Dragomir la radio etc. Consideră cea mai bună poezie a sa Baladă la picioarele lui Svoboda şi-mi recită pasajul: “îi spun vîntului să tacă…”

Mai ieri îmi propunea să scriem o carte împreună. Am spus nu din prima clipă şi am adăudat imediat: Nu am timp şi nu am putere de muncă. Zice: Măcar în joacă, să ne facem mîna; dar fără să insiste cu adevărat, mai exact justificîndu-se. De fapt nu văd cum ar fi posibil, însă e un semn că mă apreciază şi că-mi e prieten şi ar vrea să punem laolaltă cît mai mult din ce avem de dat. Îl aud, cu mirare: De la cine am învăţat eu poezia? De la Dante, Shakespeare, Arghezi. Spre surprinderea mea, de data asta nu i-a amintit pe Holderlin, S. J. Perse, nici măcar pe Eminescu.

Iar azi îmi citeşte episodul fugii lui Titi, opt pagini, foarte bune, în forţă, cu intuiţii de artist autentic.

4 decembrie 1989. Ieri a fost ziua lui Alexandru. El este un meşter de tip vechi (mai exact din totdeauna), care şi-a învăţat meseria temeinic, în timp, trăgînd cu ochiul la marii meşteri ai genului. Meşterul cismar din povestirea lui Golsworthy dădea faliment pentru că făcea ghete prea temeinice. În literatură, dimpotrivă, temeinicia cu care practici meseria nu poate decît să ajute. Îi spune Lidiei, în buna tradiţie a umorului de calitate: plînsă, erai aşa de urîtă încît mi-a fost frică să nu te lase bărbatul. Şi încă mai mult m-am temut să nu-l sperii pe ăl mic!

Să transmiţi altcuiva o vorbă bună, spusă de cineva (din admiraţie, cu sinceritate, fără a urmări vreun interes personal!) înseamnă nu numai să-i faci un bine celui căruia i-a fost destinat complimentul, dar înseamnă să dublezi efectul acelui elogiu. Şi să-l meriţi tu însuţi.

Alexandru, plasat în mod salutar la antipodul oamenilor mărginiţi. Aceştia debutează prin a avea o părere foarte bună despre sine şi continuă prin a-i judeca pe ceilalţi de la această înălţime, asumată prin efracţie. Sigur, fiind vorba depre o perspectivă falsă, toate judecăţile lor sunt viciate, anapoda, şi pricinuind mult rău şi grea obidă celor din preajmă. Pe cînd oamenii ca Alexandru, între care mă situez eu însumi, ştiind despre noi nişte lucruri care nu sunt chiar de laudă, îi abordăm pe ceilalţi cu respectul cuvenit ab initio oricărei fiinţe umane. Alexandru este modest şi lucid şi resemnat, drept care mulţi se vor simţi tentaţi să i se urce în cîrcă, să-l prindă pe picior greşit, să-l ironizeze, să-l dispreţuiască. Dispreţul fiind tot ce pot ei produce, în orice moment, spontan, fără efort special. Însă el ştie ce ştie, este un om de bună credinţă, simte că are ceva de spus şi fapt este că îşi va scrie cărţile pe care numai el e în stare să le scrie. Asta fiind partea minunată a lucrurilor: fiecare scriitor adevărat este de neînlocuit. În această chestiune, într-adevăr, oamenii din afara harului nu au nici o putere.

(Din Scene din viața literară, ed. Ideea europeană, 2007)

 

Poezia zilei: D. Alexandru

 

*** (inedit)

 

Ceasornicul secunda nu-şi mai bate

Iar timpul m-a şi smuls de pe oblînc.

Nimic nu mă mai mişcă în adînc

Tăcerea stăpîneşte peste toate.

 

Că doar cu vise viaţa mi-am umplut

Cît timpului i-am stat semeţ în şa

Dar n-am căzut, sunt între cer şi lut

Săgeată de la arc spre ţinta sa.

 

Nu-i rost de-ntors, nici să mă-nfig în ţintă

Cine-ar putea în ceas tîrziu să mintă?

 

De vină-s, căci cu vise mi-am umplut

Timpul ce m-a ţinut semeţ în şa,

Dar n-am căzut, sunt între cer şi lut

Săgeata de la arc spre ţinta sa.

 

 

Ion Lazu - Poezia 3 decembrie

             lui Dumitru Alexandru, in memoriam

 

Îngere şi îngere

Cin’ţi-a fost tăiat

Spre a noastră plângere

Aripile de zburat?

 

Ţi-au rămas doar cica-

tricele pe spate,

Ca dovadă şi ca

Rupte omoplate...

 

Cine-ţi dete, îngere,

Pentru zboruri vadul,

Unde-s în atingere

Raiul şi cu Iadul?

 

Încotro mai năzui,

Care ţi-o fi ţinta?

Nu cumva tu răzui

Decojind oglinda?

 

Ori faci prăbuşirea

Inversă, zburândă –

Să ne mântui firea

Cu a ta izbândă

În ruină blândă?

 

1987

(din volumul Poemul de dimineață, 1996)

*




După lupte la baionetă cu colocatarii din blocul cu pricina, am reușit să pun placa memorială pentru scriitorul Dumitru Alexandru, în Aleea Someșul Mic, nr. 3, Bloc F-4, S. IV (Berceni, zona Străduinței). Amănunte în Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale, 2012

4 septembrie 2007....

(...) Din str. Cerceluş 73, unde am pus placa memorială pentru Vasile Băncilă, o luăm pe Mihai Bravu, prin Văcăreşti, pe la Big-Berceni, pe Metalurgiei până la staţia Străduinţei - şi cu ezitări dăm de blocul F4 de pe aleea Someşul Mic, deşi poate ar fi trebuit să-mi reamintesc mai bine zona, căci am locuit în cartier timp de 12 ani. Ce-i drept, s-au mai făcut schimbări, alte semne de circulaţie, şi de fapt eu mergeam pietonal, ignorând accesul vehiculelor. Dau telefon, apare dl Munteanu, de la scara vecină, îmi arată imediat adresa Uniunii, semnată şi cu două ştampile ale asociaţiei de locatari. Îi spun că l-am cunoscut bine pe scriitor, se declară fost prieten cu D. Alexandru; ne socotim unde să punem placa. O tânără de la etajul I ne dă curent şi am putea pune placa pe peretele de sub fereastra ei, dar nu găsim o scară mai lungă. Ne decidem pentru parterul faţadei, pe partea din dreapta, unde la etajul II a locuit D.A.

Dar, fiind marţi, zi cu ghinion, apare o femeie limbută, foarte insistentă, sâcâitoare, agasantă, care ne bâzâie ca un tăun: ideea fiind că nu ne lasă să punem placa. De ce?, o întreabă preşedintele Munteanu, căci ea nu trăieşte aici, nu are mutaţie, apartamentul de la parter nu e al ei ci al ginerelui, ea nu e decât soacra care vine să aibă grijă de copilul mic în timp ce tinerii sunt la muncă. Tot intră şi iese, ameninţă: îi trezim copilul din somnul de la prânz, să nu începem acum! Ea dă telefon la poliţie! Foarte bine, au să vină şi au să te amendeze pentru că i-ai pus pe drumuri fără motiv, avem actele aici! Ea îl alertează pe ginere. Acela vine cu o falcă-n cer şi una în pământ. Unde e delagaţia? Delegaţia este, legitimaţia este, semnăturile şi ştampilele pe adresa Uniunii sunt, i le flutur prin faţa ochilor. Păi, spune Munteanu, mai întâi că locatarul unui apartament, nu are nici un drept legal decât asupra interiorului, şi niciunul privind pereţii exteriori ai blocului, care sunt de resortul statului, al primăriei, al comitetului de locatari, care pot să hotărască ce pun acolo, reclame, firme,- în acest caz o placă memorială amărâtă, nu mai mare decât o servietă diplomat. Pe cine să deranjeze, dacă suntem oameni normali, civilizaţi? El: Să luăm placa de acolo, i-am spart peretele, o să-i intre ploaia în casă, o să-l inunde, vom plăti daune! Dacă nu, o va sparge el, o s-o găsim aruncată în bălării... Domnule, să fim cât de cât raţionali, am făcut perforaţii de 8 milimetri diametru, care vor fi umplute etanş de bolţurile care se umflă din fabricaţie, acesta fiind principiul lor de funcţionare, folosite la exterioare, la noi şi pe scară planetară... şi cu placa izolantă deasupra, nu va ajunge acolo nici o moleculă de apă; apoi, gândiţi-vă că adâncimea găurilor e de doar 6 cm, pe când grosimea unui zid exterior, de rezistenţă, nu poate fi prin lege mai mică de 30-35 cm, deci care e nenorocirea cu aceste patru perforaţii deja etanşeizate? Doar dacă nu născociţi acum nişte poveşti fantasmagorice, abracadabrante...

Pledăm toţi trei, eu, cel de la firma care pune plăcile şi preşedintele M.; coboară şi tânăra doamnă de la etajul I, însă văzând marele scandal şi poate temându-se de represaliile acestor colocatari buimaci, bezmetici, resentimentari, bate cumva în retragere: ea a semnat, e drept, dar nu s-a specificat în ce loc va fi pusă placa. Dacă nu permite locatarul... Păi unde s-o fi pus!? Nu se subînţelege că pe faţada imobilului, la parter, aşa cum se şi cuvine, să fie în dreptul privirii trecătorilor, cum se pun toate plăcile, toate firmele? Ba să i-o punem lui D.A acolo unde a trăit el, la etajul II, face zăbăuca de soacră. Doamnă, şi mă întorc spre musca tze-tze, ai văzut dumneata în toată viaţa o placă memorială în vârful blocului? De ce să n-o punem atunci deasupra balconului lui, de unde privea cartierul, coroanele copacilor etc. De ce să nu-i fi pus placa memorială a poetului Virgil Mazilescu la etajul XI, unde locuise? Ca să o citească păsările migratoare în zbor, iar curcile să ne râdă, dintre bălării... De ce aici, pe bulevard, la 50 de metri distanţă de locul unde ne certăm noi, nu au pus statuia Victoriei la mare înălţime, ca să n-o ude câinii şi să n-o vadă ochi de om? Dar ce aveţi, oameni buni, cu amintirea unui biet om care s-a chinuit, a făcut şi puşcărie pentru omisiune de denunţ, a scris în marea lui tristeţe câteva cărţi de mare frumuseţe, încât Istoriile literare îl pun alături de Eugen Barbu?; şi acest om blajin, de o adâncă modestie, s-a dus la cele veşnice când abia împlinise 62 de ani,- i s-a oprit inima de prea mare supărare, părăsit de soţie, uitat de propriii copii pentru care se jertfise: le luase pian, le plătise meditatori de muzică etc. Unde sunt ei acum, să-l apere când dvs. vreţi să-i aruncţaţi placa memorială în bălării? În ce lume sălbatică trăim, Doamne?!, exclam eu, excedat.

Iar nebuna îi dădea înainte că ea n-a auzit de acest scriitor, n-a citit nimic de el şi că eu mă dau de scriitor – le arătasem legitimaţia, însă de la distanţă... cum mă cheamă?, ea nu a auzit... dar numele meu este menţionat, zic, pe adresa Uniunii, semnată de dl preşedinte Nicolae Manolescu şi de cei doi vicepreşedinţi. Un fel de fanfaronadă din partea mea, n-am de ales, numai ca să-i contrez cumva pe aceşti ipochimeni. N-am mai întâmpinat aşa ceva, le spun, am pus deja 51 de plăci la mari scriitori, dar un asemenea afront nu mi s-a întâmplat! Ea: Unde sunt cărţile mele? Nu a auzit nimeni de un scriitor cu acest nume, nu l-a citit nimeni, nici ea măcar...

Pierdem mai mult de-o oră în hârâieli, respingeri, rugăminţi, ricanări, exasperare şi argumentaţii penibile. Între timp aflu de la Munteanu că Sanda (fiica scriitorului, pe vremuri cântăreaţă în grupul Trei T) nu a mai revenit în ţară, că Geta a orbit, iar Dragoş trece pe aici foarte rar. Se pare că Mihai, rămas în apartamentul părinţilor, nu e în termeni buni cu aceşti colocatari invidioşi, care se consideră sfidaţi, dispreţuiţi de marile vedete Mihai şi Nicola. În timpul pertractărilor, copiii lui Mihai se învârteau printre picioarele noastre, însă Mihai ori că nu era acasă, ori că a evitat să dea ochii cu mine, în această situaţie jenantă/stresantă. Iar soacra de la parter, isterică şi senilă, dacă nu proastă de când s-a născut (sau toate la un loc!), nu ne slăbea o clipă, de-l exasperase până şi pe ginerele ei, numitul Marius, care totuşi n-a avut bunul simţ să bată în retragere. Le promit să revenim diseară şi să o mutăm de acolo... Şi după aceea m-am tot întrebat dacă au smuls-o de pe faţada blocului, sau totuşi au lăsat-o unde o fixasem...

Ce mai zicea infernala fiinţă pe post de soacră: Aici s-a născut? Nu s-a născut aici, femeie! Cum să se fi născut aici, sunt blocuri comuniste, n-au decât 30 de ani!, v-am spus şi reiese de pe placă tocmai faptul că s-a născut în 1929 şi a murit în 91, la 62 de ani. El a murit în 91 şi dta te-ai mutat aici în 2002. Ce drept ai să decizi în această privinţă? Chiar nu înţelegeţi nimic? Ea, de la capăt: Mi-aţi spart peretele! Mi-aţi deranjat copilul din somn... Atunci duceţi-vă la el şi vedeţi ce face... Luaţi placa de aici, puneţi-o acolo unde s-a născut. N-am semnat nimic! N-am auzit de acest scriitor. Luaţi-o, luaţi-o chiar acum. E peretele meu, mi l-aţi perforat. Puneţi-o la el, ce, aici e cimitir?! Un întreg circ.... Deşi mai exact ar fi să-l numesc: coşmar.

În grădiniţa de sub fereastra lui D. Alexandru, un piersic sălbăticit, căci nimeni nu l-a săpat, nu l-a udat, nu l-a curăţat de crengile uscate; or, e ştiut, un astfel de pom fructifer, neîngrijit, după un număr de ani revine la starea de sălbăticie; în acest moment cu fructe scuturate pe jos. Nervos la culme, C.C. adună unul de pe jos, îl gustă, nu e bun deloc. Îl aruncă, scârbit. Sălbăticia care câştigă teren: printre blocuri, în cugetul concetăţenilor...


Seara târziu (după o zi foarte dură, în care mai pusesem plăci pentru Vasile Petre Fati, tot în Berceni şi pentruVirgil Mazilescu şi Costache Olăreanu, tocmai în Militari ), îi spun Lidiei că i-am pus placă memorială lui D.A., bunul nostru prieten, naşul copilului nostru; se întristează rău; iar când află că Geta a orbit, o aud: s-a purtat execrabil, n-a venit ea nici la moartea soţului ei. Dumnezeu nu bate cu parul... Iar despre luptele la baionată cu colocatarii lui nea Mitică al nostru, despre laşitatea fiilor, nu-i suflu un cuvânt.

 



 Mara Nicoară, n. 3 dec. 1948

 

     

 Ardeleancă din comuna Cozma, fiica unei muncitoare şi a unui ofiţer, a făcut şcoala primară în comuna natală, liceul la Tg. Mureş, cu bacalaureat în 1968, Facultatea de filologie la Bucureşti, cu licenţa în 1974, dar nu a profesat, dedicându-se scrisului. Debutase editorial încă în 1972, la recomandarea profesorului Al. Piru. Va scrie poezie, va publica interviuri, reportaje, cronici literare şi teatrale, iar din 1980 va fi redactor la Contemporanul. După 1990 a înfiinţat editura Miron, în parteneriat cu poetul Ion Lilă, soţul ei de pe-atunci, şi a făcut mare succes de librărie cu traducerile în serie a romanelor Sandrei Brown.

O poezie vitalistă, impetuoasă, jucând candoarea şi frecventând pe rând tema timpului care le macină pe toate: corpuri, sentimente, frumuseţi, graţie, natură, cosmos, idee care induce o foame insaţiabilă de trăiri la maximă intensitate. Stilul evoluează de la candid-impetuos la hieratic, apoi la simplităţi bine asimilate din Cântarea Cântărilor şi se opreşte apoi la prozaisme, la autoironie şi dezabuzare. O traiectorie lirică ce a stârnit  intense comentarii ale criticii de întâmpinare, dar nu a reuşit să instituie un nume de primă linie în lirica feminină a vremii.

 

Opera literară:   Cuvintele, frumoase flori, 1972;• Biciul albastru, Cluj Napoca, 1974;• Inorogul alb, Bucureşti, 1976;• Mai mult pasăre decât înger,  1978;• Boala crinilor,  1980;• Obiectele verii, 1980;• Existenţa poetului,  1982;• Vara pierdută, Bucureşti, 1989;• O poveste de-o zi, 1990;• Mai mult pasăre decât înger,  2002.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Mara_Nicoara

 

Ion Lazu: Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007, pag. 83

13 aprilie 1980. Am scos din maşină prefaţa la Pietre.

Între timp am dat o fugă la Slatina. M-am întreţinut cu Aurel Gagiu, pe temele noastre dintotdeauna: prieteni comuni, literatură, scene de viaţă. Pe tren, la ducere, cîmpul sub apă, după o iarnă cu mari nămeţi şi o primăvară cam tîrzie, ploioasă. Să vezi piaţa, la vară! Pe tren am citit poeziile Marei Nicoară – e o poetă, totuşi, iar invenţia metaforică e de necontestat; însă multe imagini sunt reluate, motivele trec de la un text la următorul şi, mai mult, există o desfăşurare a frazei previzibilă, de la un punct încolo. Îmi închipui că o astfel de poezie poate fi încercată şi pe calculator, mai ales că are şi episoade iraţionale, stranii, aleatorii. Unele poeme par confecţionate cu material cărat de la poeziile de alături. Însă autoarea îşi trăieşte poezia, şi ar fi de înţeles că mizează totul pe ea.

                                   

 

Poezia zileiMara Nicoară

Ars poetica

Să nu aud secunde cum pîndesc

Foşnind plămînii de lupi suri

Să nu aud de vreme cum albesc

În garderobă hainele la cusături

Neauzit să îţi prelingi

Pisoi cuminţi cu paşii în mers

De teamă că-nfiori pereţii

Cuvintelor nu da un sens invers

Şi aerul să nu-ndrăznești să-l superi

Cu gest altfel ca de statuie

Întoarce-ţi păsările-n gene

Că sîngele-mi albit îl suie

Şi nici în vis să nu deschizi

Spre-aiurea vreo bolnavă uşă

Căci pleoapa cerului întoarsă

Va cerne în oglinzi cenuşă.

 

Şoseaua cu plopi

Înalţi sînt plopii aceştia oprind zăpezile

Căzînd în valuri din cer, de pe cîmp venind

Dar eu întru sub pleoape şi trag bine zăvorul

Călătorim cu viteză prin lume

Şi credem că e bine şi ne mirăm

Cînd umbra dreapta a unei păsări

Ne leagă privirea de-o stea

Pe frunte

Lumina îmbătrînită aşază mîini veştede

Înaintăm, înaintăm pe udă şi cenuşie

Frunza plopului care nu ştim unde duce.

 

Patrie

Tu eşti în sîngele meu cum este timpul în pietre.

Desigur, primăvara pădurea îşi desface aripile  şi se ridică,

Desigur, întotdeauna zăpada pe munţi e albastră

de umbra stelelor,

Desigur, de atîtea vise pornind în zbor oraşele sînt mai aproape de lună,

Desigur, părul fecioarei palide e mereu tînăr în lanurile de porumb,

Dar, patria mea, pentru că tu în sîngele meu eşti, cum timpul este în pietre

Primeşte în faţa porţilor tale cîntecul meu

Veşnic arzînd cu flacăra înaltă.


Alţi scriitori:

Petre Ţuţea, n. 6 octombrie 1902 - d. 3 decembrie 1993.  



Ion Lazu - Ieri, în Parcul Tineretului...


 
S-au „aprins” ultimele frunzulițe din parc...  




 


   
Lebedele ne-au reperat și o iau ață spre noi

 
Gâște sălbatice în cârduri, ca în niciun alt lac din capitală 

 


 

 
Lebedele încântate că le-am tratat cu biscuiți diatetici...

Gâștele sălbatice nu fug de noi, ci fug după noi !