sâmbătă, 14 iulie 2018

Scriitorul zilei: Tudor Arghezi, n. 23 mai 1880 - d. 14 iulie 1967

     
Dintr-o familie de olteni de la Tg. Cărbuneşti, s-a născut la Bucureşti, a rămas din pruncie orfan de tată, a făcut şcoala primară la Petreche Poenaru, gimnaziul la Dimitrie Cantemir şi liceul la Sf. Sava, locuind la internat, întreţinându-se singur, din meditaţii. Debutant la 14 ani cu poezii în Liga Ortodoxă; a frecventat cenaclul lui Al. Macedonski, care îl lăudase ditirambic; l-a zărit pe Eminescu trecând pe Calea Victoriei, când deja se pierduse în Locura; l-a cunoscut pe Caragiale, a avut o experienţă monahicească la Cernica, 1899, funcţionând timp de un an ca diacon la biserica Stavropoleos, 1900; a colaborat la reviste de cele mai diferite orientări, Revista modernă, Viaţa nouă etc, neidentificându-se vreodată cu opţiunile lor de grup sau cu persoanele în cauză, mereu răzleţit, inaderent, nesubordonat.
Cu ajutorul cercurilor bisericeşti pleacă în Europa, la Universitatea catolică Fribourg, dar rezistă insistenţelor călugărilor de a trece la catolicism; călătoreşte la Paris, unde a trăit din expediente, revenind în Elveţia, la Geneva, unde s-a înscris ca ucenic în ceasornicărie. Intenţia sa era să-şi aducă familia în Elveţia sau Franţa, speriat de sărăcia din ţară. Dintr-o scrisoare către familie, aflăm că în cei câţiva ani de şedere la Paris, nu a apucat să stea în vreo cameră cu fereastră...S-a întors în ţară în 1910; deja avusese o căsătorie, ca să legalizeze naşterea fiului său Eliazar, 1905).  Divorţează şi în 1916 se va căsători cu Paraschiva Burda, o cusătoreasă provenind din Bucovina, cu care a avut o fiică Domnica şi un fiu Iosif, deveniţi celebri ca Miţura şi Baruţu.
I-a cunoscut pe Gala Galaction, N.D.Cocea, Vasile Demetrius. În 1916 rămânând în Bucureştiul ocupat de germani, a colaborat la oficiosul acestora; în 1918 a fost închis pentru aproape doi ani, ca trădător; graţiat la intervenţia lui Nicolae Iorga. Nu foarte târziu, cei doi au ajuns la cuţite. A colaborat la numeroase reviste, la câteva a fost redactor de noapte, la altele director; a scos câteva reviste pe cont propriu, remarcându-se mai ales ca foarte violent pamfletar, dar abia cu Bilete de papagal, 1929 (altă serie în 1937-38, o a treia în 1946-47), unde a publicat pe majoritatea poeţilor noii generaţii, a devenit unul dintre literaţii de frunte ai vremii.
Abia în 1927, la 47 de ani, editează o culegere de 100 poeme Cuvinte potrivite, impunându-se ca mare poet. Era doar o selecţie, eclectică, făcând deci  posibile interpretări disjuncte. Contrazise de noile cărţi. A continuat să scrie poezie, romane, vitriolante pamflete, împotriva administraţiei, a instituţiilor, a persoanelor, a partidelor, a clerului - duşman cu toată lumea. Dat mereu de-oparte, ajunge să ia Premiul naţional în 1934. A ajutat pe majoritatea poeţilor avangardişti, care au dorit să şi-l adjudece, lucru neconfirmat vreodată, nici în ce-i priveşte, nici în legătură cu vreo altă orientare sau modă literară. Neînregimentabil, indiferent de solicitant. Dar ne amintim că reacţionase similar şi cu călugării din Fribourg. În septembrie 1943 publică pamfletul Baroane, împotriva ambasadorului Germaniei la Bucureşti, drept care va fi trimis în lagărul de la Tg. Jiu. În 1946 reia seria Bilete de papagal, i se joacă piesa Seringa; în 1947 primeşte Premiul naţional de poezie. În 1948, printr-o mişcare abil orchestrată, este îndepărtat din viaţa publică. Revine după 6 ani de trai dificil, cu traduceri din autori ruşi, cu poezii pentru copii. 1907, peizaje, Cântare omuluiPoezii noi, sunt cărţi de racordare la comanda socială. Au urmat anual volume de poezii, predominant în ton crepuscular, despre înaintarea în vârstă. Pregăteşte seria de Scrieri, în 61 de volume, care încep să apar, sub îngrijirea autorului şi a extraordinarului editor Gh. Pienescu. În 1965 este sărbătorit ca poet naţional. Bolnav, se îngrijeşte la o clinică din Elveţia. După 6 decenii, revenea în Ţara cantoanelor: scriitor oficializat, cu toţi sacii în căruţă. Însă foarte în vârstă şi foarte bolnav. Dar scriind cu insistență factorilor de decizie din țară, impacientat că editarea serie de Scrieri nu respectă ritmul promis…
Bun familist, iubind lumea copiilor şi scriind ca nimeni altul la noi despre şi pentru copii (texte care plac poate încă mai mult celor mari), toate aceste datalii despre viaţa poetului, în nenumărate încercări de a fi racordate cu opera, nu reuşesc nicicum să facă explicabilă poezia argheziană, în nici unul dintre laturile sale, fie teologică, socială, metafizică sau de orice altă natură. O expresivitate de excepţie, pliată pe o sensibilitate ulcerată veşnic şi pe o îndârjire fără seamăn. A încercat să vorbească pe cât se poate simplu, nesofisticat, despre lucruri tainice. A scris: "Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!" A scris: "Aş vrea să-L pipăi şi să urlu: Este!" Dar de fapt nu a căutat să explice nimic, ci să dea seamă despre frământările unui suflet chinuit, contorsionat, neînţelegător şi neîmpăcat cu sine şi cu lumea, în toată trăirea sa "ilogică". Estet neîntrecut, s-a jucat cu cuvintele, vrăjindu-le, a sugerat moliciuni, tânjiri, delicateţi şi răsfăţuri ale sufletului, dar în realitate îndârjirea sa a fost mereu nepotolită, s-a luptat să aducă lumini în Iad, spre a-şi vedea mai în amănunţime păcatele; şi a adus chinurile iadului în paradis, ca să le evidenţieze prin contrast, cum spunea Al. George.
Opera literară: Cuvinte potrivite, poezii, 1927; Icoane de lemn, tablete, 1929; Poarta neagră, tablete, 1930; Flori de mucigai, poezii, 1931; Cartea cu jucării, poezii, 1931; Tablete din Ţara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933; Ochii Maicii Domnului, 1934; Cărticica de seară, poezii, 1935; Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934; Versuri, 1936; Ce-ai cu mine vântule?, 1937; Lina, roman, 1942; Eminescu, studiu critic, 1943; Versuri alese, 1946; Bilete de papagal, 1946; Prisaca, 1948, poeme pentru copii; 1907-Peizaje, 1955; Pagini din trecut, publicistică, 1955; Cântare omului, 1955; Frunze, 1961; Poeme noi, 1963; Cadenţe, 1964; Silabe, 1965; Răzleţe, 1965; Versuri lungi, 1965; Ritmuri, 1966; Litanii, 1967; Noaptea, 1967; O Furnică...


Poezia zilei, Tudor Arghezi

 Restituiri

N-au mai rămas prea multe de-nvins şi de ştiut.
Şoseaua se strâmtează, cărările se-mbină.
Le simţi apropiate din ce în ce mai mult,
Ca spiţele din roată, crăpate de lumină.
Ne-apropiem. Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,
Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini.
Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte,
Departe,-n orizonturi, se naşte prin tulpini.
E-o insulă? un munte? o apă? un deşert?
De ce-ar sfârşi-n pustie călătoria noastră?
Ne-a mai rămas s-ajungem, acolo, poate-un sfert
Din calea străbătută, jos verde, sus albastră.
Să ne oprim? Un cântec ne vine de la han.
E vinul bun şi patul adânc şi tu eşti dulce.
Şi-ai vrea, învăluită în părul tău bălan,
Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce.
Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,
S-apropiem vecia mai repede de noi.
Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava,
Ca să o dăm ţărânii întreagă înapoi.

Deşertăciune

Toată ziua, toată noaptea treaz,
Cine-mi spune de o viaţă-ntreagă
Să fiu gata pentru care ceas
Când o taină poate se dezleagă?
Taina celor taine fără număr,
Înnădite şi încrucişate
Între creştet, inimă şi umăr,
Jugul, hamul meu de rob şi frate.
Traista-i gata, cârja-i în pridvor,
Drumul o să fie lung pe lună,
Drumul de un om şi un picior
Strâmt şi-ngust cu ceaţa dimpreună.
Stau la pândă-n bălţi şi împrejur,
Clopot, voce, tunet să mă strige,
Ţipăt rău sau şoaptă să murmur,
Ce voi zice, nu ştiu, ce voi zice?
Şi mi-e spaimă de ceva urât,
De o fiară, de un ceas pe care
Îl aşteaptă sufletul atât,
Lângă viaţă, lângă închisoare.
Cine strigă? Nimeni n-a strigat?
Cucuvaia, greierul, tâlharul?
Voi fi fost chemat şi-apoi uitat?
Bate timpul, trece minutarul.
Netrăită viaţa s-a sfiit
Şi-am trăit-o însutit.

Psalm (Ruga mea e fără cuvinte...)

Ruga mea e fără cuvinte,
Şi cântul, Doamne, îmi e fără glas.
Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte.
Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.
Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,
Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.
Ard către tine-ncet, ca un tăciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.
Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă
Şi te scrutez prin albul tău veşmânt
Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă
Nengenunchiata firii pe pământ.
Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe
Şi zilnic se-ntregeşte cu metal.
Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,
Aşteaptă o ivire din cristal,
Pe un ştergar cu brâie de lumină.
Spune tu, Noapte, martor de smarald,
În care-anume floare şi tulpină
Dospeşte sucul fructului Său cald?
Gătită masa pentru cină,
Rămâne pusă de la prânz.
Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,
În care paşte-un mânz.

Bine şi rău

Între nădejde tristă şi-ndoială,
Te-am căutat prin bolta siderală.
Te-am căutat pe unde şi neunde
Îţi bănuiam făptura că se-ascunde.
Te căutam în tainica ta lipsă
Prin Testamente şi Apocalipsă.
Să fi rămas un loc nemaiumblat
Pe unde nu te-am căutat?
Când socoteam că te-am găsit,
Se şi-nălţa în dreptul tău un zid.
Simţindu-te zvâcnind în rădăcini
Te mai simţeam în spice şi-n tulpini.
Te-am şi cântat pe corzi, şi noi şi sparte,
Şi peste vieţi şi peste moarte.
Tu rămâneai mereu departe.
Auzul tău nu vrea s-audă
Cântec de nai, de cobză şi-alăută?
Într-o-nserare, în sfârşit,
Mi se păruse că te-aş fi zărit
În mantia de aur a unui asfinţit,
Prinzându-ţi-o, târâtă prin ţărână.
Mi-a şi rămas un ciucure în mână
Şi l-am vârât în sân, ca un pribeag
Un bun de furtişag.
Dă-mi voie, negăsită arătare,
Să-ţi pui acum o veche întrebare:
Că ai făcut atâtea frumuseţi blajine,
Fără-ndoială, mulţumescu-ţi bine,
Clădiri de piscuri, cuiburi de izvoare,
Timpuri şi valuri călătoare
Şi oamenii în sărbătoare;
Bărbaţi viteji, domniţe la harpă şi la furcă.
Mutând pe strune mâna, fuiorul când se-ncurcă.
Dar, mare-aprinzătorule de stele,
Cum de-ai făcut şi-atâtea lucruri rele?


Alţi scriitori:
Mihail Cosma, n. 1922
Ion Buzdugan, n. 9 martie 1887 - d. 27 ianuarie 1967
Vasile Andronache, m. 1999
Maria Banuş, m. 1999
Cornel Regman, n. 28 noiembrie 1919 - d. 14 iulie 1999.




Ion Lazu - O nouă carte a prietenului Radu Cange






Ion Lazu - Case din Bucureștiul altui veac, XVI








vineri, 13 iulie 2018



Scriitorul zileiL. M. Arcade, n. 13 iulie 1921  - d. 4 septembrie 2001

   

 
L. M. Arcade (pseudonim, la naştere: Leonid Mămăligă), a văzut lumina zilei la Vaslui, ca fiu al unei bănăţence şi al unui ofiţer de carieră. Şcoala primară şi liceul le face la Lugoj şi la Lipcani-Bucovina, în funcţie de mutările de la o garnizoană la alta ale ofiţerului. Bacalaureatul la Lugoj, 1940, după care se înscrie la Drept şi Filosofie, în Bucureşti, cu licenţă în 1944. În 1946 primeşte o bursă a statului francez şi se va stabili definitiv la Paris, integrându-se grupului de studenţi naţional-ţărănişti, sprijinit de C. Vişoianu. Debutase încă din liceu, cu proze satirice, dar a dat şi un eseu: Cele două Europe, 1943, publicat în revista Vremea.
La Paris  va susţine un doctorat în economie politică: Maximalismul. A fost pentru început director literar la editura Pavois, iar din 1951 până la pensionare, 1975, director al unei societăţi pe acţiuni. În 1960 a organizat în locuinţa proprie Cenaclu Neuilly (după ce mai întâi luase parte la Cenaclul rue Ribera, înfiinţat în 1953 de Mircea Eliade), adunând intelectuali de cele mai diferite specialităţi, împreună cu artişti şi literaţi români ai exilului francez, spre ricanările lui Virgil Ierunca, adept al ideii că numai literatura contează, literatura scrisă în româneşte. Împreună cu Monica Lovinescu a fost totuşi un fidel al cenaclului, luând mereu parte la discuţii..  Alte nume de literaţi participanţi activi la Cenaclul Neuilly: Sanda Stolojan, Basarab Nicolescu (citiţi emoţionanta evocare a prietenului său LMA), Theodor Cazaban, Alexandru Vona (Albert Samuel), Bujor Nedelcovici, Matei Cazacu, Vintilă Horia, Horia Damian, Miron Kiropol, Marin Tarangul, Andrei Pandrea, Grigore Nandriş, Aurelio Răduţă, Amăriuţei etc.
A publicat povestiri satirice, în stil caragielian, dar şi poezii, figurând în antologii, împreună cu Horia Stamatu. A scris comentarii despre cărţile unor Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi Ştefan Lupaşcu şi multe cronici la cărţi apărute. În Cenaclul Neuilly, a cărui activitate neîntreruptă a durat trei decenii şi unde s-au perindat nu doar literaţi din exil, dar şi aproape toţi scriitorii români ajunşi la Paris (Preda, Sorescu etc), a citit în serial Poveste cu ţigani, publicată în volum în 1965. Romanul a avut o foarte bună primire în străinătate, iar în fapt este o parabolă  a păcatului şi ispăşirii, fără personaje bine conturate psihologic, în stil aluziv-enigmatic, cu parabole şi pilde, într-o întreprindere stranie (de "fantastic, absurd şi utopie" - Monica Lovinescu), cu atmosferă medievală, în care ţiganii sunt aspectul de neaşezare, anistoric, în conflict cu tradiţionalul şi cu istoria. A iniţiat Caietele Inorogului, în care l-a publicat pe Mircea Eliade şi pe Horia Stamatu; apoi şi Cenaclul Hyperion, care s-a îngrijit inclusiv de redistribuirea cărţii româneşti din exil; coagulând literaţii expatriaţi, militând pentru valoare culturală, pentru păstrarea legăturilor spirituale cu România-captivă, dar şi pentru legături cu cultura franceză. A fost co-fondator al Academiei Româno-Americane, consumând nebănuite energii dar şi fonduri proprii, organizând, printre altele, un colocviu Hommage a Mircea Eliade la Sorbona, cu nu mai puţin de 160 comunicări. După aproape 2 decenii, continuă romanescul din Poveste cu ţigani cu un volum II, Revoluţia culturală, 1984, de asemenea în stil parabolic, unde un grup de studenţi luptă într-un cimitir cu cei ce doreau să construiască peste cimitir o fabrică de săpunuri franţuzeşti. 
Trebuie spus, pentru a nu rămâne la stricta prezentare a literatului şi activistului cultural L.M. Arcade, că traducerea romanelor sale în româneşte, după 1990, nu a avut ecoul aşteptat-cuvenit unei personalităţi de primă mână a exilului parizian. Ce-i drept, nici prozele satirice din anii 50-60, dar nici dramele jucate pe scena pariziene nu au fost bine primite la Paris de critica franceză, mereu de stânga, mereu jucând cartea Sovietelor...(cu remuneraţia corespunzătoare de la Ambasada URSS)

Ciuteşte mai mult: http://www.crispedia.ro/L_M__Arcade
 http://ro.scribd.com/doc/18925587/L-M-ARCADE-1921-2001-I-CENACLUL-DE-LA-NEUILLY
 http://www.alternativaonline.ca/LMArcade.html


Poezia zilei, L. M. Arcade:

 Dialog

- Hai Fraţilor, şi voi acasă,
Că ne-au gătit-o-n flori mireasă
Şi i-au zidit lăcaşuri salbe,
Cât blocul dorurilor albe.
Ori mai aveţi oţel de talpă?
Or Sfânta Vineri nu vi-i calpă?
Că cea a noastră nu s-a dus
Prin vreun cotlon de apus.
- Vivat durărilor înalte
Şi florilor fără de moarte
Că noi chemaţi de Inorog,
Cinstim grădina după rod.
Ba, grei de anii noştri tineri,
Ştim bine chipul Sfintei Vineri,
Cea tainică printre sihastre
Cu ochi de iezere albastre
Şi braţele mărăcinişuri
De Olturi, Crişe şi Timişuri...
Da’ până când ne-om strămuta

Du-i numa slovă, inima.


Alţi scriitori:
Şt. Berciu, n. 1928
I. Anghel Mănăstire, n. 1950
D. D. Ifrim, m. 2005



Ion Lazu - Bucureștiul interbelic, XV










joi, 12 iulie 2018

Scriitorul zilei, Constantin Noica, n. 12 iulie 1909 - d. 4 dec. 1987


Imagini pentru constantin noica
     
Dintr-o familie boierească teleormăneană, cu ascendenţe aromâne şi greceşti, s-a născut în localitatea Vităneşti, a făcut gimnaziul la Dimitrie Cantemir în Bucureşti, apoi liceul Spiru Haret (unde l-a avut profesor de matematici pe Dan Barbilian-Ion Barbu), cu bacalaureat în 1928, după care a urmat Literele şi Filosofia la Universitatea Bucureşti (i-a avut profersori pe Nae Ionescu şi P. P. Negulescu), cu licenţa în 1931. A urmat un an la facultatea de matematică, 1932-1933. Debutase cu poezii încă din liceu, 1927, consiliat de Ion Barbu să se ocupe de filosofie... Între 1932-1934 a frecventat simpozioanele Criterion, luând contact cu toată generaţia respectivă, din care destui s-au ataşat mişcării legionare: Mircea Eliade, Mihai Polihroniade, Haig Acterian etc.  (A făcut-o şi Noica, în ultimul moment, devenind la finele lui 1940 directorul unei publicaţii legionare Buna Vestire, apărută cu aprobarea lui Antonescu.) Practic, în editorialele sale a reuşit să contureze ideologia legionară; C. Z. Codreanu era prezentat ca românul de vârf al secolului XX...
În 1938 merge cu o bursă a statului francez la Paris; în 1940 revine la Bucureşti şi îşi susţine doctoratul. Editează pe bani proprii un număr unic din revista Adsum ! (Sunt aici!). Din toamna lui 1940 şi până în 1944 va fi referent la Institutul român-german din Berlin. A audiat cursurile lui Heidegger, împreună cu Alexandru Dragomir. La început incitat de carisma lui Hitler, va iniţia un studiu despre filosofia germană, rămas neterminat. După 1944 s-a retras la Sinaia, unde s-a căsătorit cu o englezoaică. Între 1949 şi 1958 a avut domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, câştigându-şi existenţa din meditaţii de matematică, engleză şi franceză. A păstrat tot timpul, pe cât s-a putut, legăturile epistolare cu colegii de generaţie din exil (prin poştă sau interpuşi, primind şi trimiţând cărţi şi manuscrise - dornic să fie la curent cu evoluţia prietenilor din libertate, şi totodată sperând să-i fie publicate lucrări proprii la Paris), în principal cu Eliade, Cioran, Ionesco, dar era vizitat şi de diverşi discipoli din ţară; uneori, verile, era vizitat la Câmpulung de familia sa: fosta soţie, cetăţeancă britanică Wendy Muston, de care divorţase în 1955 ca aceasta să poată părăsi România, împreună cu fiica sa Alexandra şi fiul Răzvan; în 1958 a fost arestat împreună cu toţi cei pe care îi întâlnise în ultimul deceniu, aşa-numitul "grup Noica-Pillat", peste 20 persoane; a fost judecat şi condamnat la 25 ani muncă silnică, cu confiscarea întregii averi.
Eliberat în 1964 de la Jilava, a fost cercetător la Centrul de Logică, făcându-şi noi discipoli, printre care Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu. Din 1975, pensionat, s-a retras la staţiunea Păltiniş, iar camera sa neîncăpătoare a început să primească vizitele unor interesaţi de dialoguri tip socratic. În 1976, vizitând mănăstirea Rohia, a fost impresionat de biblioteca călugărilor, povestindu-i apoi lui N. Steinhardt despre condiţiile speciale de la Rohia, pentru că ştia intenţiile lui N. S. de a se retrage la o mănăstire. Ceea ce s-a şi întâmplat.
A murit la 78 de ani, un om care din totdeauna a avut un minus de vitalitate; la 26 de ani i se exteripase un rinichi. Totuşi, la declanşarea celui de al doilea război mondial ar fi vrut să se prezinte ca voluntar, ceea ce nu i s-a permis.
Este de meditat asupra destinului unuia dintre cei mai înzestraţi filosofi ai noştri din secolul XX.  O inteligenţă specială, ceea ce totuşi nu l-a făcut pe Ion Barbu să-l orienteze spre matematici sau spre ştiinţele exacte, dar nici spre poezie, ci spre filosofie, intuind tendinţele speculative ale tânărului aspirant la literatură. Faptul că s-a orientat spre clasicismul Greciei antice şi spre idealismul filosofiei germane spune mult. Nicolae Manolescu, în a sa Istorie critică, nu se arată cu deosebire impresionat de cazuistica noiciană; îi relevă autohtonismul, dezavuarea civilizaţiei occidentale, atracţia spre misticism. Se arată mirat de o astfel de afirmaţie a filosofului. "Cel mai mult am avut de învăţat de la cei proşti". Mai întâi că afirmaţia are sens; apoi că ea chiar îl exprimă foarte exact pe Noica, pătimaş al discuţiilor în stil hermeneutic, unde se avânta în disecarea clasicilor. Desigur, afirmaţiile greşite ale convivilor, inabilităţile, deficitul de informaţie îl puneau în situaţia de a se desfăşura. Pare că vocaţia sa principală era cea didactică. Vezi şi Jurnalul de la Păltiniş, al lui Gabriel Liiceanu.
Din Istoria... lui Marian Popa aflăm că în anii 30, nişte intrigi l-au înlăturat pe filosof de la o carieră universitară. A fost o cumpănă a destinului lui Noica. La Berlin fiind, în anii 40-44, nu rata seminariile lui Heidegger. Se simţea desigur în elementul său, participând, exersându-şi inteligenţa deductivă.
Ne putem mira că Noica a aderat aşa de târziu la ideologia legionară. Nu mi se pare relevant. Oricum, aspiraţiile sale erau dintru început idealiste şi naţionaliste; îi aprecia mai mult pe Pârvan decât pe Xenopol, de exemplu. Viaţa modestă pe care a dus-o, considerată ca dispreţ al bunurilor lumeşti, se poate să fi fost o formă de disimulare a unui orgoliu personal, bazat pe convingerea că importantă va fi doar opera sa filosofică. Şi, până una-alta, ascendentul pe care şi-l găsea faţă cu interlocutorii. Nu a avut timp să construiască un sistem, poate nici nu se mai punea problema, în anii 40 ai secolului trecut.
S-a prevalat de înţelepciune. A mizat pe fondul cultural al naţiunii, descifrând în structurile limbii române experienţe iniţiatice, tâlcuri, rosturi, rânduieli etc.. Şi pe Eminescu, acreditat ca "omul deplin al culturii noastre". O legitimare pentru noi toţi. A studiat manuscrisele, a pus în evidenţă marea cuprindere a demersului eminescian. A militat pentru editarea integrală a manuscriselor eminesciene, ceea ce, în mod remarcabil, chiar s-a întâmplat.
După 6 ani de detanţie, în care a fost anchetat şi schingiuit, mereu răbdând cu destoinicie, nerevoltându-se, imediat după amnistiere a trebuit să scrie articole la revista Pentru patrie, încercând să recâştige încrederea intelectualilor din exil. Exact cei pentru a căror cultivare fusese condamnat la 25 ani detenţie! Dar acum, cu venirea lui Ceauşescu şi cu reactivarea naţionalismului, fie el şi comunist, a falsei independenţe faţă de sistemul comunist, opţiunile lui C. Noica au devenit coincidente cu cele oficiale. Chiar evocarea detenţiei, în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, în care umilinţele din închisoare sunt escamotate, scoţându-se în prim plan aspecte ale cunoaşterii de sine, atingând o treaptă superioară, este o scriere în total dezacord cu mărturisirile concentraţionare. Este cum nu se poate mai evident că filosoful a dorit să-şi lege destinul cărturăresc de cel al naţiunii române, dar poate ar trebui să ne gândim şi la faptul că acestă idee îi aducea filosofului o bucurie specială, satisfacţia de înţelept al clanului.
Ar fi o discuţie specială să ni-l închipuim pe Noica supravieţuind ceauşismului, solicitat să-şi spună cuvântul în Cetate, în primii ani ai problematicei noastre democraţii. Şi să ne gândim cum ar fi decurs concurenţa cu celălalt Socrate al nostru, mă refer la Octavian Paler.

Opera filosofică: 1934 - Mathesis sau bucuriile simple; 1936 - Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz şi Kant;1937 - De caelo; 1940 - Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou;1943 - Două introduceri şi o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecarii,1944 - Pagini despre sufletul românesc;1944 - Jurnal filosofic;1962 - Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica;1969 - Douăzeci si sapte de trepte ale realului;1969 - Platon: Lysis (cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni si lucruri);1970 - Rostirea filozofică românească;1973 - Creaţie şi frumos in rostirea românească;1975 - Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii romanesti;1975  Despărţirea de Goethe;1978 - Sentimentul românesc al fiinţei;1978 - Spiritul românesc la cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan;1980 - Povestiri despre om, dupa o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului;1981 - Devenirea întru fiinţă, vol. I: Incercarea asupra filozofiei traditionale; vol. II: Tratat de ontologie;1984 - Trei introduceri la devenirea întru fiinţă;1986 - Scrisori despre logica lui Hermes
Traduceri din: Descartes, Kant, Augustin, Hegel,Ammonius, Platon, Aristotel, din presocratici.
Opere postume: 1988 - De Dignitate Europae;1990 - Jurnal de idei;1990 - Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru;1992 - Simple introduceri la bunătatea timpului nostru;1992 - Introducere la miracolul eminescian;1997 - Manuscrisele de la Cîmpulung;1998 - Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri (1929-1947).
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica
 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Constantin+Noica
 http://www.jurnalul.ro/calendar/103-ani-de-la-nasterea-lui-constantin-noica-617979.htm
*
I-am pus o placă memorială la adresa din Drumul Taberei, nr. 66, scara 2, S.V, unde filosoful  avut un apartament de 2 camere, înainte de retragerea la Păltiniş...


Poezia zilei, Ion Lazu:

Salcia de purpură

Mă trezesc uneori implorând
Arteziana de sânge din mine:
Nu te stinge de-un gest sau de-un gând,
Mai pluteşte pe-adâncul din mine

Mai susţine-mă-n vârful acestui
Havuz roşu, hrănit generos
De-afundarea înceată – căci restu-i
Fântână secată în câmpul de loess!

(1968)

Alţi scriitori:
Mircea Nedelciu,  n. 12 nov. 1950 – d. 12 iulie 1999 



Ion Lazu - Case din Bucureștiul interbelic, XIV