marți, 14 august 2018

Scriitorul zilei : Mircea Ghițulescu
 n. 14 aug. 1945 - d. 17 oct. 2010

        
  
Din comuna Cuca-Jud. Argeş, a făcut Filologia clujeană, după care a început o carieră extrem de zigzagată, ca profesor la Întorsura Buzăului, ziarist la Sf. Gheorghe, iar profesor la Iara-Cluj, inspector de teatru, director de teatru de păpuşi şi tot aşa, până la consilier în Ministerul Culturii, secretar al Uniunii Scriitorilor, director fondator al revistei Drama. Un doctorat în anul 1995.
A debutat în revista Echinox cu o piesă într-un act: Strada teilor, 1969, iar în volum cu romanul Oraşul fără somn, 1978, urmat de eseuri: Alecsandri şi dublul său, 1980; Omul de nisip, 1982; O panoramă a literaturii dramatice româneşti contemporane, 1984, Oglinda lui Narcis, 1986, Istoria literaturii dramatice româneşti, 2000, numeroase studii, prefeţe, cronici teatrale; a înfiinţat Clubul dramaturgilor.

Citiţi mai mult: http://www.jurnalul.ro/observator/moartea-unui-artist-mircea-ghitulescu-557400.htm
 http://www.mediafax.ro/cultura-media/scriitorul-mircea-ghitulescu-a-murit-7490278
 http://www.autorii.com/scriitori/mircea-ghitulescu/




Poezia zilei, George Astaloş:

Imagini pentru george astalos imagini
De unde

de unde

acel tremur tulbur
despuiat de memorie

de unde această linişte ceţoasă
germinând aşteptare

să fie oare fantasmul
dezvăluit târziu
să fie răscolirea căutării
sau a unui neîmplinit parcurs

îndepărtat

(din Ecuaţia tăcerii, ed. Vitruviu, 1996)



Alţi scriitori:

Tudor Ţopa, n. 27 mai 1928 - d. 10 august 2008  




Ion Lazu: Florile Lidiei și Amurg în desfășurare...












luni, 13 august 2018

Scriitorul zilei: Ion Lăncrănjan, n. 13 aug. 1928 - d. 6 martie 1991

                   
Fiu de ţărani români, săraci şi analfabeţi din Oarda de Sus, jud. Alba, a urmat o şcoală de ucenici la Braşov, 1942-1946, apoi una de metalurgişti la Câmpina; dar deja începuse să buchisească la rime, la scrieri personale. În 1951 ajunge la Şcoala de literatură; la absolvirea acesteia devine redactor la Tânărul scriitor, de unde trece la Luceafărul, la Gazeta literară şi la Viaţa românească, iar din 1967 va renunţa la slujbă, ocupându-se numai de scris şi de activităţi obşteşti. În 1980 a devenit deputat în Marea Adunare Naţională. De la debut şi până la ultimele rânduri, gânduri şi acţiuni, devotat necondiţionat orânduirii socialiste, unei ideologii apărate cu dârzenie, chiar împotriva evidenţei. A scris romane, nuvele, povestiri, eseuri, publicistică, articole de atitudine, după cum reiese şi din titlurile alese: Nevoia de adevăr, Cuvânt despre Transilvania, Vocaţia constructivă etc. Naţionalismul pe care a bătut monedă comunismul nostru în varianta ceauşistă, patriotardă, a avut acest efect manipulator asupra unor oameni de talent şi de bună credinţă, mai ales ardeleni, unde problema era mai sensibilă, însă cărora le-a lipsit dorinţa de a privi mai în adâncul realităţilor acelor vremuri, spre a le vedea limitarea, nedreptatea, minciuna socială. Unul dintre cusururile dintotdeauna ale opţiunii politice (nu doar în cazul comunismului şi nu doar în cazul Lăncrănjan) fiind acela că "din cauza copacilor nu mai vezi pădurea". Ajungând chiar să spui neadevăruri precum acesta: Dacă n-ar fi venit comunismul eu aş fi rămas analfabet.  Neadevărul fiind acela că în 1942, deci în plin regim antonescian, Ion Lăncrănjan deja frecventa o şcoală de ucenici; mai era el analfabet, după ce terminase o a două şcoală, la Câmpina? Or, una este să fii autodidact, cum au fost majoritatea scriitorilor şi cu totul alta e să fii sau nu analfabet (da, părinţii lui ţărani, în interbelic, vor fi fost analfabeţi; nu este şi cazul concret al lui Ion Lăncrănjan...).
Ironia soartei face ca placa memorială a lui Lăncrănjan să se afle la mai puţin de un metru distanţă, pe peretele unui bloc muncitoresc din Drumul Taberei, în vecinătatea plăcii memoriale puse de subsemnatul pentru Lena Constante şi Harri Brauner, aceştia încarceraţi de regim, deveniţi victime ale comunismului, pe care îl susţinuseră din răsputeri în perioada de început... Mă întreb dacă Ion Lăncrănjan, ai cărui antecesori proveneau desigur din Lancrăm, se va fi întrebat cu sinceritate de ce Lucian Blaga nu a avut voie să publice nimic, timp de 16 ani, sub regim "democratic-popular"; de ce vecinii săi de scară au făcut puşcărie politică?...Ce-i drept, în ce-l priveşte, Ion Lăncrănajn nu a avut a se plânge, răsplătit de regim pentru slujirea cu credinţă  a acestuia (deşi cuvântul credinţă nu e cel mai bine ales...). Pe o alee din parcul Albei Iulia, ne informează poetul Ion Mărgineanu, lângă statuile unor mari scriitori (Eminescu, Coşbuc, Caragiale, Goga, Iorga, Rebreanu, Agârbiceanu, Blaga se află şi bustul scriitorului Ion Lăncrănjan. Relatând evenimentul de la faţa locului, în primăvara 2005, poetul se întreabă de ce oare la monument s-au adunat doar 25 de persoane...). (La dezvelirea cam în acelaşi timp a monumentului lui Mircea Vulcănescu, decedat acesta cu 4 decenii mai devreme decât I.Lăncrănjan s-au adunat câteva sute de oameni, câteva zeci de scriitori...)
A debutat cu nuvela Cordovanii, 1954, adusă la dimensiuni de roman în 1963, de câteva ori refăcut, până la ediţia ne varietur, din 1978. Un roman cu adordare monografică, despre lumea tradiţională a satului ardelenesc, scris într-un limbaj încărcat dialectal, foarte bine primit de critica literară a momentului, în pofida lungimilor-digresiunilor, a lirismului chiar melodramatic, a acţiunii trenante şi a inabilităţilor de construcţie, toate acestea rezultând din monologul lui Lae Cordovan, ţăran sărac, aflat sub tăvălugul vremurilor, rezistând prin îndârjire de neam, trăind dublu, o viaţă sufletească ascunsă şi o altă viaţă la vedere.
P.S. La aceste aserţiuni ale mele despre scriitorul Ion Lăncrănjan, cu care nu am avut ocazia să discut vreodată - şi nici nu am căutat o astfel de ocazie - şi căruia mărturisesc a nu fi reuşit să-i citesc până la capăt niciuna dintre scrieri, când a fost vorba să am vreun roman de-al său în mână, ci doar fragmente, dintre numeroasele care apăreau în presa literară, de fiecare dată juste însă neatractive, plictisitoare, ticăite etc, ar mai fi de adăugat că în a sa Istorie critică, N.M., care la momentul apariţiei lor, va fi scris despre romanele lui Lăncrănjan, acum face doar 3 referiri, când vine vorba de "ţărănismul" lui Ion Gheorghe, de temele politice ale lui Al. Ivasiuc şi de abordarea problemei comunismului mutilator de destine la Augustin Buzura, iar în rest îl expediază la "Autori de dicţionar". În schimb, Marian Popa îi acordă aproape 4 pagini îndesate de analiză a tuturor romanelor lui Lăncrănjan, "un scriitor moralist", prezentat ca un om de nedesminţită probitate, un singuratic, om cinstit, care nu scrie decât ceea ce singur vede şi gândeşte; scriitor care se referă cu obstinaţie la tragedia clasei ţărăneşti, acum pe cale de dispariţie datorită impunerii colectivizării, ceea ce a aruncat în aer temeiurile şi mobilurile existenţei şi aşa extrem de urgisită a ţărănimii. "Singur şi pieziş", autorul ar fi avut mereu înfruntări cu cenzura, care a întârziat pe cât s-a putut apariţia cărţilor sale, nişte interpretări foarte personale, de bună credinţă, adesea inconforme cu directivele. Iar la un moment dat scriitorul a fost agresat până la pierderea conştiinţei, la intrarea în bloc. (Să fi fost din cauză că se exprimase ireverenţios cu privire la sovietici?). Oricum, M.P. afirmă că Lăncrănjan ajunsese, după diferite abordări ale destinului ţărănesc în vremea orânduirii comuniste, să scoată din ecuaţie anume ordinea socială comunistă, desigur impusă din afară, şi să reducă problema dramei sociale la relaţiile interumane: a face răul ar fi până la urmă o chestiune de opţiune a omului slab, lipsit de valoare, care vrea să iasă în fruntea bucatelor... S-ar înţelege că de vină erau oamenii, nu ideologiile, nu Partidul, nu mijloacele de coerciţie... Scrie M. P.: "deşi urâţi, nu sovieticii sunt vinovaţi pentru impunerea doctrinei comuniste în ţară, nici măcar comunismul nu-i vinovat pentru negativitatea generată de el, ci oamenii care l-au acceptat sau practicat pe seama altor oameni... Rătăcirile individului, colectivităţii sau ale epocii nu sunt ale ideilor, speciei umane universale, răul nu-i anonim nici transcedental, pentru că trebuie atribuit omului slab...". Şi mai departe: "Cu I.L. este ilustrabil şi paradoxul tragi-grotesc al anticomunistului comunist sau al comunistului anticomunist. " Concluzionând: "a-l măguli pe Ceauşescu, primul comunist patriot căruia în realitate puţin îi păsa de ţară şi de comunism pentru că el voia pur şi simplu să conducă, înseamnă a minţi asupra unei părţi a prezentului, pentru a putea revela o parte din minciuna trecutului..."

Opera literarăCordovanii,  1963 (ed. revăzută 1967; ed. ne varietur 1972); Eclipsa de soare, 1969; Fragmentarium, 1969; Vuietul, 1969; Ploaia de la miezul noptii, 1973; Drumul cainelui, 1974; Caloianul,  1975; Nevoia de adevăr,  1978; Suferința urmașilor, 1978 (ed. II, 1985); Fiul secetei, 1979 (ed. II, 1984); Cuvânt despre Transilvania,  1982 (ed. II, 1995); Eclipsa de soare., Drumul câinelui. 1982; Vocația constructivă. 1983; Toamnă fierbinte, 1986; Lostrița, 1990; Omul de sub munte, 1990; Cum mor țăranii, 1991; Coridorul puterii, I, Suburbiile vieții,  1994.

Citeşte mai mult: http://www.autorii.com/scriitori/ion-lancranjan/
 http://www.dacoromania-alba.ro/nr22/ce_a_mai_ramas.htm
 http://www.ziaristionline.ro/2011/03/15/cuvant-despre-transilvania-ion-lancranjan/


Poezia zilei, Octavian Soviany 

***

Ne-am adunat într-un străvechi fundac
Cu rafturi de mahon ca la paradă
Vechi suflători din nu mai ştiu ce veac
Având chelia dată cu pomadă

Sub scufe cu întregul zodiac
Dedaţi la un crailâc şi-o băutură
Violonişti sugând talaş dulceag
De Stradivarius pus în sararmură

Cu dinţii-înfipţi ca un inel rozalb
În luthurile noastre de Cremona
Şi-având pictată pe plastronul alb
Femeia-peşte care-i primadona

Harpiste planturoase şi cu negi
Foşnind funebru cozi de rândunică
Mici pianişti cam cinici cam uzbeci
Sub zvele pălării de majolică

Şi aşezaţi în stranele de os
Toţi muzicii cei mari de altădată
Iar la pupitru demonul în roz
Ţinînd la ochi binoclul de agată

Le-mparte din desaga lui caducă
Mici daruri cum se fac la cumetrii
Lui Wolfgang Amadeus o perucă
Şi orăzar de crep pentru Lully...

(din Cartea lui Benedict, 2002, ed. Vinea)



Alţi scriitori:                                                                 

Spiridon Popescu, n.1864

Victor Papilian, n. 17 iunie 1888 - d. 15 august 1956 


Interviu Ioan Florin Tuinea - Ion Lazu, partea a II-a


 

5. I.F.T.: Prima carte înseamnă prima victorie decisivă pentru cel care are aplecare pentru scris. Care a fost drumul Dv până la debutul editorial?
I.L.: Lucram ca geolog în Subcarpații Moldovei, din Bucovina până în Vrancea. Am continuat colaborarea la Ateneu în anii următori, poate am trimis și pe la alte reviste din țară; m-au publicat și revistele bucureștene. Pot să spun că în acei ani eu ca poet în pragul debutului editorial mă grăbeam și nu prea; am depus un manuscris la Editura Eminescu, prin 1966, dar acolo era înghesuială mare, zeci de poeți la debut sau deja cu 2-3 volume publicate, dornici de afirmare, mereu grăbiți să ocupe prim-planul vieții literare. Nu mai dau numele lor, îi cunoșteam pe mulți dintre ei, căci participam la Cenaclul Nicolae Labiș, unde se lansau săptămânal mari poeți: Ion Gheorghe, Păunescu, Alexandru, Pituț, Mălăncioiu, Melinescu, Buzea și mulți-mulți alții.
În așteptarea de care aminteam, căci geologia relativizează lucrurile, continuând să scriu poezii și să particip la cenaclul Labiș, în perioadele când mă aflam în Capitală, m-am încercat și în proza scurtă, la îndemnul lui George Bălăiță, redactorul meu de la Ateneu. Mi-a publicat 2-3 texte și așa se face că în anul 1968, într-o campanie în depresiunea Bihor, departe de familie și de toți, am scris un număr de proze și la revenirea în București am depus la aceeași editură un volum de proză; acesta a fost bine primit în redacție și chiar a apărut, în 1970: Ningea în ochii ei albaștri. Rămânând ca poeziile să-mi apară la anul. Nu au apărut decât după 13 ani... Iar în 1971, tot la Eminescu mi-a apărut al doilea volum de proză, scris în siajul primului: Despre vii, numai bine.  Mă consideram poet, toată lumea mă lua de poet, iar mie îmi apăruseră două volume de proză! Nu mai spun că la finele lui 1970 obținusem marele premiu la primul (și singurul) concurs pentru subiecte de film, cu Vestea. Un film care nu s-a făcut niciodată. În anii și deceniile ce au urmat, am mai prezentat câteva scenarii la Casele de Film, erau vreo patru, tot cu amânări, tot fără finalizare. Dar pentru că nu ardeam de nerăbdare să obțin succesul, ci doar scrâșneam din dinți și mergeam mai departe, aceste scenarii respinse mi-au folosit la scrierea unor romane, care și ele au apărut abia după vreun deceniu sau și mai târziu.  Acest decalaj aprig între momentul scrierii și cel al publicării a funcționat mereu în cariera mea literară...
Ce se întâmplase, de fapt, un lucru pe care nu aveam de unde să-l știu. La apariția romanului Despre vii..., s-a vorbit foarte elogios la Europa liberă, pe tema: ”iată cum stau lucrurile în România, nu așa cum vreți voi să le prezentați!” Nu ascultam postul respectiv, nu am știut de laudele lor care mi-au cășunat cel mai mare rău posibil. Căci am fost trecut pe o listă neagră și toate redacțiile mă primeau cu refuz, cu amnări nesfârșite, totuși fără să-mi spună care era motivul real al nepublicării.
Și de-abia în 1979, la Cartea românească, cu ajutorul nesperat al lui Mircea Ciobanu mi-a apărut volumul Blana de viezure. Yot la Cartea românească mi-au apărut și următoarele romane. Rămășagul, 1982 și Capcana de piatră, 1987. Poeziile îmi apăruseră și ele, în 1981, desigur doar o parte din ele: Muzeul Poetului. Așa se face că la nivelul lui Decembrie 1989, deci în 20 de ani de la debutul editorial, reușisem să public, oriccât ap părea de ciudat un număr de 8 cărți. Mă minunez eu însumi, uneori. Dar se vede treaba, ce nu reușește omul, reușește răbdarea lui.
6. I.F.T.: Se vorbește despre mentori – discipoli (epigoni). Ce personalități v-au marcat calea literară?
I.L.: Nu poate fi vorba de mentori, în ce mă privește, din păcate; spun asta cu oarecare îndoială, ca în orice domeniu delicat, unde nu înțelegi bine nici ce se întâmplă cu adevărat, cu atât mai puțin ce s-ar fi putut întâmpla dacă s-ar fi ivit un factor stimulator, în cazul acesta un mentor. La școala Ionașcu l-am avut bun profesor de română pe D. Câlniceanu, care mă aprecia îndestul. Idem, la liceu, cu dl Ungureanu și cu dna prof. Maria Ungureanu. Dar nu mai mult. Nu am avut discuții în particular cu acești respectabili dascăli, nu am primit îndrumări etc. Și vreau să spun cu obidă că am făcut liceul într-o vreme neprielnică emulației, așa că nu am participat la vreun cenaclu literar, la alte forme de manifestare literară, de vor fi foat, în Slatina. Foarte trist. Desigur, citeam tot ce se putea citi pe atunci, fără alegere, fără îndrumare, ca să nu mai spun că în anii 50 dirijismul cultural era la cote criminale; biblioteca liceului era sigilată, de nu știu când... Nici în anii studenției n-am participat la cenacluri literare; dar de data asta aveam librăriile, bibliotecile, revistele literare, câte și cum apăreau pe-atunci. Și am avut norocul să-i zăresc pe stradă pe Cezar Petrescu, pe Sadoveanu, pe Ion Barbu, iar pe Păstorel în aula de la Drept, conferențiind despre Topârceanu. Apoi pe G. Călinescu, la Ateneu, pe catafalc, la fel pe Tudor Arghezi. Nu am uitat acele momente.
7. I.F.T.: Mai este nevoie astăzi de o atitudine civică a literaturii?
I.L.: Răspuns subînțeles: Da, mai este nevoie de atitudine civică, nu numai în literatură, ci în toate formele de cultură. Cultura este formativă, prin însăși mnirea ei, în orice etapă a evoluției sale, de la începuturi și mereu, în continuare. Generația de azi și de mâine se formează într-un mediu cultural care depinde nu doar de produsele culturale ale momentului ci și de moștenirea pe care au edificat-o antecesorii. Acestea toate se regăsesc în mesajul umanist, pozitiv, constructiv al culturii unei nțiuni. Din păcate, evoluăm spre supra-producție, spre o societate consumistă, unde precumpănește publicitatea, fapt care duce la scăderea nivelului cultural general. Nu spun mai mult, însă îngrijorarea noastră e la cote maxime.
8. I.F.T.: Care este raportul dintre cetățean (cititor) și scriitor? Dintre scriitor și autoritate?
I.L.: Aceste raporturi, cum le numiți, s-au disipat, sau poate s-au abstractizat cumva. În prim-plan s-au instalat mijloacele de comunicare în masă; televiziunea, internetul, ele ocupă atenția cetățeanului, a fostului nostru cititor. Cu autoritatea ca atare s-au întrerupt toate legăturile, inclusiv susținerea financiară. Uniunea Scriitorilor, care pe vremuri avusese o substanțială susținere din partea statului comunist, care își răsplătea condeierii ”angajați” pe linie, iar celor nealiniați le dădea drepturile de autor (nu aduc vorba de cei vreo 400 de scriitori care au făcut detenție politică! Unul dintre Proiectele mele culturale, asumate de Uniune se numește: Memorialul scriitorilor români încercerați sub regimul comunism, aprobat în 2008 și aflat de atunci în suspensie...)
9. I.F.T.: Au trecut, iată, aproape două decenii din mileniul trei. Ne aflăm deja în epoca post-informațională. Ce rol mai are literatura în general acum, literatura română în special?
I.L.: Cu numai 2-3 decenii în urmă, cartea reprezenta un mijloc foarte important de comunicare a mesajelor personalizate. Cartea unui autor de oarecare prestigiu, (cucerit prin cărțile deja publicate, trase în tiraje de masă, deci în mii și sute de mii de exemplare, în cazul României), apărea în librării și pe toate tarabele, ajungea în absolut toate bibliotecile orășenești, comunale, școlare etc.; luai cartea, o citeai în tihnă, te pătrundeai de frumusețea artei, de mesajul ei umanist. Acest privilegiu a dispărut, fără urmă și fără întoarcere, din păcate. Cărțile unor autori importanți apar acum în tiraje de câteva sute de exemplare; ele nu sunt de găsit în librării, care și ele sunt pe cale de dispariție;  cărțile noi nu se citesc, nu se referă despre ele, trec absolut neobservate, mesaje lansate în pustiu... Putem să ne prefacem că nu vedem aceste lucruri? Despre ce influențare a cetățeanului mai poate fi vorba, când cartea nu mai are nicio șansă să ajungă în mâinile cititorului, care poate nici nu și-o mai dorește, iar de-ar avea-o în față, printr-o minune, ar împinge-o de-oparte, cu ochii pe sticlă, cu o mână pe mobil, cu cealată pe tabletă? Poate în ideea că o carte poate să mai aștepte... Da, cartea are această putere: să aștepte. Cu precizarea: pe alții...
I.F.T.: Sunteți, încă, bănuiesc, un mare iubitor de parfum de carte proaspătă. Ce ne pregătiți în acest sens, stimate Domnule Ion Lazu?
I.L.: Poate s-a înțeles acest lucru simplu, sau măcar el este de bănuit, din cele ce am spus până aici: că în cazul meu anume, scrierea unor poezii, a unor romane, a cărților de eseuri și de memorialistică (inclusiv apariția unor albume de artă fotografică) nu reprezintă încercări disperate de a ajunge la faimă, la glorie etc.; m-a ocolit ambiția de a-mi face un nume de neevitat în literatura română. Știu prea bine ce înseamnă și gloria momentului, dar și uitarea care șterge totul în urmă. Erele geologice vin de foarte departe și merg înainte, cu sau fără noi... Literatura mea a fost și este în continuare mai ales o modalitate de a mă dumiri eu însumi în legătură cu misterele firii umane îndeobște, în care caz persoana mea nu reprezintă decât terenul unde îmi exercit cercetările, tatonările, întrebările. Mă interesează misterul firii umane, în general, acest miracol pe care l-am admirat din toate puterile. (Alții nu scriu decât despre mizeria ființei umane. Or, ”eu sunt de cealaltă parte”, cum sună un vers al meu, din tinerețe.). Sunt multe alte mistere pe care aș fi vrut să le descifrez, cel al cosmosului, al materiei, iar mai cu deosebire cel al oricărei ființe însuflețită de viață. Poți spune că știi și înțelegi ce se întâmplă cu peștii, cu păsările, cu viețuitoarele pădurii, cu insectele fără nume și număr? Am hălăduit vreme de patru decenii pe dealurile, prin munții și pădurile țării și nu m-am săturat să privesc cu o mie de ochi în jurul meu. De m-aș fi întâlnit cu vreo fiară spăimoasă a pădurilor noastre, nu cu groază aș fi privit-o, ci cu imensă curiozitate. Numai că fiarele pădurii îl simt de la mari depărtări pe om și se feresc din calea lui...
Ce pregătesc, ce cărți am în proiect? Poate ar fi mai potrivit să evit această întrebare. Pentru simplul motiv că răspunsul ar putea să pară nerealist, de nu chiar neverosimil. Totuși, pe site-ul Uniunii Sriitorilor sunt postate linkurile a vreo 5 proiecte culturale ale subsemnatului. Vă veți dumiri singur dacă sunteți curios. Și am finalizat un număr de 4-5 volume memorialistice, care ar putea să apară în următorii ani, după împrejurări, după puterile financiare ale familiei, cum altfel? Iar în rest, țin câteva rubrici culturalke pe blogul meu de scriitor și fac acest lucru zi de zi, , fără o singură întrerupere, de vreo 7 ani deja. Printre altele, din această stăruință a mea a rezultat Calendarul scriitorilor români, 3 volume, cca 2000 pagini, format academic. Despre Proiectele mele culturale am amintit, nu mai insist.

 (apărut în revista OltArt, iulie 2018)



Ion Lazu: Fericiții orașului, II



  

duminică, 12 august 2018


Scriitorul zilei 12 august Nicuţă Tănase, n. 12 aug. 1924 - d. 15 sept. 1986

 
Imagini pentru nicuță tănase imagini        

       Fiul lui Anghel Nicuţă, vânzător ambulant şi al Anei Moldovan, s-a născut în periferia bucureşteană, a urmat o şcoală de ucenici, devenind lăcătuş, repartizat la uzina din Avrig, apoi la cea din Hunedoara. Unde debutează în 1954 cu schiţe satirice şi versuri. Va face Şcoala de literatură, 1951, şi va colabora la nenumărate ziare şi reviste ale vremii, începând cu vestita Urzica, devenind între timp scenarist la Televiziunea română şi redactor la Scânteia, de unde s-a pensionat medical. 
A scris povestiri pentru copii, în stilul umoristic al lui Şalom Alehem şi al altor autori proletari, traduşi la noi în stil mare, în anii 50-60. Tradus el însuşi, la acea vreme, în nenumărate limbi străine. Niciodată ca în acei ani 50-60 nu va fi fost în întreaga lume o nevoie mai mare de literatură de acest fel (despre copilărie şi adolescenţă), care să prezinte omul simplu, neajutorat în faţa vitregiei vieţii (în primul rând a sărăciei, foamei, înapoierii...), totuşi încrezător în om şi dornic să-şi cucerească un loc onorabil, conform exigenţelor morale de pe-atunci, ocolind violenţa, necinstea, ticăloşia... Majoritatea scrierilor lui Nicuţă Tănase sunt la persoana întâi, accentuat autobiografice şi narează peripeţii din lumea mahalalelor bucureştene şi ale vieţii uzinale, descrise şi de alţi scriitori, precum Eugen Barbu, Teodor Mazilu, Dumitru Alexandru, de alţi mulţi condeieri  care s-au folosit de amintiri şi observaţii personale spre a prezenta lumea pestriţă, chiar dubioasă a periferiei, foşgăind de şuţi şi escroci, însă totul relatat cu umor, cu bonomie, cu uimirea copilului ce deschide ochii asupra vieţii şi, desigur, pe unde se ivea ocazia, cu "critici" la adresa vechilor rânduieli capitaliste, a stăpânilor exploatatori şi nemiloşi, dar şi a metehnelor unor adolescenţi încă neîncadraţi pe drumul noii societăţi socialiste, în edificare. Aparent adresate copiilor şi tineretului în formare, povestirile unui Nicuţă Tănase, ca de altfel şi piesa sa Băiat bun dar... cu lipsuri, care a ţinut afişul ani şi ani,  erau citite/vizionate şi de oameni în toată firea, ocazional sau în căutare de secvenţe umoristice prinse într-un ambalaj sentimental, fără atenţie specială asupra mesajului moralizator al textelor.
P.S.: O foarte  frumos scrisă evocare a lecturilor din cărţile lui Nicuţă Tănase, postată la comentariile acestui autor, este cea a delicatului om şi subtilului poet, prietenul Florin Hălălău - text pe care vă invit insistent să-l citiţi aici :  http://www.poezie.ro/index.php/article/55544/Un_scriitor_uitat. Desigur vă veţi simţi tentaţi să intraţi imediat pe blogul său de scriitor. Auguri!

Opera literară M-am făcut băiat mare, 1954; Muzicuţa cu schimbător,1956;  Acţiunea P. 1500,1957; Cine a pierdut o verighetă? (în colaborare cu Silviu Georgescu),1957; Derbedeii,  1957; 1961; Astăzi e ziua mea,  1959; Am fugit de-acasă,  1961; Ce oameni, domnule!, 1962; Băiat bun, dar... cu lipsuri,  1963; Plec la facultate, 1964; Fără minuni, Doamne!, 1967; Cruce de ocazie,  1969; Lume, lume, soro lume!,  1971; Eu şi îngerul meu păzitor - Mitică, 1972; Sus mâinile, domnule scriitor!, 1972; Destăinuirea marilor secrete, 1974; Ghidul superstiţiosului (12 + 1 zodii), cu ilustraţii de Tia Peltz, 1974; Carte de explicare a viselor,  1975; Răpirea ucenicului nevrăjitor, 1976; Fără înger păzitor sau Cum am ajuns scriitor, 1977; Un băiat de nădejde (în colaborare cu Virgil Stoenescu), 1977; Telefonul de la ora nouăsprezece,  1979; Portrete în aquaforte, 1981; M-am făcut... tată mare, 1984.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicu%C8%9B%C4%83_T%C4%83nase
 http://jeanbica.blogspot.ro/2009/06/nicuta-tanase-uitatul-mic-scriitor-mare.html
http://www.crispedia.ro/Nicuta_Tanase




Poezia zilei: Marta Petreu, n. 14 martie 1955

Marta Petreu.jpg

Rugăciunea de dimineață

Eu am mizat pe poeme. Am mizat
pe cărţi savante deştepte
am mizat pe zeci de alte prostii din hârtie. Zadarnic.
Eu am vrut să am un copil. Şi nici un bărbat
nu şi-a lăsat vie sămânţa rod să crească în mine
Am mizat pe iubire. Nici un bărbat
nu m-a vrut pe mine femeie
(poate soră mamă femeie de casă
poate iarbă de mare poate cârpă de praf)

Am mizat pe câteva lucruri calde ale vieţii. Degeaba
Totdeauna degeaba

Acum mizez pe nimic. Nu-mi mai pasă
În solzii mei de peşte stau ca o spadă de oţel
Liberă sunt: nu am suflet. Nici o speranţă
Nimicul creşte. Creşte nisipul
Creşte lumina. Pielea mea s-a făcut transparentă
ca apa. Văd prin carne oasele mele subţiri
mlădioase ca lemnul de sânger. Îmi văd scheletul
Văd mineralele pure. Calciu. Fosfor
Fier şi magneziu. Argintul din glezne

Peste un secol
voi fi un nor de atomi. Liberi de suflet
Liberi de sens

Domine. Tată. Vreau
niciodată să nu mai am trup. Niciodată
suflare de viaţă
Nu trup de om. Nu destin de femeie. Nimic
Doar nimic.
Un nimic ce nu-şi aminteşte. Fără durere
Domine. Un nimic în nimicul căderii.


(preluare de pe Internet) 


Alţi scriitori:
Ion Ghica, n. 1816-22 aprilie 1897
Al. Sahia, 9 oct. 1908 - m. 12 aug.1937   


NOTĂ: 
Reamintesc faptul că un număr de 22 cărți de Ion și Lidia Lazu se pot descărca spre lectură, (contra unor sume modice) de pe acest link:

https://www.hoferlife.at/de/search?sort=relevance&q=Ion+Lazu&facetCategoryCode=ebooks&page=2




Interviu Ion Lazu- Ioan Florin Tuinea, apărut în OltArt, iulie 2018

Ioan Florin Turnea: Aventura Dv. existențială a început sub pecetea unui spațiu mirific românesc – Basarabia. Cum v-a marcat copilăria și prima adolescență această vecinătate spiritulă de înaltă calitate?
Ion Lazu: M-am născut pe malul drept al Nistrului și pe tărâmul magic al limbii române – acestea sunt primele lucruri pe care le-aș spune atunci când sunt întrebat despre baștina mea (o altă exprimare basarabenească).  Dintr-o familie de români cu rădăcini adânci în trecutul neamului nostru – părinții mamei mele veneau din familii cu numele Ciobanu, Bordeianu – cum nu se poate mai grăitoare în sensul acesta. Am părăsit comuna natală Cioburciu la mijlocul lunii martie 1944, cu Ordin de Evacuare emis de administrația antonesciană, care întocmise o listă cu fruntașii satului, căci frontul se apropia – și era deja știut care vor fi primele victime la venirea sovieticilor, căci exista precedentul Cedării din 28 iunie 1940; în acel caz, (satul nostru fiind ocupat peste noapte, încât absolut nimeni nu s-a putut refugia), tatăl meu a fost recuperat din convoiul deportaților de către noul primar, care a insistat pe lângă autoritățile rusești că pentru cooperativa sătească are nevoie expresă de numitul Grigore Lazu, fără de care nu se va putea descurca.
În momentul refugiului din 1944 eu nu aveam decât 4 ani și două luni, însă ceva din mine, poate o străduință recuperatorie, m-a ajutat să refac niște imagini și amintiri din acea fragedă primă copilărie: satul de pe malul fluviului, casa noastră, familia, curtea școlii de sub noi, alte imagini și senzații începătoare  – imagini de mare preț și pentru mine cu funcție identitară, în contextul dat, și care altfel s-ar fi risipit în neantul uitării. Cândva, cu oricâte eforturi, le-am recuperat și după aceea n-am mai vrut să le pierd niciodată. Am avut l mine mica-mi colecție de imagini la purtător, dacă se poate spune asta.  Și mai este ceva care musai să fie punctat aici: refugiul în sine, această rupere de baștină, părăsirea locului natal și continuarea vieții în cu totul alt context, la vreo mie de km distanță, printre străini, fie ei și tot români, este o traumă prea mare, practic fără egal într-o viață de om. Răni pe veci nevindecate, amintiri asupra cărora eu și ai mei am revenit iar și iar, ca într-o obsesie. Nu mai e cazul să adaug: toate micile și mai marile nemulțumiri ale vieții, chiar și cele inevitabile, indiferent de locul unde te-ai afla, capătă în sufletul refugiatului o conotație anume, se transformă în frustrări venind toate dinspre motivul refugiului. Nu neapărat ca o răstălmăcire, spun acum, ci ca o potențare a nedreptăților vieții. O parte din aceste adevăruri și oprimări sufletești fac obiectul romanului meu Veneticii, aflat acum la a patra ediție – și pentru care am primit Premiul Opera Omnia, 2014.
2. I.F.T.: Există uneori impreciziuni de istorie literară în ceea ce privește debutul unui scriitor. Dv ce ne puteți preciza în acest sens?
I.L.: Da, debutul scriitorului, vocalizele necesare pentru a-și drege glasul (pe hârtie)... În ce mă privește, a fost vorba de un debut mai amânat, prin comparație cu al colegilor de generație. Sunt mai multe explicații, de fapt un context care a gestionat amânarea afirmării mele ca scriitor. Poate cel mai important ar fi chiar tipul meu de personalitate, firea mea introvertită, poate o autoexigență anume, ceva plasat între neîncrederea în propriile forțe și puterea de a aștepta ca lucrurile să se limpezească în mod firesc (și favorabil). Era deci în primul rând dorința de a-mi cunoaște disponibilitățile, mai înainte de a mă prinde în competiția cu ceilalți.
3. I.F.T.: Orice om, se apune, are un Destin. Uneori se întâmplă ca acesta să nu poată fi urmat datorită conjuncturilor (soliale, familiale, economice etc.) Aici intervine opțiunea. Ce rol a jucat (joacă) aceasta în viața Dv? Vă pun această întrebare pentru că, deși Dv erați răscolit de ”morbul” literaturii, ați optat pentru o pregătire în domeniul geologiei.
I. L.: În fapt, opțiunea mea la terminarea liceului a fost nu neapărat geologia, ci o viață în mijlocul naturii, în mod expres la munte, care mi se păruse raiul pe pământ. Am mai explicat asta, în Himera literaturii, 2007: în vacanța clasei a IX-a, directorul de atunci, dl Gh. Ungureanu, care îmi era și profesor de română, m-a inclus într-un grup care a mers în tabără în zona Iezer-Păpușa din Făgărași. Mă remarcasem la orele de literatură, asta ar fi o posibilă explicație a selectării mele; confirmată de faptul că la focul de tabără din final am fost rugat să citesc un text despre vacanța noastră la munte. Succes îndoielnic, mi s-a părut, căci eram emoționat de prezența unor colege de la liceul de fete; și citisem cu dificultăți, la lumina focului de tabără. În schimb, trăirile mele la nivelul golului alpin, cu creasta Făgărașilor sub priviri, fuseseră fără egal. Nu mi-a mai trebuit nimic altceva ca să optez pentru geologie, despre care în realitate nu știam nimic precis.Și cum să fi aflat, în cei trei ani de liceu de tip sovietic (nici nu se mai numea liceu, ci Școala medie), în care nu am învățat Geografia României, ci pe a URSS, nici Istoria României, ci Cursul scurt de istorie a PC(b)US, nu Zoologia ci Bazele Darvinismului?! Este strictul adevăr – dar cine își mai aduce aminte?
4. I.F.T.: Bănuiesc că ați făcut un lung ”antrenament” al scrisului. Care sunt primele dv încercări literare?
I.L.: Primele încercări literare au fost după terminarea facultății (pe cele din liceu și din studenție nici nu le iau în calcul: epigrame, șarje amicale, poezii ocazionale, ori compuneri precum cea de la Cabana Voina-Făgăraș, sau o lucrare tematică pe care după ani de zile am zărit-o într-o vitrină a liceului...)

Am trimis câte o poezie sau două la Luceafărul și la Gazeta literară, la revenirea din prima mea campanie, 1961 - erau pe atunci singurele reviste de profil - și am primit bune încurajări de la Mihu Dragomir și de la Geo Dumitrescu, renumiții deținători ai respectivelor rubrici, spre care se îndreptau toate speranțele și disperările  aspiranților la Muze. Mi s-au reprodus poeziile cu pricina. Erau ca și publicate, însă la Poșta redacției... Am considerat că e de bun augur și am perseverat, în stilul meu: scriind și amânând. Iar la sfârșitul anului 1964 au debutat cu două poezii în nou-apăruta revistă Ateneu de la Bacău. Și a început o mai lungă colaborare cu echipa de la Ateneu, unde îmi erau favorabili scriitorii Radu Cârneci, G. Bălăiță, Ovidiu Genaru, Sergiu Adam, și unde i-am cunoscut pe alți câțiva actanți precum Ioanid Romanescu, Horia Gane, Constantin Călin, Calistrat Costin.

Va urma 



Ion Lazu - Fericiții lumii....