vineri, 20 aprilie 2018


Scriitorul zilei: Adrian Maniu,  n. 6 februarie 1891- d. 20 aprilie 1968
      
 

Din părinţi ardeleni, s-a născut la Bucureşti. Şi-a făcut studiile la 
liceele Gh. Lazăr şi Matei Basarab. A urmat Dreptul, probabil la 
insistenţele tatălui său, profesor universitar la Drept, dar nu a 
practicat niciodată. 
Colaborator la publicaţiile interbelice, mai întâi simboliste, apoi 
avangardiste (cu Ion Vinea, cu Tristan Tzara, apoi tradiţionaliste,  
ereu în căutarea formulei lirice personale; a debutat cu versuri  
simboliste: Figuri de ceară, 1912. A făcut parte din gruparea  care 
a fondat revista Gândirea, împreună cu Lucian Blaga, Nichifor  
Crainic, Cezar Patrescu etc. A scris şi proze fantastice, strânse în  
două volume: 1930 şi 1935.
A tradus intens din scriitori francezi, dar şi din marii ruşi: Puşkin,  
Lermontov,Griboedov. A ţinut rubrici de actualitate literară şi 
cronică  plastică, a colaborat intens la radio, a fost  şi regizor de 
teatru la  Craiova, inspector al teatrelor etc.  
Opera: Salomeea, 1915; Lângă pământ, 1924; Drumul spre stele
1930,  Cartea ţării, 1934; Cântece de dragoste şi moarte, 1935.
S-a creat o oarecare vâlvă în lumea literaţilor la mijlocul anilor 60, 
când poetul a fost recuperat,  apărându-i o antologie de versuri, 
apoi Scrieri, I  şi II. Cam în aceeaşi perioadă când reveneau Blaga 
şi Voiculescu. Prilej de  supralicitări, de speranţe lirice doar în parte 
confirmate.
  
Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale 
17 aprilie 2007:(...) Revin la staţia dinspre Panduri, iau pe 385 în 
sens invers, de la Izvor plec pe cheiul gârlei pe jos, ajung la Sf. 
Elefterie, merg pe stradă în sus şi ajung la nr. 26, asta înainte de
biserica veche, rămasă în mijlocul străzii; o vilă gard în gard cu o 
şcoală de  cartier, interbelică după stil, cam ca a lui Pompiliu 
Constantinescu, însă mai mare, în imobil este o firmă de 
instrumentar medical.
Sun, merg la subsol, mi se spune că patronii sunt şi proprietari – 
iau telefonul lor, fax, e-mail. Fac poze cu vila unde a locuit poetul 
Adrian Maniu, atâta vreme ocultat de regimul roşu. Dau ocol 
bisericii, tot Sf.Elefterie, dar cel vechi, de curând renovată. Din 
păcate închisă la această oră. Ies la staţia metrou Eroilor şi revin 
acasă. O zi nu chiar aşa de rodnică, îmi spun. Şi nici măcar nu am 
trecut de jumătatea listei.  
 1 mai 2007: (...)În str. Plantelor 9, vreau să pozez de aproape placa 
lui  Eminescu, dar la fereastră se mişca o tânără şi observând ce 
vreau să fac l-a chemat îndată pe taică-său, un domn nu prea tânăr, 
foarte gras. Vin ambii la fereastră, se inflamează, mă alungă de acolo,
 precum că nu pot fotografia decât cu acordul lor. Să te cruceşti, nu 
alta! Să se fi adăugat încă o pagină la cumplitul dosar al năpăstuirii 
poetului naţional? Nu voisem decât să adast puţin în preajma locului 
supliciului său. Şi această izbucnire ignobilă... Cine sunteţi voi, 
troglodiţilor, ce legătură aveţi cu poetul naţional şi cu ce drept îmi 
interziceţi să fotografiez placa lui memorială?! 
Trec pe la nr. 50 de pe str. Plantelor, socotesc unde să-i punem placa lui Adrian Maniu, desigur nu la intrare, lângă firma de vinuri, ci spre intersecţie, într-un loc bine ales, căci imobilul are în acea parte dinspre răscruce o formă semicirculară, neobişnuită. Familia s-a împotrivit din răsputeri variantei cu placa memorială în Sf. Elefterie: Înţeleg că acolo poetul a trăit în a doua parte a viaţii, cu o altă soţie, pe când prima soţie şi cei doi copii au rămas în Plantelor 50. Ca de altfel şi sora poetului, pictoriţa Rodica Maniu, cu soţul ei, tot pictor, Samuel Muntzer.
 
Poezia zilei,  Adrian Maniu

Alt cântec

Sufletu meu, nufăr pe ape,
Gându de-acum, val moleșit,
Viata-n zadar vrea sa mă-ngroape.
Totu-i sfârșit.
 
Dragostea mea, apa înceată și verde
Intre nămoalele moi,
sufletu meu, albele foi își pierde,
albele foi ...
 
Cad înserări, triste,-n târziu lâncezite;
palide zări. Soare rănit
trimite nopții pe nesimțite
somn vestejit.
 
Stelele, vechi luminițe de ceară,
doru trecut din pierdut înnoiesc,
moarte destine din tine-au să ceară
jocu firesc.
 
Sufletu-nfrânt – intră ca nufăru-n ape,
Tot mai adânc, în el adâncit ;
Totu-i departe, totu-i aproape ... tot
In sfârșit.
 

Alţi scriitori:
Dan Horia Mazilu, n. 1943
Mircea Florin Şandru, n. 1949
Monica Lovinescu, m. 2008 


Poezia zilei. Viorel Lică, (d. 16 aprilie 2017)









Ion Lazu - Veneticii, fragment: Cu covorul în spate...

 


- L-aţi văzut pe moldoveanul cu covorul în spinare? Tare-i greu să fii sărac şi flămând, prin străini. Să dai mândrețe de covor pe un pud de grăunțe –și să pleci cu ele degrabă, tocmai în fundul Moldovei, unde așteaptă copilașii flămânzi, nevasta, bătrânii care încă n-au murit… Să vă spun însă o întâmplare hazlie, ca să mai uităm de marea supărare… Zice că pe un om l-a prins noaptea la drum, de unde va fi venit. Noapte de-a binelea şi el în câmp. Zăreşte o luminiţă, undeva, îndeamnă la drum: dă de o casă mai răzleţită, la marginea unui cătun. Bate la poartă, cere găzduire pentru noapte. Da gazdele erau două femei, mama şi fiică-sa. Îi pun aşternut să se culce, într-un colţ al tindei. Însă ele se tot învârteau în jurul cuptorului, pe tăcutele, vezi că aşteptau să se coacă pâinea. Se face timpul, scot ele pâinile, da mirosea aşa frumos de-ţi lăsa gura apă. Străinul se foia acolo, în aşternut, cum vă foiţi voi acum. Li se face milă de drumeţ, se vor fi socotit: De obosit ce-a fost, s-a trântit fără să mai îmbuce un dumicat. Sau nici nu l-o fi având în straiţă. Cea mai în vârstă prinde glas: Străine, dacă tot n-ai adormit, poate ţi-ar prinde bine o îmbucătură de pâine, ia de colea, că e coldă-aburită, abia am scos-o… Îi întinde o pâiniţă. Omul o mănâncă pe dată şi tace, în colţul lui, nici mulţam nu zice. Ce-i drept, se nimerise o pâine mai micşoară. Femeia mai bătrână, că ea era stăpâna casei, îşi face socoteala: Nu s-a săturat, de aceea nici nu zise mulţam. Şi îi mai dă o pâine, cu gând să-şi facă pomana întreagă. Omul o mănâncă şi pe aceea şi tace. Îi mai dă o pâine. O mănâncă, tace. Şi în felul ăsta le-a mâncat toate cele şase pâini, câte scoseseră din cuptor. Dacă a văzut că nu mai primeşte nimic, s-a culcat în cotlonul lui, a dormit bine, s-a trezit de cum au mijit zorii, că se ştia la drum lung. Când să-şi ia ziua bună de la gazde, zice: Pe mine mi-ţi ierta, aseară eram de la drum şi am mâncat ca un om bolnav… Femeia mai în vârstă, auzind asta, ridică mâinile îngrozită şi spune: Apăi când te-i face sănătos, rogu-te să nu dai pe-aici…
Şi Vera o dă pe râs. Copiii râd şi ei, care mai de care, minunându-se.

Vară. Vacanţă. Cu caprele pe vale, ei doi, băieţii mai mari. Amândoi de dimineaţă, amândoi după amiază, ca să se joace pe săturatelea. Dând caprele cu rândul. Însă cu caprele, rândul îţi vine una-două. N-a prea greşit cine a zis despre capră că e animalul dracului. În tot satul nimeni nu mai are capre, cu care să le împreuneze, iar ciobanul Didu nu le primeşte în turmă.
Când eşti mai prins în joacă, trebuie să te întrerupi, să dai fuga după împieliţatele de capre, care sar gardurile, strică tot. Îţi ridică în cap satul!
Ce bine îi prinde că îl are totdeauna în spate pe Mihăiţă, care, nu doar că e cu doi ani mai mare, însă este în frunte la toate jocurile, nu numai la carte. Nici un joc nu începe şi nu se încheie decât la voia lui. Comanda la mine! De unde  o fi auzit vorbele astea? Băieţii de pe vale îl ascultă fără crâcnire. Comandatură  aşa îi spun toţi şi Mihăiţă nu se supără. Lui Andrei nu-i convine că fratele lui e poreclit, însă pe de altă parte e mândru că nimeni nu i-o ia înainte. Împarte copiii în două tabere, îi pune să tragă de capetele unei funii, iar pe Andrei îl bagă de fiecare dată în echipa care o să câştige…
Lui Mihăiţă toate îi ies de minune, din prima încercare, cu o nespusă uşurinţă. L-a văzut pe Gogu, un flăcăiandru, fratele mai mare al ţigăncii Aurica, dând cu ciomagul într-o piatră pe care o aruncase în sus. A mai încercat Gogu o dată, de mai multe ori, dar piatra cădea alături, în cărare, ruşinată parcă şi ea. Atunci Mihăiţă i-a luat ciomagul, a cules o piatră dintre cele căzute pe jos, a aruncat-o în sus şi, minune: piatra se înălţă binişor, stătu o clipă bună în cumpănă şi porni apoi lin către pământ  (Andrei ar fi putut să jure că toţi copiii din preajmă o văzuseră cu ochii lor!); apoi se auzi vâjâitul ciomagului, izbitura şi piatra ţâşni ca din puşcă. Se uitau zadarnic după ea copiii, n-o mai văzură căzând, nici n-o auziră rostogolindu-se pe pantă şi prinseră să-şi dea cu părerea dacă se oprise în vreo tufă de la poalele dealului, dacă picase direct în gârlă sau trecuse dincolo, înfigându-se în vreuna din găurile prigoriilor din mal…
Va urma