19 martie: Ion Barbu, n. 19
martie 1895 - d. 11 august 1961
Din ceas, dedus...
Din ceas,
dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin
oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea
cirezilor agreste
În grupurile
apei, un joc second, mai pur.
Nadir latent!
Poetul ridică însumarea
De harfe
resfirate ce-în sbor invers le pierzi
Și cântec
istovește: ascuns, cum numai marea,
Meduzele când
plimbă sub clopotele verzi.
Timbru
Cimpoiul veșted
luncii, sau fluierul în drum
Durerea
divizată o sună-ncet, mai tare…
Dar piatra-n
rugăciune, a humei despuiare
Și unda
logodită sub cer, vor spune – cum?
Ar trebui un
cîntec încăpător, precum
Foșnirea mătăsoasă
a mărilor cu sare;
Ori lauda grădinii
de îngeri, cînd răsare
Din coasta bărbăteasca
al Evei trunchi de fum.
***
Fiu al unui
magistrat care şi-a latinizat numele (Barbu-Barbilian), matematicianul ce va
aspira în aceeaşi măsură şi la laurii poeziei şi-a repus în circulaţie, la
sugestia lui Eugen Lovinescu, adevăratul nume: Barbu. (Totuși, unii l-au crezut
armean, de unde susțineri nefondate, chiar penibile.)
Se născuse la
Câmpulung Muscel, dar cum funcţinarii din justiţie se perindau dintr-o urbe în
alta, viitorul matematician şi-a făcut liceul la Giurgiu (1914-1921), unde l-a
avut coleg pe Tudor Vianu. O întrerupere a studiilor pentru perioada
războiului, când este sub arme. Se făcuse remarcat prin colaborările la Revista
matematică, iar după ce termină Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, cu o
recomandare din partea marelui său mentor Traian Lalescu face o
perfecţionare la Gottingen-Germania, unde împreună cu mai vechiul ortac
Vianu au dus o viaţă... trepidantă. După 3 ani revine în ţară. Un doctorat în
1929 şi va face o carieră de mare matematician la catedra Universităţii, cu
descoperiri ce-i poartă numele: "spaţiile barbilian".
În paralel se
făcuse remarcat şi ca poet, totul plecând anecdotic, de la un pariu cu Vianu,
făcut în timpul unei excursii: că se va prezenta cu un caiet plin de poezii.
Mai târziu va mărturisi că ambele vocaţii au coexistat în personalitatea sa,
aşa încât în locul unde matematica devenea prea rigidă eul creativ se livra
poeziei. Singulară în peisajul liric, de o maximă concentrare şi abstractizare,
considerată ermetică şi chiar mai mult de-atât, frizând încifrările şaradei,
poezia sa reprezintă o cotitură destul de strânsă în evoluţia literaturii
interbelice, o trecere cu deosebire abruptă de la romantismul nostru întârziat
la modernismul pe care în Occident îl practicau Stephan Malarme, Paul
Valery. Să nu uităm că pe o altă scurtătură se aventurau
avangardiştii propriu-zişi, însoţiţi de mare hărmălaie, ca să-şi uite de
frică...
Poezia sa,
publicată în reviste de primă linie, a fost adunată în două volume: După melci, 1921 şi Joc secund, 1930. Deajuns şi
atât. Căci impactul liricii sale a fost fără precedent, stârnind admiraţie,
contestări şi o vie dezbatere în lumea intelectuală a vremii. Practic nici un
critic literar care se lua în serios, în Interbelic, dar şi după război, nu a
avut curajul să eludeze fenomenul, să rămână în afara discuţiei despre poezia
barbiană. Cronicile literare, exegezele, studiile, monografiile cu această temă
au curs şi curg fără oprire. Îşi pusese sigiliul formaţia sa de matematician,
personalitatea sa puternică şi nu în ultimul rând un temperament vulcanic,
autoritar, care nici în viaţă dar nici în scris nu a rămas dator cu o replică
strivitoare, măcar ca intenţie. De la poezia începutului, cu aparenţă
parnasiană, însă impregnată de elanul romantic al vârstei şi nu numai (vezi
chiar sonetul Copacul,
impecabiul strunit stilistic), trece rapid la o poezie ce cultivă baladescul,
balcanismul-orientalismul turcit dâmboviţean, considerat de autor o continuare
a culturii greceşti; (în context merită amintit entuziasmul fără limite al lui
Ion Barbu, la apariţia Crailor
de Curtea Veche, pe care i-a întâmpinat cam în acest fel: În sfârşit,
prosteasca noastră vorbire se căftăneşte...; mai trebuie adăugat că Domnişoara Hus poartă o dedicaţie către Pena
Corcoduşa, eroina din romanul lui Mateiu Caragiale); foarte curând
imprevizibilul autor va ajunge la o poezie ermetică, supusă unor rigori
expresive draconice. Joc secund este rezultatul acestor înnoiri şi
epurări succesive, din care destule piese ale începutului au fost dezavuate de
autorul însuşi. Nu poate fi uitată vehemenţa cu care poetul s-a distanţat de
lirismul care se edifica pe transcrierea sinceră a trăirilor autorului;
el numea aceasta "poezia leneşă".
***
S-a stins din
viaţă în vara când terminam facultatea. Retrospectiv, mi s-a părut a-l fi zărit
de două-trei ori pe trotuarul dintre Matematică şi Filologie. Un om în vârstă,
scund, voluminos, mergând legănat şi agale, echilibrându-se cu o ditamai
serviata pe care o împingea înainte şi înapoi. Pleşuv, alb-coliliu la păr, cu o
teribilă mustaţă pe oală. Dar tot aşa de bine ar putea fi o falsă memorie,
instalată în momentul când i-am văzut fotografia. Un chip pe care nu-l mai
uiţi. Aşa se poate explica de ce fotografiind diverşi trovanţi cu înfăţişări
neobişnuite antropomorfe-zoomorfe (obişnuitul însemnând în acest caz forme
ovale-rotunde-sferice, constituite în jurul unui nucleu de cimentare), am
tresărit când mi-au căzut privirile pe o concreţiune grezoasă care semăna leit
cu poetul. Am făcut fotografia, am intitulat-o Portret Ion Barbu; se întâmpla
în zona Costești-Vâlcea, prin anii 74-75. După vreun deceniu, a apărut albumul
meu de artă fotografică: Natura
sculptează, Ed. Sport-Turism, 1984.
Şi ar mai fi o
scenă, chiar mai ciudată decât relatarea precedentă: cu Ion Barbu pe catafalc,
expus în holul de la Filologie. Dar despre asta îmi amintesc să fi relatat în
altă parte...(vezi romanul Ruptura,
Ed. Albatros, 2004)
Str.
Dr. Carol Davila nr. 65, cartierul Cotroceni. |
Imaginea casei
există și în albumul Literaturile Bucureștiului, BMNLR, 2009
Carolina Ilica, n. 1951
Minune
A scrie un poem e o minune!
E ceva sfînt, ca tot ce
este viu.
De parcă Dumnezeu în
gînd l-ar spune,
Iar eu să îl aud şi
să-l transcriu.
Dar poate mai întîi l-a
tot visat;
Uitîndu-l iar şi iar,
închis în vis.
Iar eu să-mi amintesc
şi, recitat,
Să i se pară, treaz, că
El l-a scris.
Alţi scriitori:
Alecu Popovici, n. 1927
Al. Dima, m. 1979
Ion Lazu - Iarbă, smicele, flori = primăvara!