Scriitorul zilei: Stan Velea; consemnare Salonul de Literatură, III; poezia zilei; fotografii

Scriitorul zilei: Stan Velea, n.29 mai 1933 - d. 30 iunie 2007
      

Doljan din comuna Poiana Mare, din părinţi ţărani, a făcut şcoala primară în satul natal, liceul la Calafat, 1945-1952, apoi Facultatea de Filologie din Bucureşti, secţia slavistică, 1952-1957, după care, ca discipol al lui I.C. Chiţimia va funcţiona la Institutul de Teorie literară G. Călinescu, până la pensionare.  Deosebit de sobru, modest şi tenace, dedicat muncii sale, nu a pregetat să studieze cu acribie fenomenul literar polonez, din perioada evului mediu, trecând prin Renaştere, secolul Luminilor, romantism, realism critic, naturalism, mişcarea literară din Interbelic şi până la fenomenul literar polonez din stricta contemporaneitate. Istoric literar, traducător şi comparatist, făcând munca de cercetare a unei întregi secţii, a tradus în româneşte marea literatură poloneză, a publicat, studii, sinteze, monografii, dând o impresionantă Istorie a literaturii poloneze, în trei volume 1986-1995, lucrare unică în peisajul exegetic european, rivalizând cu cele mai avizate lucrări apărute în Polonia, precum şi studii comparatiste privind confluenţele culturale româno-poloneze şi europene. Statul polonez l-a răsplătit cu nenumărate distincţii culturale.

Opera literară:   Reymont, Bucureşti, 1966; Scriitori polonezi, Bucureşti, 1972; Paralelisme şi retrospective literare, Bucureşti, 1974; Ipostaze europene ale romanului contemporan. Romanul polonez, Bucureşti, 1984; Istoria literaturii polone, Bucureşti, I-III, 1986-1995; Interferenţe literare româno-polone, Bucureşti, 1989; Adam Mickiewicz. Vârstele romanticului patriot, Bucureşti, 1995;

 Universalişti şi comparatişti români contemporani, Bucureşti, 1996; Plămada cărţilor, Bucureşti, 1997; Sienkiewicz, Bucureşti, 1998. Literatura polonă în România. Receptarea unei mari literaturi, Bucureşti, 2001.

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/stan_velea
 http://www.crispedia.ro/Stan_Velea
 http://www.crainou.ro/?module=displaystory&story_id=11188

Poezia zilei

 Lidia Lazu ***

Pe drumul de întoarcere 

Al valurilor   pe nisip

Am găsit o pană de pasăre

Auriu-verzuie

Cenuşiu-albăstruie

Cu vârful tăiat ca de un cuţit

Şi am făcut-o să zboare

suflând asupră-i

aproape la fel de uşor

Ca un copil adormit

9 02 1985

Ion Lazu, consemnare: Salonul de Literatură şi Artă "Rotonda 

plopilor aprinşi", III - Mânăstirea dintr-un Lemn - Galicea.

Şi a venit (cu ploaie generalizată) dimineaţa celei de a treia zi la Rm. Vâlcea - eu hotărât să plec în grabă la autogară, presat de amânarea cu o săptămână a postărilor mele pe blog. Cine nu s-a încurcat într-o acţiune de acest fel, poate nici nu înţelege... Îi comunic asta sculptorului Doru Drăguşin: e ploaie, sunt presat, am mai fost de multe ori la Mânăstirea dintr-un Lemn... N-are nici o legătură, zice, de fiecare dată e ca de prima dată: cu mari emoţii, ca şi neîncepute. Apoi intervine şi Ioan Barbu şi pe loc renunţ la planul meu, poate pentru că între prieteni nu argumentele propriu-zise contează, ci felul în care îţi vorbeşte amicul. Pornim cu autocarul spre Frânceşti, pe Otăsău la dreapta, înainte de Băbeni. Urcăm priporul, pe alei sunt grupuri şi grupuri de vizitatori, toţi sub umbrele. Fac fotografii, de la adăpostul umbrelei, de sub porticuri. Îi spun lui Emil Lungeanu: pe ploaie ies fotografiile cele mai reuşite. Poate nici n-aş şti să-i explic fenomenul - dar mă bazez pe experienţa mea de fotograf de 5 decenii. Asta contează mai mult decât toate teoriile. Şi îmi dau seama că unii s-ar mira dacă ar fi atenţi cum folosesc eu aparatul fotografic, strecurându-l printre ulucile gardului, îndreptându-l spre scorburile copacilor, spre pietrele pe care lumea calcă fără păs. Îi spun lui Florentin Popescu: Ai văzut ce culori au pietrele udate de ploaie? 

Intrăm în bisericuţa de lemn, cea din deal, printre alte grupuri de şcolari, veniţi poate în sâmbăta lor liberă. Ni se spune încă o dată povestea-legenda călugărului care a găsit o icoană într-un stejar multisecular, gros de abia îl cuprindeau 6-7 oameni şi apoi a visat că icoana Maicii Domnului îl îndemna să construiască o bisericuţă numai din lemnul acelui stejar uriaş... (Şi ce stejari, şi astăzi, pe aceste meleaguri! Unul chiar lângă alee - şi nu cred să-l poată cuprinde trei oameni.) Legendă consemnată de Paul de Alep, apoi şi de alţi oameni de carte. Şi aflăm că spre mijlocul secolului XVII, domnitorul Matei Basarab a ridicat la câţiva zeci de metri în aval o biserică de piatră - tabloul votiv ne întâmpină în dreapta pridvorului "bisericii din vale", iar de cealaltă parte a uşii este redat banul Preda Buzescu şi Doamna Păuna, (de unde s-ar deduce că ambii au conlucrat la ridicarea edificiului), cea în care se găseşte şi astăzi icoana minunată. O icoană neobişnuită şi ca dimensiuni, de 1,5 /1,0 m, pictată pe ambele părţi, lucru ce a fost mult mai târziu descoperit, sub căptuşeala protectoare a icoanei. Se află aşezat în catapeteasmă, însă pelerinajul la aşezământul monahal s-a intensificat, se simte nevoia unei biserici mai mari (aflată în construcţie), care să permită expunerea icoanei pe ambele feţe. Icoana a ajuns în mod misterios pe meleaguri vâlcene, adusă nu se ştie de cine, ea este din secolul XIV, provenind poate de la Athos, poate de la Bizanţ -, amănunte ce vor trebui elucidate, deşi fondul problemei nu se schimbă. Lucrările de construcţie la noua biserică s-au oprit, pe moment, deşi e nevoie de spaţiu larg pentru rugăciune. Mă gândesc că marile catedrale s-au edificat în sute şi sute de ani. Credinţa creştină nu este nicidecum o chestiune de azi pe mâine, ci este o permanenţă, ea va însoţi omenirea în veac şi poate o va şi lumina sufleteşte.

Îmi fac de lucru fotografiind icoanele adunate în veacuri de măicuţe, în bisericuţa dintr-un lemn - sunt sute de icoane, pictate de-a lungul secolelor, şi nu te poţi opri să gândeşti la osârdia zugravului de subţire care a stăruit cu lunile şi a pus, o dată cu liniile unor chipuri de sfinţi, o dată cu simbolicele aure ce-i încedrează, toată iubirea de Dumnezeu şi nădejdea întru mântuire - , aşa că nu-mi rămâne timp pentru biserica de piatră - altă dată, îmi spun - aici am venit şi voi mai veni. 

Ni se serveşte masa, maica stareţă ne-a primit cu toată inima, împărţind cuvinte creştineşti. La sfârşit, Ioan Barbu îi acordă o diplomă de recunoştinţă, i-o înmânează academicianul Gleb Drăgan.

Şi din nou în autocar. Convinşi că ne vom întoarce la Rm. Vâlcea, cum scrie în programul manifestărilor.  Însă amfitrionul nostru prodigios, "Nenea Nelu", alias Ioan Barbu ne pusese la cale o ultimă şi mare surpriză, în stare să le eclipseze pe cele precedente: Descinderea la Galicea, o comună vâlceană de pe celălalt mal al Oltului. În sala mare a Casei de cultură, lume luminată, în aşteptarea distinşilor oaspeţi, scriitori şi artişti plastici. Cum avea să declare primarul galicenilor, o onoare nesperată, chiar istorică! - niciodată nu au venit atât de multe personalităţi în comuna lor. Este şi primarul Romeo Rădulescu. Dar aceşti oameni nu au clipă de odihnă? Prezenţa lor pare ubicuă. Se rostesc alocuţiuni, se lansează cărţi: La loc de cinste, o monografie a localităţii Galicea, prezentată de autorul ei, Anton Ceauşescu. Multe aflăm despre trecutul unei localităţi atestată din Evul mediu. De aici s-au ridicat mari oameni, Teodosie Rudeanu, cărturar de seamă al vremii, logofătul lui Mihai Viteazul şi cel mai creditabil cronicar al faptelor acestuia, până la anul 1697. I-a fost sfetnic înţelept şi credincios, l-a găzduit pe Voevod în refacere, l-a însoţit în  Transilvania, a fost ambasador la Viena. S-a stins la două decenii după voevodul său. Ctitorise o mânăstire Schitul Flămânda, înzestrând-o cu toate de cuviinţă şi avându-şi piatra tombală în pridvorul ctitoriei sale. Mai aflăm despre locuitorii galiceni că au dat jertfa supremă în războaiele de Întregire. Şi, fapt semnificativ, că este localitatea cu cele mai puţine infracţiuni din toată ţara. Destoinicia face casă bună cu demnitatea şi buna cuviinţă.

Ioan Barbu, susţinut din ambele flancuri de scriitorii Florentin Popescu şi Constantin Zărnescu, îşi lansează cărţile Centrul lumii şi Îmblânzitorii de ape, despre lucrările hidrotehnice din munţii Lotrului şi din salba de lacuri de acumulare de pe râul Olt. Dl Ionel Votic îşi re-lansează revista Oraşul. 

Sala plină, receptivă, oameni pe care te bucuri să-i ai în preajmă, cu care ai dori să discuţi pe îndelete, pentru a-i cunoaşte. Îi spuneam scriitorului Constantin Zărnescu:  În toate campaniile mele geologice, mi-a fost dat să cunosc oameni simpli, însă cu suflet mare şi împecabili din punct de vedere moral. Acest fapt mi-a redat de fiecare dată încrederea în om şi în viaţă. Numele acestor oameni se află încrustat în memoria mea afectivă, pentru totdeauna.

Ion Lazu: Fotografii din Vâlcea, III

Mrea dintr-un Lemn: Tablou votiv: Matei Basarab şi Doamna Elena

Acad. Gleb Drăgan, Prof.univ. Pompiliu Manea, Primarul Ion Horăscu, C. Zărnescu

Mrea dintr-un Lemn: N. State-Burluşi, Ion Andreiţă, Ioan Barbu, Florentin Popescu

Maica stareţă, Gleb Drăgan, Ioan Barbu, Pompiliu Manea, Preot N. State-Burluşi

Galicea: Ioan Barbu, Anton Ceauşescu, N.State-Burluşi, Ion Horăscu

Galicea: Ion Horăscu, primarul Ion Năfliu, Romeo Rădulescu, ?, C. Zărnescu

Galicea: Ion Năfliu, Romeo Rădulkescu, ?, C. Zărnescu, Ionel Vitoc

Scriitorul zilei: Tudor Ţopa; consemnare: Salonul de Literatură şi Artă, II; poezia zilei; fotografii

Scriitorul zilei: Tudor Ţopa, n. 27 mai 1928 - d. 10 august 2008
 

 Bucovinean din Cernăuţi, dintr-o familie de intelectuali: bunicul profesor la Teologie, tatăl profesor de istorie, mama directoarea Liceului de fete, şi-a început liceul în Cernăuţi dar a survenit refugiul şi a continuat studiile la liceul Sf. Sava şi la Dimitrie Cantemir, apoi Facultatea de Pedagogie din Bucureşti, licenţa în 1957. Profesor, bibliotecar la BCS şi BCU, curator al unor importante expoziţii, apoi cercetător la Institutul de Pedagogie, de unde a şi ieşit la pensie. Scriitor de sertar, cum îl consideră Barbu Cioculescu în evocarea prietenului său, un cărturar inveterat, meloman, om singuratic şi elitist, s-a manifestat ca traducător al unor scriitori ruşi-sovietici, precum Bednâi, Krutilin, Ceakovski sau francezi: H. Taine, Stendhal, H. Focillon, iar ca  romancier a publicat târziu (fapt pentru care este considerat ca făcând parte din Şcoala de la Târgovişte) şi parcimonios, două romane: Incercarea scriitorului, 1975 şi Punte, 1985, prelucrări ale unor jurnale, impresionând prin stil şi compoziţie ingenioasă, dar nemulţumindu-i pe amicii scriitori care s-au văzut "încondeiaţi".  În fond, este reacţia dintotdeauna a persoanei devenită personaj, chiar cu numele schimbat - iar scriitorul, care mereu îşi clamează libertatea condeiului, cade în păcatul de a nu accepta regula simplă a jocului. Se tot întâmplă...

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/tudor_opa_scriitor_i_personaj
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_%C8%9Aopa

Poezia zilei

 Lidia Lazu:  ***

         Caii aleargă şi ploaia-n şiroaie

Curgându-le-n coame

a-nmiresmat tot satul

şi-a limpezit copacii

pun mâna la ureche

să aud paşii tatei

dar ropotul ploii

dar tropotul cailor

dar clopotul cerului

mă poartă pe sus

ca pe-o răstignită

spre poarta

din neant

8 iulie 1983 

Ion Lazu: consemnare - Salonul de Literatură şi Artă "Rotonda

Plopilor Aprinşi", II - Prundeni.

În cea de a doua zi, pornim înainte de orele 10 spre Prundeni. Pentru că mi-am ales cu grijă locul, voi avea posibilitatea să văd pe tot parcursul dealurile din dreapta Oltului, cele pe care le-am bătut cu pasul, ca geolog, în anii 70 ai veacului trecut. Scriu cifra şi  mă ia cu ameţeală... Lângă mine, Constantin Zărnescu, scriitor cunoscut mie chiar pe-atunci, căci de prin satele unde găzduiam musai să merg săptămânal la Vâlcea, pentru aprovizionare, pentru o gură de aer cultural... Avem ce discuta. Îi arăt Băbenii, unde am stat în gazdă la verişoara lui Dragoş Vrânceanu. C.Z este el însuşi din Lădeşti, iar tatăl din Lăpuşata, alte localităţi bătute de mine cu pasul. Ştie că Poetul Cântecelor transhumanţei se trage din ciobani veniţi de peste munţi, din Mărginime. Da, zic, comuna Băbeni chiar are două sate: Băbenii-Ungureni şi Băbenii-Români, eu am stat la Români, pe deal. Şi destul de repede îi arăt amplasamentul Casei de sub Pădure, pe care şi-o ridicase Dragoş Vrânceanu ca să-şi petreacă acolo vacanţele. Familia lui avea acolo un loc, minunat amplasat, chiar sub poala pădurii, care aici, parcă anume, vine mai spre luncă... N-a mai apucat să se bucure de vilişoară.  Pe vremea când Ioan Şt. Lazăr era directorul Bibliotecii judeţene Antim Ivireanu şi se ocupa de sumedenie de acţiuni culturale, înfiinţase un cenaclu cu acest nume: Casa de sub pădure. A fost o iniţiativă interesantă şi a devenit de multă vreme o frumoasă amintire.  Îi spun lui C.Z. că de pe traseele mele de geolog mă abăteam cât se poate de des pe la casa poetului, oarecum de parcă l-aş fi putut întâlni. Pe la casa aceea şi pe sub deal se strecoară un drum de care, ieşind la Şirineasa, comuna natală a lui George Ţărnea. Dar mai înainte de sat, pe-o costişă despădurită, se află o veche biserică, de prin veacul XVII, izolată, părăsită, devastată, căci pe vremea comunismului devenise staul de oi... Zic: Am recuperat un sfeşnic şi i l-am dus poetului Felix Sima, îl mai are şi acum...

Dar am trecut podul peste râul Luncavăţ, acum mă concentrez asupra dealurilor Ioneştilor şi la un moment dat îi spun lui Andreiţă, din spate: Ăsta e dealul urcat de Moşul din romanul meu Rămăşagul. Se apleacă să vadă, sau în amintirea Moşului meu.?..

Şi ajungem la Prundeni. Ne întâmpină "primarul de cinci stele" Ion Horăscu, numit aşa de Ioan Barbu, pentru că se află la al cincelea mandat. Ceva ce cu greu îmi intră în cap:16 ani primar al unei comune, mi se pare o născocire. Însă ce văd, preumblându-ne prin şcoli, grădiniţe, casă de cultură, bibliotecă, cămin de bătrâni, cantină, terenuri de sport şi în localul primăriei mă uimeşte de-a dreptul. Asfalt peste tot, apă curentă, canalizare, gaze naturale. Sălile de grădiniţă, de clasă, cu panouri de încălzire - fixate pe pereţi, de dimensiunea unei table, cu care le-am confundat pe moment, însă albe. Grupuri sanitare de ultimă oră. Intri în sala de consiliu sau la bibliotecă şi fiecare pupitru are un calculator în funcţiune, 24 de calculatoare împrejurul tău, numai să cauţi pe Google, să fii la curent cu ultimele informaţii din orice domeniu. Comună europeană, cum pe drept este numită.
Dar ce se întâmplă, în fapt? Când toată lumea dă din colţ în colţ şi se plânge că nu există fondurile strict necesare supravieţuirii, aici în Prundeni, o comună de 4000 locuitori, cu nimic diferită de altele, s-a ivit un primar destoinic, activ, devotat misiei sale şi care a găsit căile de acces spre fondurile europene. Mai auzisem despre primari-minune, unul în judeţul Buzău, altul cine mai ştie unde, însă abia acum văd cu ochii mei că totul devine posibil atunci când există dedicaţie. Guvernele s-au perindat, fiecare cu favoriţii săi, perindându-se ca la teatrul de marionete - însă Ion Horăscu a rămas pe poziţie, susţinut de alegători într-un mod mai eficient decât toate aranjamentele politicianiste. Aici nu e nimic propagandistic, îţi spui, ci devotament, iscusinţă, spirit dezinhibat, iniţiativă.
La Biblioteca din Călina, un colocviu pe tema Direcţii şi tendinţe în literatura actuală. Cartea la sate, cartea despre sat. Ne cam înfierbântăm, ne cam aprindem, unii dintre noi -, dar nu suntem la Rotonda spiritelor aprinse? Toţi vedem cu mare amărăciune reculul cărţii,al literaturii, al culturii în general - toţi ne raportăm la ce-a fost bun cândva, pe lângă toate relele regimului roşu; ne amintim de tiraje ameţitoare, de răspândirea cărţii până în ultima bibliotecă sătească sau şcolară, pe tarabele magazinelor săteşti, de unde recuperam titluri ce ne scăpaseră în oraş... De vină ar fi guvernanţii, PIB-ul, acel scandalos 0,01 % repartizat Culturii; alţii dau vina pe şcoală, care nu promovează valorile, literatura noastră, pe marii scriitori. Programa şcolară este un dezastru. Profesorii incompetenţi, nemotivaţi. Lipsa modelelor. Clasicii nu mor!, spune cineva. La rându-mi, spun că este de înţeles dezamăgirea noastră de autori, însă va trebui să acceptăm evidenţa: literatura nu mai interesează, la ora actuală, lumea s-a orientat spre alte forme de comunicare şi informare; televiziunea, internetul ai ieşit în faţă, ocupă prim-planul atenţiei tineretului.  La ce ne putem aştepta, când tirajul unui roman este 300 exemplare, care nici acelea nu se difuzează - şi nu sunt primite în reţeaua de librării nu din rea-voinţă, ci pentru că nu se vând, nu există cerere, ca pe vremuri. Nu numai la noi, ci şi în ţările de aleasă cultură ale Europei. Degeaba dăm vina pe unii şi pe alţii. Vremurile s-au schimbat radical, între noi şi generaţiile precedente a fost o continuitate, acum este un hiatus între noi şi tânăra generaţie. Nici pe internet, literatura nu captează interesul multor cititori, receptarea este îndoielnică, mesajul artistic nu ajunge la cititor, nu-l interesează, nu-l convinge. Cu posibilităţile nelimitate de difuzere instantanee a textului literar, rezultatul nu este nicidecum cel scontat - totuşi scrisul este altceva, internetul nu va produce mai mulţi scriitori decât cei ce au vocaţie certă. Etc. Nici noua generaţie, cu noile ei abordări, nu repurtează succese, diferenţa faţă de noi stă în faptul că ea înţelege schimabrea radicală a paradigmei, pe când noi ne cantonăm în regrete şi nostalgii şi...Spun toate astea şi-mi dau seama că nu-i pot dezbăra pe cobreslaşi de Himera literaturii, cum o numeam în cartea de confesiuni.
Se relansează Ultimul ţăran, apoi două cărţi de Ioan Barbu, omagiat şi de primarul comunei natale, Corbu, din judeţul Olt, venit special pentru aceasta, care îi conferă titlul de Cetăţean de onoare. Din apropiere, Andreiţă comentează: Iar pe mine cei din comuna Perieţi nu mă iau în seamă. Nimeni nu e profet în satul lui, îl consolez. În schimb eşti cetăţean de onoare al municipiului Slatina şi laureat al Liceului Radu Greceanu. Da, frate, zice, asta aşa-i! Se lansează revista Oraşul a dlui arhitect Ionel Vitoc, de la Cluj, împărţită cu generozitate celor din sală; şi în final volumul Peregrin pe cinci continente, de prof. univ. dr. Pompiliu Manea - carte despre care am mai consemnat aici, urmată de un film care ne poartă prin locuri nici măcar visate, cu explicaţii la nivel enciclopedic din partea autorului. Mă impresionează chiar faptul că nu repetă nimic din ce spusese data trecută, ci vine mereu cu lucruri noi, comentate cu pătrundere, dar şi cu umor, cu superioară detaşare..
Ne deplasăm la Centrul cultural din Zăvideni - nu mai insist asupra dotărilor de ultimă oră, ar părea redundant; la arlechinul din stânga se află un ecran în care se oglindesc toţi participanţii la sărbătoare. Căci a fost o adevărată sărbătoare a cântecului şi dansului popolar. Mai întâi grupul vocal Haiducii, din comuna vecină Amărăşti, apoi echipa de dansuri (şi cîntec) Mândrele, din Prundeni. Mari emoţii pentru mine, la cântecele haiduceşti; dar cu atât mai mult la Mândrele. De ce oare?, ar fi întrebarea simplă. Nu şi răspunsul... Să fi fost frumuseţea costumelor, eleganţa-nobleţea linilor şi culorilor - dar nu -şi uită de rang, nu devine egalul regilor şi al zeilor cel ridicat pe aripile dansului şi ale melosului? Să fi fost flagranta ţinereţe, ca şi neîncepută, a dansatoarelor, sau freamătul lăuntric, al întregii lor făpturi, boiul, linia gâtului, ochii scăldaţi în lumină, alura boticelliană a acestor fete-feţişcane-adolescente, sau pur şi simplu dăruirea coparticipativă în dans, bucuria ritmului, a mişcării şi melodiei, un fel de mândrie (Mândrele, nu?) că "eu mă aflu aici, în faţa dumneavoastră, ca să vă farmec sufletele"; dar până la urmă şi un fel de uitare de sine, pentru un sentiment mai cuprinzător, general uman, venind de departe, ancestral, ivit în om o dată cu primul cântec, înaintea oricărui cuvânt...
Şi ni s-a mai dat un moment magic, prestaţia unui interpret de excepţie al melosului popular oltenesc. Ne-a cântat şi ne-a încântat la fluier, la caval, la ocarina de lut, la nai şi de asemeni din gură. Este ceva într-adevăr greu de prins în cuvinte, oricât de meşteşugite. O personalitate dăruită cu har, interpret şi compozitor cu succese în ţară şi în toată lumea.. Iar faptul că nu i-am notat numele s-ar explica tocmai prin impactul grozav pe care l-a avut asupră-mi, care mă nimerisem în primul rând de scaune, la doi paşi de interpret.
Am plecat la Crama Domnească Filipescu, un conac boieresc cu bogată tradiţie culturală, căzut de izbelişte după expropiere. Devenit cămin de vară al elevilor de la şcoala agricolă din Drăgăşani; iar spre final, casă de protocol a partidului (citeşte: de chiolhanuri ale activiştilor). Din asta nu se va deduce că i s-a acordat îngrijirea necesară, ba dimpotrivă, l-au lăsat să se degradeze ireversibil. Ne-a întâmpinat un domn profesor, urmaşul Filipeştilor, care ne-a spus istoricul conacului. La masă, amfitrionul ne-a făcut surpriza de a pune la patefon melodia Gaudeamus igitur, flatându-ne şi însufleţind avânturi căzute parcă în catalepsie - precum melodia însăşi, pe placa de ebonită... Nu ştiu cum se face, dar am stat la masă cu grupul Haiducilor. Care şi ei ne-au răsfăţat cu nu mai puţin de 3 cântece, haiduceşti, cum altfel? Şi ne-am întins la vorbă, dânşii mirându-se că le-am fost cumva consătean, pe când găzduiam la Guşoieni, apoi la Ioneşti.
Timpul are cursul lui ineluctabil, de mare fluviu; dar spre obârşii se propagă, insidios, undele inverse ale rememorării... Sau: Du-te, vreme, vino, vreme! , ca să-l cităm o dată în plus pe Valeriu Anania.

 (va urma)                         

 

Scriitorul zilei: Ovidiu Papadima; consemnare Salonul de Literatură şi Artă Rm Vâlcea; poezia zilei; fotografii

Scriitorul zilei: Ovidiu Papadima, n. 23 iunie 1909 - d. 26 mai 1996


   

 Născut la Sinoe - Mihai Vitează, în Dobrogea, probabil dintr-o familie de aromâni (tatăl profesor), a făcut şcoala primară în Moldova, pe vremea refugiului din primul război, liceul la Tg. Mureş, absolvit în 1928, apoi Literele şi Filosofia la Bucureşti, licenţa în 1931, funcţionând ca profesor la Oradea, Câmpulung Muscel şi Olteniţa, iar între 1937 şi 1940, cu o bursă Humboldt a făcut studii doctorale în Germania, devenind lector la Universitatea din Viena, 1940-1941.

Debutase la 23 de ani, la Gândirea, unde a susţinut rubrica de cronică literară, a fost apoi secretar de redacţie la Revista Fundaţiilor Regale, 1941-1947 şi asistant al lui G. Călinescu, trecând apoi la Institutul de Lingvistică. În 1952 a fost arestat şi a străbătut calvarul închisorilor comuniste, inclusiv Canalul, dar şi Jilava, Gherla etc, eliberat în 1955, epuizat fizic, la doar 44 kg. Fără drapt de semnătură până în 1963, iar reabilitarea vine abia în 1971, când probabil opţiunile sale naţionaliste au devenit productive. S-a remarcat ca istoric literar, ca eseist şi ca folclorist, dând lucrări de referinţă în domeniu. A intuit fondul etnic al operelor literare şi a analizat operele lui Ocravian Goga, Mihail Sadoveanu, Cezar Patrescu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat şi ale altor scriitori contemporani din punctul de vedere al românismului.

Opera: O viziune românească asupra lumii, (1941); Neam, sat, oraș în poezia lui Octavian Goga,  1942); Creatorii și lumea lor (1943); Poezie și cunoaștere etnică (1944); Cu cît cînt, atîta sînt - Antologie a liricii populare, 1963; Cezar Bolliac (1966); Heinrich von Kleist (1967); Literatura populară română. Din istoria și poetica ei,  1968; Scriitorii și înțelesurile vieții, 1971; Ion Pillat, 1974; Ipostaze ale iluminismului românesc, 1975; Evocări, 1997

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ovidiu_Papadima
 http://www.autorii.com/scriitori/ovidiu-papadima/
***

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:

Poezia zilei

Cezar Baltag ( m.26 mai 1997 )

Păsări în amurg

                                   Lui Grigore Hagiu, in memoriam

Dezgheaţă-te, lume, dezgheaţă,
un clopot de clor ne desparte,
aripile-s tot mai în ceaţă,
inima e tot mai departe.

Roteşte-te, lume, roteşte
şi tu soare du-mă în vară
orizontul mă părăseşte
prietenii încep să dispară.

Nu zărisem că norii aleargă
şi nu bănuiam că-i furtună,
eram opt, eram cinci, eram patru
şi parcă zburam împreună.

Parcă ieri mai era dimineaţă,
soare-n valuri şi-acuma-i doar nor.
Sunt o pasăre singură-n ceaţă
şi abia mai ştiu dacă zbor…

 
ion lazu: consemnare - Al doilea Salon de Literatură şi Artă "Rotonda Plopilor Aprinşi", Rm. Vâlcea, 24-26 mai 2012

 Joi 24 mai curent, venind pe un traseu în zigzag Predeal-Braşov-Piteşti-Rm. Vâlcea - munte-deal-munte-deal, uneori sub rafalele ploii, alteori pe deasupra norilor, dacă nu străbătându-i cale de mulţi kilometri, la lumina farurilor, am ajuns nu fără emoţii la Râmnicu Vâlcea şi, apelându-l telefonic pe prietenul Ioan Barbu, mi-a spus că locul de regrupare este la Pensiunea Supca. Zis (el, I.B.) şi făcut (eu, subsemnatul). Acolo, într-un loc necunoscut mie, adunaţi pe la mesele unei terase ieşită şi ea de curând de sub rigorile ploii: scriitorime, lume luminată, prieteni de-ai mei dar şi câţiva actanţi neidentificabili,  ce îndată mi-au fost prezentaţi. Se înţelege, ei înşişi scriitori, sculptori, artişti plastici, editori, poeţi. N-am să dau acum lista, este prea lungă, ar părea un abuz, însă vă asigur că numele respective vor apărea în text pe măsură ce vor păşi în avanscena evenimentelor în curs de desfăşurare. Căci au fost trei zile pline de întâmplări culturale la vârf.

Cazarea, masa, apoi deplasarea în grup spre principalul punct din programul zilei: la Biblioteca Judeţeană Antim Ivireanu, dublu eveniment. Vernisajul unei expoziţii de artă grafică, în holul de la parterul acestei construcţii impresionante, protagonişti Valeriu Jabinski, Ion Jabinski şi studenţi ai Academiei de Artă Grafică din Chişinău. Cuvântări ale dnei Constantinescu, directoarea Bibliotecii găzduitoare, din partea Primăriei municipale, a Episcopiei şi a curatorului expoziţiei, dl. Sergiu Plop. Mă văd cu prieteni graficieni din Rm. Vâlcea: Tina Popa, Cristian Sima, Petti Velici, aceşti oameni minunaţi, cunoscuţi mie din anii 70, ceea ce ar părea o "exageraţiune" vis-a-vis cu tinereţea lor spirituală şi de suflet. Şi, ah! parcă mai clar ca oricând îmi dau seama că zâmbetul omului bun nu se schimbă cu vremea, cu vremurile, ci rămâne neclintit în dreptul indicatorului Prietenie! Mi-o confirmă revederea cu alţi vâlceni: poetul Felix Sima, pe care îl căutasem pe la etajele Bibliotecii, unde mi s-a spus că s-a retras ca să-ţi arunce ochii pe exemplarul de semnal al antologiei 101 poeme (Colecţia Ideal), proaspăt adus de poetul şi editorul basarabean Vasile Căpăţână; profesorul dr. Ioan St. Lazăr, preotul Nicolae State-Burluşi; mulţi alţii...

Ne regrupăm în sala de spectacole, unde Ioan Barbu preia iniţiativa: îi prezintă pe aleşii oaspeţi, cu o caldă omagiere a academicianului Gleb Drăgan, ajuns la venerabila vârstă de 92 ani, provenit din Basarabia; familia s-a răzleţit pe vremea războiului, părinţii au fost deportaţi în Siberia, au reapărut după 16 ani; fratele geamăn, Boris Drăgan a fost şi el deportat în Rusia, a reuşit să-şi continue studiile şi este el însuşi academician în Kiev, capitala Ucrainei. Actualmente Gleb Drăgan este şeful secţiei ştiinţă al Academiei; amfitrionul ni-i prezintă pe invitaţii din judeţ şi din toată ţara, pe oamenii de cultură vâlceni, pe colaboratorii şi spirjinitorii în organizarea celei de a doua ediţii a Salonulului, în titulatura căruia a adăugat şi Arta, cum se şi cuvenea. Succesul Salonului, cu frumoase ecouri internaţionale, l-a determinat să modifice statutul Fundaţiei, cooptând în comitetul de organizare un număr de 10 scriitori, dintre care i-am reţinut pe Ion Andreiţă, Florentin Popescu, George Călin, Dan Anghelescu. O alocuţiune din partea primarului municipiului, dl Romeo Rădulescu.  S-au conferit Diplome unor colaboratori, înmânate de academicianul Gleb Drăgan şi apoi Trofeul Cerurile Oltului unui număr dintre invitaţii de onoare, "pentru excelenţă în promovarea culturii româneşti": acad. Gleb Drăgan, prof. univ. Pompiliu Manea, poeţilor George Călin, Mihaela Albu, Ion Andreiţă, Dan Anghelescu, sculptorilor Dan Cioca, Doru Drăguşin, lui Vasile Cpăpţână, Ionel Vitoc, Constantin Zărnescu, Ioan St. Lazăr, Florentin Popescu, etc. 

Dl Dan Anghelescu a fost moderatorul Omagierii lui Valeriu Anania ca Poet şi Episcop al Clujului. Au rostit consistente alocuţiuni cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Bartolomeu Valeriu Anania ca om, ca poet, ca dogmatician şi înaltă faţă bisericească: Mihaela Albu, care din New York a purtat o intensă corespondenţă cu V.A. şi cu unul dintre apropiaţii colaboratori ai înaltului prelat, în perioada deceniului american al acestuia; Pompiliu Manea, care l-a cunoscut în perioada clujeană şi au purtat discuţii fructuoase; venind spre Vâlcea, s-a abătut în Mărginimea sibiană, pentru a aduce un omagiu grupului de 10 statui ale unor academicieni extraşi "din marea de amar" a lumii pastorale; au urmat la microfon: Gh. Anca, Constantin Zărnescu, Ioan Barbu, Ioan St. Lazăr, preot Nicolae State-Burluşi, Vasile Căpăţână, care a transmis salutul acad. Mihai Cimpoi şi al lui Valeriu Matei, dl I. Dumitrescu din comuna Glăvile, nepotul lui Valeriu Anania, care a depănat amintiri de familie, din anii primei copilării şi până la stingerea poetului. V.A. a fost pus în filiaţia lui Arghezi şi Crainic, a lui Gyr şi Voiculescu. A fost un model de viaţă şi de credinţă. A scris poezie, piese de teatru în stil blagian, pe marile teme ale spiritualităţii noastre, Mioriţa, Meşterul Manole etc. A iniţiat o nouă traducere a Bibliei, în anul 2001. A trecut din mână în mână un exemplar de mare preţ din Du-te, vreme, vino, vreme de Bartolomeu Valeriu Anania, cu semnături ale unor prea înalţi prelaţi ai României; am avut abilitatea să fotografiez pagina de gardă spre a o prezenta cititorilor acestui blog.

Toate aceste intervenţii mărturisitoare au fost filmate, înregistrate, ele vor apărea într-un volum omagial, nu are rost să notez aici propoziţii disparate. De acum încolo, pentru Inalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania timpul are răbdare. Reţin o propoziţie cu care şi-a încheiat alocuţiunea poetul Gh. Anca: "Statura lui întrece orice statuie!"

S-a lansat romanul Ultimul ţăran, de curând apărut la Editura Antim Ivireanu a dlui Ioan Barbu, de Constantin Argeşanu, autor aflat la al treilea titlu, o scriere rememorativă, inspirată din copilăria teleormăneană a autorului, roman cu temă rurală, prezentat cu profesionalism şi adecvare de Ion Andreiţă. Au mai luat cuvântul: Ion Soare, prefaţatorul romanului, Ilie Gorjan, Florentin Popescu, autorul însuşi, care a mărturisit că a avut-o de model pe mama sa. De altfel, pe coperta elegantei cărţi apare o fotografie a mamei la vârsta de 21 ani, ţinând în braţe un copilaş în cămăşuţă. Autorul a promis că ne spune povestea acelui copilaş dar s-a luat cu altele, multe fiind de spus de un autor, despre truda lui de ani, în singurătatea paginii albe... În jurul titlului "ultimul ţăran", s-a purtat o întreagă discuţie, în fapt, nu mai mult decât un pretext pentru a se afirma că ţăranul român este o permanenţă, el se află în mai fiecare dintre noi, ca parte durabilă din alcătuirea noastră sufletească.
Cu aceasta n-am reuşit să refer decât pe sărite despre simpozionul din prima zi a salonului, desfăşurat într-o ambianţă de vibrantă efervescenţă intelectuală.. Căci, cum s-a spus, "povestea... înainte mult mai este": a doua zi, descinderea în "comuna europeană" Prundeni, o zi doldora de minunate surprize şi alese emoţii; în următoarea zi, o vizită la Mănăstirea dintr-un Lemn şi, pe nepregătite, când credeam că ne întoarcem la Rm. Vâlcea,... "mă dusei să trec la Olt", şi am ajuns în comuna Galicea... Cât de frumos ne-au primit galicenii... De ce oare aceste momente de mare preţ au un "ce" ireal?