vineri, 2 decembrie 2016


Scriitorul zilei, 2 decembrie: Nicolae Labiş, n. 2 dec. 1935 - d. 22 dec. 1956

    
Ce se poate spune, în două vorbe, despre un poet de mare talent care a dispărut, în cel mai dramatic mod posibil - printr-un accident de noapte, căzut/împins sub tramvai? Decât că este şi va fi un doliu permenent pentru lirica română, ce pare că se nutreşte mai ales din dureroase pierderi. Şi că persoana fizică a poetului fiind scoasă din scenă în acest fel crâncen, ne dăm seama - unii au simţit-o pe loc, alţii o constată după mai bine de jumătate de secol - că Poezia nu poate fi ucisă; că o dată înfiripată în matca limbii române ea nu mai poate fi ignorată, ci se întâmplă acest lucru salutar: ea se eternizează în patrimoniul naţional.
Poeziile sale s-au reeditat mereu, în pofida orientărilor ideologice şi estetice din această jumătate de secol: Un faimos cenaclu al Uniunii i-a purtat numele şi a lansat o nouă generaţie de poeţi. Mărturisirile prietenilor şi până la urmă a mai tuturor celor ce au apucat să-l vadă cât de cât, antologiile, albumele, monografiile se ţin lanţ. Păunescu a încercat să-l acopere cu gesticulaţia lui dezlănţuită, Nichita a strâns în juru-i prieteni şi discipoli care se străduiau să sugereze a-l fi uitat pe „buzduganul generaţiei sale”.

Opera literară:  Primele iubiri, Bucureşti, 1956; ediţie îngrijită şi prefaţă de Paul Georgescu, Bucureşti, 1962;• Puiul de cerb, Bucureşti, 1956;• Lupta cu inerţia, prefaţă de Geo Bogza, Bucureşti, 1958;• Păcălici şi Tândăleţ, Bucureşti, 1963;• Anotimpurile, Bucureşti, 1964;• Moartea căprioarei, prefaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1964; ediţie îngrijită şi prefaţă de Victoria-Ana Tăuşan, Bucureşti, 1969;• Versuri, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1964;• Albatrosul ucis, ediţie îngrijită şi postfaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1966;• Scufiţa roşie. Poveste despre prietenie, Bucureşti, 1967;• Poezii, Bucureşti, 1968;• Scrisoare mamei, Bucureşti, 1969;• Poezii, introducere de Virgil Cuţitaru, Iaşi, 1971;• Sunt spiritul adâncurilor, ediţie îngrijită de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1971;• Vârsta de bronz, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1971;• Primele iubiri - Premiers amours, ediţie bilingvă, traducere de A.G. Boeşteanu, prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti, 1974;• Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Voicu Bugariu, Bucureşti, 1976;• Moartea căprioarei, ediţie îngrijită şi introducere de Ion Bălu, Bucureşti, 1983;• Poezii, ediţie îngrijită de Gheorghe Tomozei, prefaţă de G. Călinescu, Bucureşti, 1984;
 Poezii, ediţie îngrijită de Antoaneta Tănăsescu, Bucureşti, 1985;• Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Paul Dugneanu, Bucureşti, 1987;• Poezii, ediţie îngrijită de Gheorghe Tomozei, prefaţă de Radu Cârneci, Bucureşti, 1997; ediţia Bucureşti-Chişinău, 2001.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Labi%C8%99


Poezia zilei, Nicolae Labiş, 

 Biografie

Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună!
Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună.
Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Ea mai vedea cum în şa voi sălta împreună
Cu îndrăzneaţa fecioară-a pământului, brună,
Şi-n goana nebună vedea de pe-atunci cum răsună
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună,
Dar nu ştia de pe-atunci că în mine-o să pună
Suflet prea grav şi răsunet prea slab, că adună
Abur de vis şi de boală ce-ar fi să răpună
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
 
Iată-mă azi înarmat cu acele credinţi,
Cu îndîrjirea păstrată - cuţit între dinţi - ,
Dar cu prea multă dorinţă să vii, să-mi alinţi,
Brună fecioară a păcii adânci şi cuminţi,
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
 
1956, G. L. 52/1956
 
 

Confesiuni

3
Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi
Şi curg încete frunze şi-s paşii mai înceţi,
Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări,
Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.

Şi îngheţate colburi pe vânt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Şi-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atât de mort acolo şi zdrenţuit de praf.

Iar oamenii-s mai singuri mişcându-se-ntre ei,
Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei
Şi se crispează râsul puţin câte puţin...
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,

Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub ţest,
Şi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,

Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi
Curg în lividul sânge al strugurilor copţi,
Şi vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns
Şi nebăgat de seamă în mine surd am plâns.
 
(Din volumul « Lupta cu inerţia – Confesiuni », 1958)


Cozma Răcoare

Noaptea fierbinte a tinereților!
Cozma Racoare salta in șa.
Sperie-n goana somnul ereților
Cozma Racoare, inima mea.

Negre, rachitile-ncearca sa zboare,
Ca noaptea asta ce va zbura
Dupa fierbintea, aprinsa valtoare,
Cozma Racoare, inima mea.

Doamna asteapta-n iatac cu hangerul;
Pieptul i-i greu si privirea i-i grea
Trece prin pacle, sfasie cerul
Cozma Racoare, inima mea.

Spune, naframo, spune, oglindo,
Tropotu-i aspru cand va-nceta?
Cauta dragostea, nebanuind-o,
Cozma Racoare, inima mea.

Iata-l, ajunge — zavoarele-s sparte,
Cade hangerul sunand pe podea,
Caci peste noapte-i si-i peste moarte
Cozma Racoare, inima mea.

Doamna-si indoaie bratele pline,
Cozma Racoare salta in sea,
Trece spre zarile zilei senine
Cozma Racoare, inima mea.


Ion Lazu: Din Masivul Iezer-Păpuşa la... "Cenaclul Labiş"
(...) Iar pentru că l-aţi adus în discuţie pe celălalt semizeu al poeziei din tinereţea noastră, de fapt primul în ordine temporală, aşa cum l-am perceput eu, Nicolae Labiş, am să vă spun că nu aflasem de existenţa sa pînă în acea nefastă zi din decembrie 1956 cînd, adolescent încă, depăşit de exigenţele primului trimestru de facultate – pe atunci nu existau cursuri tipărite/ litografiate la nici o materie, trebuia să scriem 6 ore la rînd după dictare, ceea ce s-a dovedit prea mult pentru un băietan în creştere (16 ani şi jumătate, căci am terminat liceul de zece clase...); mă aflam internat la spitalul studenţesc din strada Popov, actualmente Berthelot, în capătul străzii Luterane, cînd în camera de 4-5 paturi de la etajul doi a intrat unul dintre vremelnicii locatari, un tînăr care tot timpul se exhiba, împreună cu vecinul lui de pat - de altfel erau amîndoi studenţi la teatru şi uneori dădeau fuga la cîteva imobile mai încolo, unde am înţeles că se afla căminul lor. Un tinerel cu haz, foarte expresiv, cu faţa colţuroasă (mai tîrziu, încercînd să-l identific printre actorii de pe scenele Capitalei, mi s-a părut a fi fost vorba despre Dumitru Furdui), intră în cameră şi rosteşte din cadrul uşii aceste cuvinte năucitoare: “A murit poetul Nicolae Labiş!”
Cum spun, nu auzisem de numele lui, însă felul cum a fost rostită vestea ne dădea măsura importanţei poetului. În alte cercuri se pare că era deja o vedetă. Ciudate vremuri, şi plin de amare înţelesuri însuşi modul cum au ajuns pînă la conştiinţa unor tineri din generaţia mea veştile despre existenţa marilor noştri scriitori, inclusiv cele despre trecerea lor din lume. După ani buni, ca student, aflam că delicatul prozator Ionel Teodoreanu, fratele mai mic al lui Păstorel, a murit la coadă la pîine, pe vremea marelui viscol de la începutul lui februarie 1954. Prin ‘58 l-au repus în circulaţie pe Ion Minulescu, slătineanul meu plin de vervă; într-o seară, revenind cu cîţiva colegi de la film, spre căminul din Matei Voievod, ni s-a ataşat o doamnă mai în vîrstă, cu ochi verzi-enigmatici, fosforescenţi parcă - poate puţin ameţită, probabil o intelectuală, profesoară sau actriţă, însă nepretenţios îmbrăcată, care a sfîrşit prin a ne face o impresie puternică vorbindu-ne despre un mare poet, nouă necunoscut, şi recitîndu-ne poezii de-ale lui. (Ce-ar fi să mi se spună că era Miliţa Petraşcu?) Nu doar că nu auzisem de el, dar poetul deja murise de cîţiva ani: George Bacovia. Tot pe-atunci, într-o seară, în tramvai, un domn ca la 40 de ani, scund şi blond, cu ochi albaştri, plin de magnetism, ne-a copleşit recitîndu-ne dezlănţuit din Eminescu. Nu e de tot ciudat că spre nişte tineri dezorientaţi cultural precum noi, marea literatură venea prin astfel de persoane cu aer dubios, cumva declasate, împinse la marginea societăţii şi care se puneau în mişcare la adăpostul nopţii? Spun de aceea: ciudată a fost viaţa şi posteritatea marilor noştri scriitori în comunism! 
(...)Acesta a fost contactul cu numele lui Nicolae Labiş, pe care abia după aceea l-am citit şi l-am admirat ca pe un port-drapel al noii generaţii. “Retraşi din peisaj de Îngerii poeziei…”. Frumos spus. Însă nu pare să fie cazul lui Nicolae Labiş, despre care există mărturii şi documente că ar fi fost considerat de Partid drept un caz pierdut, deoarece intenţiona să treacă cu arme şi bagaje în cealaltă tabără, a opozanţilor regimului. După breşa hruşcioviană, cu ecouri mai ales în lumea literară din Ţara sovietelor, propagate şi pe meleagurile noastre, dar mai ales după octombrie ‘56, cu revoluţia ungară, unde totul pornise din mediile culturale şi studenţeşti, Labiş s-a dezmeticit complet, a dat semne clare că se “desolidarizează” (un termen din Incendiatorii, nu-i aşa?) de statul poliţienesc; aduna în jurul său tineri cu aceleaşi aspiraţii, scria altfel, recita în restaurante poezii precum Doina lui Eminescu, text interzis, epurat din Operă cu zecile de ani; a cîntat la un moment dat Trăiască Regele! Pe de altă parte, umbla prin redacţii, cu noile lui poezii care îi erau respinse... Era pas cu pas urmărit, spionat, trădat de unii colegi de grupă, precum Gh. A., G.N... Să nu trecem peste faptul că alţi colegi de-ai lui fuseseră anchetaţi, unul se spînzurase în timpul cercetărilor. Un caz similar face obiectul  extraordinarelor Amintiri în dialog despre care a venit vorba.
(A fost un an tensionat anul 1956, primul meu an de facultate. Ceva s-a mişcat în lumea studenţească, s-au schiţat primele proteste, primele breşe, nu numai în Bucureşti, dar şi la Timişoara, la Cluj… Ceva grav ar fi putut să se întîmple şi politrucii şi-au intensificat veghea. S-au simţit unele îmbunătăţiri în condiţiile de la cantină. În următoarea vacanţă de vară s-au făcut eforturi speciale spre a trimite în tabere cît mai mulţi studenţi. Prudenţă şi persuasiune. Am văzut eu însumi pentru prima dată marea. O revelaţie.)
În rezumat, Labiş „teribil şi onest” cum însuşi o spune, îşi asumase riscurile, căci ştia prea bine ce-l aşteaptă: “pasărea cu clonţ de rubin”. S-a întîmplat însă parcă prea repede, poate nu astfel au vrut să-l blocheze, aruncîndu-l sub roţile tramvaiului 13, în staţia Colţei. Acest amănunt cu Colţea îmi scăpase, căci încă de pe atunci circulau legende; de fiecare dată cînd treceam prin Piaţa Rosetti, în drum spre facultate, în dreptul unui restaurant Nicoreşti, (Singapore, de nu mă înşel) îmi închipuiam scena de noapte: poetul Căprioarei împins de securist de pe scara tramvaiului. Eu neputincios să opresc oroarea... Poezia lui mi s-a părut de domeniul miracolului lingvistic, o ştiam pe dinafară, ca atîţia alţii din generaţia noastră.
(Fragment din Himera literaturii, ed. Curtea Veche, 2007, paginile 99-102)


Alţi scriitori:
Gh. Chivu, n. 1912



Ion Lazu: În fața Iernii...







joi, 1 decembrie 2016


1 decembrieMiron Costin, n. 1 dec. 1633 -  d. 25 dec. 1691
     
Născut pe pământ polonez, ca fiu al unui boier bogat moldovean, ce se aflase în slujba Movileştilor şi acum  se ferea de noul domnitor Vasile Lupu, viitorul cronicar are parte la Bar, în Podolia, de bună şcoală a iezuiţilor, învăţând latineşte, dar şi istorie, filosofie, retorică; tânăr deschis la minte, interesat de mersul lumii, preocupat de artă, poezie, etnografie; revine în ţară pentru prima oară în 1653, căsătorindu-se cu o nepoată a Movilescului, deci consolidându-şi averea, iar din 1660 urcă toate rangurile dregătoreşti: pârcălab, vel-comis, vel-vornic, logofăt. Cunoscător de limbi străine, bun vorbitor, este folosit de Domn în soliile către turci, unguri, polonezi, italieni. Pe propriii copii îi dă la învăţătură latinească, la iezuiţii care controlau comunităţile catolice din zonă, inclusiv din Transilvania. 
Începuse să scrie în limba polonă, probabil pentru a-i desluşi regelui polonez, dar şi sie însuşi originile şi devenirea populaţiei româneşti din Principatele dunărene. Scrie despre Descălecatul dintâi, poeme tipărite pentru prima dată în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, 1673; traduce din latineşte Istoria Ardealului, 1672-1674, elaborează poemul Viaţa lumii, punând la încercare/la lucru posibilităţile literare ale limbii române, rimele, prozodia etc, - un pariu câştigat pentru urmaşii întru ale scrisului, iar până în 1675 lucrează la cronica ţării Moldovei "din locul unde o părăsise Grigore Ureche", deci "de la Aron Vodă încoace". În 1677 dă în poloneză Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei (cronica polonă). După asediul Vienei, 1683, în care moldovenii combătuseră de partea turcilor, se retrage cu Duca Vodă pentru a doua oară în Polonia, la castelul lui Ion Sobieski, căruia îi dedică o Istorie în versuri tot pe tema Ţărilor Moldova şi Muntenia (poema polonă). Este rechemat în ţară de domnitorul Constantin Cantemir, în 1685, când lucrează la manuscrisul De neamul moldovenilor..., până în decembrie 1691 când este decapitat, împreună cu fratele său Velicico, Vodă fiind îndemnat întru aceasta de boieri răuvoitori; în urmă Domnitorul a plâns şi s-a căit de fapta pripită. La execuţie, la Roman, asistase şi tânărul Dimitrie Cantemir, ce tocmai sosise de la Constantinopol. 
Umanist, preocupat de marea rămânere în urmă a culturii din principatele noastre faţă de ţările europene, avea o înaltă conştiinţă a răspunderii cărturarului pentru consemnarea faptelor istorice: "Eu voi da seamă de ale mele, câte scriu". Ca istoric, s-a bazat pe documente, pe mărturiile mai vârstnicilor martori la evenimente, pe ceea ce aflase de la tatăl său, iar în continuare, pe relatarea înfruntărilor nenumărate la care luase parte el însuşi. Aduna material pentru a duce mai departe scrierea sa de cronicar, oprită intempestiv la 1661. Fire de artist şi de filosof, cronica sa de istoric, filosof, lingvist şi etnograf (direcţii dezvoltate mai apoi în scrierile lui Dimitrie Cantemir, ceea ce le-a făcut perene), pune în lumină o înţelegere adâncă a sensului faptelor relatate. Viaţa lumii face dovada unor temeinice asimilări a clasicilor latini, a textelor Bibliei, a folclorului autohton, dar se remarcă şi printr-o abordare gravă a lucrurilor, fără nimic din tonul festivist, laudativ, conjunctural, ori oportunist, spre linguşirea actanţilor din avanscena istorică, ci dimpotrivă, cronicarul M. C. păstrează un ton rezervat, cu o undă meditativă, melancolică. Nu fără vreun rost îşi pusese scrierea sub mottoul "Deşertăciune a deşertăciunilor... ", deci a omului aflat sub vremi. Sorţii omului sunt schimbători, pe scena lumii actanţii se perindă, ridicaţi de împrejurări, spulberaţi apoi, cu sau fără motive temeinice.. Implicat pe deplin în viaţa politică a Domnitorilor Moldovei, era un patriot din convingere, atent la mişcările domniei, nemulţumit de înscăunarea cu sprijinul armatelor străine. Domnitorului C. Cantemir îi reproşase excesele, reaua gospodărire a ţării. Toate acestea s-au adunat împotriva lui, cu urmarea ştiută. 
A scris două lucrări excelente în polonă, iar literatura şi istoriografia poloneză, antologiile, dicţionarele poloneze, şi-l revendică.  Pentru literatura română, este realmente un întemeietor, deşi întârziat, cu atât mai temerar şi necesar, căci a dat direcţiile principale de dezvoltare perenă ale culturii române.
Aşa cum se prezentau lucrurile la sfârşitul secolului XVII în Ţările Româneşti, scrierile lui Miron Costin nu au avut circulaţia meritată, nu au fost măcar cunoscute şi traduse în limbi europene, la timpul lor. Primele valorificări, tipăriri aparţin paşoptiştilor, lui Mihail Kogălniceanum în speţă. Alt editor şi traducător de mare prestigiu fiind B. P. Hasdeu, după care mai sunt de menţionat: V. A. Urechia, P. V. Haneş, D. D. Perpessicius.

OperaDe neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, publicată de M. Kogălniceanu (Cartea pentru descălecatul dintâi a Ţării Moldovii şi neamului moldovinesc), în Letopisiţile Ţării Moldovii, I, Iaşi, 1845, 1-32, în Cronicile României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, I, Bucureşti, 1872, 1-30; ediţie îngrijită de Const. Giurescu, Bucureşti, 1914; ediţie îngrijită şi prefaţă de P.V. Haneş, Bucureşti, 1936; Letopiseţul Ţării Moldovii de la Aaron Vodă de unde este părăsit de Urechi vornicul de Ţeara de Gios, în Letopisiţile Ţării Moldovii, I, Iaşi, 1845, în Cronicele României sau Letopisiţile Moldovei şi Valahiei, I, Bucureşti, 1872; ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Şt. Petre, Bucureşti, 1943; ediţia (Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron Vodă încoace) îngrijită şi prefaţă de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1944; Descrierea Moldovei şi a Ţărei Româneşti în trei cânturi, în versuri polone (traducere şi publicată de B.P. Hasdeu), „Arhiva istorică a României", I, 1865, partea I, 20-22; Viaţa lumii şi Stihuri împotriva Zavistiei (publicată de B.P. Hasdeu), „Satyrul", 1866, 10; Despre poporul Moldovei şi al Ţerei Româneşti (traducere de B.P. Hasdeu, publ. M. Kogălniceanu), în Cronicile României sau Letopisiţele Moldovei şi Valahiei, III, Bucureşti, 1874; Opere complete, I-II, ediţie îngrijită de V.A. Urechia, glosar L. Şăineanu, Bucureşti, 1886-1888; Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei - Cronica polonă, traducere şi îngrijire de Ioan Bogdan, în Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, Bucureşti, 1895; Chronicon Terrae Moldavicae ah Arone principe, ediţie îngrijită de E. Barwinski, Bucureşti, 1912; Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească, traducere şi îngrijire de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1929; Cartea despre descălecatul dintâi - Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de I. Pillat, Bucureşti, 1933; Cartea despre descălecatul dentâiu a Ţărei Moldovei şi neamului moldovenesc. Letopiseţul Ţărei Moldovei de la Aron Vodă, de unde este părăsit de Urechie, vornicul de Ţara de Jos, Bucureşti, 1943; Opere, I-II, îngrijită şi prefaţă de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1965; Opere alese, îngrijită şi prefaţă de Liviu Onu, Bucureşti, 1967; Letopiseţul Ţării Moldovei. De neamul moldovenilor, Iaşi, 1984; Viaţa lumii, ediţie îngrijită de Sanda Vârjoghe, prefaţă de Dan Horia Mazilu, Galaţi, 1991.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Miron_Costin
http://www.faxmedia.ro/personalitatea-zilei/miron-costin/180.htmlâ

Poezia zilei,  Miron Costin

Viaţa lumii

A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa, 
Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa:
Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înşelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra şi nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite.
Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte.
Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.
Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere.
Ce nu petrece lumea şi în ce nu-i cădere?
Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David prorocul: "Viaţa iaste floara,
Nu trăiaşte, ce îndată iaste trecătoarea".
"Viiarme sântu eu şi nu om", tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaşte
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaşte
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primeneşti şi nimica să stea în veci nu poate,
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, şi el fârşit are.
Şi voi, lumini de aur, soarilă şi luna,
Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoba.
Vă aşteaptă groaznică trâmbiţă şi doba.
În foc te vei schimosi, peminte, cu apa 
O, pre cine amar nu aşteaptă sapa
Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume.
Tu, părinte al tuturor, doamne şi împărate,
Singur numai covârşeşti vremi nemăsurate.
Celelalte cu vreme toate să să treacă.
Singur ai dat vremilor toate să petreacă.
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa,
Umblăm după a lumii înşelătoare faţa
Vremea lumii soţie şi norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăşi gata.
Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi
Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoe.
Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;
Elu-i cela ce pre mulţi cu amar să afume.
El sus, el coboară, el viiaţa rumpe,
Cu soţiia sa, vremea, toate le surpe.
Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.
Anii nu potu aduce ceasul.
Numai mâini şi cu aripi, şi picioare n-are
Să nu poată sta într-un loc nici-odinioare.
Vremea începe ţările, vremea le sfârşeşte.
Îndelungate împărăţii vremea primeneşte.
Vremea petrece toate; nici o împărăţie
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuţie
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împăraţi şi vestiţi? Acu de-abiia nume
Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii
Trecuţi. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Unde-s ai lumii împăraţi, unde iaste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxerses,
Avgust, Pompeiu şi Chesar? Ei au luat lume,
Pre toţi stinsu-i-au cu vreme, ca pre nişte spume.
Fost-au Tiros împărat, vestit cu războae,
Cu avare preste toţi. Şi multă nevoe
Au tras hândii şi tătarii şi Asiia toată.
Caută la ce l-au adus înşelătoarea roată:
Prinsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sânge.
"Satură-te de moarte, Tiros, şi te stinge
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,
Că de vrăjmăşiia ta nici Ganghes poate
Cursul său să-l păzească". Aşa jocureşte
Împărăţiile, lumea, aşa le prăvăleşte.
Nici voi, lumii înţelepţii, cu filosofia
Hălăduiţi ce lume, nici theologhia
V-au scutit de primejdii, sfinţi părinţi ai lumii,
Ce v-au adus la moarte amară pre unii.
Nime lucruri pre voe de tot să nu crează
Nime-n grele, nădejdea de tot să nu piarză,
Că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul,
Au poruncitu la un loc să nu stea norocul.
Cursul lumii aţi cercatu, lumea cursul vostru
Au tăiat. Aşa iaste acum vacul nostru.
Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plăteşte osteneala, nedireaptă foarte
Pre toţi, ci nevinovaţi, ea le tae vacul.
O, vrăjmaşă, hicleană, tu vinezi cu sacul.
Pre toţi îi duci la moarte, pre mulţi fără deală,
Pre mulţi şi fără vreme duci la aceasta cale.
Orice faci, fă, şi caută fârşitul cum vine.
Cine nu-l socoteşte, nu petrece bine.
Fârşitul ori laudă, ori face ocară;
Multe începături dulci, fârşituri amară.
Fârşitul cine caută, vine la mărire;
Fapta nesocotită aduce perire.
Moartea, vrăjmaşa, într-un chip calcă toate casă,
Domneşti şi-mpărăteşti, pre mine nu lasă:
Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare.
O, vrăjmaşă, priiatin ea pre nimeni n-are,
Naştem, murim, odată cu cei ce să trece,
Cum n-ar fi fostu în veci daca să petrece.
Paimâini suntu anii şi zilile noastre.
Sfinţii ingeri, ferice de viiaţa voastră.
Vieţuim şi viiaţa iaste neştiută,
Şi până la ce vreme iasta giuruită,
Aşa ne poartă lumea, aşa amăgeşte.
Aşa înşală, surpă şi batjocoreşte.
Fericită viiaţa făr de valuri multe,
Cu griji şi neticneală avuţiia pute.
Vieţuiţi în ferice, carii mai puţine
Griji purtaţi de-a lumii; voi lăcuiţi bine.
Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie.
Ceriul de gândurile noastre bate jocurie. 



Cezar Petrescu, n. 1 dec. 1892  - d. 9 martie 1961
Tatăl, Dimitrie D. Petrescu, inginer horticol cu studii la Paris, mama dintr-o veche familie boierească dinspre Piatra Neamţ, viitorul romancier s-a născut la Cotnari dar şi-a urmat părinţii la Roman, unde şi-a început liceul. Continuat la Iaşi. Dreptul la Bucureşti, terminat în 1915. Reformat în timpul războiului, se va apuca de gazetărie, dar şi de literatură, urmare a unei vocaţii imperioase: debutase încă la 15 ani cu o proză scurtă, în 1907. 
Situat cu primele scrieri în continuarea neosemănătorismului, prin contactul cu lumea oraşului va deveni un balzacian, ţintind să dea o replică românească, din secolul XX, a celebrei Comedii umane balzaciene, printr-o amplă frescă socială, din care rămân câteva romane de referinţă ale literaturii noastre interbelice. Autor a cca 70 volume, obţine în 1931 Premiul naţional pentru literatură, iar în 1955 devine membru al Academiei. Unul dintre cei mai mari gazetari ai primei jumătăţi de secol, dacă nu cumva cel mai important, a colaborat la majoritatea ziarelor şi revistelor vremii: Adevărul, Dimineaţa, dar a şi fondat reviste de mare deschidere: Gândirea, 1921 (cu Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu şi Lucian Blaga), ziarele  Cuvântul, Curentul, România literară, alte numele de ziare pe care le înfiinţase. Ziaristica de după Decembrie i-a reactivat toate numele de ziare la care colaborase. Măcar formal, se revenea la libertatea de expresie, la vremurile bune după care tânjisem... Până s-a văzut că a face gazetărie "liberă", în tranziţia românească, înseamnă a face jocurile ascunse ale unor potentaţi, îmbogăţiţi după revoluţie, cum de altfel existaseră şi îmbogăţiţii de după Primul război.
Gazetar şi scriitor celebru în epocă, cu maximă audienţă de public, în anii liceului meu i-am citit majoritatea romanelor, nu neapărat pe cele mai bine cotate (La paradis general, Baletul mecanic, Carlton, Greta Garbo, Oraş patriarhal, Calea Victoriei, Apostol), din biblioteca unchiului meu, stabilit la Craiova. Mare iubitor de Sadoveanu, dar, deduc, şi de Cezar Petrescu. (Va trebui cândva să-i fac parte dreaptă acestui providenţial unchi Gică, scriind despre el aşa cum se cuvine, căci în mintea mea el reprezintă pe cititorul adevărat, pasionat de ficţiune, deşi fără vreo pregătire din domeniul filologiei, ci simplu contabil sau magaziner, ce va fi fost la IFET. Şi cu care, foarte curios lucru, nu am discutat niciodată despre cărţi...)
Nu-mi explic mefienţa cu care este tratat de Călinescu în Istoria sa decât ca o invidie-ciudă privind imensul succes de librărie al ieşeanului. Or, a nu înţelege corect mecanismele de receptare publică a literaturii mi se pare o limitare, cu deosebire în cazul exegetului. În particular, cred că autorii de sinteze-istorii ar trebui să ia în calcul şi impactul cărţii la public - pentru că , nu contest, sunt foarte importante câştigurile literare de la o etapă la următoarea şi de la un curent la altul; însă toate acestea rămân discuţii sterile/specioase dacă scriitorul, încadrat curentului cu pricina sau distanţat de opţiunile estetice ale confraţilor, nu dă cartea viabilă, de sine stătătoare, citită de contemporani şi luată în seamă de următoarele generaţii.
Personal, m-am nutrit din cărţile lui Cezar Petrescu, am admirat stilul alert, eficient, concreteţea lumii în care se mişcă personajele sale, de la cele comune la altele de tot ciudate – vezi Omul care şi-a pierdut umbra; mai puţin tezismul autorului, faptul că vedea lucrurile în alb şi negru, fără nuanţe, aducându-şi personajele sale inadaptabile în postura unică de victime ale maşinăriei progresului. Am înţeles paseismul lui, nu însă şi fatalismul istorico-geografic - romanul, oricât de "la obiect, nu trebuie să trădeze ideologia autorului, militantismul său, de orice culoare; şi în general vorbind, nu cred că scriitorul trebuie să fie explicit în ceea ce priveşte convingerile sale intime: nu interesează artistic decât realizarea literară, nu şi mobilurile sale ideologice; ce-i drept, nu m-am speriat de finalul catastrofist pe care romanicerul îl pune la capătul tuturor drumurilor şi eforturilor, interesat în continuare de viaţa care foşgăie în paginile romancierului redutabil care este C. P. M-a impresionat în egală măsură iscusita utilizare a fantasticului.
Ca să nu spun ce minunate sunt cărţile sale pentru copii: Pif Paf Puf, Fram ursul polar, Neghiniţă. Au legănat copilăria multor generaţii. O vor face în continuare, cât va mai exista copilăria, adică lumea. Şi am întâlnit oameni în toată firea vrăjiţi de povestea lui Neghiniţă. Mărturisindu-mi cu emoţie acest lucru simplu, pe cât de semnificativ.


Ce va fi scris Cezar Petrescu după instalarea comuniştilor nu m-a mai interesat. Înţelesesem că încearcă o adaptare, de nevoie - pe când alţi mari scriitori interbelici o păţiseră, erau interzişi, scoşi nu doar din manuale dar şi din librării şi biblioteci. Ostracizaţi, închişi sub cele mai sfruntate acuzaţii de subminare a orânduirii. În cartea de confesiuni scrisă cu poetul Ion Murgeanu (Himera literaturii), aduc vorba în mai multe rânduri, cum e şi firesc, despre Cezar Petrescu, poate autorul interbelic pe care, dintr-un motiv sau altul, îl citisem cel mai intens. De fapt este primul mare scriitor pe care l-am văzut în carne şi oase, la o manifestare culturală, în sala SRSC din Piaţa Amzei, spre sfârşitul studenţiei mele. Mai sigur în anul 1960. Descriu scena în Himera literaturii. Un domn complet albit, suplu, foarte bolnav, cum ne-a şi mărturisit. Iar la numai câteva luni, la începutul primăverii 1961, am mers să-l văd pe catafalc, în holul Casei Monteoru.
În cadrul acţiunii " Plăci memoriale pentru marii scriitori”, am fixat o placă de marmoră pe partea din stânga a impozantei intrări în blocul modern de la intersecţia străzilor C. A. Rosetti şi Vasile Conta, la nici o sută de metri în spatele Scalei. Pe cealaltă parte a intrării străjuia de decenii placa memorială a lui Cezar Petrescu, aceasta temeinică, având şi  un basorelief al romancierului.
De câte ori, în lansările mele prin Oraş, de data asta ca să re-fotografiez casele de scriitori (pentru ce a devenit mai apoi albumul Literaturile Bucureştiului, editura MNLR, 2010), nu am privit cu admiraţie la placa memorială, cu foarte reuşit basorelief, a lui Cezar Petrescu, temeinic încastrată pe faţada imobilului, cu frumosu-i text: "Aici a trăit şi creat în ultimii ani ai vieţii scriitorul CEZAR PETRESCU 1892-1961"  - iar ca să spun tot adevărul, este exact modelul pe care l-am preluat în inscripţionarea celor vreo 200 plăci memoriale răspândite prin tot oraşul, cu deosebirea că am renunţat la basoreliefuri, efigii, semnături, ca să reducem drastic costul unei plăci - aşa încât, din aceleaşi fonduri să facem dreptate cât mai multor scriitori... Ca în primăvara acestui an (stupoare, oroare!), să găsesc faţada imobilului fără placa lui Cezar Petrescu devastată, smulsă din piroanele ei...  Şi totuşi, cealaltă placă, tot de marmură, a poetului Virgil Gheorghiu a rămas la locul ei. Ce să faci? Cui să te adresezi, să reclami, să protestezi, să ceri pedepsirea conform legii a huliganilor?! Singura explicaţie ar fi că au smuls placa memorială pentru a valorifica metalul basoreliefului - căci de utilizarea marmorei ca atare nu s-au preocupat: o parte din placă a rămas atârnată de zid...
Oroare, acesta este cuvântul. În chiar centrul capitalei, într-o perioadă fără mişcări sociale, de stradă etc. La ce ne putem aştepta? S-ar spune că aparenţa de civilizaţie se însoţeşte cu sălbăticia crasă, cu inconştienţa şi maleficul...
Nu e nimic de adăugat; decât că apocalipticul sugerat în scrierile lui Cezar Petrescu, neluat de mine vreodată în calcul, considerat încă o figură de stil dintre multele care au asigurat succesul de piaţă al romancierului, îşi amestecă paşii în mod perfid cu ai noştri, trezind din cotloane coşmarul Istoriei.
Imaginea casei în care a trăit autorul în ultimii săi ani se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.



Alţi scriitori:

Ieronim Şerbu, n.  1 dec. 1911 - d. 8 12 1972
Florenţa Albu, n. 1 decembrie 1934 - d. 3 februarie 2000.
Ştefan Radoff, n.  1 dec. 1934 - d. 28 03 2012
Marin Ifrim,  n. 1 Decembrie 1955, în comuna Bălăceanu, jud. Buzău

https://marinifrim.wordpress.com/about/

Magda URSACHE: Un om al muncii cu cartea
„Am jurat/ cu degetul la tâmplă/ să nu apăs/ pe cuvânt/ decât în caz de poem”.
Marin Ifrim

Cartea de muncă a lui Marin Ifrim (Editura Teocora, 2016) este, în fapt, cartea unei vieţi de „cărţar”, autentic inconformist, autentic incomod, autentic încrâncenat. Un „neadaptat”, cum o mărturiseşte el însuşi, şi la socialism, şi la capitalism, ceea ce nu l-a descurajat deloc. Cum bine ştie că între notorietate şi valoare e cale lungă, munca şi răbdarea alcătuiesc formula sa. Mie mi-a plăcut şi-mi place să-i portretizez complice pe cei exilaţi în târguri, ca Gheorghe Grigurcu în cel amar, ca Mihai Ursachi, în cel dulce, ca V. Voiculescu la Pârscov, ca I. D. Sîrbu la Petrila, ca marele minor Brumaru (din etapa Dolhasca). În alte cuvinte, scriitori ai „provinciei literare de aur”, numită aşa de Ion Lazu şi de Ion Murgeanu, în Himera literaturii. Talentul (talantul care rodeşte) n-are musai buletin de Bucureşti.
Marin Ifrim face parte dintre scriitorii amărâţi de ce i se întâmplă culturii. Trasă în jos, vulgarizată de canalele TV, dacă Mihaela Rădulescu intră cu chiloţii ei roşii în librăriile Humanitas. Aşa se cucereşte cititorul de literatură trash, de no-books. Marin Ifrim n-are nevoie de cititorul ei, al Mihaelei (v. tableta Acoperitul Turcescu şi diva fără acoperire, Mihaela). Numai că scandaloasele şi scandalizantele vedete TV se cred scriitoare de top şi ocupă microfonul central la Bookfest, care ar putea fi ortografiat Book-arest.
Critica e neputincioasă faţă de inflaţia tipo, pare condamnată să citească multe cărţi mediocre, de tren ori de metrou, este asurzită de trompeta reclamei media. Or, Marin Ifrim n-are scenografie, reflectoarele TV sunt pentru alţii, puse pentru alţii. E alergător de maraton, nu de 100 metri stil foarte plat; nu scrie cărţi domoale, texte liniştite; merge pe rezistenţă şi pe demnitate, e ţepos, chiar timorant. Niciodată timorat.
Work-aholic, consideră cartea sa de muncă (o Carte a cărţilor de truditori ai scris-cititului) cea mai importantă carte dintre zecile semnate de el. Subţirele, suple, dar şi „cu fizic «atletic»”, aşa cum este antologia de poezie din 2013, Din capitala mondială a anonimatului, rămasă nerecenzată. Cum altfel? A văzut cineva în librării cărţi scoase de Casa Editorială Tipo-Moldova?
Mereu cu nerv, Ifrim preferă tableta, texticolul, articuleţul, frazula, spre a le spune ca Luca Piţu, O notaţie repede? „Pe 21 septembrie 1991, îmi moare soţia”. Atâta tot: ton grav.
Marin If, cum îi spun in short, e un frondeur/ ricaneur, are îndrăzneala proprie lui Paul Goma, cea mai asurzitoare voce întru adevăr a literaturii noastre; pe cale de consecinţă, deţine o carte de muncă plină ochi de demisii şi de transferuri, după intervenţii în minor ori în major.
Sigur că, în vremi consternante, prezent în agora cu tableta ca o bombă cu ceas (şi Marin Ifrim a scris înspăimântător de multe), e riscant să faci tranzacţii; în vraiştea numită eufemistic tranziţie, poţi cunoaşte repetat circum stanţe (titlu de volum, ed. Rafet, 2008) nefavorabile. Aşadar, Marin (alt Marin decât Preda, alt Marin decât Sorescu) demisionează de la fabrica oricum „pe ducă” şi-şi ia deasupra capului un deadline cotidian. Intră şi iese din „redacţii impure”, pline de activişti şi de securişti. L-aş fi sfătuit, înainte de angajare, să întrebe cine finanţează ziarul, să ştie cine-i adevăratul patron. După Adrian Gavrilescu, S.O. Vântu cumpărase, deci putea controla, şi „Idei în dialog”.
În „Opinia” buzoiană, alcătuieşte un insectar, prinzând în bolduri muşte reciclate în fluturi, căzute în borcanul cu miere capitalistă. Despre Portret în bleu marin, scrie că e „o carte la care ţin foarte mult”. Pentru că „e o mare şi rece satisfacţie să spui cuiva ce gândeşti despre el. E terapeutic”. Dar costă. De hrănit, se hrăneşte bio din literatură: „eu nu m-am apucat de scris ca să devin celebru. Eu sunt pedepsit de cuvinte. Posedat. Le simt viaţa şi rostul. Sunt mai vii decât mine. Vreau să le călăresc ca pe nişte iepe sălbatice. Sunt limitat. Nu pot gândi mai departe decât ce vor cuvintele”.
Fiindcă veni vorba de cai, trebuie spus că Marin Ifrim aduce bine cu Taifun, cumpărat la licitaţie de la un CAP desfiinţat, unde era hrănit pe sponci. Aflat „pe teren”, reporterul vede o „imagine apocaliptică”: un cal „înspăimântător, agitat, nervos, dezlănţuit”, care vrea cu dinadins să intre în curtea colhozului. I s-a povestit că fusese cumpărat la licitaţie de un sătean. Îl hrănea „împărăteşte”. Însă, odată scăpat din lanţ, venea la grajdul vechi, la vechea iesle, la paiele uscate şi la apa stătută. „Deh, bietul cal devenise dependent de robie” (p. 82-83). A scrisului, în cazul lui Marin Ifrim: muncă neplătită şi ce muncă!
E om neavut: „Sunt mai sărac decât Ion Creangă. Dar nu cerşesc, nu fur, nu mint”. „Am un somn liniştit. Ştiu îngerii de ce”. Se poate şi mai rău. Pe Ion Gheorghe îl bat, la propriu, cu pietre vecinii din Limpeziş, înspăimântaţi de „colecţia lui de megalite”.
Cioran a putut trăi boem într-un apartament strâmt din Cartierul Odeon. Alt preasărac, Gabriel Garcia Marquéz, n-a avut banii necesari să expedieze editorului Un veac de singurătate. Amin Maalouf a scris Primul secol după Beatrice într-o căsuţă de pescar.
Nici arivist, nici hedonist, Marin Ifrim nu poate citi nici bancnote (ne-am chinuit împreună să descifrăm un cont bancar de miliarde şi n-am prea reuşit), nici etichete de pe sticle.
Destul de imprudent pentru a trăi confortabil („în lux, calm şi voluptate”), trece de la ziar, căzând „din lac în puţul lacului”, ca mecanic de întreţinere la Casa de Cultură a Sindicatelor; revine A-Casă, ca referent şi bibliotecar. Cel mai fericit episod (şi o spune în cele trei volume de evocări), care îi umple carnetul de muncă? Patru ani la Teatrul „George Ciprian”, ca maşinist, apoi ca regizor tehnic: „Teatrul real, profesionist, este cea mai vie bibliotecă din lume”.
La Casa de Cultură alcătuieşte lunar „Cartelul metaforelor”. M-am lăsat luată de „curentul marin”, am intrat în „Cartel”, dar şi în „Caietele de la Ţinteşti”, cealaltă revistă a sa. „Numai la Ţinteşti n-ai scris, Magda, m-a apostrofat un amic”. De ce nu? Are importanţă locul unde scrii? Satu Mare, Tg. Jiu, Piteşti, Piatra Neamţ, Buzău, Bacău, Târgovişte, Lugoj, Râmnicu Sărat, Mizil, Focşani, Paşcani, Iaşi ori Bucureşti, Paris şi München, pe unde public şi eu? Limesul poate produce reviste quality, după cum Centrul poate produce şi reviste non-quality. Cum afirmă Nicolae Silade, în editorialul „Actualităţii literare”, subintitulată şugubăţ „Revistă a unirii scriitorilor din România”, tonul în literatură nu se mai dă la Bucureşti, nici etalonul, dacă se scrie „sfidând criza de inspiraţie”.
Scriitorul nu poate fi altceva decât scriitor şi în poem, şi în tabletă politică, şi în interviu, şi în ego-proză, şi în jurnal, şi în analiză de text, şi în reportaj, şi în eseuri lirice, epice şi dramatice, aşa cum le-am subintitulat eu pe ale mele.
Marin Ifrim e mereu în priză: la „Informaţia Buzăului” (patron inginer Constantin Toma), la „Jurnalul de Vrancea” al lui Liviu Ioan Stoiciu, la „Opinia”, unde ţinea bisăptămânal pagina literară, împreună cu Dumitru Ion Dincă, la „Renaşterea culturală”, alături de familia literară Nicoleta şi Paul Gâlmeanu. Şi pariez că nu va suferi niciodată de grafofobie, de neplăcerea de a scrie, chiar dacă e jignit deseori de postaci.
Îi mustră neobosit pe intruşii din spaţiul literaturii, pe glorioşii locali care „se urăsc între ei, cu bale dulci, până la comă diabetică”, pe „liricarii” târgului buzoian, „megalomani şi grafomani”, pe impostori, pe obedienţi, pe lichele, folosind artileria blogului (v. Letopiseţul lui Marin Ifrim).
Prin ’97, actorul Paul Ioachim, directorul teatrului „George Ciprian”, l-a sfătuit: „Stai departe de insul acesta. Are toate calităţile unei jigodii profesioniste” (sublinierea îmi aparţine, Magda U.). Ceea ce s-a şi întâmplat. Un „securist din naştere”, puşcăriaş de drept comun”, a falsificat o adeverinţă CNSAS, pentru a-l dovedi colabo: „Sufăr enorm, ajung la spital. Lucrurile se lămuresc repede, falsul e dovedit, iar CNSAS nu ia nici o măsură împotriva plastografului” (p. 33 a Cărţii de muncă). Şi-mi vine în minte cazul academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici care, imperturbabil, apare la TV, părând că n-a luat soldă de la Secu. Nici ieşeanului N. Creţu nu i se pare o ruşine, o dezonoare statutul de persoană de sprijin universecuristă.
Marin Ifrim iese din spital, ca să meargă iarăşi pe repede înainte. „Cum de nu mai moare odată?”, se întreabă inamicii, cărora le dăruieşte, tolerant, cărţi. O zi de muncă? Iat-o pe cea de vineri, 26 februarie 2016. Marin Ifrim ia de la tipografie Cartea teatrului (Editura Teocora, 2016), trimite poemele În sângele ploii (e un ticlier bun), pentru tehnoredactare, fiului său Emil, predă la tipar Cartea de muncă, plus… „zilnicăriile” obişnuite: luptă cu „blogurile toxice” pe „poligoanele de încercare a prostiei şi indiferenţei cetăţeneşti”.
Gloria locală (alt titlu bun, de carte de versuri, Rafet, 2007) nu-l agreează. Se întâmplă şi să iasă din graţiile unui critic literar important, care este, de altfel, slăbiciunea mea. În „România liberă”, Alex. Ştefănescu publicase o hartă a talentelor literare. În dreptul oraşului Buzău, figura, într-un cerc, numele lui Marin Ifrim. Singur! Ca un zăcământ „literar” bun de extras, ca o rocă de şist, ca un minereu preţios (pentru export). Neexploatat însă de critică. Despre Blocat în lift, spre cer, carte lansată tot în 2016, la Centrul Cultural „Alexandru Marghiloman”  de directoarea Elena Isbăşoiu, a scris, „cu intensitate surprinzătoare”, nu un critic de întâmpinare, ci… un sculptor: Gheorghe Coman, cel care a organizat, în 1970, cunoscuta tabără de sculptură de la Măgura.
Dar, toate vin şi toate trec,/ înainte, Gutenberg! Marin Ifrim s-a pensionat, Cartea de muncă a încheiat-o, dar a rămas cu Cartea de scris. Faţă în faţă, el şi ea. În câştig de timp pentru „zăbava cetitului”, dar şi pentru obsesia fără leac a cuvântului scris.


miercuri, 30 noiembrie 2016


30 noiembriePaul Zarifopol, n. 30 nov. 1874 - d. 1 mai 1934
Decedat pretimpuriu (atac de cord), la numai un an după ce fusese numit director al Revistei Fundaţiilor Regale Carol al II-lea, Paul Zarifopol s-a născut la Iaşi, într-o familie foarte înstărită, a urmat Universitatea ieşeană, apoi a plecat pentru studii de romanistică în Germania, unde a şi rămas mai bine de un deceniu, afirmându-se ca eseist şi filosof, împrietenindu-se cu I. L. Caragiale, a cărui ediţie definitivă o va alcătui cu puţin înainte de moarte. Intelectual cu pregătire temeinică, la curent cu ideile bergsoniene şi freudiene, admirator al lui Marcel Proust, s-a impus ca eseist, critic literar şi istoric al civilizaţiei româneşti. Titlurile cărţilor sale dau seamă despre rafinamentul acestei personalităţi de elită a primei noastre jumătăţi de secol XX: Din registrul ideilor gingaşe, 1926; Despre stil, Artişti şi idei literare române, 1930; Încercări de precizie literară, 1931; Pentru arta literară, 1935. 
Imediat după dispariţia eseistului, Şerban Cioculescu a valorificat inestimabila corespondenţă dintre Zarifopol şi Caragiale.
Se înţelege de la sine că o personalitate de atare rafinament a fost ocultată cu străşnicie în toată perioada noastră comunistă. Şi ce l-ar mai fi trimis pe acest fiu de boier, pe elitistul şi decadentul P. Z. , "cu mânie proletară", direct la Aiud, unde şi-au găsit sfârşitul atâţia scriitori, intelectuali etc...  Dar cumva, la modul virtual, tot au făcut-o... Cum? Pe Google, găsesc în mai multe locuri specificarea: deţinut politic, decedat în detenţie. Stranie greşeală, nu?...
Când în sfârşit am văzut într-un raft de la librăria Sadoveanu  Încercări de precizie literară am avut sentimentul  că la noi s-a intrat în normalitate. Mai mult chiar, am luat-o ca o izbândă personală, deşi nu am vreo contribuţie la aceasta... Dar nu pot să nu mă bucur când reapar cărţi importante precum cele ale cuiva care a putea să gândească astfel: "Frumuseţea e datorie."
Citiţi mai mult:
*
Oricâte străduințe am depus, a fost imposibil să/l conving pe proprietar să aprobe punerea unei plăci memoriale pentru Paul Zarifopol, la adresa din str. Spătarului nr. 28, S.II.
Imaginea casei în care a trăit autorul în ultimii săi ani se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.


Ioan Missir, n. 17 februarie 1890 - d. 30 noiembrie  1945   


    

 Dintr-o veche familie de armeni, străbunicul a fost căminar, bunicul un cunoscut junimist, tatăl avocat, care totuşi pleacă în Statele Unite, după ce se căsătorise cu o institutoare elveţiancă; se stabiliesc la New Jersey, în comitatul Huston, unde li se nasc cei patru copii, dintre care al doilea, născut la 17 februarie 1890, va deveni scriitorul I. M.. Fie că ferma din State nu a prosperat pe măsura eforturilor şi aşteptărilor, fie că dorul de patrie a precumpănit, fapt este că familia exilaţilor se întoarce la Botoşani, în 1894. Copilul face şcoala primară în urbea părintească, tot acolo şi liceul Aug. Treboniu Laurian, cu bacalaureatul în 1909, după care urmează Dreptul la Bucureşti, cu licenţa în 1913. Intră în echipa unchiului său, avocat, politician, senator, deputat, chiar ministru; însă după un timp novicele se sastiseşte de deputăţii, de Bucureşti şi revine în Botoşani, înscriindu-se în baroul local. Curând survine mobilizarea pentru front şi sublocotenentul I. M. din regimentul de vânători Botoşani va face toată campania 1916-1917, cu înaintarea în Transilvania, cu retragerea pe aliniamentul munţilor, cu luptele din zona Caşin-Oituz. Răstimp în care I. M. pătimeşte toate rigorile din linia întâia a frontului şi spre finalul războiului avansează până la gradul de căpitan. Imediat după încheierea războiului şi după Marea Unire, fostul căpitan devine ajutor de primar la Botoşani, 1919-1920; ulterior, avocatul prins în luptele politice va fi primar între 1931-1932 şi încă o dată, între 1941-1944. Cu întoarcerea frontului şi iminenţa venirii armatei roşii, organizează refugiul botoşănenilor, iar primarul va părăsi ultimul oraşul. Din păcate, nu mult după aceea, la 30 noiembrie 1945  va deceda, la doar 55 de ani!
A fost o teribilă surpriză pentru toată lumea apariţia în primăvara 1937 a romanului Fata Moartă. Nu-l citise în manuscris decât Petru Manoliu, care îl prezintă unei edituri. Aceasta pune condiţia unui referat de susţinere din partea unui general, în chestiune fiind probleme de război, de organizare şi funcţionare a armatei naţionale. Se vor mulţumi cu o prefaţă-scrisoare din partea marelui Nicolae Iorga, el însuşi uimit de performanţa unui botoşănean de-al său, care făcea şi politica iorghistă. Va nota: "...talentul iese din emoţia lucrului văzut bine, înţeles adânc şi din notarea mişcărilor inimii...".  În anul apariţiei, an de maximă efervescenţă culturală, în care toţi marii scriitori ai momentului ieşiseră pe piaţă cu cărţi importante, romanul Fata Moartă se bucură de o receptare entuziastă dinspre toate fronturile criticii literare, primeşte premiul SSR, în anul următor şi pe cel al Academiei; consacrare instantanee, la cele mai înalte cote, inimaginabile. Primire în SSR, cu derogare de la statut. În următorii 8 ani romanul va avea 5 ediţii succesive, iar altele două, în 1967 şi în 1977, la Minerva, îngrijite de Teodor Vârgolici, care totuşi nu a reuşit să evite croşetele cenzurii, în cauză fiind şi armatele ruseşti, alte aspecte care musai să fie eludate. Stilul de extremă urgenţă, (ce nu lasă să bănuieşti că textul a fost elaborat după trecerea a două decenii!), exprimarea directă, rapiditatea episoadelor, schimbările dramatice de pe linia frontului, tensiunea, moartea camarazilor, incongruenţa ordinelor primite de la superiori - şi până la urmă solidarizarea umană cu soldatul de rând, cu obidele sale, cu umorul din chiar clipele de cumpănă, recviemul final pentru ordonanţa care îl slujise cu devoţiune pe toată perioada ostilităţilor, inserturile de epistole primite de la mama sa, toate acestea însumate şi potenţate de simţul sigur al construcţiei romaneşti, şi un har anume, intraductibil fac din textul Fata Moartă o capodoperă. 
Personal, de câte ori am ocazia, elogiez Fata Moartă, chiar riscând să fiu întâmpinat cu ridicări din umeri. În prezentarea de pe acest blog, printre romanele preferate, al cincelea este Fata Moartă. Întâmplarea face să fi lucrat, ca geolog, în anul 1965, îmi pare, chiar în zona Caşin-Fata Moartă, dar şi pe valea Bucinişului, dar şi la Oituz-Poiana Sărată, am călcat deci cu pasul pădurile, viroagele, crestele de deal unde au combătut ostaşii noştri în 1916-1917; am dat, în zone nemaiumblate de pas omenesc de căşti perforate de gloanţe, de  cranii, de schelete rămase încă din primul război mondial...
Este de aceea inexplicabilă, ca să rămânem la termeni cuminţi, omisiunea acestei performanţe din Istoria... lui G. Călinescu, apărută în 1941 şi care totuşi îl eludează pe acest autor eminent, deşi prezent doar cu un roman. Dar un singur roman a scris, oricât de târziu şi contele Giuseppe Tomasso di Lampedusa, binemeritând un loc de onoare în literatura contemporană italiană. Idem  autorul Cărţii de la San Michele. Este exclus ca lui G. C. să-i fi scăpat anume această apariţie de excepţie, din anul 1037, inclusiv recepatarea elogioasă, premiile, reeditările. Omisiune inexplicabilă, impardonabilă de fapt. Să fi plătit marele critic bir prejudecăţii că pentru a avea un loc în Cetatea literară musai să scrii şi să scrii, să prestezi publicistică săptămânală etc? Imposibil de înţeles. Şi apoi: În ediţia Piru sunt multe copletări, modificări, augmentări făcute de Divinul critic în următoarele 2 decenii, însă nimic în cazul Missir.  Or, G. C. avea ştiinţă de numele Missir, la pagina 498 a Istoriei..., pe jumătate de coloană este fotografia lui "Petre Missir, junimist, prieten al lui I. L. Caragiale".
Cu mare amărăciune, constatăm că Istoriile lui Marian Popa şi N. Manolescu nu-i fac dreptate autorului Fetei Moarte. Un număr de 75 de ani nu au modificat imaginea deficitară transmisă nouă de Călinescu. Ce şanse are, în veac, autorul atipic, neînregimentat, pe cât de talentat Ioan Missir? Să-i fie reeditată cartea, să fie citită, să ajungă în vreun fel şi la cunoştinţa criticii şi istoriei literare, grav dezafectate amândouă.
Ca o consolare, aflu tot de pe internet că există o stradă din Botoșani care poartă numele lui Ioan Missir, nici nu mai contează dacă în amintirea scriitorului sau mai degrabă a primarului și deputatului de Botoșani.

Citeşte mai mult: http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr39IoanMissir.html
http://agonia.ro/index.php/author/0016023/index.html 
http://www.crispedia.ro/Ioan_Missir 



Scriitorul zilei: Grișa Gherghei, n. 30 noiembrie 1936, Galați
O pagină de jurnal cu poetul Grișa Gherghei
(din Gândirea înceată, jurnal 2000-2006, în manuscris) 

14 iulie 2006. Ziua Franţei, paradă pe Champs-Elisee. La redacția Viața românescă vine Grişa Gherghei, parcă mai viguros ca ultima dată cînd ne văzurăm. Ne amintim multe, căci ne știm de pe la sfârșitul anilor 60, el foarte activ în lumea scriitoricească bucureșteană, deși sărac în volume. La momentul cuvenit, mi-a dăruit cu autograf volumul lui de poezii apărut în mult râvnita colecție Luceafărul, Nici o tangentă la inimă, cu această dedicație: Pe Ion Lazu, prieten de inimă, vreau să mi-l aleg frate pentru timpul care poate să vină. Grișa Gherghei. Aprilie, 1968.
Îmi povesteşte cum se ducea la Zaharia Stancu pentru împrumuturi – îl simpatiza, dar şi reciproca. ZS ar fi vrut să i se spună excelenţă, fiind membru în Consiliul de Stat, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, etc; Da, maestre, îl aproba mucalitul G.G. Odată, aşteptîndu-l la şosea pe ZS, alături stătea un domn cu bască mare şi cu o manta lungă de plastic, galben-aurie. Ieşit de la puşcărie, fără mijloace de existenţă. Petre Ţuţea. Fost guvernator al Băncii Naţionale. Grișa G. îl duce la ZS, acela îl pune pe Ţuţea să facă o cerere şi îi oferă un ajutor social, atunci 700 lei, ceva la limită. Tot aşa i-l duce pe Radu Gyr, din fostul guvern legionar, ZS îi dă şi aceluia tot 700 lei şi, în particular, îl întreabă pe G.G. dacă nu cumva o face înadins, cu aceste prezentări de foşti, ca să-l aibă la mână.
Iar peste exact 40 de ani fiica lui Gyr, Simona Popa, vine la Ziua (unde Grișa era redactor) cu o cerere de reabilitare a lui Gyr, singurul nereabilitat. Grişa publică scrisoarea de protest şi seara, la redacţie, primeşte un telefon: Ce faci, jidane, te-ai dat cu legionarii? Îi spun: Poate a fost chiar un evreu. El se cam miră, deși om trecut prin atâtea. Şi îi povestesc scena cu evreul de la lansarea lui Evtuşenco, zilele trecute. Mai sunt şi evrei proşti, ori extremişti, zic (amintindu-mi o discuție de la masa lor, unde venise și Igor Grinevici. Atunci se punea problema plecării lor în Israel)
Între timp sosise Got, ne povesteşte că în Israel există nişte sate cu fundamentalişti, care te ucid dacă faci focul vinerea, nici maşinile nu au voie să treacă pe lîngă satele lor, statul a făcut şosele ocolitoare. Sunt toleraţi pentru că anumite nuclee din Apus le trimit fonduri mari, pentru a menţine nucleele dure ale Sionismului. Îi spun că ar trebui editată o hartă cu răspîndirea islamului în ţările europene-americane şi a albilor în lumea arabă, ca să conştientizeze oricine cît sunt islamiştii de intoleranţi, fundamentalişti. G.G. se dovedeşte foarte la curent cu istoria religiilor.
Mai povesteşte cum era la Almanahul Literar, condus de Ben Corlaciu: acela îi dă un vraf de poeţi să aleagă doar 100 poezii pentru suplimentul Poesis. În două exemplare. El şterge numele autorilor cu creion chimic, citeşte, selectează 100 de poezii valabile, apoi la confruntare constată că lipsea Zaharia Stancu, Ion Brad şi alţi corifei. Dar nu renunţă la selecția lui. Corlaciu nu vrea să prezinte șefilor lista selectată, se duce Grişa la Stancu, acele vede, zice: Acum n-ar fi un capăt de ţară că lipsesc eu, dar Poesis nu poate apărea nicicum dacă lipseşte Ion Brad, cutare şi cutare. Căci ei aprobă fondurile, cum bine știi. Pînă la urmă a adăugat încă 6 sau şapte titluri.
Şi ce-mi mai povesteşte Grişa? Că a fost vreo opt veri la Valea Vinului, unde Sadoveanu cumpărase două vile, una cu un etaj, din cărămidă, a doua cu două etaje, din cărămidă şi lemn, pe cînd era acţionar la o mină de pirită (probabil nemţii, pe timpul războiului...). Le-a cedat scriitorilor cele două vile. Sub muntele Ineu, locuri nemaipomenite, poţi face excursii în locuri sălbatice. Lîngă vile este un „pinten al lui Blaga”, unde se ducea Blaga să citească, asta pe cînd nu era reabilitat, desigur. Iar la Salcia, unde a fost după moartea președintelui, casa lui Stancu a nimerit pe mîinile unui nepot cam beţivan, casă pe care scria Stan şi Stana, cu fîntînă la stradă. S-a dus la Macovescu, insistînd să se cumpere casa şi să devină muzeu, acela a promis: să vedem ce se poate face. Nimic. Abia Uricaru a pus o placă la casa scriitorilor de la Neptun, ridicată pe vremea lui Stancu. Teleormăneanul ăsta era uns cu toate alifiile. Pe vremuri s-a prezentat la Arghezi, precum că vrea să intre la Siguranţă. Acela s-a mirat. Peste vreo 10 zile vine din nou Stancu şi îl anunţă: S-a rezolvat! Iar Arghezi a făcut-o şi mai rău, pe vremea războiului: le-a semnalizat cu focuri nemţilor să bombardeze Bucureştiul. Mare germanofil.
Scena cu Preda după un accident de maşină, cu piciorul în gips şi baston: merge cu Aurora Cornu la restaurant şi accea, - femeie de o frumuseţe uluitoare, aşa că Grigurcu a declarat că nu a văzut o alta mai frumoasă în viaţa lui -  cochetînd cu nu se ştie cine de la altă masă, Monşerul i-a dat cu bastonul în cap, a năpădit-o sîngele... Şi-mi spune că e adevărat că din seiful lui Preda, la moartea lui, a dispărut inclusiv volumul doi din Delirul, text care era, se pare, o reabilitare a lui Antonescu.
A fost şi la Siliştea, Preda avea o casă părintească de chirpici, a topit-o vremea. Preda începuse construcţia unei case, la vreo 50 paşi de monument, nu a apucat s-o ridice decît pînă la streaşină, aşa a rămas, va fi luat-o cineva din familie? Îl întreb de sumele imense ce vor fi rămas după Preda, crede că n-au rămas la stat. Copiii au apucat ceva, deschiseseră un restaurant, cafenea... Preda era om ciudat, Grişa juca cu el poker la Mogoşoaia, cu Fănuş, cu Vintilă Ornaru (acum la Paris), cu Ştefănescu Goangă, om care nu se uita la bani. Foarte zgîrcit, morometele. O dată a pierdut cam 5000 lei, pe atunci o sumă, de necaz a luat motanul alb angora şi l-a aruncat în şemineul cu gaze, aprins. Oribil! Iar Grişa a cîştigat într-o noapte 35 mii lei la poker, a comandat masă şi băutură pentru toată suflarea din Casa scriitorilor Mogoşoaia. Apoi despre Pîcă, Pucă, Ahoe...


Poezia zilei: Grișa Gherghei
Când nu se mai văd întâmplările

Nu e nici o scofală
să ţi se pară
într-o bună zi
că soarele
a răsărit numai pentru tine
vei umbla atunci
cu această lumânare uriaşă
cântând ce nu se cuvine
despre lumină
ai s-o păţeşti fericitule
ai s-o păţeşti
când nu se mai văd întâmplările
şarpele casei
iese la drum

(preluare de pe internet)


Poezia zileiPan Izverna (m. 30 nov. 2013)

Peştera

 Atât de departe iubito în peştera mea
îţi pierd glasul printre amăgitoare gheţuri
Eu te-am chemat şi acum nefiresc mă aud
printre dense hipnotice muzici
Îndelung aplecându-mi mâna
fără nici o chemare
geniului tău îi este ger şi teamă
şi de la un timp umbrit e de moarte
Sunt numai gheţuri şi umbre
şi alte umbre şi iarăşi gheţuri
mult semănând...
Fără vreun reazem aştepţi
pe îngusta galerie
şi somnul tău e noapte îngheţată
şi visul tău e umbră în prăpastie.  

(din Cuaternar, ed. Cartea românească, 1972)


Alţi scriitori:
Andrei Bantaş, n. 1930
Cincinat Pavelescu, m. 1934
Grişa Gherghei, n. 1936
Paul Eugen Banciu, n. 1943