sâmbătă, 4 aprilie 2020



Valeriu Ciobanu la Centenar !
A apărut la Eikon, o ediție definitivă din opera poetică a basarabeanului, la momentul centenarului: ”Cântece de zgură”, cca 300 pagini.


       





Valeriu Ciobanu, n. 4 aprilie 1917 - d. 21 decembrie 19

 

Istoric literar, poet, traducător, folclorist, Valeriu Ciobanu s-a născut în Basarabia, ca fiu al prof. univ. Ştefan Ciobanu, unul dintre artizanii Unirii cu Ţara mumă, viitorul academician şi Ministru al Culturii şi Cultelor; şi-a făcut studiile liceale la Chişinău, la Alecu Russo, unde tatăl său era director, după care a urmat Literele şi Filosofia dar și seminarul pedagogic la Bucureşti, cu o specializare în Franţa, devenind asistent la catedra unde au predat succesiv profesorii Caracostea, Vianu, Călinescu. Din 1947 şi până la moarte este cercetător la Institutul de Literatură şi Folklor al Academiei, mâna dreaptă a "divinului critic"..
S-a remarcat ca erudit cercetător al mişcărilor culturale, în principal interesat de Poporanism, tema tezei sale de doctorat, susţinut în 1945, publicat în 1946; a studiat folclorul românesc în conexiunile sale cu ale popoarelor învecinate, îndeosebi  interferenţa cu folclorul rus şi ucrainean: Lumea Bâlinelor, 1955. A dat o primă monografie a marii noastre romanciere Hortensia Papadat-Bengescu, în 1965, epuizând practic sursele, însă cu propria menţionare că nu este ultimul punct de vedere asupra romancierei - se referea desigur la limitările ideologice ale acelor vremuri. Moartea sa prematură, la nici 50 de ani, de nemiloasa boală a veacului, dar şi condiţiile din viaţa literară a anilor 60, au făcut ca opera sa poetică (N. Manolescu o consideră "partea cea mai consistentă a creaţiei sale") să rămână practic necunoscută. Încă în 1947 Tudor Arghezi se arătase entuziasmat de lirica lui Valeriu Ciobanu, intenţionând să-i scrie prefaţa. N-a fost să fie! Arghezi însuşi intrând sub incidenţa ideologiei bolşevice.
Debutând cu poezii încă pe vremea liceului, Valeriu Ciobanu, poet de factură cu totul specială, greu de încadrat într-o serie, într-un curent, a publicat în Gândirea, Viaţa Românească, Naţiunea, Revista fundaţiilor, Revista de folclor, apreciat de G. Călinescu drept "un echivalent în poezie al dantescului Goya"; selecţii din lirica sa au văzut lumina tiparului abia după dispariţia autorului: în 1969 volumul Fiul Lunii, sub îngrijirea lui Dinu Pillat, fost coleg de Institut, iar la 15 ani mai târziu, în 1984, volumul Haina de brumă, o antologie îngrijită de subsemnatul, cu prefaţă de Cornelia Ştefănescu, altă colegă de-a cercetătorului, la editura Minerva.
Despre această iniţiativă sunt nenumărate referiri în jurnalul meu din anii 80; din care câteva fragmente au apărut în Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007; iar în Himera literaturii, Curtea Veche, 2007, cartea de confesiuni în dialog epistolar cu poetul Ion Murgeanu; la paginile 336-337 am inserat un subcapitol Alt sălbatic!, despre respectivul episod al editării Hainei de brumă.


Din Ion Lazu: Intruşii.Odiseea plăcilor memoriale5 mai 2007:
(...) Trec bulevardul, ajung în Ghica-Tei, caut numărul 22, pentru Valeriu şi Ştefan Ciobanu, prof. univ. de ist. lit. vechi, cândva Ministrul Culturi şi Cultelor, unul dintre cei 6 care s-au opus, cu N. Iorga, Inculeţ, Pelivan etc. semnării Ultimatumului. Văr primar cu bunicul meu matern, pre numele său  Timotei Ciobanu. Iar lui Valeriu C. i-am scos post-mortem un volum antologic de poezii la Minerva, în 1984. Haina de brumă. „Mi-a pus poezia pe umăr / O haină de brumă...” Ar trebui să-i caut mormântul, undeva în spatele Spitalului Colentina, şi să-i citesc această poemă teribilă, din frumoasa-i antologie, care totuşi nu a stârnit nici un singur ecou în presa literară festivistă, ticăloşită, a ultimilor ani ceauşişti, nici măcar din partea colegilor de la institutul G. Călinescu, unde fusese unul dintre cei mai reputaţi cercetători. Căci divinul critic îl oculta ca poet, din prea omenească invidie, altfel cum?! Vorbesc cu fam. Nicoară, rudă cu Sandu Mancaş, soţul Allei, sora mai mare a lui Valeriu; doamna N., altfel bine trecută, vrea să ştie: de ce nu pun placa dincolo, la Dorel Mancaş, de ce face pe scorţosul şi inaccesibilul? Dar Valeriu, unde a locuit, pe vremuri? Aici, desigur! L-am găsit în arhiva Institutului, cum altfel...(Forţez nota, dar ce-mi pasă!) Îmi dau seama că sunt probleme de-ale lor, de rude care se freacă între ele, din orgoliu, din interese divergente. Intrigat de atitudinea rudelor, totuşi mulţumit că au acceptat punerea plăcii memoriale.

Alţi scriitori:
Ion Breazu, n. 1901
Lucian Valea, m. 1992 


Ion Lazu -  Lume, lume, la o lansare Sălbaticul, de Ion Lazu, 2005







vineri, 3 aprilie 2020



Scriitorul zilei: Damian Stănoiu, n. 3 aprilie 1893 - d. 1956
Imagini pentru damian stănoiu imagini
Fiu de ţărani din satul Dobrotinet, pe malul drept al Oltului, la câţiva km de Slatina, şi-a făcut clasele primare în satul natal, apoi şcoala de cântăreţi bisericeşti din Slatina. Dar deja făcuse proba firii sale nealiniate, întreprinzătoare, dornică de aventură: fusese cântăreţ la biserica sătească, secretar la primărie, poştaş. Va încerca să se îmbarce clandestin, în portul german Hamburg, pentru o traversare a Atlanticului. Nici Gorki, nici Panait Istrati, nici Jack London, după ştiinţa mea, n-au avut o tinereţe mai plină de neprevăzut. Acest adolescent a fost pe rând sau simultan: vânzător la Craiova, paracliser la Biserica Amzei, muncitor la fabrica de ciment din Sinaia, la fabrica de hârtie Letea-Bacău; o improvizaţie la Iaşi, expeditor la ziarele Dimineaţa şi Universul, hamal la Constanţa, muncitor în fabrica de mobilă, infirmier la spitalul Pantelimon - toate aceste expediente în cavalcadă până în primăvara lui 1913 când se călugăreşte la M-rea Căldăruşani. Avea doar 20 de ani. Înaintând în ierarhie, în 1919 este deja preot la M-rea Sinaia, apoi la diverse mănăstiri din judeţele Vlaşca, Ilfov, Prahova; în 1924 este în administraţia bisericii Udricani (unde cândva slujise Petre Ispirescu...). Preia administraţia tipografiei de la M-rea Cernica; îl găsim slujind la M-rea Antim, în 1926. Superiorii îl îndemnaseră să scrie monografiile unor lăcaşuri de cult: Căldăruşani, Pasărea, Samurcăşeşti (Ciorogârla), Ţigăneşti. În 1932, avansat ieromonah, intră deîndată în conflict cu ierarhia monahicească. Iese din viaţa bisericească, se dedică în exclusivitate scrisului. Avea în spate o experienţă de viaţă şi una specifică, neegalate de altcineva.
De altfel debutase cu poezii încă în 1918, deci la 25 de ani - nu a ajuns foarte devreme la adevărata-i vocaţie... În 1928 îi apare volumul de nuvele Călugări şi ispite, la ediţia a doua, în anul următor primeşte Premiul Academiei. Tot atunci apare Necazurile părintelui Ghedeon, premiul Femina. Devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, 1929.  În acelaş an, Duhovnicul maicilor; în 1931 Pocăinţa stareţului;  Fete şi văduve, 1931; Alegere de stareţă, 1932; Ucenicii sfântului Antonie, 1933;  Camere mobilate, 1933; O zi din viaţa unui mitropolit, 1934; alte şi alte scrieri, în siajul celor deja publicate, cu mare succes de public, privit cu mefienţă de critica literară şi cu destulă îngăduinţă de cinul duhovnicesc: pentru bunul motiv că în prezentarea vieţii monastice păstrează un ton de umor bonom, neagresiv, nedemolator.
Atuurile scriitorului Damian Stănoiu, în afară de cunoaşterea în mare detaliu a vieţii monahiceşti pe care o descrie cu predilecţie, este redarea sensibilă a atmosferei din schimnicie, stilul lui de mare vervă, folosirea ironică, la modul eclatant, a vorbirii vechi, de hrisoave, umorul de calitate, toleranţa la ciudăţeniile firii omeneşti; şi nu în ultimul rând, crearea unor personaje vii, pregnante, inconfundabile. Este privită cu mare înţelegere dar şi cu fină ironie strădania călugărilor de a se ridica deasupra nevoilor şi ispitelor trupeşte spre adevărata credinţă, în asceză. O aspiraţie greu de împlinit, în lupta zilnică dintre trup şi suflet, dintre râvnă şi abandon, dintre raiul ipotetic şi infernul cotidian, chiar dincolo de zidurile mănăstireşti. Iar în fapt ne dăm seama că şi în nevoinţa călugăriei tot despre vocaţie este vorba, până la urma urmei. Cum în propriul caz al lui Damian Stănoiu viaţa monahală fusese doar o încercare, dintre prea multele pe care le iscodise -, o cale ce s-a dovedit nepotrivită firii sale. Vocaţia lui Damian Stănoiu fiind literatura. Capodopera sa rămâne Alegere de stareţă, un roman bine condus, impecabil stilistic, cu personaje puternice: O parabolă a lumii mirene, unde tot aşa, lupta pentru putere îmbracă  adesea forme acute, ireconciliabile, iar rezultatele pot fi chiar aberante.
 Succesul de public l-a "ispitit", cum ispitiri fuseseră şi în cadrul celeilalte opţiuni; aşa că autorul a ajuns să se autopastişeze, să devină industrios, repetitiv, scriind literatură de scandal, cu intrigi facile, din zona alcovurilor, când ar fi trebuit să se concentreze asupra a ceea ce singur ştia despre lumea mânăstirilor, despre lupta omului cu limitele sale. Un temperament mirean, în definitiv, dacă se ocupă de chestiuni ale sufletului, ale conştiinţei, musai să rămână sub zodia moralităţii, a aspiraţiei spre sfinţenie, cosubstanţială naturii umane în sens profund.
Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/alegere_de_stare_damian_stnoiu_1932
 http://www.crispedia.ro/Damian_Stanoiu

Din  Ion Lazu: Intruşii. odiseea plăcilor memoriale
4 august 2008: (...)  Cobor la Gara de Nord, găsesc imediat, după hartă, strada C.C. Arion (cândva ministru – dar nu este cel împotriva căruia vitupera Eminescu? Acela este, negreşit!), la nr. 18 , la poartă dau de o schelă şi patru zugravi stând de vorbă; unul ca la 35 de ani, roşcovan, nelucrător îmi spune că a citit ceva de Damian Stănoiu, îi spun că şi eu, pe vremea adolescenţei, mai ales că e vorba de un scriitor de prin părţile mele, comuna Dobrotinet de lângă Slatina. Alt lucrător mă îndrumă la etajul II, unde pot vorbi cu proprietarul. Îl atenţionez la interfon, deşi uşa de la intrare era deschisă, din motive de zugravi, mă întâmpină pe palier, un om spre 75 de ani, înalt, smead, deşirat, cu ochelari, destupat la minte, care imediat înţelege şi aprobă să punem placă memorială scriitorului. Nu-mi dă voie să mă legitimez; da, bunicul lui a ridicat această casă şi la un moment dat l-a avut chiriaş pe scriitorul Damian Stănoiu. Îl întreb de telefon şi de nume, un nume ce pare românizat din ucraineană. Da, declară, e din Basarabia, au venit aici în 1944 cu toată familia. Ca şi ai mei, zic, tulburat pe moment. Însă  acest  Axinte, zic, nu e nume ardelenesc? Nu, e tot nume de familie, iar numele lui de botez este Igor. Nume frumos, zic. 
Trece un chiriaş, salută politicos, vorbesc între ei chestiuni gospodăreşti şi îl roagă să-mi arate unde a locuit scriitorul. Habar nu aveam!, recunoaşte chiriaşul. Urcăm la ultimul etaj (sau la mansardă): o cameră spre curte, o alta cu balcon larg, tot spre acoperişurile din vecini. Îmi explică: aici a instalat el o bucătărioară, în acel balcon mai larg. Am aruncat o privire pe ambele geamuri, mi-am făcut o idee despre ambianţa în care a trăit fostul călugăr, redevenit mirean, în cartierul Gării de Nord, la o mansardă de vilă cochetă, probabil o ambianţă propice scrisului. Acum, aici, o familie modestă, muncitorească, dar respectuoasă, prevenitoare. Îi recomand chiriaşului amabil să citească vreo carte de Damian Stănoiu, cu viaţa de pe la mănăstiri. Alegere de stareţă, de exemplu. Prima şi ultima vizită în camera unde a locuit scriitorul. Înapoi la operă!



Alţi scriitori:
Ion Pop, m. 1905
Neagu Udroiu, n. 1940
Florentin Popescu, n. 1945


Poezia zilei: Florentin Popescu
 (n. 3 aprilie 1945)

Imagini pentru florentin popescu imagini Imagini pentru florentin popescu imagini
 Imagini pentru florentin popescu imagini Imagini pentru florentin popescu imagini  Imagini pentru florentin popescu imagini  Imagini pentru florentin popescu imagini

Grifonul

Clipa mea sub formă de inimă
neliniştită, adâncă
îmi adastă-ntre gene
şi vine grifonul
şi mi-o mănâncă;
suie din piatră şi stâncă
cireşul cu gânduri
şi vine grifonul
şi mi-l mănâncă;
peşti de argint şi de aur
fulgeră-n râul din mine
ca o iubire, ca o patimă-adâncă
ori ca un dor de albastru
şi vine grifonul
şi le mănâncă.
Singur, de tăcere-argintat
strig, copac singuratic sub lună:
Grifonule, fugi şi nu mă mânca!
dar numai ecoul
târziu îmi răspunde:
Grifonul, grifonul e-n inima ta!



ELEGIA CAILOR PIERDUŢI (I)


şi se face c-ascultăm în vise
trist şi dureros şi mustrător
cum e goana mânjilor ucisă,
cum ne ceartă caii-n graiul lor

fii de iarbă, singuri în cetate
pustiiţi, prin vis, ne-ntoarcem în copii
şi se face că-i gonim pe înserate
şi se face că sunt caii vii

sunet lung ne lunecă prin sânge
- tropotul şi coamele-n alai
şi se face că pământul plânge
într-un dor nepotolit de cai

şi se face, se mai face că-n cetate
adăstând câmpiile cât zarea
dau năvală-n noi ca o dreptate


caii dăruindu-ne iertarea    


Ion Lazu - Cuvinte lângă zid: Lansare de carte la Casa Monteoru, cu Cezar Baltag

joi, 2 aprilie 2020



 Scriitorul zilei: Matilda Cugler-Ponin. 2 aprilie 1851- d. 9 oct. 1931

Imagini pentru matilda cugler poni imaginiImagini pentru matilda cugler poni

 






Dintr-o familie de nemţi stabiliţi la Iaşi, Matilda Cugler este un nume pe care îl mai pomenim 
când vine vorba despre Convorbiri literare şi despre mişcarea de la Junimea, dar mai ales 
când se  fac referiri nu neapărat academice la îndrăgostirile savantului  A.D. Xenopol şi ale 
lui Mihai Eminescu. A fost căsătorită cu un  Burlă, iar după un timp cu savantul Petru Poni, 
chimist, profesor  la Iaşi, academician. A avut şansa unei vieţi lungi, care însă  nu i-a fost de 
ajutor în impunerea numelui său ca autoare de  referinţă în literele româneşti. 
Versurile sale, în maniera album de domnişoare cu educaţie de pension, adresându-se unor 
cititoare sever supravegheate de  guvernante (dacă e să-l cităm pe G. Călinescu), sunt poezii  
clasate, aparţinând istoriei literare.  Citite acum, se observă mai clar faptul că sentimentul, 
oricât de onest sau chiar  puternic, nu face poezia, ci altceva, un simţ al inefabilului şi o magie 
lingvistică pe care am convenit să le numim har poetic, talent.

 
Alţi scriitori:
Lucian Dumitrescu, n. 1923
Ion Gheorghiţă, n. 1939
 
  
 Poezia zilei, Matilda Cugler/Poni
 
  Răchita

Grădina-i părăsită. Unde umblam odată, 
Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios, 
Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată 
O luntre sfărâmată de timpul nemilos.
 
Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână, 
Cu crengile-i plecate spre iazul adormit 
Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină, 
Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit
 
În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume; 
O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat, 
Apoi făr'de credinţă a rătăcit prin lume 
Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat.
 
Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească, 
Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut; 
Cât e de uitătoare inima omenească... 
Ea singură o ştie, ea singură-a văzut! 
 
1873


Ion Lazu: Piatră cântând, la fereastră...