miercuri, 22 noiembrie 2017

22 noiembrie: V. A. Urechia n. 15 febr. 1834  - d. 22 nov. 1901

   
S-a născut la Piatra Neamţ şi a învăţat în familie, căci tatăl său murise când copilul avea doar 6 ani. A urmat şcoala normală la Trei Ierarhi din Iaşi, iar din 1844 intră la Academia Mihăileană. Cu o bursă merge la Paris, apoi îşi ia licenţa în Litere la Sorbona. Căsătorit din 1856 cu o spaniolă, care a murit după un an, a făcut numeroase călătorii de studii în Spania, aducând documente şi însemnări. În 1858 revine la Iaşi, ca profesor la Gimnaziul Central, apoi devine profesor la Universitatea din Iaşi; din 1864 va veni la Universitatea din Bucureşti, pentru o perioadă decan la Litere şi Filosofie. A avut şi funcţii politice, director de minister, ministru interimar în guvernul Kogălniceanu, ministru culturii în guvernul I. C. Brătianu, 1881-1882. A fost membru fondator al Academiei Române, al Ateneului Român, a numeroase instituţii, atenee populare, şcoli şi aşezăminte culturale, un paşoptist crezând nestrămutat în ridicarea prin cultură a poporului. O anumită neglijenţă în stil şi neatenţie la argumentaţia strict ştiinţifică i-a atras critica unor corifei, printre care Titu Maiorescu, cu binecunoscuta sa Împotriva beţiei de cuvinte. În 1890 a donat liceului din Galaţi biblioteca sa, documentele istorice, piesele din colecţiile arheologice.
Ca literat are un rol de deschizător de drum, împreună şi pe urmele unor Alecsandri, Kogălniceanu etc. Debutase pretimpuriu cu o fabulă, în 1850, în anul următor publică o nuvelă, iar în 1854 deja apare cu o culegere de proze. A înfiinţat şi condus singur sau în colaborare numeroase reviste de popularizare, a ţinut conferinţe la Ateneul Român, a scris numeroase romane, preluând teme, prelucrând şi adaptând, a scris piese de teatru în manieră Alecsandri, care s-au jucat pe scenă, dar mai rodnică a fost activitatea de povestitor pe teme din legende şi din cronicari.
Biblioteca judeţeană din Galaţi poartă pe drept numele savantului V. A. Urechia.
Opera literară: Grinda de aur sau Previderea unui părinte bun, Iaşi, 1851; Mozaic de novele, cugetări, piese şi poezii, Iaşi, 1854; Omul muntelui (în colaborare cu Marie Boucher), Bucureşti, 1858;
Schiţări de literatură română, Iaşi, 1859; O vorbă despre literatura desfrânată ce se încearcă a se introduce în societatea română, Iaşi, 1863; Les Sept montagnes (histoire moldave) (în colaborare cu Marie Boucher), Paris, 1863; Balul mortului sau Mortul şi danţul, Bucureşti, 1865; Cronicele noastre, Bucureşti, 1865; De clasicism, romantism şi realism, Bucureşti, 1865; Femeia română dupre istorie şi poezie, Bucureşti, 1865; Despre fabule în genere şi în speciale despre Cichinăel, Bucureşti, 1866; Despre elocinţa română, Bucureşti, 1867; Poezia în faţa politicei, Bucureşti, 1867; Carol I, domnitoriul românilor, Bucureşti, 1868; Patria română, Bucureşti, 1868; Odă la Elisa, Bucureşti, 1869; Fidanţata imperatorului, Bucureşti, 1870; Opere complete, seria A, tomul I: Comedii, scenete, Bucureşti, 1878, tomul II: Teatru. Drame, Bucureşti, 1878, seria B, tomul I: Conferinţe şi discursuri, Bucureşti, 1878, tomul II: Discursuri academice, Bucureşti, 1882, seria D, tomul I: Didactica, Bucureşti, 1883, seria E, tomul I: Novele, cugetări, foiletoane, bibliografii, varia, Bucureşti, 1883, seria B,tomul II: Memorii prezentate Academiei Române în 1887-1888, Bucureşti, 1889, tomul III: Memorii prezentate Academiei Române în 1888-1889, Bucureşti, 1890; Schiţe de istoria literaturei române, Bucureşti, 1885; Arhimandritul Vartolomei Măzăreanul (1720-1780), Bucureşti, 1889; Autografele lui Varlaam mitropolitul, Bucureşti, 1889; George Asaki, Bucureşti, 1890; Legende române, Bucureşti 1891; ediţia III, cu ilustraţii de Jiquide, Bucureşti 1896; ediţia IV, vol. I-II, Bucureşti, 1904; ediţie îngrijită de Ion Horia Rădulescu, Bucureşti, 1934; Miron Costin, Craiova, 1891; Istoria şcoalelor de la 1800-1864, I-IV, Bucureşti, 1892-1901; Alecsandri la Mirceşti, Bucureşti, 1894; Cum am cunoscut pe Alecsandri, Bucureşti, 1894; Codex Bandinus, Bucureşti, 1895; Cum era odinioară, Bucureşti, 1901; Scrieri literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru George, Bucureşti, 1976.Ediţii, antologii: Miron Costin, Opere complete, I-II, prefaţa editorului, cu un glosar de Lazăr Şăineanu, Bucureşti, 1886-1888; Voci latine. De la fraţi la fraţii, Bucureşti, 1894; ediţie îngrijită şi prefaţă de Oprea Nedelcu, Galaţi, 1993.

Citeşte mai mult:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Urechi%C4%83-Alexandrescu



Iulian Vesper, n. 22 noiembrie 1908 - d. 11 februarie 1986
De fel din Horodnicul de Sus - Suceava, fiu de ţărani (tatăl cantor bisericesc, numele real Grosu), - unul dintre fondatorii grupului  Iconar, împreună cu Mircea Străinul şi cu Traian Chelariu (evocat de noi pe acest blog) - şi-a făcut studiile liceale la Rădăuţi, urmând apoi Universitatea din Cernăuţi, de unde se transferă la Bucureşti, pentru a-i audia pe D. Caracostea şi pe Ov. Densusianu; licenţiat în 1933. Lucrează ca redactor la Glasul Bucovinei, apoi la Dacia Traiana şi în alte funcţii prin ministere, iar din 1950 devine  corector la ESPLA.
Colaborator la numeroase reviste, debutează editorial în 1933 cu Echinox în odăjdii, publicând în continuare volume de poezii şi de proză, dar şi traduceri, în special din autori ruşi, iar postum îi vor apărea Memoriile, în 1999. Menţionat de Călinescu în a sa Istorie a literaturii, dar şi de Perpessicius, care îl consideră unul dintre marile promisiuni ale literaţilor proveniţi din Bucovina.
Poetul Florentin Popescu, colocatar (între anii 1975 şi 1991) al blocului din Apolodor 13-15, cu mulţi alţi scriitori şi artişti, printre care şi Iulian Vesper, incitat aşa cum singur mărturiseşte de plăcile memoriale pe care le-am fixat la cele două intrări ale blocului, a publicat în acest an volumul intitulat chiar aşa: Scriitorii din strada Apolodor. (Vezi în mod special capitolul "Nume încrustate în marmura neuitării", p. 136-137). F.P. regretă a nu fi declanşat o discuţie literară cu colocatarul mai vârstnic, despre care îşi făcuse "impresia unui om bolnav, poate şi din cauza corpolenţei, care îi încetinea mişcările". Un om vârstnic, pe care l-a văzut de câteva ori, "însoţit de cineva, urcând sau coborând cele câteva trepte până la lift". (pag. 79). Eu cu atât mai puţin, nu cred a-l fi zărit vreodată pe dl Vesper. Dar cu siguranţă voi fi citit traducerile sale din marii ruşi. Căci (literar) de la marii ruşi ne tragem...



Alţi scriitori:

Lucian Bureriu, n. 1942 




Un eseu de Daniela Varvara despre antologia lirică a lui Valeriu Ciobanu: Cântece de zgură, ed. Eikon, 2016



Valeriu Ciobanu: reconstituirea unui portret poetic (la centenar)

I. Născut pe 4 aprilie 1917, la Chişinău, ca fiu al reputatului Ştefan Ciobanu, profesor universitar, ceretător şi istoric literar, academician, Valeriu Ciobanu îi calcă pe urme tatălui, ajungând să-i fie chiar coleg de catedră universitară, din 1942. Devine  licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti; se specializează, prin studii postuniversitare, în Franţa, în 1942, iar în 1945 obţine doctoratul la universitatea din capitala României, cu o teză despre poporanism. Din 1949, o dată cu înlăturarea, pe criterii politice, a asistenţilor lui George Călinescu de la universitate, este trecut ca cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei (devenit, ulterior, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”).
Este cunoscut mai mult ca cercetător, istoric literar şi folclorist. Acest fapt se datorează, pe de o parte, publicării unor lucrări importante în domeniu (din postura de asistent al lui Caracostea şi al lui Călinescu şi de cercetător la Institutul Academiei, autorul având renumele de mâna dreaptă a „divinului critic”): Poporanismul. Geneză, evoluție, ideologie, prima monografie dedicată Hortensiei Papadat-Bengescu, monografia Alexandru Vlahuţă, „A.S. Pușkin și literatura română”, „Ecoul creațiunii lui Turgheniev în literatura română”, „Nuveliștii ruși în România: V. Garșin și V. Korolenko”, „Dostoievski în România” și despre asemănările între folclorul românesc, folclorul ucrainean și folclorul rus („Jertfa zidirii la ucraineni și ruși”, „Lumea bâlinelor”, „A. I. Iațimirski și folclorul român etc.); pe de altă parte, nepublicarea antumă în volum a versurilor sale şi-a spus şi ea cuvântul, mai ales că autorul nu fusese încurajat de către marele Călinescu în această direcţie; dimpotrivă, apropiaţii spuneau că mentorul a încercat să îl „pedepsească” pentru curajul de a îi înfrunta opiniile critice, ridiculizându-i producţia lirică. La un moment dat, G. Călinescu afirmase (poate că peiorativ) despre poezia lui Ciobanu că ar avea valenţe din Goya. Nu ar putea constitui această analogie o linie de portret: Valeriu Ciobanu cel pătrunzător al spaţiilor halucinatorii, misterioase, dar groteşti ale psihicului uman, precum „corespondentul” său în arta picturii şi a gravurii?
Pentru că, da!, Valeriu Ciobanu este şi poet. Şi nu unul de neglijat.
Debutează liric în 1933, în revista „Unirea”, a liceului din Chişinău, al cărui elev a fost. Ajuns în Bucureşti, la studii universitare, publică în paginile prestigioaselor reviste Gândirea, Naţiunea şi Viaţa Românească, dar nu în mod constant (această publicare la intervale destul de largi de timp contribuind şi ea la neimpunerea autorului ca poet în viaţa culturală contemporană. Curios lucru e că nici postum imaginea sa de poet nu a fost prea mult promovată. Primul volum îi este publicat de către Dinu Pillat, colegul său de la Institutul de Istorie literară şi Folclor, în 1969, la aproape trei ani de la dispariţia prematură a autorului (la 49 de ani, din cauza unui cancer). Aşadar, debutul editorial în poezie i se datorează (şi) colegului scriitor, Dinu Pillat, care a îngrijit şi prefaţat volumul Fiul Lunii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969 (cartea reunea două cicluri cuprinse în manuscris: Fiul Lunii şi Bufonul negru). Prefaţatorul îi creionează, aici, nu numai un potret al liricii, ci şi unul psihologic. Aşa aflăm de o conştiinţă zbuciumată, de un erou dostoievkian sub o „aparenţă hirsută de mizantrop”, de cel care „ţinea să pară cinic şi care era de fapt un timid”, de un ins care ajunsese să trăiască exasperarea cu saţietate, de un om „contradictoriu şi enigmatic”, de un neurastenic pe care dorinţa de sinucidere nu l-a învins, dar pe care l-a învins moartea, culmea, tocmai când se lupta cu ea (cu boala de care a suferit spre finalul existenţei). Despre firea ursuză, ca şi despre înalta lui erudiţie mărturiseşte şi un alt coleg, mai tânăr, de la institut, Al. Săndulescu: „purta în colţul buzelor (...) o ironie maliţioasă”, alteori era vorba de o „poantă ironică sau numai glumeaţă”, întotdeauna însă, de „un spirit fin şi cultivat la sursă, cu lecturi întinse şi cu o informaţie istorico-literară totdeauna solidă”, „era un om învăţat, cunoscând foarte bine literaturile română, franceză, rusă, celei din urmă şi ecourilor ei româneşti consacrându-i mulţi ani de studiu”.
Mergând pe linia dezvăluirilor despre personalitatea poetului pus în discuţie, reiterăm ceea ce Dinu Pillat menţiona în prefaţa amintită, în legătură cu trasarea unei linii po(i)ematice: creaţia lirică a lui Valeriu Ciobanu poate fi circumscrisă unui impresionism imagist particular, grefat pe sentimentul neantului şi al unei tristeţi sarcastice. În concepţia lui Pillat, ea nu apare tributară niciunei influenţe; totuşi, se pot stabili numeroase aparente afinităţi: cu Arghezi, pe latura grotescului şi a monstruosului (poate de aceea, autorul Florilor de mucigai a fost entuziast să îi prefaţeze un eventual volum de versuri, pentru aceasta oprindu-i chiar un manuscris, volum care nu s-a închegat însă în timpul vieţii); cu Baudelaire, pe linia satanismului, cu Verlaine, pe care îl considera apropiat ca spirit.
Acum, la o sută de ani de la naşterea sa şi la mai bine de 50 de ani de posteritate, când i s-au editat două volume de versuri şi o antologie, putem vedea puţin mai detaşat şi mai clar lucrurile. Putem stabili afinităţi cu colegii de generaţie, cu cei al căror debut a fost amânat din cauza războiului sau a instaurării unui regim totalitar ce urmărea schimbarea de paradigmă culturală (şi nu numai).
Pentru Valeriu Ciobanu, calificativul „pierdută” din sintagma ce desemnează generaţia căreia îi aparţinea ca vârstă şi, vom vedea, şi ca structură lirică, pare să se potrivească mult mai bine, aproape în sensul propriu al termenului, pentru că este, cred, singurul care nu publică antum. Alţi colegi de vârsta lui reuşesc la un moment dat să se afirme, chiar dacă mai târziu (Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, Virgil Teodorescu, Emil Manu, Ion Caraion et al, coagulaţi, cei mai mulţi, în jurul lui Geo Dumitrescu, un fel de lider al generaţiei, impus cu precădere după război), sau după ce emigrează (Ben Corlaciu). Alţii nu mai reuşesc să se reinventeze după război, de fapt, să se plieze pe tiparele „noii literaturi” impuse politic. Fără cele trei editări postume (1969, 1984, 2017), manuscrisele poetice ale lui Valeriu Ciobanu nu ar fi fost puse în valoare, versurile sale ar fi fost practic (nu şi teoretic, ce-i drept) pierdute prin neintrarea lor în circulaţia valorilor culturale, iar istoria literară nu l-ar fi putut aşeza, astăzi, de drept, şi în tagma poeţilor. Imaginea sa oricum a fost ştirbită sau doar parţial pusă în lumină în timpul vieţii. În ultimele zile ale traiului, graţie lui Al. Săndulescu, cel care a convins o editură să îi publice versurile, a apucat să semneze un contract de editare a manuscrisului Fiul Lunii, lucru care i-a adus o bucurie imensă, după cum relatează prietenul său, coleg la institut. Pe de altă parte, Valeriu Ciobanu nu s-a afirmat ca făcând parte dintr-un grup, fie şi nepublicat în volum, nu a avut perceţia unei apartenenţe poetice, şi nici nu a fost perceput în contemporaneitate ca aparţinător al unei grupări artistice. Şi acestea pot fi cauze care să contribuie la neimpregnarea/ ştergerea conturului unui autor în conştiinţa colectivă şi în cea a tagmei căreia, totuşi, (măcar structural, la acea dată), îi aparţinea. De asemenea, de la Ion Lazu, cercetătorul căruia sora poetului i-a pus la dispoziţie manuscrisele (patru tomuri), ştim că Valeriu Ciobanu şi-a impus o încetare a activităţii şi a producţiei lirice la 29 de ani (lucru pe care îl va regreta, totuşi, spre ultima parte a vieţii, după mărturisirile lui Al. Săndulescu), aşa că va păstra în manuscris cele peste 1000 de poeme scrise până la acea vârstă.
Oricum, ştim din confesiunile lui Al. Săndulescu faptul că Valeriu Ciobanu se credea poet, avea această conştiinţă poetică a sinelui („cum cred că şi era”- precizează mai tânărul său coleg) şi suferea că nu publicase măcar o plachetă, cum suferea că nu îşi găsise dragostea.
Un merit deosebit în repunerea poeziei lui Valeriu Ciobanu în circuitul literar îi revine unui descendent pe linie maternă, scriitorul, eseistul şi cercetătorului amintit mai sus: Ion Lazu, care, în acest an, la un secol de la naşterea străbunului său, a publicat antologia lirică intitulată Cântece de zgură (editura Eikon, Bucureşti). Este al doilea volum editat de Ion Lazu din opera poetului de sorginte basarabeană, după Haina de brumă, apărut la editura Minerva, Bucureşti, 1984. În acest volum din ’84, prefaţatorul şi îngrijitorul său precizează că poemele reunite sunt datate de pe la sfârşitul războiului (1944-1945). Fie şi numai la o lectură a titlurilor, ne putem da seama de exprimarea lirică a tragismului existenţial potenţat de ororile războiului: Cântec de zgură, Cântecul negru, Dansul şacalilor, Umbră, Război, Nocturnă, Cântecul robilor, Putreda poemă, Monstru, Fuga zeilor, Plânsul pumnului, Ochii de oţel, Sfârşitul visului, Liră strivită, Floarea neagră  etc.
În antologia centenarului, Cântece de zgură, Ion Lazu precizează că a selectat poeme din 11 cicluri, din tomurile III şi IV (primele două tomuri arătându-se cercetătorului critic poeme de început, încercări mai puţin reuşite artistic şi rămase astfel în afara antologiei). Tot de aici, aflăm că poetul compunea tematic, pe cicluri, presupunându-se că revenea asupra ciclurilor, înscriind noi poeme; greu de afirmat cu precizie, pentru că nu obişnuia să le dateze (cu excepţia a două cicluri: Stelare: 1944-1945 şi Cântecul umbrelor: 1938). De asemenea, graţie acestei antologii, publicul larg poate vedea, fotocopiate, file de manuscris (pp. 303-312), inclusiv o porţiune de foaie care conţine şi versuri dactilografiate. Ceea ce se remarcă este un scris îngrijit; poemele, odată transpuse mecanic, la maşina de scris, nu mai suportă, modificări, adnotări.
Cum se profilează eul liric în cele aproape 300 de poezii din Cântece de zgură, 2017, vom încerca să arătăm, pe scurt, în rândurile următoare. Corpusul de texte propuse ne înfăţişează un poet vizionar, o conştiinţă frământată de dramele secolului, un psihic încleştat în imaginile negre ale fiinţei torturate existenţial, o fire care trăia parcă o continuă angoasă. Iar lumea în care vieţuieşte îi accentuează suferinţa interioară, prin nedreptăţile care o întocmesc, aşa că portretele goyeşti (aşa cum le sesiza / numea G. Călinescu) sunt nutrite din acest amalgam contorsionat şi hidos al existenţei lumii în prima jumătate a secolului trecut. Imaginarul liric transcrie un spaţiu al rănii universului şi al haosului (v. poemul omonim, din  Fiul Lunii, p, 24): „Întunecimile fierb, cumplită urgie / s-aştern sunetele mileniilor, clinchet de zăvoare (...) mai afund, mai afund, în imensa rană, / Fără licăriri, fără icoană...”; al neantului, aşa cum le plăcea existenţialiştilor, moderniştilor: „Inima neantului bate / Greu, ca inima vacilor înjunghiate (...) Luminile se sting, veciile se rup.../ Alerg singur ca un lup.../ M-am irosit şi poate / În inima neantului şi a mea se zbate” (Inima Neantului, p. 26). În acest spaţiu al damnării fiinţei universale, zbaterea individului este acaparată ca într-o imensă gaură neagră, în care oricum nu se mai vede nimic, nu mai contează nimic; destinul insului este practic nu o dezvoltare, o ascensiune, cum ar trebui, ci o afundare până la neantizare, o cădere în întuneric şi nonsens.  
Daniela VARVARA
Va urma





Ion Lazu - Desfășurările Toamnei...












marți, 21 noiembrie 2017

Scriitorul zilei: Anghel Dumbrăveanu, n. 21 nov. 1933 - d. mai 2013
              
De felul lui din  Dobroteasa, o comună din nordul judeţului Olt (numele la naştere A. Bacşiş), a făcut gimnaziul la Radu Greceanu din Slatina, 1946-1949 şi a urmat o şcoală pedagogică din Timişoara, absolvită în 1953, când devine redactor la revista Scrisul bănăţean / Orizont, unde activează până în 1990. Între timp absolvise Filologia din Timişoara, 1963-1968, iar din 1969 devenise secretarul Asociaţiei Scriitorilor din Banat. După 1990 a fost câţiva ani director în Ministerul Culturii, iar din 1995 redactor, apoi redactor-şef al revistei Rostirea românească.
Cu un debut tipic de poet, a redactat încă din liceu o revistă, rămasă în manuscris; au urmat poezii răspunzând comenzii sociale, deci realismului socialist. Producţii rămase în afara volumelor, debutul editorial amânat până în 1961, cu Fluviile visează oceanul, în colecţia Luceafărul .Dar abia cu Iluminările mării, 1967 şi Oase de corăbii, 1968 se fixează pe făgaşul unei lirici elevate, singulare, atentă la amănuntul de viaţă diurnă şi totodată la ceea ce este etern, durabil, general uman. Cu vocaţia călătoriilor şi a prieteniilor literare, a fost tradus în multe limbi străine, a tradus la rându-i din importanţi poeţi contemporani ai Europei, iar impresiile din străine meleaguri şi-au făcut loc în prozele sale.

Opera literară:   Fluviile visează oceanul, prefaţă de Ion Bănuţă, Bucureşti, 1961; Pământul şi fructele, Bucureşti, 1964; Iluminările mării, Bucureşti, 1967; Oase de corăbii, Bucureşti, 1968; Delte, Bucureşti, 1969; Faţa străină a nopţii, Bucureşti, 1971; Poeme de dragoste, cu un medalion de Nichita Stănescu, Bucureşti, 1972; Singurătatea amiezii, Timişoara, 1973; Enigma orhideii - Das Geheimnis der Orchidee, ediţie bilingvă, traducere de Irene Mokka şi Horst Fassel, Timişoara, 1976; Chemarea mărilor, Cluj Napoca, 1976; Piatra de încercare, Bucureşti, 1976; Diligenta de seară, Bucureşti, 1978; Poeme, prefaţă de Mircea Tomuş, Bucureşti, 1979; Intrarea în cetate. Timişoara - poeme şi privelişti (în colaborare cu Iosif Costinaş), Timişoara, 1980; Cuvinte magice - Magic Words, ediţie bilingvă, traducere de Irina Grigorescu, introducere de Cornel Ungureanu, Cluj Napoca, 1981; Tematica umbrei, Bucureşti, 1982; Iarna imperială, prefaţă de Marcel Corniş-Pop, Bucureşti, 1986; Fonetica astrelor, Timişoara, 1986; Călătorie neterminată, Bucureşti, 1986; Curtea retorilor, Bucureşti, 1989; Capcane şi visuri, Timişoara, 1990; Predica focului, Cluj Napoca, 1993; Dragoste şi iarnă, Timişoara, 1995; Diamantul de întuneric, Ceraşu-Prahova, 1997; Războiul estetic, postfaţă Crişu Dascălu, Bucureşti, 1998; Begoniile de la mansardă, Timişoara, 2002; Ceva pentru care merită să pierzi o corabie, îngrijită şi introducere de Alexandru Ruja, Timişoara, 2003; Fenomenul Nichita Stănescu, Timişoara, 2003.




Constantin Crişan, n. 21 nov. 1939 - d. 30 oct. 1996
Născut la Tg. Neamţ, din numeroasa familie a inginerului geodez Aurel Crişan, termină liceul Petru Rareş din Piatra Neamţ şi Filologia la Iaşi, 1960. Îşi va lua doctoratul în 1974, exact la vârsta când un cercetător de vocaţie trebuie să se desprindă din masa celor obişnuiţi. Şi, într-adevăr, prin calităţile sale intelectuale şi prin propensiunea spre marile teme, C. C. era un ins ce ieşea din rînd. Profesor, colaborator la Institutul pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea, la Radio şi Televiziune, editor, traducător, a  debutat cu Literatura română în lume, coautor Victor Crăciun; apoi în 1970, a editat în franceză şi engleză 11 elegii de Nichita Stănescu. În 1972  publică Ieşirea din metaforă, studiu despre mari scriitori români: Blaga, Bacovia, Preda, Stancu, dar şi Nichita, Blandiana, Baltag.
A tradus poeţi precum Nichita, Dinescu, Anta Raluca Buzinski şi  a publicat în străinătate nenumărate exegeze despre scriitori români. În 1977 şi 1978 scoate două volume de eseuri despre sociologia literaturii; în 1980 Conversaţii de bunăvoinţă. Eseuri despre adevăruri uitate, iar în 1996 Eseu despre moartea viguroasă; în 1999 Eminescu versus Dumnezeu, cu o prefaţă de Zoe Dumitrescu Buşulenga. La aceste ultime două cărţi i-am fost redactor pe când lucram la editura Vinea. Din păcate cea de a doua carte i-a apărut postum. Inima autorului, ca organ anatomic, s-a opus suprasolicitărilor.
Bine informat despre ultimele dezbateri din exegeza europeană, traducător al unora dintre eseiştii de marcă ai contemporaneităţii, specializat în poetică, stilistică, sociologia culturii şi literatură comparată, Constantin Crişan era un  intelectual de nebănuite resurse, om cu minte sclipitoare, genialoidă, ins soficticat, peremptoriu, vehement în opinii.  L-am urmărit în divere ieşiri publice, la Sala Dalles, la Muzeul Literaturii, în alte împrejurări. Un ins sclipitor, însă nu lesne de  suportat pe termen lung.  Din păcate pentru literatura noastră, cardiac fiind, ne-a părăsit la doar 57 de ani, operaţia pe cord la clinica din Tg. Mureş, în care prietenii îşi puseseră speranţele, nu a reuşit să-l salveze.
A locuit în blocul scriitorilor din str. Apolodor nr.13-15. Când am fixat cele două lungi plăci memoriale la intrările blocului, numele său a apărut pe una dintre ele, împreună cu alţi 11 scriitori. Iar la numărul 9 pe aceeaşi str. Apolodor, s-a aflat casa unde a locuit unul dintre scriitorii preferaţi ai lui Constantin Crişan: Urmuz, actualmente loc viran; demersurile mele pentru obţinerea aprobării unei plăci memoriale s-au blocat în sertarele celor de la primărie...
Citește mai mult:

Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

Poezia zilei:    Anghel Dumbraveanu

Fântânile Serbiei

         Lui Nichita Stanescu, Petre Stoica, Adam Puslojici, Srba Ignjatovici

suntem la masa aproape toti
petre adapostit în barba lui de iarba uscata
nichita uitându-se la înger cu doua pete de cer
adam care tocmai l-a încuiat pe dumnezeu într-o garsoniera
si srba uimit de tacerea si întelepciunea propriului vis
iar eu în loc sa ma plâng ca-mi scufundara corabiile
în strâmtoarea blestemata a zilei
îmi amintesc cum alergam dupa soare cu cercul

totul ar fi bine
cugeta unul
daca ne-am mai putea vedea
la un secol odata

o bucata de brânză mai cântă pasarea
în muntii carpati
un ardei si-o ceapa mai scoate ciutura
din fântânile serbiei
un lautar si-o bardaca de vin
mai putem cumpara
punând vers de la vers
chiar daca luna nu ne mai saruta pe gura
când ne-ntoarcem spre dimineata
din patul vreunui cântec mirosind a femeie

masa e-ntinsa pe fluviu
si nu ne vedem între noi

ce bine-ar fi cugeta unul
daca ne-am mai putea întâlni
chiar asa
la un secol odata

 Niciodată uitarea

Intre noi sunt zapezi si nisipuri.
Maine, poate pustiuri, oceane.

Niciodata uitarea.

Sub icoana ta imi incep ziua.
Aripa mea creste din umarul tau.
M-au inchinat marii, aprig si pur, 

Sa fiu si sa nu fiu invins.

Intre noi sunt zapezi si nisipuri.
Maine, poate cerul cazut.
Dar bucuria de-a traversa noaptea, 
Sa-ti ies inainte pe celalalt tarm, 

Unde niciodata uitarea ...

Cum raza serii

Sînt si aici si-n alta parte
si fericit si trist, si rau si bun, 
cum viata-nseamna si putina moarte, 
cum întelept si cum nebun.

Iau barca si ma urc în cer, 
si în pamînt, si-n flori, si nicaurea, 
cum raza serii într-un giuvaer
si cum ecoul colindînd padurea.

Sa ma astepti pe-acelasi mal
unde-am sa ies mereu din ape, 
cum fluxul largului egal, 
cum si departe, si aproape.


Alţi scriitori:
Eugen Todoran, n. 1918
Aurel Dumitraşcu, n. 21 noiembrie 1955 - d. 16 septembrie 1990
I. Valerian, n. 1 august 1895 - d. 21 noiembrie 1980


Ion Lazu: Cărțile prietenilor mei
Ștefan Dimitriu - Provocările timpului - cronici, interviuri, opinii; 
Anacronice, versuri
Aceste cărți vor fi lansate la Târgul Gaudeamus, Joi, 23 nov. orele 12,00, la standul editurii eLiteratura.





Ion Lazu - Toamna...ultimele accente...