luni, 18 februarie 2019

consemnări, poezii, eseuri: Casa de cultură Fr. Schiller, 15 02 2019. Lidia L...

Scriitorul zilei: Radu Albala

Poezia zilei: Ion Nicolescu

Ion Lazu-Veneticii, fragment. Clemente Sârghi...

Casa de cultură Fr. Schiller, 15 02 2019. Lidia Lazu recitând din lirica lui Radu Cârneci: Sufletul-pasăre


18 febriarie: Radu Albala, 18 februarie 1924 - d. 10 mai 1994
 
Bucureştean până în măduva oaselor, îndrăgostit de oraş în varianta sa antebelică, prin firea sa un matein, a făcut Dreptul şi Literele, dar la schimbarea regimului a fost dat afară din barou. Cândva redactor la ESLA, este înlăturat din nou. Îşi găseşte un loc la editura Litera, care scotea cărţi în regie proprie. Un adevărat domn de viţă veche, care îţi impunea respect şi te punea pe gânduri prin distincţia sa. Foarte puţin a publicat, la mari intervale, titlurile induc ideea unei lumi mirifice, dispărute nemilos:  Antim Ivireanu şi vremea lui, 1962; Desculţe, 1984; Făpturile paradisului, 1987; Femeia de la miezul nopţii, 1994. Bucureştii în literatură, un alt titlu vorbind despre iubirea pentru trecutul oraşului natal. A publicat traduceri din franceză, cum era de aşteptat de la un domn stilat, dar şi din latină, tot un efect al fugii sale din prezent.
Nu l-am cunoscut personal, deşi poate îl voi fi zărit cândva, pe culoarele editurilor din Ana Ipătescu. În câteva rânduri, mi l-a evocat cu mare căldură şi cu nostalgie, ca pe un matein de indicibile rafinamente, scriitorul George Bălăiţă. Autor atipic, de vechi parfumuri, de inestimabile bijuterii stilistice, Radu Albala nu doar că este eludat de editori, dar nici criticii nu-l frecventează, iar istoricii literari îl dau de-o parte în abordările lor; nefiind nici măcar un "autor de dicţionar", înţelegi mai bine obstinatul său refugiu într-o vreme revolută, ideală. A murit la exact 70 de ani, probabil din decenţă, şi ca să nu creeze dificultăţi celor care ar dori să memoreze datele scriitorului. Dar cine se interesează de boierii vieţii noastre literare?!
I-am pus o placă memorială în str. Trotuş 95, dincolo de Piaţa Domenii, după mari lupte cu proprietarii de la cealaltă adresă, din Vasile Mironiuc, nr. 16, unde trăise până la moarte. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.








                               

Poezia zilei: Ion Nicolescu, d. 19 februarie 2011
 

*

iubito calci în străchini ţi-am spus-o şi ţi-o repet
acesta e gavota şi dânsu-i menuet
sertarele sunt noaptea dejunul e dejun
şi rufele se spală cu apă şi săpun
să nu faci paşi în beznă opreşte-te în tindă
să nu te mire domnul albastru din oglindă
acela-i Dostoievski o urnă ne desparte
stă între noi oglinda să nu cădem în moarte
în bibliotecă-i haos dar ţine-nchisă uşa
să nu se risipească peste pământ mătuşa
icoanele sunt vechi le ţii ca bibelouri
când trec geamgii prin aer să nu le faci cadouri
să nu mănânci veioza nu zgâria tapetul
suntem vecini cu cerul ai să observi cu-ncetul
nu-i chiar o ceaşcă luna să nu o calci pe rană
avem şi reproduceri acolo e o stană
de marmură se poate dormi pe ea cu trudă
dar poţi să o consideri neinvitată rudă
de fapt afară-i marea dar pune-ţi şalul verde
în valurile-i albe cândva de te-oi pierde
nu prea mai văd deşi sunt tinere vlăjgan
la vârsta mea Novalis murise de un an

(preluare de pe Internet)


Lidia Lazu, Cântece în aer liber
Palatul brâncovenesc Brebu:
http://youtu.be/LfgV2B4yBxk



Alţi scriitori:



Mircea Grigorescu, m. 1976 



Ion Lazu - Veneticii, fragment: Clemente Sârghi


Grigore, vezi că e cineva la poartă! ar fi vrut să spună Vera, trezită din somn. În gând chiar spuse aceste cuvinte, dar nu rosti nimic cu voce tare, ci îşi ciuli urechile ca să prindă orice zgomot de afară. Noapte în toi, aşa i se părea. Conturul geamului abia desluşit, căci zorii păreau încă departe. De ce crezuse ea că ar fi cineva la poartă? Nimic din acea parte. Dar tot ascultând cu urechea pe deasupra perinei, îşi dădu seama că sub şopron caii se treziseră şi ei, de-a-n picioarele; pocneau uneori din copite, îşi scuturau capetele. Căţelul Bobic, din culcuşul lui de pe prispă, nu dădea nici un semn. Este prea mic, deocamdată latră doar la nimereală. Lasă-l să doarmă, să se facă un zăvod de nădejde. Mai bine că nu-l trezise pe Grigore.
Ea însăşi nu mai putea dormi acum decât pe spate, avea doar grijă să-şi întoarcă pe-o parte capul, înainte s-o ia somnul, ca să scape de acel leşin dureros şi prelungit, asemănător cu ceea ce simţi înainte de a vomita. Dar de ce această nelinişte? Îşi ascultă pântecul; nici o durere. Sau se apropiase sorocul? După socoteala ei mai erau trei săptămâni bune. Să adoarmă din nou? Asta nu era aşa de important. E bine că poate să stea întinsă în pat, ca acum, între somn şi trezie. I se pare că atunci şi plodului îi e mai bine, îşi află locul şi se aşază cum îi vine lui. Oare doarme tot timpul? Sau are şi el, de pe acum, momente de trezie, când se ţine pe curent, mişcând uşor, ca peştele?

Un nechezat! Şi bătăi din copite şi capete scuturate desluşit sub pătul, de se auzeau urechile lovindu-se între ele. Răspunzând altor izbituri de  copită, în drum.

- Grişa, scoală, detca, e cineva la poartă! îi spuse, zgâlţâindu-l uşor.
- Ha! Cine să fie?! Ţi s-o fi părut… sau a trecut vreo căruţă la moară…
- Nu, Grişa. Sunt nişte cai la poartă, mai spuse pe şoptite, ca să n-o trezească pe Dona.
Grigore se ridică în capul oaselor, pe marginea patului, încă buimăcit, din somnul cel dulce. Ce spune Vera? Să fi scăpat armăsarii de sub şopron? Trebuie să iasă în grabă şi să vadă despre ce e vorba. Să aprindă lampa? Afară se crapă de ziuă. Dibuie după haină şi şi-o trage pe mâneci. Apoi se strecoară afară pe uşă. În urma lui, Vera aprinde lampa.
- Ce-i, Vera? o aude pe Dona, din celălalt pat.
Se trezise şi ea şi nu ştia ce se întâmplă. Acum ascultau amândouă. Grigore coboară de pe prispă şi merge cu paşi mari spre poartă. O deschide şi imediat începe să vorbească nu se ştie cu cine.
- Eu sunt, Grişa, Clemente Sârghi, spune omul din fundul căruţei, unde se culcuşise. Dar Grigore, cunoscând atelajul, deja ştie despre cine e vorba. Doar că nu-şi dă seama ce e cu primarul aici, în toiul nopţii.
- Bine ai venit, cumetre!
- Grişa, am plecat cu noaptea în cap, anume ca să te prind acasă. Mi-am zis: cine ştie, poate are drum undeva, în zori şi ar fi păcat să nu ne vedem la despărţire. Pentru că să ştii, eu m-am hotărât să plec înapoi. S-a anunţat la radio că ruşii au fost respinşi până dincolo de Razdelnaia; şi atunci…
- Cumetre, făcu Grigore, care încerca să-l ajungă cumva din urmă pe primar în ceea ce gândea şi spunea. Eu n-am auzit de aşa ceva. Basarabanii tot vin şi vin încoace. Şi atunci, de unde până unde…?
- Îţi spun, Grigore, am auzit cu urechile mele. Ieri toată ziua numai despre asta s-a vorbit la radio. Oamenii nu ascultă… Dar eu m-am împrietenit cu un pensionar din sat, un om care a fost pe vremuri învăţător la Sângerei, în părţile Orheiului; şi, cum îţi spun, ieri am auzit cu urechile mele, de mai multe ori, la radio, că ruşii au fost aruncaţi hăt, peste Nistru. Învăţătorul mi-a spus că ascultase şi alaltăieri, deci nu este doar o chestiune de moment, e o acţiune serioasă, ai noştri s-au întărit pe poziţii. Da, şi m-am hotărât să plec înapoi. Fie ce-o fi! Acolo mi-e casa, acolo nevasta. Aici, cine sunt şi ce fac? A ieşit lumea la câmp, în grădini, eu n-am pe ce pune mâna, înţelegi? Stau şi mă uit. Nimic nu-i al meu. Am ieşit de vreo două ori cu caii la arat, să ajut şi eu pe câte cineva. Dar s-a terminat şi cu aratul… Să mă ierţi că am venit la ora asta, dar voiam să te prind acasă. Şi e drum de mers, nu?
- Drum, nu glumă… Nici nu ştiu ce să zic. Dar haide în casă, de ce stăm aci, la poartă? Hai, dom’ primar!
- Nu e cazul, am trecut doar aşa, ca să-ţi spun…
- Haide, cumetre, se poate? Să schimbi câteva cuvinte cu Vera. E trează, ea mi-a spus: Grişa, vezi că e cineva la poartă.
- Ca să vezi! V-am trezit pe toţi, ce păcat!
- Nici vorbă, cumetre, hai în casă, oameni suntem…
- Fie, dar să ştii că nu stau decât două minute.
- Deschid poarta, să bagi căruţa…
- Nu, asta nu, caii mei nu pleacă din loc, doar îi ştii…
Veneau pe lângă prispă, discutând.  În tindă primarul spuse:
- Să rămânem aici!
- Dar poftiţi, domnu’ Sârghi, se auzi glasul Verei.
- Îmi pare rău că v-am trezit aşa în zori, dar n-aş fi vrut să plec fără să-mi iau rămas bun.
- Dar unde plecaţi, cumetre?
- Înapoi, în comuna noastră. I-am spus lui Grişa: Ruşii au fost respinşi peste Nistru…
Şi de data asta, fiindcă erau mai mulţi de faţă, primarul simţi nevoia să vină cu toate argumentele, încheind: "În situaţia asta, m-am hotărât să nu mai aştept, mă întorc acasă!"
Tăcu, stingherit, gândind: Desigur, femeile astea mă judecă: Uite-l, a plecat singur de-acasă, a lăsat-o de izbelişte pe nevastă-sa, bătrână şi beteagă. Copii nu s-a milostivit Dumnezeu să le dea, ar fi avut cine să rămână cu dânsa, să-i poarte de grijă. Şi se mai cheamă că e primar! Aşa s-or fi gândind femeile. Nu şi Grigore, care e altfel de om, el a înţeles prea bine că nu curajul mi-a lipsit. Dar dacă ea n-a vrut să facă un pas din ogradă! Mi-a spus: Clemente, eşti om în putere şi ai fost primarul comunei sub români, ai primit Ordin, pleacă degrabă, aici nu ai scăpare! Singur ai văzut ce le-au făcut ruşii în ‘40 fruntaşilor comunei. Aruncă în şaraban ce ştii şi ce-oi putea, dă bice cailor şi nu te mai uita înapoi! Eu sunt mai în vârstă ca tine şi mă simt tare şubrezită. Mi-am trăit traiul lângă tine şi n-am avut a mă plânge. Martor mi-e bunul Dumnezeu. Dacă mi-o fi dat să mai trăiesc, am să trăiesc. Ruşii au treabă cu armata, n-au să se împiedice de o bătrână… Acum au să vadă Vera şi sora lui Grişa că, deşi se aşezase omeneşte în satul unde a fost repartizat, la cea dintâi ocazie, primarul lor, despre care crezuseră cine ştie ce, nu stă o clipă pe gânduri să se întoarcă în Cioburciu, înaintea tuturor! La drept vorbind, i-ar fi putut scrie lui Grigore, sau să-i lase un bilet la cantina refugiaţilor, dar voise să dea ochii cu el şi cu Vera, anume pentru că ţinea în mod deosebit la părerea lor. Acum tăcea, stânjenit, dar şi mândru de hotărârea luată, în stare numai ea să şteargă orice judecată pripită în ce-l priveşte. Era curios să vadă cum o să primească Vera această veste şi ce-o să zică: Foarte bine că ţi-a venit gândul cel bun! sau, dimpotrivă: Cumetre, gândeşte şi singur, acolo e iadul pe pământ…
Grigore  se aşezase pe marginea patului, lângă Vera, care îşi luase un halat peste cămaşa de noapte. Primarul stătea pe lada de lângă uşă, iar Dona se ridicase în capul oaselor, sprijinită de tăblie, cu pătura trasă până sub bărbie, scuzându-se: "Mă iertaţi că stau aşa…"
Nu degeaba îl chemase Grişa în casă, îşi dădu seama primarul. De discutat? Ce-ar fi fost de spus, peste ce deja discutaseră afară? Or, Grigore îl adusese aici ca să vadă ce e de văzut. Da, bieţii oameni, refugiaţi tocmai de pe malul Nistrului! Se aciuaseră aici, într-o bojdeucă de s-o iei subţioară; îşi înjghebaseră un cuib, oricât de înghesuit. Copiii dorm, Vera aşteaptă să nască în curând, cumnata venise şi ea, tot dinspre părţile noastre, să-i fie de sprijin în perioada cea mai grea. Dar unde era Timofei Spiridoncic? Nu sosise!? Apoi asta nu era încă o dovadă că ruşii n-au trecut Nistrul în zona noastră? Da, s-au adunat aici, zumzăie ca într-un stup. Şi eu? Ce-o să spună Vera până la urmă?
- Până mai schimbăm două vorbe, să pun de-un ceai, spuse Vera, cu chibriturile în mână, gata să aprindă primusul. Şi să vă dau o pâine şi ceva de gustare, la drum…

Se luminase de-a binelea. Clemente Sârghi sări în picioare :
- Trebuie să plec! Rămâneţi cu bine, dragii mei!
- Mergeţi sănătos! Drum bun!
Dona îi răspunde din pat, suplinind cu gesturi faptul că rămânea sub pături. Vera îl conduse până pe prispă, iar Grigore până în drum, sfătuindu-l să nu o ia prin Satu Nou, ci să revină la şoseaua naţională, prin Pârliţi. Îi spuse primarului să se suie în căruţă, apucă apoi caii de căpăstru şi întoarse atelajul. Şi în tot acest timp îşi vorbeau, se puneau de acord… cum îl va căuta pe Timofei Spiridoncic, cum vor ţine legătura… Şi tot vorbind şi îndemnându-se între ei, căruţa începu să se îndepărteze. În aceste două luni de când erau prin străini, nu se întâlniseră, nu se căutaseră; li se părea deajuns să ştie că ar putea-o face, la nevoie. Cu acest gând se şi despărţiră.
Grigore privi în urma căruţei până o pierdu din ochi, printre vitele satului, scoase acum pe poartă, la păscut. Clemente Sârghi stătea ţeapăn pe banchetă, nu întoarse capul o singură dată. Straşnic om, primarul!
Intră în ogradă, închise poarta şi pe loc tresări. De ce i se păruse că e seară şi a închis poarta ca să se ducă la culcare? Ce era cu oboseala asta cumplită care-l năpădise? Căuta în jur şi nu găsea nimic. Şi îşi spuse că oboseala şi descurajarea veneau de la gândul unui drum atât de lung, înapoi…
Se duse direct sub şopron, la cai. Erau într-un continuu freamăt. Se desfăcu la prohab şi căută din ochi vrea spărtură printre scânduri, apoi rosti încet, cât să-l audă şi armăsarii: "Au plecat iepele primarului şi aţi rămas cu buza umflată… Ptruu! Staţi cuminţi!" Şi îşi odihni palmele pe crupele lor tremurătoare.
În casă, femeile se îmbrăcaseră şi îl aşteptau pe marginea patului.
- A plecat? Hai să mai bei un ceai, spuse Dona. Sorbi de două ori din cană, apoi continuă: Am tăcut mâlc, dar acum vreau să te întreb: Aşa-i că primarul vostru nu e întreg la minte?
- Dona, de ce vorbeşti aşa? Grigore luă cana, ţuguie buzele şi sorbi cu zgomot ceaiul foarte fierbinte, cum îi plăcea lui. Lăsă capul în jos şi adăugă, ca pentru sine: Parcă mai este cineva întreg la minte, după toate astea!
Va urma

duminică, 17 februarie 2019


 Scriitorul zilei: Mihai Ursachi, 17 februarie 1941 - d. 10 martie 2004

Imagini pentru mihai ursachi imagini 
Un poet singuratic, dintr-o comună ieşeană, trăind în orgolioasă simplitate, totuşi reuşind să se impună încă de la debut şi să rămână la o cotă foarte înaltă în estimările criticii literare
Liceul la Botoşani, facultatea de filosofie la Iaşi; însă în 1961, deci la doar 20 de ani, este arestat pentru motive politice. După 3 ani la detenţie la Jilava, beneficiază de un decret de amnistiere. Îşi va relua studiile universitare, de data asta la Germanistică-Iaşi, absolvind ca şef de promoţie, 1965-1970. Neconformist, încă în 1981 a emigrat în Statele Unite, stabilindu-se în Texas, la Fort-Wort, apoi în California, unde a făcut carieră universitară, specializat în limba germană. Îşi ia doctoratul cu o temă despre influenţa filosofiei lui Haidegger în poezia lui Paul Celan. Încă în ţară fiind, tradusese din mari poeţi germani: Holderlin, Schiller, Celan. Revenit în România imediat după revoluţie, a fost numit director al teatrului Vasile Alecsandri din Iaşi, de unde demisionează după doi ani, din motive de neadecvare... Unul dintre membrii fondatori ai Alianţei Civice. Din 1996 profesor sociat la Literele din Iaşi.
I-am citit poemele enigmatice, chiar ciudate, ce par făcute, dar care, într-un mod insidios reţin atenţia lectorului. Criticul Alex Ştefănescu, scrie la moartea poetului: "face poezie de la distanţă",  şi pune aceasta pe seama atitudinii senioriale a poetului. Oricum, faima îl premergea. L-am zărit de câteva ori, nu mai mult de trei, în compania altor poeţi ieşeni (nici aceia cunoscuţi mie decât din vedere şi mai mult din lecturi), ce descindeau la intervale în Bucureşti, probabil la conferinţe de breaslă, unde nu am participat.
Titluri: Inel cu Enigmă  (1970), Missa Solemnis (1971), Poezii (1972), Poemul de purpură și alte poeme  (1974), Diotima (1975), Marea înfățișare.(1977), Arca.(1979), Zidirea și alte povestiri (1978; ed. a II-a revăzută, 1990), Poezii (1996), în colecția "Poezia română contemporană" îngrijită de Mircea Ciobanu, Nebunie și lumină (Ed. Nemira, 1999) , Inel cu Enigmă. Opere complete (Ed. Cartier, Chișinău, 2002), Benedictus (2002).


Poezia zilei, Mihai Ursachi

Missa solemnis

I

Și nu se mai aude... Prin vaste nebuloase
Mai rătăcesc departe, stinghere și disperse, 
Ca niste fluturi-îngeri; nici semn nu mai rămase, 
Și căile-s pierdute, pe care totuși merse.

„Se-aprinde și se stinge mereu după măsură.”
O, nu se va aprinde nicicând și nicăirea
Întocmai ca aceea de sfântă și de pură, 
Cum nu s-a mai aprinde în sufletu-mi iubirea...

...................................................................

La ce să se jelească aceea ce-a fost ceară
Obscură și inertă, sortită consumării, 
Când razele plecate din sine în afară
Lumină sunt și viață, din moartea lumânarii?

Spre lacul perfecțiunii duc drumurile sfinte, 
Și pânza lui subțire cu-a cerului e una, 
Pe care delirează febrilă și fierbinte
Corabia, nebuna.

Acolo se aude. Concentricele valuri
Emise dintru sine spre tainicele sfere, 
Chemate sunt la sine din lacul fără maluri
Situat la înălțime, umbrit de conifere.

II

În pânzele apei se înfățoară
Cu funii de raze la cer se pogoară
În limpede groapă
Săpata în apă.

Deasupra lui zac rânduri de lespezi străvezii
Cioplite din cristaluri albastre-așa de clare, 
Încât nici nu exista: pe ultima-n tării
Clipește-ncrustată hipnotic Ursa mare.

III 

Faclii din ceara vieții aprindeți, și cunună
De chiparos și laur gătiți pentru-necatul
Ce cârmuie prin stele Corabia nebună.

Pâna-n înaltul apei i-atât de-adânc întinsul, 
Bătăile de clopot abia dacă-l străbatu-l, 
Ca zvonul sărbătorii s-ajungă pân’ la dânsul...
  


Miron Radu Paraschivescu, m. 1971

  Prefața

Bătrân, în fine, să-mi mai fac iluzii
Despre ce-a fost sau cum putea să fie,
Scăpat de optative și gerunzii
Și tolănit în dulcea sindrofie
A viselor, de-acuma înainte
Nepăsător de se-mplinesc vreodată
Ori, aburite numai în cuvinte,
Dispar ca orice oaste degradată,
Sătulă să mai lupte și să moară,
Încerc nebănuita voluptate
A tocului uitat în călimară.

Atâtea mori de vânt ce asaltate
De mine-au fost cândva, și ele-mi lasă
Acele brațe lungi și rășchirate,
În cruce potolită peste casă.
Zoilul mi-e amic, dușmanul – frate.
Invidii, râvne-n mine stau să moară
Și toamna aurită și amară,
Aceste vorbe minunate-n șire
Îmi pâlpâie ca frunza ce-și coboară
Vopselele din pomii-n desfrunzire
Spre a-și piti paleta în pământ.
Așa cum de prin turle părăsite
Cad cioburi de vitralii ce-au răsfrânt
Din ochi mirați de prunc și blânzi, de vite,
Cândva, lumina întru Domnu Sfânt.

2 noiembrie 1970
(din Ultimele, 1971, ed. Cartea românească)
*
I-am pus placă memorială în Bdul Magheru nr 43, sector 1. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.



Alţi scriitori:
Titel Constantinescu, n. 1927
Elena Văcărescu, m. 1947
Stelian Tănase, n. 17 II 1952
Ion Petrovici, n. 14 iunie 1882 - m. 1972


Ion Lazu - Veneticii, fragment. Dona

 

- Allo, domnu’!
De pe bancheta căruţei, Grigore întoarse capul spre locul de pe trotuar unde izbucnise acest strigăt ironic. Fusese o voce de femeie şi el ştiu imediat a cui este, chiar înainte de a o fi zărit în îngrămădeala străzii. Şi asta pentru simplul fapt că nu oricine ar fi avut îndrăzneala să strige astfel, din mijlocul unor oameni necunoscuţi, într-un oraş străin… În clipa următoare o şi zări pe soră-sa Dona, oprită pe marginea trotuarului, la numai câţiva paşi de căruţă, plină de bagaje şi veselă nevoie mare, râzându-i cu toată faţa.
Grigore trase de hăţuri, sări jos din căruţă apropiindu-se de Dona, care îl aştepta, amuzându-se ca de fiecare dată când îi făcea o farsă fratelui; se aplecă şi o îmbrăţişă strâns, nemaiaşteptând ca ea să-şi elibereze mâinile de bagaje. Când se apleca, precum o făcuse chiar acum, Grigore părea să fie, prin nu se ştie ce ciudăţenie, încă mai înalt decât era în realitate, la cei 187 cm cu care fusese înregistrat la Regimentul 22 Artilerie din Bolgrad, unde îşi făcuse armata. Iar Dona, fiind dintre femeile scunde şi cam butucănoase, nu era uşor să-ţi dai seama din prima clipă că sunt frate şi soră, mai ales că de data asta Grigore era îmbrăcat ca pentru lucru, pe când soră-sa părea coborâtă din vitrina modei de iarnă-primăvară: căciuliţă de astrahan negru, fular alb, palton gri la două rânduri de nasturi, de asemenea cu guler de astrahan, cu cordon lat şi cataramă argintie, poşetă neagră şi ghete înalte, cu garnitură în sus de glezne.
Grigore luă bagajele două câte două şi le aşeză peste fânul din căruţă, iar Dona urcă fără fasoane pe banchetă, urmată imediat de frate-său, care apucă hăţurile. Aşezaţi unul lângă altul, marea diferenţă de înălţime aproape că dispăru, ca prin minune, în schimb acum se observa mai bine cât de mult semănau la chip cei doi: feţe mari, osoase, păr negru coborând într-un V adânc pe frunte, aripile larg deschise ale sprâncenelor, ochii bulbucaţi deasupra unor cearcăne mari, nasul zdravăn ("cârma"), tenul smead cu deosebire; peste toate aceste asemănări "de familie", îi trăda felul cum îşi manifestau amândoi bucuria revederii.
- Dona dragă, de unde ai apărut, aşa de-odată?
- Ian ascultă, tu nu ştii cu cine ai de-a face? M-am interesat la cantina refugiaţilor…
- Deşteaptă fată!
- Păi ce, credeai că scapi de mine, bosiacule? Şi râseră amândoi, pe săturate.
- Ia spune, a ajuns frontul la Ripiceni? întrebă fratele, după ce se mai potoliră.
- Încă nu ajunsese, dar nici mult nu mai avea! Să ştii că sunt plecată de-acasă de vreo trei săptămâni. Ah, prin câte am trecut! Am să-ţi povestesc mai pe urmă… Da, dragă, am văzut că nu mai e de aşteptat. Doar ştii ce-am păţit data trecută, cu Lida. I-am scris lui Gică, pe front, că plec la părinţii lui, la Turnu-Severin. Acolo mi-am trimis şi lăzile cele mari, iar vouă v-am scris să plecaţi în grabă şi să lăsaţi ciortivomati toată averea!
- Am plecat şi aşa, Dona, chiar că nu mai era de stat …
- Da… şi în Bucureşti m-a prins bombardamentul cel mare…
- Dumnezeule! Doar nu te-ai nimerit chiar în gară, în ziua aceea?!
- Ba da! şi am scăpat doar printr-o minune. Ce crezi, m-am aruncat într-o groapă de bombă… Mi-am amintit ce-mi povestise Gică de pe front, că niciodată o bombă nu cade unde a căzut cea dinaintea ei. Aşa că m-am aruncat în prima groapă din cale şi n-am păţit mare lucru, decât că m-a acoperit cu pământ, de era să mă înăbuşe. Însă bagajele astea nu le-am lăsat din mâini, Doamne fereşte! Râse, apoi schimbă tonul: Ca să vezi din ce-am scăpat! Apoi, zile la rând, trenurile n-au mai circulat. Trăsesem la un hotel. I-am scris lui Gică şi Getuţei, la Brăila, poate ştie ceva despre voi. Şi am început să aştept scrisori... De-acum trenurile mergeau din nou. În sfârşit, vine răspunsul de la Getuţa. Aşa am aflat unde să  vă caut. M-am gândit să trec întâi pe la voi şi abia după aceea să plec la Turnu-Severin.
Halava i dve uho! spuse Grigore; şi pe loc se posomorî. Se gândea: Cioburciul pierdut, iar acum şi Ripicenii! Şi doar nimeni nu ştia mai bine ca Dona ce însemnaseră Ripicenii în viaţa fratelui ei! Dona îl privi cu coada ochiului şi îl întrebă:
- Cum v-aţi aranjat aici?
- Ei, ne-am aranjat… o bojdeucă acolo, ai să vezi tu îndată.
- De la ceilalţi aţi primit veşti? Spune tot!
- Ce să-ţi spun, Dona? încă n-am primit nimic.
- Dar tatăl Verei e cu voi, nu-i aşa?
- Asta e, că bătrânul a rămas pe linia frontului şi de atâta timp n-avem nici o ştire de la dânsul. Nu trece refugiat pe la cantină să nu-l întreb, doar oi afla ceva de la Cioburciu. Vera şi ea…
- Ce e cu Vera?
- Ce să fie, e îngrijorată …
Grigore trase de hăţuri spre dreapta, era un drum mai scurt, pe lângă Şcoala de Minori şi peste câmp, direct spre Satu Vechi.
- N-are rost să mai ocolim prin oraş. O să-l vezi tu, în zilele următoare…
- Nu mă interesează oraşul ăsta chiar deloc, dacă vrei să ştii. Şi de ce ai zis zilele următoare, că doar plec mâine, cu acelaşi tren. Am făcut întrerupere.
- Dona, n-o lua aşa… Abia ai venit. Mai stai şi tu cu noi, mai vorbeşti cu Vera…
- Da’ ce-i cu Vera, mă rog?
- Ce să fie? Nimic, decât că e în luna a opta.
- Da?! de aia tăceai, motanule?
Va urma


sâmbătă, 16 februarie 2019

consemnări, poezii, eseuri: 16 febriarie: Nicolae Carandino, n. 19 iulie 190...

Scriitorul zilei: Nicolae Carandino

Poezia zilei: Ilie Constantin


16 febriarie: Nicolae Carandino, n. 19 iulie 1905 - d. 16 februarie 1996
Brăileanul cu ascendenţă grecească (tatăl medic), trăindu-şi copilăria şi adolescenţa în protipendada cosmopolită a Brăilei, şi-a făcut liceul în oraşul natal, apoi Literele la Bucureşti, avându-i profesori pe Iorga, Pîrvan, Densusianu, Micescu, Nae Ionescu; a făcut un doctorat după 3 ani la Paris. Gazetarul în deplinul înţeles al termenului, spunându-şi opinia cu tot curajul, s-a ilustrat în Interbelic drept cronicar dramatic şi de artă plastică. A fost internat în 1943 în lagărul de la Tg. Jiu, alături de Victor Eftimiu, Zaharia Stancu, Arghezi etc. Fire de om al cetăţii, luptător, incomod, mereu militând pentru democraţie, ţărănist din convingere, l-a urmat nedezminţit pe Maniu, inclusiv în detenţie la Sighet, unde l-a servit în continuare pe liderul ţărănist.
9 ani de detenţie, apoi domiciliul obligatoriu în Bărăgan (Bumbăceşti, Rubla), sate noi, ridicate de "titoişti". I se oferise paşaport pentru Grecia, însă a refuzat. Revenit în publicistică după 19 ani de recluziune. Avea un foarte acut simţ a valorii şi considera numirea sa la direcţia Naţionalului drept supremul loc în cultura română, obţinut prin luptă. Cum a fost şi director timp de 3 ani al ziarului ţărănist Dreptatea. Recunoscut ca autoritate în gazetăria vremii, a fost vicepreşedintele societăţii ziariştilor, 1938-1944.
A scris despre Darcle, 1939, despre mari vedete ale scenei. Memoriile sale, Nopţi albe , zile negre, 1992,  au circulat în samizdat. Traducător din franceză dar şi din greacă. Personaj ce nu putea fi trecut cu vederea în lumea literară, la restaurantul Uniunii...

Citeşte mai mult:
*
I-am pus placă memorială în str. Hristo Botev nr. 22. Pe fațada aceluiași imobil preexista o placă memorială pentru Onisifor și Octavian Ghibu. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.



Poezia zilei, Ilie Constantin, n. 1939

Neguţătorul de săbii
I.
Demult, într-o cetate fără vreme
Trăia un om ciudat, un neiubit,
Pe care-l pomeneau cumplit blesteme
Şi bănuieli îl ocoleau cumplit.
 
Neguţător de săbii şi pumnale,
Străin de toţi, însingurat, uituc,
Prin larme de bazar călca agale
Cu urme tăinuite sub papuc.
 
Şi faţa lui se întorcea-n uitare,
Fără de văz, în sine navigând,
De parcă asculta fără-ncetare
Rostit de mii de voci acelaşi gând.
 
La început cătare-avu destulă
Negoţul lui, şi nesecat dever,
Jur împrejur cetatea nesătulă
Cerea surâsul spadelor, sever.
 
Şi luptători pieriseră-n tăişe,
Copiii celor morţi creşteau bărbaţi.
Doar omul cu privirile piezişe
Sta neschimbat prin mulţii ani schimbaţi.
 
Din vârsta lui oprită, nefirească,
Un cerc de teamă se lărgi treptat
În preajmă, năzuind să se lărgească
De parcă timpul s-ar fi depărtat.
 
Ei blestemau fiinţa lui, neruptă
De nici-un semn şi fără-ncovoieri
Şi-l bănuiau de mult că se înfruptă
Din roade care nu cresc nicăieri.
 
Şi ce putea să fie acea hrană
Ce-l veşnicea ? Nu anii lungi, rămaşi
Din vieţi de tineri fără de prihană
Adăugaţi la viaţa lui – urmaşi ?
 
…Sta printre panoplii neguţătorul
Rememorându-şi straniul destin.
Trecutul se-ncâlcea cu viitorul
Şi însuşi se pândea ca pe-un străin.
 
 
Scribul subteran

Dintr-un garaj subpământean din Paris
 mă uit la cer
şi-mi vorbesc într-un amestec de limbi
ca un aievea turn al lui Babel.

Iată-mă sub cerul cel mai nebun
cel mai nestatornic din lume,
unde norii au ancore lungi -
aruncate la întâmplare, ele se înfig
adânc în inimă, pe totdeauna.

Visele nu vor să mă urmeze,
zăbovesc în trecut.

Totul mă sfâşie aici, trecutul
e o fiară la pândă, care tot sare
spre săracul, subteranul şi bolnavul de orgoliu -
aiuritul scrib în aşteptare.

(din Poezia românească din exil, Ed. ICR, 2006)


Alţi scriitori:
C. Stoiciu, n. 1939
Mihai Grămescu, n. 1950
Victor Torynopol, m. 1985
Victor Kernbach,n. 14 oct. 1923 -  m. 1995

vineri, 15 februarie 2019

Astăzi, Vineri, la ora 16:00, la Casa de cultură Fr. Scgikker, Comemorare Radu Cârneci-91

O imagine de la sărbătorirea de anul trecut...



Scriitorul zilei: Petre Stoica,  n. 15 februarie 1931 - d. 21 martie 2009
    
Bănăţean dintr-o familie de ţărani, poetul a terminat liceul Loga din Timişoara, venind apoi la Bucureşti, la facultatea de Filologie, secţia română-germană. A devenit corector la ESPLA,1954-1962, apoi redactor la Secolul XX, 1963-1972, apoi la alte reviste sau edituri. După Decembrie '89 s-a implicat în presa de opoziţie, la Dreptatea, fondând şi un supliment literar al acesteia. Din 1995 s-a retras în Banat, la Jimbolia, unde a iniţiat o fundaţie culturală româno-germană şi unde a fondat un muzeu unic în ţară, cel al presei, una dintre vechile sale pasiuni de colecţionar, printre altele: bibliofilie etc. De fapt se retrăsese încă înainte de Decembrie, la un moment dat la Bulbucata-Ilfov, iniţiativă benefică pentru acest scriitor căruia numai solitudinea i-a fost fidelă, cum singur notează. La multele volume de poezie s-au adăugat altele, izolarea dovedindu-se foarte spornică pentru scris, nu doar poezie, ci şi "amintiri de corector", alte evocări din vremea copilăriei şi a tinereţii vagante. A tradus intens din germană şi a alcătuit o antologie a poeziei germane, alta a celei austriece.
***
Un poet în adevăratul înţeles al cuvântului, care şi-a apărat neatârnarea socială cu ghearele şi cu dinţii, precum i-a dictat firea şi tocmai de aceea un poet consecvent cu sine, care nu şi-a schimbat niciodată modul de abordare a poeziei. Din aproape, din observarea cu mare atenţie a faptului de viaţă, în imediateţea sa, fără elanuri, metafore, literaturizare, ci prin surprinderea a ceea ce este etern uman, pe cât de simplu şi semnificativ, în viaţa de fiecare zi, în mecanica ei implacabilă. Ironie, o vetusteţe bine pusă în scenă, titluri autoironice, filmul mut al cotidianului care macină totul... O melancolie reţinută, elegia lucrurilor mici, lipsite de fală, în schiţarea frustă a esenţialului, precum în desenele naive, nu lipsite de generalitate. Fragmentarismul este trăsătura definitorie, rezultatul strădaniei scripturale este mica piesă lirică meşteşugită, inteligent stilizată, adusă la maxima expresivitate, pe cât de nespectacuoasă. Îmi este imposibil să-l văd pe Poet scriind romane, lăsându-se furat de epica în desfăşurare. Unanim apreciat de critică, sincer respectat de confraţi.
Pe când lucram la editura Vinea i-am scos traduceri din Rilke: Sebastian în vis/Sebastian im traum, dar şi alte multe cărţi de poezie, unele bibliofile, precum Marea pururi marea, poem cu ilustraţii somptuoase de Mircia Dumitrescu. Pe atunci răsfăţatul editurii, în descinderile sale din Banat trăia din plin bucuria de a fi edificat o operă poetică durabilă. A luat premiul Vinea, dar şi numeroase alte premii naţionale, germane, americane. De altfel îl ştiam destul de vag, mai bine spus din vedere, ca unul dintre actanţii de frunte ai vieţii literare bucureştene din ultimele decenii ale comunismului, deci nici o mirare că prestaţia sa este de găsit în Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007.
Titluri ale unor volume de Petre Stoica:
"Poeme" (1957), "Pietre kilometrice" (1963), "Miracole" (1966), "Alte poeme" (1968), Arheologie blânda" (1968), "Melancolii inocente" (1969), "O casetă cu șerpi" (1970), "Bunica se așează în fotoliu" (1971),  "Iepuri și anotimpuri" (1976), "O nuntă de cenușă" (1977), "Un potop de simpatii" (1978), "Copleșit de glorie" (1980), "Prognoza meteorologică" (1981), "Amintirile unui fost corector" (1982), "Caligrafii și culori" (1984), "Suvenir" (1986), "Viața mea la țară" (1988), "Tango și alte poeme" (1989), "Piața Tien An Men II" (1990), "Visul vine pe scara de serviciu" (1991), "Manevre de toamna" (1996), "Marea pururi marea" (1996), "Uitat printre lucruri uitate" (1997), "Insemnările cultivatorului de mărar" (1998), "Șambelan la curtea coniacului" (1999), "La scufundarea vasului Titanic ,I-II" (1999-2000), "Insomniile bătrânului" (2000), "Vizita maestrului de vânatoare" (2002), "Veșnic absentă veșnic prezentă" (2002), "Pipa lui Magritte" (2005), "Ultimul spectacol – 101 poeme" (2007).

Citiţi mai mult: http://www.romlit.ro/retrospectiv_petre_stoica

http://www.observatorcultural.ro/POEZIE.-Petre-STOICA-Insomniile-batrinului*articleID_2482-articles_details.html

Din Ion Lazu: Scene din viaţa literară
16 ianuarie 1980: (...) Cu Petre Stoica, parte integrantă a grupului din spatele meu, cărunt deja şi cam fonfăit din motive de pahar, Mara se pupă, reia de la zero problema Luceafărul, îl întreabă ce atitudine au luat cei din redacţie şi îl incită: De ce nu te-au pus pe tine, de exemplu? Eu: Păi dacă domnul Stoica nu se luptă! Dar o spun într-un anume fel, ca să se vadă că iau lucrurile în glumă. P.S. este într-un pulover gri, acum aproape de culoarea pletelor sale încărunţite; poartă la gît un lanţ cu amuletă, un mic femur, însă de argint, care se leagănă în timp ce el se apleacă la urechea Marei. (Acest vorbit la ureche, care cred că nu e decît o mimare a intimităţii.). L. îi transmite numărul de telefon, scris pe un şerveţel şi îi precizează că sunt acasă toată ziua; să vină odată pe la ei, se va găsi ceva tare pentru ocazia respectivă! 
28 ianuarie 1980: La masa din colţ, unde stătusem data trecută: Virgil M. cu Petre S. şi apoi soseşe Ioana C., poeta-actriţă. Despre care imediat Mara îmi împoaie urechile. Nu te-ar interesa? mă întreabă, pofticioasă. Eu: După cele spuse… Şi asist, la masa vecină, la un fel de explicaţie între I. C. şi P. S., în prezenţa lui V. M., care, simţindu-se penibil, spune la un moment dat: Eu am să trec la altă masă. Dar nu trece…
Actriţa depune mari eforturi să-l convingă pe S., să-l îmbuneze cît de cît, căci se pare că i-a făcut o figură urîtă; tînăra se apleacă înainte, peste masă, ţinîndu-se cu mîna de tăblie, îi iese în evidenţă nasul deosebit de lung; insistă să fie precizate “raporturile dintre noi doi, nu cele prin intermediari”; I. C. poartă un fel de bătălie pierdută, e rău afectată de faptul că P. S. se poartă atît de dur şi distant: el se trage anume spre spate, ca spre a mări distanţa faţă de obiectul dispreţului său, iar în rest replicile lui sunt cu voce prea tare, deşi cam împleticite (încît V.M. îi notifică: “Eu nu înţeleg ce bălmăjeşti tu acolo” - şi în rest M. e foarte marcat de conflictul celor doi, ochii ca două dungi verzi, licărind ca la radio, pletele căzute pleoştit şi stă tot timpul aplecat în faţă, ca un căţel care se uită din prag la cei care mănîncă în tindă); şi nu-mi place să-l văd pe P. S. întinzînd mîna peste masă, spre faţa fetei şi făcînd într-un fel din degete: cară-te, cară-te! – doar că nu o loveşte direct în obraz, dar e foarte dispreţuitor şi neînduplecat şi se uită cu ochi lucioşi, mai mari ca îndeobşte, foarte sigur pe el (şi pe vinovăţia ei). La urmă, pe deplin înfrîntă, tînăra îi zice: Îmi dai mîna, nu? Şi îşi dau mîna; dar totul e convenţional şi se vede cît colo că lucrurile s-au încheiat cum nu se poate mai rău pentru poeta-actriţă.
I.C. se îmbracă să plece, e acum în picioare, înaltă, suplă, cu o fustă albă şi o scurtă din piele, maron, cu bordură de blană. Ne ridicasem în aceeaşi clipă şi-mi vine să schimb cu poeta cîteva cuvinte, anume spre a-i abate cumva atenţia de la scena umilitoare pe care a traversat-o.


Poezia zilei, Petre Stoica
În orologiu e foarte târziu

Bunica a fost cândva în California acolo
oamenii cresc altfel de iepuri ce minunat
e la noi în Balcani bunica s-a întors demult
melancolică priveşte pe fereastră
daliile sunt nişte capete de pudel din curte
adie miros de varză bunica era o femeie
aproape înaltă sclipea ca alămurile fanfarei
din chioşc în orologiu e foarte târziu
şi un vapor cu aburi se scufundă încet
în gravura de sus.
(din volumul Bunica se aşează în fotoliu, 1971) 



Lidia Lazu, n. 15 02 1953


Lidia pe plaja Pacificului, la Cambria, 1998

Lidia Lazu: Trei cântece pe Acropole:

https://www.youtube.com/watch?v=LNE1Lsvyv2k

Este posibil ca imaginea să conÅ£ină: 1 persoanăLidia și Ileana admirând Pasărea în spațiu a lui C. Brâncuși, la Norton Museum, Pasadena, CA

Lidia Lazu recitând poezia Dealuri, de Ana Blandiana
https://www.youtube.com/watch?v=iGLf6RREp3w



POEZIA ZILEI: Lidia Lazu

Un urs Grizly

s-a ridicat în două picioare
şi m-a fixat
ca să ştie pe unde-şi va
plimba ghearele în următorul moment

dar eu
cea care se sperie şi
de propria umbră
în loc să închid ochii
şi să mă prefac moartă
cum aproape că şi eram
am început să cânt
foarte înalt
şi foarte duios
de parcă-mi văzusem
alesul venit pe-nserat

ochii lui mici şi fioroşi
s-au înceţoşat
de parcă-l lovisem
în moalele capului
ghearele lui lungi
peste măsură şi arcuite la forjă
s-au retras uşor şi complet

a căzut pe labele din faţă
 a rupt-o la fugă
de parcă-l urmăreau sunetele
ieşite din glasul meu
care devenise atât de curat
încât m-aşteptam
să vină de după tufiş
un mare impresar
cu contractul în dinţi
şi cu zâmbetul tâmp
sluţindu-i faţa

din când în când
m-apucă acel fel de cântat
disperat
şi printre oameni
dar ei n-o rup la sănătoasa
ci se prefac fermecaţi

dar eu ştiu de la urs
că nu-i aşa


Pădurea fuge în urma mea

Este acoperită de negură
Şi toate vieţuitoarele ei
Neliniştite şi zgribulite
Caută ascunzişul   vizuina
Cuibul

Iară eu mă lipesc de tine
Şi mi se pare
Că drept în faţă
Se iţeşte o cărare nesfârşită
Cu lumină caldă
Ca de înserare




Era aşa de straniu

Să ieşi din casă
Drept în faţa unei stânci golaşe
Care parcă te lovea cu muţenia ei

În fiecare zi
Aşteptam să vedem încolţite
Măcar câteva fire de iarbă
Dar numai lichenii
O pictau, cenuşii –

Şi noi parcă simţeam
O rece strânsoare
O permanentă ameninţare
Şi când eram departe de ea


De jur împrejur numai brazi

Stânci
Văiugi pline de spaime
Şi noi aşteptând
Să se limpezească apa
Din gropiţa făcută în faţa izvorului

Se auzea numai zumzetul
Unor insecte
Un sec croncănit de corb
Sau o talangă de vacă

Şi sfârâitul aerului proaspăt
Care părea
O fiinţă blândă
Şi protectoare
În lumina verii încinse
Din  verdea Moţime




Clopotele catedralei

Răsună în piept
Şi te fac uşor şi ferice
De parcă ai plecat
Într-o călătorie fantastică
De unde speri să nu te mai întorci
Decât pentru a te pregăti
Pentru altă plecare

Zilele tale mărunte
Ţi se par nu doar frumoase
Ci şi peste măsură de bogate

Străbătute de fiorul divin
Şi curăţate
De orice răutate

  
Sub bolta viţei de vie

Din cel mai bun soi
Ne adunam la masă
Cu mare înfrigurare
Cu gălăgie ca de recreaţie

Dar când tata împreuna mâinile
Tăceam subit –
Nu se mai auzeau decât
Zgomotele din curte
Şi prin preajmă
Albinele lui Nenea

Şi deşi vorbele tatei
Erau clare spuse
cu o convingere anume
Eu nu mi le mai amintesc
Decât pe sărite

Aud însă vocea tatei
Şi-i văd capul uşor aplecat
Într-o parte –
Ca şi cum i-ar fi fost teamă
Să se prezinte nesmerit

în faţa lui Dumnezeu

(din volumul Lidia Lazu - Varianta B,  Editura Eikon, 2016)


Alţi scriitori:
V. A. Urechia, n. 1834
Titu Maiorescu, n. 1840 - d. 16 iunie 1917
Paul Daniel, n. 1910
Petre Solomon, n. 1923
Romulus Zaharia, n. 1930
Corina Cristea, n. 1938
Lidia Lazu, n. 15 02 1953