29 septembrie: Ernest Verzea, n. 5 oct. 1917 -  d. 29 sept. 2003  
 

Fiu al unui subdirector de minister, s-a născut la Bucureşti, a început liceul în Capitală, l-a continuat la Călăraşi, întrerupându-se pentru a deveni ucenic la Griviţa, apoi mic funcţionar tot acolo. Urmează studii de arte plastice, în atelierul lui Jean Al. Steriadi. Va deveni redactor la revista Vieaţa a lui Liviu Rebreanu, 1941-1944. Frecventează cenaclul Sburătorul, dar şi cursurile de perfecţionare în franceză de la Institutul Francez. La recrutare, a fost selectat pentru a lucra la editarea unui studiu coordonat de N. Iorga.  În 1944, publicând un poem defetist, prezentat ca traducere din Li-Tai-Pe, a fost trimis în lagărul de la Tg. Jiu. Între 1945-1948 este şef de cabinet la Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, apoi şef de cabinet al lui Ştefan Voitec. Concomitent, urmează Literele şi Filosofia, absolvite în 1948, iar în 1950 devine licenţiat şi în Drept. În 1950, este exclus din PMR, cu alţi 15 scriitori, învinuiţi de a nu fi lăudat corespunzător realizările noului regim. Vizitat de un unchi fost deputat PNŢ, este arestat împreună cu soţia, deţinut între 1950 şi 1955. (Nu excludem ipoteza că în acest mod josnic, Şt. Voitec s-a debarasat de un colaborator inflexibil.). Eliberat, va lucra vreme de 12 ani ca paznic în parcul Herăstrău. Oricum, revine în lumea publicisticii abia în 1968. Între timp îşi desăvârşise cunoştinţele de pictură murală medievală la Patriarhia Română. Din 1968 până la pensionarea în 1977 a fost redactor la revista Forum.

A debutat încă în anii de dinainte de război, publicând cronici literare, teatrale, cinematografice şi de artă plastică, reportaje, interviuri, anchete. Cele trei plachete de versuri apărute înainte de război, în tiraje confidenţiale, n-au stârnit ecoul meritat. Ca de altfel şi cărţile editate după cele două decenii de interdicţie. A scris totuşi o poezie  elevată, de talent, intimistă, clară, sobră, calmă, neostentativă în vreun fel, "pură, palidă, în vârful picioarelor", după verdictul lui Geo Dumitrescu (care ştia el ce ştia...). 

S-a întâmplat să-i fiu lector la volumul Itinerarii oxidate, editat la Vinea în 1999, cu o prefaţă de Emil Manu, un portret de N. Hilohi şi un desen de Vasile Dobrian.  Am moderat lansarea volumului, în prezenţa autorului octogenar şi a câtorva supravieţuitori ai ceauşismului, la Rotonda Muzeului Literaturii Române, în pragul anului 2000. Un om de o modestie, urbanitate, delicateţe şi cumsecădenie prea rar întâlnite la actanţii vieţii noastre literare. Însă precizez imediat: o delicateţe a demnităţii, a unei înalte păreri despre menirea Artei şi despre rostul artistului în societate, cu respingerea oricăror compromisuri şi malversaţii. S-ar explica astfel de ce nu s-a străduit să-şi facă un loc în faţă, în lumea literară şi artistică a vremii (precum colegul de generaţie Geo Dumitrescu, comentat şi el la Scriitorul zilei...), dar şi de ce a făcut lagărul de la Tg. Jiu şi apoi 5 ani de puşcărie atroce, dejisto-stalinistă. Incompatibilitatea cu structurile dictatoriale.

 

Opera literară: Îngeri de lut,  1933; Fugarnice, 1935; Uzina umbrelor tangente. Cântece mecanice, 1937; Alter ego!, 1942; Grădina cu portocali din norul 43, cu un portret de Eugen Drăguţescu, 1943; Portative pe sol, în văzduh şi pe ape, cu un portret de Silvan, 1944; Experienţe, 1949; Sub suliţele stelelor,  1950; Litoral sintetic, cu cromaje, coperta şi 14 grafointuitive ale autorului, 1968; Pasărea inimii, cu ilustraţii de Vasile Dobrian,  1979; 10 poeme,  1979; Combustii, cu un portret şi desene de Alexandru Ţipoia, 1980; Crepuscularia, prefaţă de Gh. Bulgăr, cu un portret de George Tomaziu, 1992; Itinerarii oxidate, prefaţă de Emil Manu,  1999; Îmblânzitorul muşcătoarelor nelinişti, prefaţă de Valeriu Râpeanu, postfaţă de George Anca, cu un portret de Dragoş Morărescu,2002. Antologii: Creaţia în artă văzută de Tudor Arghezi, E. Lovinescu, Lucian Blaga...,  1994.

 

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ernest_Verzea

 http://agonia.ro/index.php/author/0035677/index.html

 

 

Poezia zilei, Ernest Verzea

Mirajul sfertului de pâine

Ce-o fi cu sfertul meu de pâine azi?

Împrăştie o boare delicată:

o trag în piept, şi parcă mă îmbată

ca freamătul pădurilor de brazi…

Mă uit atent şi nu-mi vine să cred

cât e de mic! Dar ce nu-mi aminteşte!

piftii, sarmale, saramuri de peşte,

şi mă calific: un vulgar biped.

Pe dinafară, coaja ruginie

mă ispiteşte s-o ciupesc neîntrerupt…

ori, să-l înghit având, dedesubt,

pufos şi proaspăt miezul mă îmbie.

Ce praznice o să trântesc cu el!

şi aprioric jubilez în gând

că mă vor delecta, în fine, rând pe rând:

cârnaţi, salate, sau costiţe de purcel!

Acum, mă simt aproape fericit -

şi cum îi sorb aroma încă-odată,

îmi pare că miroase… a ciocolată!

deci, voi avea şi-un “dulce” la sfârşit.

Dar, într-o clipă, insolitul vis gingaş

s-a risipit: vii, aburii de pe culoar

vestesc hârdăul care ne aduce iar,

aceeaşi porţie de… H2O cu arpacaş!

 

Copacii din văzduh

Pe orizontul noptatic jefuit,

Copacii de cristal, aerieni,

Neîncetat agită, pianizate frământări:

În paradisul oscilant al ramurilor

Vibrează lung super-melancolii autumnale…

Sub stele însă,

Mai departe de marile uzine siderale,

Sticlesc înfiorate linişti, elegii.

Atunci,

Întruchipare rece,

Ochiul mi-l desfac din lut

Şi vibratil îl urc pe cer, în grădina lui cu portocali

Din norul 43

În vreme ce ascult

Cum şueră adânc Necunoscutul, în glasuri tremurânde!

(din Itinerarii oxidate, Vinea, 1999)

 

 

Alţi scriitori:

Iorgu Iordan, n. 11 octombrie 1888 -d. 20 septembrie 1986

Virgil Ierunca, n. 16 august 1920 - d. 28 septembrie 2006. 

Iată cum arată astăzi floarea adusă nouă acum o lună de

 minunatul nepot Giovanni Bardotti. Ieri a înflorit ultimul

 boboc... Sărbătoare deplină !!

Scurt final la textul meu Lazo versus Lazu

Kiru Vanea Lazo , fără vorbă multă, s-a lăsat ”răpus de-al său talent”. Cap de machedon, inimă largă, s-a desfășurat plenar. Podgoreanul angaja vreo zece cruțe, cumpăra vinurile localnicilor, la preț minim, pleca tocmai la Odessa, - prin Chișinău-Tighina-Cetatea Albă, livra vinul celor mai mari restaurante din  Odessa, plătea căruțașilor drumul dus-întors, după care cu bani buni la teșcherea, își făcea plăcerile, vreo lună, două, în cea mai mare stațiune a Rusiei. După care, cumințit, revenea la Țigănești, unde îl așteptau toate treburile...Avea trei vii,  tot una și una, învecinate cu ale boierilor Russo, Ghica Etc și nu voia sărămână în urmă. Un boier vecin avea 400 kmp de livadă cu nuci. Plătea oameni la cules, umplea un ditamai trenul și trimitea recolta la Paris! Între timp, fetele lui Kiru vanea crescuseră, erau înalte și bine făcute, semănând mamei lor, pe când Lazo era un mărunțel vânos și bărbos, cum îl arată fotografiile . Pînă să-și dea seama, toate cele patru fete au pornit în lume, pe cont propriu; una s-a călugărit, i-am aflat mormântul la Văratic, nu de parte de al veronicăi Micle; alta s-a măritat cu un ofițer Pienescu și a ajuns prin C-Lung Muscel, Dona s-a angajat guvernantă la o casă boierească. Și tot așa, iar Kiru vanea s-a treziit cu casa goală; căci și Grișa a plecat de-acasă la doar 14 ani și s-a anhajat ca ucenic la diverși patroni din Chișinău, Fratele lui vanea s--a făcut mecanic de locomotivă și deservea linia forestieră din extremul nord al bucovinei.. Când să plece la armată, Grigore a fîcut un drum la Țigănești. Am în minte o secvență ca de film, nu știu cum de s-a conservat sub această formă: îl văd pe kru vanea lungit pe jos, cu brațele întinse spre Grigore, încercând să-i atingă mâinile, să i le mângâie, repetând aceste cuvinte la graniță cu halucinația: Nu te mai vede tata.... Nu te mai vede... datorită acestei secvențe, pot să afirm că l-am cunoscut pe bunicul dinspre tată. Și întradevăr, când Grigore a ajuns la Țigănești, kiru Vanea fusese îngropat...

 Abandonat de mulțimea copiilor, băieți și fete, bătrânul alcoolic lichidase tot-tot, lichidase casa, averea, viile O adevărată catastrofă - și totodată un sever avertisment: beția nu are întoarcere, nici leac. 

                      Dona, 26 Vi. 1928, Dragele moșului, nu-i așa că Dona vă dă lecții de modernitate?

 28 septembrie: Valeriu Râpeanu la 80 de ani  (n. 28 sept. 1931)

     

 

    

Consemnare:  Duminică dimineaţa, la sala Euterpe a Universităţii Spiru Haret,  în cadrul unei emisiuni cu înregistrare ce se va transmite pe TVRM, a avut loc întâlnirea cu Valeriu Râpeanu, sărbătorit la împlinirea frumoasei vârste de 80 de ani. Pentru a evoca diferite aspecte din activitatea prodigiosului om de cultură VR, spirit enciclopedist, renumit critic şi istoric literar, editor, critic de teatru, realizator TV, critic de arte plastice, au fost convocaţi poetul Ion Brad, el însuşi octogenar, cunoscându-l pe sărbătorit încă din anii 50, când s-a reînnodat firul Festivalului internaţional George Enescu;  şi mai tânărul scriitor şi om de Radio Costin Tuchilă, unul dintre merituoşii colaboratori, discipoli şi continuatori ai  maestrului.  Care şi-a început mărturisirea prin a sublinia rolul decisiv al şcolii în formarea viitotului intelectual. S-a născut într-o familie de învăţători, practic a făcut primii paşi în şcoală, considerată ca un loc sacru. A avut învăţători şi profesori eminenţi; de exemplu, încă din clasa I-a primară a avut profesor de muzică pe compozitorul şi muzicologul Danielescu. Acesta le-a insuflat şcolarilor dragostea de muzică, socotită a fi una dintre manifestările esenţializate ale spiritului uman. Exista un cor al şcolii, cu două repetiţii săptămânale şi un altul, al bisericii; şi a fost o dramă pentru colegii care nu aveau voce şi nu puteau participa la aceste forme de instrucţie. Apoi, la liceul Petru şi Pavel din Ploieşti a avut profesori străluciţi, mari somităţi ale învăţământului şi ştiinţei, un Nicolae Simache, istoric redutabil şi infatigabil animator cultural, cel care a izbutit, în condiţii improprii, ca intelectual format antebelic, mereu obstrucţionat, supravegheat etc,  totuşi a reuşit să înfiinţeze muzee de istorie nu doar în Ploieşti, ci şi în Câmpina, Văleni, Rm. Sărat, Buzău etc.;  trăind el însuşi în condiţii de sărăcie la limită,  însă dăruindu-şi timpul şi energia pentru binele obştei. Suntem, spune prof. Valeriu Râpeanu, generaţia care la începutul războiului aveam 13-15 ani. Generaţia care a dat jos din perete nu mai puţin de 5 şefi de stat, începând cu Carol II, apoi Antonescu, Regele Mihai, Gheorghiu-Dej, Ceauşescu. O experienţă teribilă, iar în fapt ultimele 6 decenii ale secolului XX, corespunzătoare unei istorii zbuciumate, necruţătoare.

Lucrări de referinţă:  

• George Mihail Zamfirescu, 1958; • Noi şi cei dinaintea noastră, 1966; • Vlahuţă şi epoca sa, 1966; • Călător pe două continente, 1970; • Interferenţe spirituale, 1970; • Pe drumurile tradiţiei, 1973; • Interpretări şi înţelesuri, 1975; • Cultură şi istorie, 1979; • Cultură şi istorie, vol. II - Nicolae Iorga - Gheorghe I. Brătianu, 1981; vol. III - Nicolae Iorga - I.G. Duca, 1989; • Ţărmul unde nu ajungi niciodată, 1983; • Memoria şi feţele timpului, 1983;• Scriitori dintre cele două războaie, 1986; • Nicolae Iorga. La vie de l’histoire et l’histoire d’une vie, 1989; • Nicolae Iorga - Mircea Eliade - Nae Ionescu, 1993; • Nicolae Iorga, 1994; ediţia revăzută şi adăugită, 1999); • Enescu Contribuţii documentare, Reconstituiri, Interpretări, 1998; • Orientări în cultura română modernă, 2001;• Nicolae Iorga - 1940-1947, vol. I, 2001.

 

Ediţii critice, studii introductive, note, comentarii.

 

Citeşte mai mult: www.crispedia.ro/Valeriu_Rapeanu

 

Alţi scriitori:

Vasile Pârvan, n. 1882

Chiril Tricolici, n. 1924 

Pe versoul acestei fotografii de familie, din 4 iunie 1931, apare de două ori numele Lazo: Agripina Lazo și Gligori Lazo; ar fi apărut și a treia oară, dar fotografia, cum bine se vede, a fost lipită pe un album și lipsește chiar numele adresantei. 

Înțelegem că înaintea  celui ce avea să fie tatăl meu Grigore, au existat patru fete: Agripina, Emilia (Milea) , Elida (Lida) și Domnichia (Dona), după care au venit băieții: Grigore, Ion și Ștefan(Stiopa, cel care a murit la doar 12 ani. Nu mai dau aici amănunte cutremurătoare despre teribila-i  maladie-carență.)

Să mă întorc un pic la povestea familiei Lazo. Nu a celebrului Serghei Lazo, născut în comuna Piatra, jud. Orhei, o familie de boieri în toată legea, cu trei fii dintre care cel mai mare Serghei, a devenit celebru, sfârșind la doar 24 de ani, urmat de Boris, care în 1940 a trecut în Regat, iar între 1953-1957 a fost ministru de Justiție al României, pe când al treilea frate, Ștefan, a murit în prima tinerețe, probabil de TBC, care pe atunci făcea ravagii; eu  mă voi referi pe scurt la familia lui Kiru Vania Lazo... Cum se știe, numele Lazo provine din Macedonia, din nordul Greciei, care este plin de alde Lazo.  Îl  și văd pe aromânul Ion Lazo plecând de acasă în tinerețe,  prin Dobrogea, trecând Dunărea  în Bugeacul Basarabiei și luând-o spre nord. Ajunge la un oraș mai răsărit - Chișinăul, dar nu se oprește nicicum, ci pleacă mai departe, tot spre nord, trece un deal lung și golaș, trece o vale îngustă, urcă un nou deal și se trezește în satul Țigănești, de unde se lățea în toată valea o lungă și lată pădure.  de-alde  Țigănești îi zice? Cu atât mai bine, aici o să rămână. Deja înțelesese că spre nord se continuă la nesfârșit succesiunea de văi și dealuri - și de-alde basarabeni peste tot locul!

Aici am să rămân! va exclama Kiru Vanea Lazo - cum peste vreo jumătate de veac avea să exclame Vera Lazo când a ajuns cu cei trei copii în prima comună de lîngă Slatina-Olt: Aici am să rămân! Situațiile se repetă, cuvintele și ele, cată să facă față...  Tînăr era acel Lazo, pus bine pe treabă, musai să se desfășoare. La brîul lipit direct pe piele erau cele trei monede, de aur. A scos una dintre ele, cei de pe-aici parcă nu mai văzuseră așa ceva. A cumpărat un loc viran, larg și cu niște rînduri de vie într-o latură.  Pe-aici, când nu era nimic, erau niscai petece de vie pe rod... Cu a doua monedă de aur și-a ridicat casa, cuprinzătoare, pentru că aromânașul nostru plănuia să se desfășoare în lege.  Mai multe vii decât case pe-aici, a dat el din cap.  Cine lucrează via, nu are decât un gând: să bea la toamnă vinul, până la doască! Dar ce e o casă și o afacere fără familie?! Iute a pus ochii pe un drac de ucraineancă din vecini - și acea Dunia a început să toarne la copii. Primul Emilian, a doua o fetiță, numai că la a treia naștere draga de Dunia a murit în chinuri.  Și a început viața de văduv cu doi copii a kirului Vania. Ca după 5-6 ani, nu mai contează, dinspre sudul Basarabiei, poate chiar din Dobrogea, apare în vizită la Țigănești o doamnă cu trei fete mari, toate numai bune de măritat, căci nu degeaba se pusese în mișcare găgăuza - cu trei fete! Or, găgăuzii sunt și ei tot macedoneni, trecuți sub turci,  recreștinați, alde Guzunov, dragii de ei. Poate și cu ceva sânge turcesc, Huzum, deh! Din cîteva mișcări strict necesare, Doamna Guzunov aranjează ca fata ei cea mai mare, Natalia să-l ia de soț de văduvul Kiru Vania Lazo.  De ce anume Natalia? Păi era prima la rînd, căci la o adică oricare dintre surori l-ar fi luat.  Te uitai cu coada ochiului la om, dar te uitai cu o mie de ochi la averea dumisale! Și începe noua serie de copii, cele patru fete la rînd. Agripina, Milea, Lida, Dona. Se luase de gânduri Kiru Vania Lazo. Și vine la rând Grigore-Grișa, apoi Ion-Vania, apoi Ștefan-Stipoa. Ca să existe o cumpănire pe  astă lume. 

Kiru Vania avea cap, avea inimă largă, avea de-acum prăvălie și cârciumă , iar în ograda lui nesfârșită se aduna lumea la petreceri, la bâlciuri, la.  Pe Emilian l-a dat la școli, direct la Kiev, apoi direct la Petrograd. Minte de macedonean, nu glumă! A ajuns om mare; n-a mai venit pe-acasă decât în 1940, ca ofițer. Și-a ascuns cascheta  în rucsac, nimeni nu l-a recunoscut. Dar de fapt tatăl Lazo murise în 1933; fiul lui Grigore a primit vestea la Bolgrad, unde își făcea stagiul militar. Când a ajuns la Țigănești, pe bătrân în îngropaseră... Cele trei vii ale lui Kiru Vania  își făcuseră datoria. Foarte răvășit el însuși, Grigore și-a trăit din plin permiisia. 

Va urma

 27 septembrie: Grigore Hagiu, n. 27 sept. 1933 - d. 1 februarie, 1985

               

 

Dintr-o familie de ţărani, s-a născut la Tg. Bujor, lângă Galaţi, a făcut şcoala primară în satul natal, liceul la Bucureşti, s-a înscris la Institutul de Cinematografie;  eliminat după un an, devine student la Filologia bucureşreană, secţia germană. Va fi redactor la Drum nou-Galaţi, apoi la Gazeta literară şi la Luceafărul. Debutase ca licean, în 1950, redebutat în 1952 la Tânărul scriitor; debutul în volum, 1962, cu Autoportret în august, versuri plătind tribut poeziei aliniate a acelor vremi. Se va detaşa în Sfera gânditoare, 1967, optând pentru o lirică de introspecţie, a somnului şi "visului din vis", dar şi cu referiri insolite la realitatea imediată.

În prima tinereţe a format un cuplu de zile mari cu poeta Vera Lungu, apoi s-a căsătorit cu poeta ardeleancă Ana Mureşan, cu ascendenţe memorandiste (care, şocată, a părăsit ţara la câteva săptămâni după dispariţia poetului). Considerat ca făcând parte din generaţia şaizecistă, a resurecţiei poetice, colegii săi de drum i-au apreciat nu doar talentul (mi-l aminesc pe Ilie Constantin enumerându-l printre marile speranţe ale poeziei tinere din acel moment), ci şi delicateţea, spiritul lipsit de agresivitate, generozitatea, înţelepciunea, tactul  şi umorul. A frecventat intens boema literară a vremii, în nesfârşite reprize dionisiace, cu Velea, Pucă, Petre Stoica, Fănuş Neagu, Mircea Micu, Virgil Mazilescu; încă de la debut a format un grup elitist împreună cu Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Nicolae Breban şi Matei Călinescu, acesta prefaţîndu-i şi primul volum. Antologii din poezia acestui "boier al literelor româneşti", cum îl numeşte Petre Stoica, tot aşa cum s-a ocupat de editarea poemelor sale, în ultimii săi ani de viaţă, celălalt poet suprevieţuitor al grupului, Cezar Baltag, cu care la început a împărţit un demisol pe str. pictor Stahi. A iubit artele frumoase (sora lui, pictoriţa Gina Popa i-a ilustrat câteva volume) şi a scris despre spectacole de teatru, despre vernisaje, ateliere de artă, muzee din Bucureşti, deţinător al unei rubrici de specialitate, texte reunite apoi în volumul Bucureştiul artistic, 1984.

Poetul a murit într-o noapte din cumplita iarnă 1985, încercând să se încălzească la aragaz... Gazele s-au oprit, au pornit din nou, după ce poetul adormise, asfixiindu-l, altfel o cruce de bărbat...

O şcoală gimnazială din Tg. Bujor îi poartă numele, un festival de poezie la Galaţi şi în târgul natal îi omagiază poezia.

 

Opera literară: Autoportret în august, prefaţă de Matei Călinescu,  1962; Continentele ascunse, 1965; De dragoste de ţară, 1967; Sfera gânditoare, 1967; Poezii, 1968; Spaţiile somnului, 1969; Nobleţe de stirpe,1969; Nostalgica triadă, 1970; Cântece de stemă,  1971; Poezii, 1973; Miazănoaptea miresmelor, 1973; Zenit de anotimpuri,  1974;  Sărbătorile anului, 1975; Descântece de gravitaţie, 1977; Sonete, 1978; Fantastica pădure, 1980; Alte sonete, 1983; Desemne pe sticlă, cu ilustraţii de Gina Hagiu, 1983; Bucureştiul artistic, 1984; Zilele, vârstele, anii. Mărturii despre mine însumi, prefaţă de Cezar Baltag, 1985; Poeme, prefaţă de Fănuş Neagu, 1986; Cristal de primăvară, prefaţă de Gina Hagiu, Galaţi, 1991; Liniştea versului, prefaţă de Cezar Baltag, 1997.

 

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Hagiu

 http://petrestoicaremembernecesar.blogspot.ro/2011/05/grigore-hagiu.html

 http://www.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=1123

 http://www.bvau.ro/manifestari/2010/0200/grigore_hagiu.pdf

 http://www.crispedia.ro/Grigore_Hagiu

 

 

Poezia zilei, Grigore Hagiu

Sămânţă de stele

Din nou să punem ordine în gânduri,
să mai gândim odată ce-am gândit
cu un cuvânt mai lin şi-ncetinit,
dând loc priveliştii de printre rânduri.

Din tot ce inima mi-a dovedit
un ram, un spic să scot la vârf de cânturi,
mormane de păduri şi de pământuri
înalte-n urma mea am cheltuit.

Să fie limpede acum foşnirea,
să fi înduplecat încremenirea
cu-o patimă, cu-o linişte, c-un dor ?

Pe sus cocoarele urmându-şi firea
şi-n ceruri largi vâslind nemărginirea
îmi par şi azi sămânţa stelelor !

 

Portret uitat 

în nemişcare

vag îngîndurată

numai poteca pe care stai

alunecă departe

şi te trezeşti în bătaia de raze

cum te-ai izbi deodată

de marmora afroditei

frumoasa cea fără de braţe

sînt împăcate

subţirimile toate

cuvântul şi gândul

oasele tale încap

în două trestii de lac

pe care le scutură vîntul. 

 

Alţi scriitori:

Crina Bocşan Decusară, n. 1941

Ion Biberi, m. 1990

Gellu Naum, m. 2001

Iustin Panţa, m. 2001 

O fotografie de istorie literară...

De la stanga la dreapta: Emilia Dobrin, Ion Caramitru, Sidonia Manolache, Mircea Albulescu, Maria Rotaru, Irina Petrescu, Iurie Darie, Ion Dichiseanu, Ioana Bulca, Vladimir Gaitan (1969). Sursa foto FB Vintage Channel, 

 

Lazo versus Lazu 

27 sept. 2023. Lazo versus Lazu 

Toți cititorii acestor rânduri vor fi șocați - și pe bună dreptate. Este vorba de numele nostru de familie, o problemă rămasă de neatins chiar de mine însumi, vreme de opt decenii. Pe scurt. Ne-am refugiat în martie 1944, cu  Ordin de evacuare, pe baza unor liste nominale pe care Ion Antonescu i le-a cerut maiorului de stat major Musiu.  Nu insist. Erau niște ordine nominale, câteva zeci de familii  din fiecare comună, din toate județele Basarabiei. Se considera că te muți dintr-o provincie a țării în alta, mai ferită de riscurile războiului în desfășurare. Plecai cu trenul sau cu căruța și luai cu tine doar strictul necesar. De fapt luai cât puteai duce. Și uneori mai lăsai din ceea ce luaseși, căci obiectivul principal erau copiii, bătrânii. Mama a venit cu trenul, cu noi cei trei copii și cu un bagaj redus la minim. Tata a ajuns la destinație după vreo lună, cu căruța cu caii, aducând ce s-a putut lua: covoare, tablouri de familie, câteva mobile și în rest saci cu grâu, cât s-a putut de mulți, pentru că mâncarea, mai ales în acele condiții, trecea înaintea tuturor.... În declarația către țară a lui  Antonescu se spunea clar: sunt de-ai noștri, să nu-i discriminăm, se vor descurca singuri prin forța brațelor proprii.

Acum mă abat cumva de la subiect, doar aparent, căci musai să spun câteva lucruri despre Serghei Lazo, eroul național al Uniunii Sovietice. Tot Lazo și el, din satul Piatra, vecin cu Orheiul și Țigăneștii tatălui meu. Strămutați lângă Slatina - Olt, părinții mei au decis chiar cu acea ocazie să-l schimbe pe Lazo în Lazu, să fie nu nume strict românesc, de care să nu se împiedice nimeni. Noi, copiii, care atunci aveam 6 ani, 4 ani și doi ani, nu trebuia să știm asta. Acum mă gândesc că tata va fi aranjat la primărie, unde toți îi erau amici la toartă, să termine cu Lazo și gata. N-am bănuit nimic-nimicuța. Sigur, mi se părea ciudat faptul în sine că nu aveam actele originale; că tata repetase, în câteva ocazii, că la refugiu a rupt toate actele familiei. De ce să le fi distrus? În primul rând, pentru că a înțeles că nu ne vom mai întoarce niciodată în Cioburciul natal; că averile, casele, pogoanele și toată strânsura unei familii ca a noastră, dintre fruntașele comunei nu vor mai însemna nimic. Dacă nu cumva vor deveni explozive în următorii ani. Căci armatele sovietice ajunseseră la Nicolaev, 20 km de Nistru și păreau de neoprit... Aduceau bolșevismul, lichidarea proprietății individuale. Etc.  De amintit faptul în sine că pe actele noastre de naștere era menționat: ”Înregistrare reconstituită”. Ciudat mi s-a părut faptul că profesorul meu de istorie de la liceu, Nicolae Popescu-Optași (o somitate în materie, discipolul lui Iorga) a făcut un drum până la cooperativa din comuna Cireașov, unde a cumpărat de formă 1 kg de cuie, dar s-a întreținut temeinic cu tata. Probabil cu acea ocazie, măcar pentru Domnul Profesor, chestiunea numelui nostru de familie, deci și a rudeniei cu Serghei Lazo a fost tranșată. Ceea ce pentru mine a rămas un secret de nepătruns până acum câteva săptămâni. Bănuiam ceva și bănuiala s-a potențat. Deci Lazo sau Lazu? Pe cine să întrebi, unde să te informezi? Secretul cel mare și cel care ne menținuse familia sudată era chiar acesta. 

Mă întorc la cazul Lazo Serghei.  Erou național al Uniunii sovietice, dar pe de altă parte împins cu bună știință în uitare. Fusese țarul, fusese Lenin, acum era Stalin și un gol istoric în jurul lui.  Despre moartea lui S.Lazo și a locotenenților săi se livrează diverse texte, la granița cu legenda; că ar fi fost arși de japonezi, în cuptorul unei locomotive, varianta oficială – dușmanul ne-a lichidat eroul; ca să se uite faptul că  armatele bolșevice, care cuceriseră toată Siberia și înaintau spre Vladivostoc ar fi atacat și nimicit armata acelei republici orientale, condusă de însuși S. Lazo. Sovietici au avut mare grijă să ajusteze mereu istoria măreței țări a sovietelor, varianta oficială fiind la vedere iar variantele de teren fiind împinse la coșul de gunoi al isoriei. Păi cum?  Serghei cel mai mare dintre cei trei frați Lazo, fiii unui mare boier din Orhei, căsătorit cu o elvețiancă. Serghei cunoscător a 5 limbi de circulație europeană, citea literatură în engleză, în franceză, italiană, spaniolă, germană. La 23 de ani conducea o cincime din măreața Rusie!  Cu un termen generic, un ins genialoid. Prieten cu Serghei Esenin, așa cum mama lui fusese în anturajul lui Pușkin. 

Nu se face nimic, la nivelul Rusiei postbolșevice, pentru a i se recunoaște lui Lazo meritele istorice și a fi trecut în panteonul țării. 

Mă întorc la tatăl meu Grigore Lazu, care din postura lui de gestionar la cooperativa sătească, a făcut dovada unor calități intelectuale și morale salutare. La alte cooperative, gestionarii se schimbau de la o lună la alta, de la an la an. Tata a ieșit la pensie din meserie, fără o singură sincopă !

Îmi spunea, spre sfârșit: Poți să crezi că eu, un refugiat, sunt cel mai bătrân bărbat din toată comuna?!

Merg pe ideea că tata a hotărât renunțarea la Lazo, în chiar momentul plecării din Cioburciu.  Noi copiii nu am știut nimic și nimeni dintre rude nu l-a deconspirat pe Grigore. S-a considerat că e soluția salvatoare.  Acum, eu mă uit prin fotografiile de familie, multe de dinainte de 1944, cu surorile mai mari ale tatei și văd că între ele surorile tatei își trimiteau ilustrate iscălindu-se în clar Lazo, tot Lazo și adresa surorii, fratelui. Dar cel mai citeț este textul preotului P. Belous, care caligrafiază ca pentru înrămat numele sorei lui tata, Lidia Lazo. Nu e o biată făcătură, ci e de pus în ramă! . Iar celelalte două surori se numeau. Milea și Domnica. Ar trebui să reproduc fotografia Domnicăi, din  20 VI 1928, ca să vă minunați ce mătușă modernă aveam (cu 12 ani înainte de a mă naște:) 

 Va urma