sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Scriitorul zilei: Mircea Nedelciu; poezii; fotografii

Noi suntem stelele (Poezia zilei)

ion lazu:  Strada
Lidiei

 Abia acum
Linişte şi linişte prin încăperi
Uşi ermetic închise –
Pustiul ce-mi pare de neatins
Chiar dacă ţine de două plecări.

Acum să rechem cu migală
Şi mult mai aevea decât este
Acea după-amiază ce înrămase
Bătrâni şi bătrâni în ferestre
Pe fondul odăilor întunecoase

Cu ochii sticlind
Pe viaţa străzii
Ce mă luase...

Aprilie 1980
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)

SCRIITORUL ZILEI: Mircea Nedelciu,  n. 12 XI, 1950 - .12 iulie 1999.

Era cât pe ce să scriu aici astăzi despre Emil Botta, luându-mă după Calendarul din România literară, coincident cu Dicţionarul lui Marian Popa, 1977, cu alte dicţionare.. Dar  în Scrieri I, Emil Botta îngrijite de Ioana Daconescu (prefaţăa Al Piru) şi pe Google este indicată data naşterii 15 septembrie... Se mai întâmplă şi cu scriitorii contemporani, potem spera că lucrurile stau mai bine cu clasicii?...
Dispărut la doar 48 de ani, măcinat de o leucemie nemiloasă,după ani de suferină, MN, unul dintre optzeciştii cei mai proeminenţi, constituiţi într-o falangă la cenaclul Junimea (Crăciun, Ene, Lăcustă, Flora, Stan, Iova - dintre care, vai nouă!, numai cel din urmă se mai află pe câmpul de bătaie...), am sentimentul că anume cu Mircea Nedelciu literatura noastră a pierdut una dintre marile sale şanse de împlinire.
Născut la Fundulea, absolvent în 1973 al Filologiei, secţia română-franceză, a debutat editorial în 1979 (prozatorii se afirmă ceva mai anevoie...) cu Aventuri într-o curte interioară, pe care am citit-o la vremea cuvenită, carte vădind un stilist, un scriitor sigur pe mijloacele sale şi intuind temele ce i se potrivesc.  Se pare că nu elabora lesne, cărţile lui sunt puţine, chiar ţinând seama că s-a stins atât de rapid. În 83 apare într-o antologie optzecistă Desant, în acelaşi an Cornel Regman în selectează în antologia sa Nuvela românească în deceniul opt. Avea cotă scriitoricească foarte bună, apărea în antologii româneşti dar şi în străinătate, în 5-6 limbi, ceea ce e de mare laudă, mai ales având în vedere în ce ani neprielnici se petreceau aceste lucruri.

M-am reîntâlnit cu acest autor de zile mari odată cu apariţia romanului accentuat autobiografic, cum mi s-a părut, Zmeura de câmpie, 1984, un text ce ar face cinste oricărei literaturi europene. În 1987, umblând pe la librăria Cartea românească spre a recupera exemplare din Capcana de piatră, romanul meu ce apăruse în acel an, am solicitat un autograf de la MN ("Lui Ion Lazu, cu sinceră stimă colegială, un coş de zmeură de câmp din vara lui 84 în iarna lui 87, Mircea Nedelciu."), pe atunci încă librar la C.R. (funcţiona acolo de prin 1982, îl vedeam adesea, în rondurile pe acolo, fiind vorba despre o librărie mai ferită, iar pe de altă parte înţesată cu cărţi bune, care în centru se epuizau îndată. Ce alt refugiu avea intelectualul român decât literatura, teatrul, cinematografia, unele expoziţii, saloanele de artă fotografică. Mereu atent, comunicativ, MN se resemnase cu acest post modest dar sigur, după ce încercase alte slujbe, navete etc. Un bun aranjament, în fond, cei de la C.R. îl preţuiau şi îl publicau pe măsură ce îşi definitiva textele. Nu pot spune dacă eu însumi îi dădusem vreo carte cu autograf, dacă mă citise, măcar fragmentar, fapt este că din vedere ne cunoşteam şi desigur, mânuind cărţile din librărie avusese în mâini măcar Rămăşagul, şi, cum ziceam, Capcana de piatră, apărute chiar la C.R. în perioada când el fucţionase la Librăria editurii.
Oricum, dacă eu în 87 veneam la el cu o carte cumpărată în 84, se putea deduce că am citit-o cu bune impresii, chiar dacă, timid, nu voi fi apucat să-i spun asta - se deducea din gestul meu.  Şi îmi dau seama o dată în plus ce lucru de preţ este pentru autor să i se spună acest lucru: "Te-am citit, domnule!" Ce multe nelinişti/îndoieli/aşteptări rezolvă o frază foarte simplă ca asta, pe cât de neutră în fond. Te-am citit. Din care s-ar deduce şi doritul: Mi-a plăcut cum scrii. Credeţi că ar fi vorba de orgoliu aici? Mi-e teamă că e ceva mult mai profund - şi se referă la ecuaţia fundamentală: scriu pentru a transmite ceva, pentru a intra în legătură cu alţi oameni, cu sensibilitatea şi conştiinţa lor. Pentru a boţine confirmări că nu sunt în eroare...Aşa se pun problemele, de fapt. Iar orgoliile, chiar grandomania Autorului nu sunt decât aspecte colaterale, care, ce-i drept, bine ar fi să lipsească...
I-am pus o placă memorială, pe strada Dionisie Lupu, mai la deal de Sadoveanu, pe cealată parte, a lui Radu Petrescu. O stradă altfel nu chiar lungă, deajuns că pe ea există patru sau mai multe plăci memoriale. Iar dacă punem la socoteală că la nr. 74 e o placă pe care am trecut vreo 8 nume de scriitori, calculele se complică...
Soţia mi-a comunicat aprobarea, (după ce tratase cu colocatarii), în timp ce îşi continua parlamentările cu partenerii de afaceri. Nici un semn la sugestia mea de a se organiza o dezvelire a plăcii. Ce-i drept, (nu) trecuseră (decât) 8 -9 ani de la înmormântare. De multe ori, în acţiunea mea cu plăcile memoriale, am avut sentimentul că sosisem prea târziu: nimeni nu-şi mai amintea de colocatarul vizat (de eternitate). Dar în unele cazuri l-am trăit şi pe cel contrariu. Se cam practică cifrele rotunde, semicentenarul, centenarul. Istoria se pare că este domeniul  numerelor mari...



ion lazu: fotografii de autor