sâmbătă, 31 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Ion Zamfirescu, poezii, fotografii de autor

Noi suntem stelele...

ion lazu

Vă spun şi vă spun


Vă spun şi vă spun că există, din prima clipă a zorilor

şi mereu peste zi, dar mai ales noaptea – de la un capăt

la altul al auzului, în toate ungherele aerului – venind dinspre

lucruri, dinspre fiinţe şi gânduri: un fel de început de scâncet

de copil nou-născut, părăsit,

vineri, 30 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Ion Bănuţă; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Umbra



Soarele, dar şi raza

Frunza, dar şi umbra –

Pe toate le-am lăudat –

Umbra e plumbul

Din lucruri prelins, pe jos

Închegat.

joi, 29 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Ovid Densusianu; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

Ion Lazu

Golf


Cu două vâsle sparte

Şi cârma luntrii smultă,

Venirăm de departe

De vreme prea multă.

Deriva ne împinse

În golful lin de mare,

Cu apele cuprinse

De-o albă nemişcare.

miercuri, 28 decembrie 2011

Scriitorul zilei:Ioana Em. Petrescu, poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Unul de altul


Viscolul de azi noapte

Tăind cu ger diamant

Delimitând şi însingurând

Cu alb de alb –

Tot oraşul putea să fie

Ţintuit,

Gheaţa părea

Să fi spart sticla cerului –

Viscolul de azinoapte

Absorbind viaţa dimprejur

Ca un vârtej prea-înalt,

Ca un sorb abstract,

Ne-a zidit unul de celălalt

cuib alb german viu

Hohot unic al sângelui sfânt

Răstignit la răspântia anului.

1969
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)

marți, 27 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Tudor Vianu; poezii, fotogragii



Noi suntem stelele...

ion lazu

Un ochi...



Un ochi tot mai departe de uimire

Se lasă peste lucruri, le desparte

De tot ce-avură sclipăt şi roire

Şi mi le-aşează împrejur uscate.


Numai la peştii nălucind pe sus

Numai la pasărea ce se scufundă

Numai la oamenii care s-au dus

Se uită şi acum ca în oglindă.

1969, Patarlagele-Buzau
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)

luni, 26 decembrie 2011

scriitorul zilei: Radu Stanca; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Peste torent


Ţii minte, iubito, poiana

Pe care-o citeam în rotire

Cu umbra şi miresmele teiului?

Şi brazii sărind peste râpă

Strângându-şi, cum spuneai tu, picioarele?

duminică, 25 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Tristan Tzara; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Valea Ineţului



O, ce ninsoare confuză

A fost în pădure să cadă!

Venea prin crengi duium de zăpadă

Venea şi mai multă frunză...

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Ioan Alexandru; poezii, fotografii

Scriitorul zilei: Ioan Alexandru, n. 24 decembrie 1941 - d.16 septembrie 2000

Lumină lină
de Ioan Alexandru




Lumina lina lini lumini

Rasar din din codrii mari de crini

Lumina lina, cuib de ceara

Scorburi cu miere milenara

De dincolo de lumi venind

Si niciodata poposind

Un rasarit ce nu se mai termina

Lina lumina din lumina lina

vineri, 23 decembrie 2011

La sala radio, Concert de colinde şi cântece de Crăciun; poezii, fotografii

Ion Lazu: Concert de colinde şi cântece de Crăciun.
Corul de cameră Preludiu. Dirijor Voicu Enăchescu.
Aseară, pe întuneric şi zloată, pornim cu tot curajul să ascultăm vestitul cor Preludiu, de la Tinerimea Română, cu care acum câţiva ani Lidia a dat un recital.
Ninsoarea ca ninsoarea, fiind vorba abia de o lapoviţă; de întuneric n-ai ce zice, căci suntem, vrei-nu vrei, în cea mai scurtă zi a anului. Mâine ziua va fi deja mai lungă, iar de la Crăciun începând, speranţele noastre cresc nemăsurat. Ieşim în grabă de la metrou Izvor, trecem în stil aventurist stopurile, fiind noi în uşoară întârziere, şi când colo: luminile stinse - şi nimic la Tinerimea!

joi, 22 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Nichifor Crainic; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Un cuvânt


Un cuvânt şters atât de tare

Şi îndelung, cu înverşunare

Până la uitare de sine –

Că părea la început un fel de gard

Sau un tufiş

Sau un nor mai apoi

Iar la urmă nimic altceva decât

O groapă sumbră –

miercuri, 21 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Valeriu Ciobanu; poezii, fotografii de autor

Noi suntem stelele...

ion lazu

Afară


Să las poemul –

Să ies afară, în noapte

Să stau, să ascult –

Acolo este

Şi va rămâne

O taină cu mult peste noi,

Cu mult...

1980, Păuşeşti
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)

marți, 20 decembrie 2011

scriitorul zilei: Ioan Flora; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Zenit


Cu o dragoste mai adâncă

Decât însăşi neîmplinirea

Te petrece prin lume bătrânul şi încă

Urâta îţi dete în mers privirea.

luni, 19 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Arcadie Donos, poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Aripi


O pasăre neagră pe cerul sur al serii

Singură zburând, după ploaie,

Nu îmi dă griji, ci doar nostalgie –

Ea nu zboară degeaba!

duminică, 18 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Ilarie Voronca; fotografii, poezii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Portret



Gura la ceafă nu mi s-a mutat

Căci n-am lăsat în urmă

Nici o fărâmă de pâine.

Totuşi, cu timpul, am căpătat

Privirea aceasta de câine.

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Scriitorul zilei: I.A. Bassarabescu; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Păsări


Zboară stolul de păsări

Câteva păsări pe sus –

Oare de ce împreună

La două sute de metri deasupra

Pădurii şi-a dealului?

vineri, 16 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Ion Alexandru Vasilescu-Valjan; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Seara


La ora amurgului opresc lectura

Îmi încălzesc ceva de mâncare

Apoi lungit în pat ascult muzică

Şi pândesc pe geam

Schimbarea culorilor, potriveala

Lor în ochiuri până se întunecă de tot

joi, 15 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Cella Delavrancea

Noi suntem stelele...

ion lazu: Omul


Uneori să tragă cu urechea

La cântecul înfiripat în piept.

Din multa alergare să se oprească uneori

Să asculte, să privească

Şi, din orice, să se bucure.


Şi din orice, ca de un dar osebit,

Ca de un hatâr nemaisperat –

Să se bucure.

(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)


Scriitorul zilei: Cella Delavrancea, n. 15 decembrie 1887 - d. 9 august 1991


Fiica mai mare, dintr-o serie de patru fete, toate remarcabile, ale scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea, dăruită cu minunate talente, a absolvit Filosofia şi Matematicile, dar a urmat o specializare în pian la Paris. Deja se remarcase ca pianistă de mare talent, aşa încât a urcat de timpuriu pe marile scene româneşti şi europene, inclusiv alături de George Enescu, în interpretări de neuitat. Temperament ardent, pe cât de sensibil, delicat, ingenuu, mereu cu privilegiul unei firi copilăroase, iubind "florile şi animalele - ele mi-au hrănit sufletul şi mintea", după propria-i mărturisire, Cella Delavrancea a reuşit să capteze atenţia generaţiilor ce s-au succedat de la începutul şi până la finele secolului XX din România şi nu numai. Prietenă şi confidentă a Reginei Maria, a fost căsătorită de trei ori şi a avut o idilă cu Nae Ionescu, chiar în perioada încleştării dintre Carol al II-lea şi legionari, de dinaintea sfârşitului abrupt al filosofului, rămas neelucidat (1940).
Profesoară la Liceul de muzică, apoi la Conservator mereu prezentă în viaţa culturală a cetăţii, prin concertele sale eclatante, dar şi datorită cronicilor sale muzicale şi de artă, a nuvelelor şi romanelor sale, a fost sărbătorită la Ateneu, în 1977, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani. Atunci a făcut această mărturisire semnificativă: "Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: Gelozia, Invidia şi Orgoliul - acestea sunt bolile care distrug fiinţa umană. Am purtat în mine o vie curiozitate şi simpatie pentru toţi contemporanii mei, chiar cei necunoscuţi..." Tot cu acel prilej, asistată de elevul ei favorit Dan Grigore, a interpretat la pian un vals de Chopin, iar în final i-a convocat pe spectatori la o reîntâlnire peste zece ani. Ceea ce chiar s-a întîmplat, în 1987, pe aceeaşi scenă a Ateneului Român.
Dintre volumele publicate: Vraja, nuvele, 1946; Arpegii în ton major, 1970; O vară ciudată, roman, 1975; Mozaic în timp. Impresii. Călătorii. Portrete. Amintiri, 1975; Trepte muzicale, 1984 şi Dintr-un secol de viaţă. 1988, ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu. O nouă ediţie, completată, a apărut în acest an.
Îmi amintesc a o fi zărit, în două-trei rînduri, pe coridoarele editurilor de la Casa Scânteii: mărunţică, slăbuţă, veşnic zâmbitoare-visătoare, parcă transpusă într-o lume a delicateţei, ori poate îndrăgostită de o fantasmă a Binelui. Odată m-am nimerit în lift cu venerabila doamnă: sfioasă, cerându-şi parcă iertare de la cei din preajmă; de data asta ţinea în mână, ridicată la piept, ocrotind-o şi apărându-se cu ea, o floare uscată (de levănţică, de sulfină?, erau florile sale preferate...) - poate ca o emblemă, mi-am spus, de nu va fi fost vorba de un dar insolit pentru cine ştie ce redactor... Fie că juca foarte bine un rol ce devenise în decenii a doua sa natură, fie că era simbolica armă cu care se hotărâse să întâmpine contrarietăţile vieţii, impresia asupra celor din preajmă era de neşters. Am văzut o transmisie cu Cella Delavrancea în chiar anul dispariţiei sale: nişte degete rădăcinoase, care în mod miraculos atingeau clapele vrăjite... Apoi am asistat, la Sala oglinzilor, la prima gală a Premiilor Cella Delavrancea, ale Fundaţiei pe care o iniţiase Dan Grigore. Scriitorii Mircea Ciobanu, Mihai cantuniari au fost printre laureaţi. După care nu mai ştiu ce a urmat.
I-am pus o placă memorială la adresa din str. Mihai Eminescu 151, unde acum funcţionează un restaurant chinezesc. Lucrurile se schimbă sub ochii noştri. Cei ce nu mai sunt, măcar au "lăsat zilei scârba ei", cum spune Cartea sfântă.

Aflati mai multe:

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/10/femeile-din-viata-lui-brancusi-v-cella-delavrancea/





miercuri, 14 decembrie 2011

ion lazu: Leonida Lari in eternitate; Scriitorul zilei: Gaby Michaileascu; poezii; fotografii

ion lazu: Leonida Lari în eternitate

Ne-a părăsit, la doar 62 de ani, răpusă de necruţătoarea boală, Leonida Lari, poetă de renume, luptătoare victorioasă pentru reintroducerea limbii române, a grafiei latine şi a tricolorului în Republica Moldova, unul dintre talentele cele mai viguroase ale liricii româneşti din totdeauna. Spre regretul meu, nu am aflat această prea tristă veste din media, ci de pe blogul de scriitor al poetului Ion Murgeanu, mereu receptiv la dureriule naţiei. http://absentul.blog.spot/ Astăzi citesc un comentariu şi pe blogul poetului LIS: http://liviuioanstoiciu.ro/. Amândoi îşi mărtirisesc tristeţea/amărăciunea la pretimpuria trecere a Poetesei, dar şi admiraţia pentru poezia ei

marți, 13 decembrie 2011

O întâlnire predestinată, II; Scriitorul zilei: Nichita Stanescu; poezii, fotografii

ion lazu: O întâlnire predestinată, II.

(...) Ce se întâmplă?, continuă dl Nistor. De la un moment dat, vedem că iese din curtea dlui Dima un om prăpădit, chiar cu oarecare dificultăţi la mers... Ne-am zis că va fi vorba de vreun chiriaş, cum se întâmplă. Dar acest intrus în cartier, tot trecea încoace şi încolo, pe trotuarul din faţa casei noastre. În acea perioadă eu deja exersam din plin la vioară. Muncă de ore şi ore, în camera cea mare, de la stradă, destinată exerciţiilor mele. Şi, cândva, mama primeşte prin poştă o scrisoare, am păstrat-o, o mai am: Stimată doamnă şi tovarăşă... Şi expeditorul, nimeni altul decât intrusul, îi spunea Mamei mele că fiul ei are talent

luni, 12 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Felix Aderca; poezii, fotografii

ion lazu: O întâlnire predestinată..., I.

Ieşind de la recitalul de flaut şi chitară (despre care am relatat aici, pe 6 decembrie curent), după ce mersesem să-l îmbrăţişăm pe Andrei Ionescu, venit în ultima clipă şi plasat în extrema dreaptă a sălii, am coborât scările spre hol, doamnele în faţă, eu întârziind să mai privesc o dată, cu mare admiraţie granitul din care au fost tăiate lespezile, un granit ocular, de o frumuseţe extremă – un alb gălbui cu o nuanţă de roziu – ceva de o delicateţe aproape celestă, întrecând de departe faimosul granit roşu, de Rapakivi, cel din care a fost tăiat sarcofagul lui Napoleon, aşa numitul „porfir”;

duminică, 11 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Dan Simonescu; poezii, fotografii

Noi suntem stelele (Poezia zilei)

ion lazu: Străinul

Poezia începe cu ochii închişi

În căutarea unui gorgan abstract

De unde să poţi vedea lăuntric.

Strângi din pleoape. Nimic. Şi atunci

Poezia începe cu un arc de cerc

Peste lucrurile din odaie,

Cu o privire văruind

Din tavan spre podea. Aştepţi. Şi atunci...

Poezia începe

De la rama ferestrei

Şi nu mai sfârşeşte ieşind din casă.

Ea se lasă purtată de-un nor

De o pasăre, de un drum

De un om.

Ea se duce cu omul, se duce cu dorul

Oboseşte, dă colţul, dă zarea...

Rămâi la geam: cel mai singur ins,

Străinul celor din stradă, duşmanul familiei.

Astfel. Şi mult mai târziu

Imensul gol se umple de cuvinte

Ca de glasuri un altar.

1981, Alexeşti-Vâlcea
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)



SCRIITORUL ZILEI: Dan Simonescu, n. 11 decembrie 1903 - d. 11 martie 1993


90 de ani i s-au dat acestui muscelean devenit cândva membru de onoare al Academiei pentru a fructifica cercetările sale privind cartea veche românească şi manuscrisele medievale. A urmat liceul la Piteşti, din 1921 a făcut Filologia la Bucureşti, iar din 1925 Ion Bianu, care i fusese profesor şi îndrumător, îl aduce la Academia română, pentru a se ocupa de istorie literară, manuscrise medievale şi carte veche. În 1942 devine profesor titular la Litere şi Filosofie, Universitatea din Iaşi. În 1952 este îndepărtat din învăţământ, devenind simplu cercetător la Institutul de istorie Nicolae Iorga, demn continuator al unor Bianu şi Cartojan. Încă în 1926 dăduse Încercări istorico-literare. Carte veche românească şi tipărituri în centre româneşti medievale; în 1943 colaborează la editarea vol. III din Bibliografia românească veche, iar în 1944 reuşeşte să editeze vol IV al redutabilei Bibliografii. În 1981 scoate Pagini din istoria cărţii româneşti. Mai puţin prezent în viaţa literară a vremii, Dan Simonescu este cărturarul devotat şi stăruitor, care nu precupeţeşte efort, inteligenţă, competenţă, pentru a completa un capitol esenţial în construcţia culturală a oricărei naţiuni: cunoaşterea temeinică şi calificată la nivel academic a faptelor din trecutul literar al ţării. O întreprindere niciodată îndeajuns apreciată de beneficiarii acesteia.

sâmbătă, 10 decembrie 2011

scriitorul zilei: Ion Chinezu, poezii, fotografii

Noi suntem stelele... (Poezia zilei):

ion lazu: Poezia însă
                         Lui Georges Astaloş

Aşa cum nu poţi muta pe cer norul

Uşorul

Decât intrând în casă, trăgând storul

Aşa cum nu poţi schimba direcţia vântului

Decât rotindu-te cu ochii închişi

vineri, 9 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Banu Rădulescu; poezii, fotografii

Noi suntem stelele... (Poezia zilei):

ion lazu: Ambitus    
Lidiei

A trăi într-o mare iubire
Înseamnă să o şi uiţi –
Să nu-i mai atingi marginile
Să porneşti în zori spre o răscruce de-a ei
Şi să nu ajungi la ţintă până-n crucea nopţii;
Să te roteşti, ca prin aer Pământul
Fără măcar să-l presimtă.

joi, 8 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Marin Sorescu; consemnari; poezia zilei; fotografii de autor

Noi suntem stelele...(Poezia zilei)

ion lazu: Acea pasăre

Acea pasăre al cărui nume îmi scapă

Dă din aripi, dă iute din aripi

Şi deodată se lasă în voia zborului

Desenând o sinusoidă ageră.

miercuri, 7 decembrie 2011

scriitorul zilei: Sorin Titel; poezii; fotografii

noi suntem stelele...

ion lazu: Convalescenţă


Aud pe cineva urcând

Pe scări, încoace.

Aştept. Nimic. Şi iar.

Înţeleg că au fost

Chiriaşii de la parter

Care urcă cele două trepte

marți, 6 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Nicolae Baltag; poezii; fotografii

ion lazu: Recital de flaut şi chitară la Aula Bibliotecii Centrale Universitare: Ion Bogdan Ştefănescu şi Costin Soare.

Ieri, imediat după orele 18 pornim împreună cu Valentina B., care venise în vizită, la BCS, pentru un concert de flaut şi chitară.  Ca să facem câţiva paşi pe jos, coborâm la staţia Izvor şi o tăiem prin Cişmigiu. De-acum cu podoabele sărbătoreşti. Traversare dificilă a Căii Victoria, la acea oră a serii, dar probabil la orice oră a zilei. De sub burta calului monumentului de Mestrovici, vedem ceva lume la intrarea BCS. Să fie probleme cu intrarea? Nu, doar oameni care îşi aşteptau invitaţii. Pe noi ne aşteaptă dl Neculai Nistor, chiar pe ultima treaptă când să pătrundem în sală.

luni, 5 decembrie 2011

scriitorul zilei: Leonid Dimov, poezii, fotografii

noi suntem stelele... (poezia zilei)
ion lazu: Umbra

E o mare durere

Ce mi se cuvine

Întru zdrobire şi sfâşiere –

Dar durerea nu vine.


Am estimat-o printr-un

Calcul mental.

Mă ajunge doar vârful umbrei

De pe celălalt mal.

1968, Pocola-Beiuş
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1096)


SCRIITORUL ZILEI: Leonid Dimov, n. 11 ianuarie 1926 - d. 5 decembrie 1987
Născut la Ismail, în sudul Basarabiei din România Mare a Interbelicului, ca fiu al unei lipovence cu un evreu, şi-a reluat numele mamei, în peroada legionară, ca măsură preventivă. Liceul la Sf. Sava, trei ani la Filologie, alţi trei la Biologie, ca să nu termine nimic. Căsătorit cu o româncă şi recăsătorit a doua oară cu fosta soţie a lui Teodor Pâcă. Totuşi, sau tocmai pentru că se angrenaseră într-un grup al boemei de după război, unde făceau figură aparte necunoscuţii pe atunci Tudor George, Gh. Mărgărit, Teodor Pâcă, actorii Constantintin Rauţchi, Ludovic Antal, mai junele George Astaloş, în forfotă cu pictori, graficieni, atâţia alţii din gruparea Singaporeană (vezi Baladele singaporene ale lui Tudor George). Apăruţi - ca supravieţuitori - pe scena literară prin anii 65-70, deci după o perioadă de două decenii prohibitive. S-au sustras proletcultismului, dar acesta nu le-a dat drept în cetate... Mai târziu, păstrând coeziunea dar mai ales opţiunea neangajării şi militantismului, s-au făcut cunoscuţi drept onirişti. Era în fapt o racordare la mişcarea avangardistă de dinainte de conflagraţie. În cazul lui Dimov avangardismul este de viziune, pe când transcrierea se face totuşi în cheie clasică, a sonetului, rondelului, baladei. Ca forme de evaziune de la înregimentarea pe linie. Versuri, 1968, 7 poeme tot 1968, Carte de vise, 1969, Semne cereşti, 1970, - din simpla cronologie deducem o lungă perioadă de interdicţie, când autorul a scris pentru sertar - şi apoi o avalanşă de cărţi, atunci când singaporenilor li s-a dat verde de la cenzură. Făcuseră muncă de negri sau de traducători, toleraţi cu chiu cu vai; Dimov a semnat traduceri din poeţi francezi, italieni şi desigur din marii poeţi ruşi - ca totuşi să aibă un mijloc de subzistenţă - şi o acoperire socială... Altfel, neîncadraţi, mai ales politic. Iar Leonid Dimov, într-o noapte se poartă huliganic la baza unei statui a lui Stalin, deci este pârât şi nimereşte la puşcărie pentru câteva luni (1958)... A păstrat totdeauna tăcere cu privire la respectiva împrejurare. L-am trecut pe lista scriitorilot români încarceraţi.
Văzut adeseori la Casa Scriitorilor (chelie la discreţie şi lungi plete pe ceafă, mustaţă pe oală, iar de la o vreme barbă lipovenească, neretuşată; nas ascuţit, mereu în grupul singaporenilor, l-am considerat de la distanţă. Mai târziu, Ludovic Antal m-a pus în legătură cu Tudor George, dar nu m-am avântat în cercul lor care mereu părea să conspire curente literare disjuncte.
La Editura Vinea am fost lectorul unei ediţii definitive în două volume, Pe malul Stixului, 2003. Dar oricum, îl ţineam foarte sus pe Dimov, poetul lucarnelor, al evaziunilor din contingent într-o supra-realitate a fanteziei şi despletirilor metaforice; fantast, barochist, ironic şi manierist, poezia lui pare să se dezvolte la cheremul rimelor care se cheamă una pe alta, aparent fără vreo rigoare, într-o poveste dezlânată, aglutinantă, mizând pe o poantă finală. Pornită de oriunde, balada se încheie la voia autorului. Care nu-l are niciodată în calcul pe eventualul cititor. Diferit în acest fel de baladistul Tudor George, care se dezlănţuie după strategiile retoricii; cât despre Pâcă, sonetele lui, clasice şi puţine, nu erau în circulaţie.

I-am pus o placă memorială la scara 7 a unui bloc ceauşist de pe Calea Colentinei nr.1, colţ cu Mihai Bravu:

Din ion lazu: Intrusii. Odiseea plăcilor memoriale:
Mergem pe Dacia şi pe calea Moşilor până la Obor, detectez blocul lui Caraion, intru la parter, aranjez cu dentistul să ne dea curent electric, dar... se dovedeşte că nu am luat placa, ne-am încurcat în liste..., vom reveni mâine. Manevrăm şi ajungem la scara 7 a blocului lui Leonid Dimov... Noroc că-l găsesc pe administrator, care merge să-l aducă pe preşedintele de bloc. Găsim locul cel mai potrivit, între două ferestre, la nivelul parterului, ştiut fiind că bucureşteanul nu-şi ridică în veci privirile dincolo de parter: a recunoscut locul, ce-i mai trebuie? Un neam cu ochii în pământ... Ne dau curent angajaţii unei firme de la ferestrele respective, începem să fixăm placa, se adună oameni din bloc, se arată bucuroşi, inclusiv locatarul care data trecută ne privea tare circumspect; se dovedeşte un mare cititor, vorbim de Dimov, de alţi scriitori şi artişti în trecere pe-aici; mi se aduc de sus cărţi cu autograf de la poet. Aflu că şi Alexandru Chiriac, basarabeanul meu cu lucrări din trecutul provinciei urgisite a locuit aici. Şi poeta Mira Lupeanu, soţie de ataşat cultural în China, cea care în final şi-a pierdut minţile. Le spun că a decedat de curând. Se mutaseră în Titulescu. A făcut traduceri iscusite din Li Tai Pe. Îmi dau seama ce bine e să ştii astfel de lucruri, ca scriitor, să nu dai din colţ în colţ când vine vorba de un confrate de condei.







ion lazu: Din fereastră de la noi...







duminică, 4 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Al. Oprea; poezii, fotografii

Noi suntem stelele... (poezia zilei):

ion lazu: Trezie

În întunericul unde priveşti

Cresc plante nefireşti

Înalte, clorotice, abia prelinse

Cu o sete rea sorbind

Vlaga seminţelor ninse,

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Dumitru Alexandru; poezii, fotografii de autor

Noi suntem stelele... (poezia zilei)


ion lazu: Poezia 3 decembrie

               lui Dumitru Alexandru, in memoriam

Îngere şi îngere

Cin’ţi-a fost tăiat

Spre a noastră plângere

Aripile de zburat?

vineri, 2 decembrie 2011

ion lazu: Un comentariu pe blogul poetului Ion Murgeanu; Scriitorul zilei: Nicolae Labiş; poezii; fotografii de autor

Poete Ion Murgeanu şi prietene, mi-ai făcut nu doar o surpriză foarte plăcută, ci şi o mare bucurie spirituală prin această punere în pagină, pe blogul Dtale absentul.blog.com  a străduinţelor mele de scrib al evenimentelor de la Târg, - de data asta fiind vorba despre bunul Dtale şi al nostru prieten don Cezar. Mai mult decât oricând, am regretat aproape fizic faptul că n-ai putut veni la lansare, ca să-i fim alături nălucii poetului, când i se firitiseşte poezia.  

joi, 1 decembrie 2011

Târgul Gaudeamus la Final; Scriitorul zilei: Cezar Petrescu; poezia zilei; fotografii de autor

ion lazu: Final la Gaudeamus cu Cezar Ivănescu

...La şase fără zece minute, îmi iau seama din deambulările mele prin Târg şi dau fuga pe scări în sus spre... Poezie, nu-i aşa?, spre lansarea Cezar Ivănescu. La stand - nimeni!(??). Ce să fie? Poate ora nepotrivită... În alţi ani, ora închiderii era 14, era 16, niciodată nu au ţinut târgul până la ora 20... Pe la standuri, observasem strângerea în pripă a cărţilor, vitrinelor etc. Şi o atenţionare îmi ajunsese la urechi: La 20 se închid etanş intrările. Dacă nu ne mişcăm eficient, restul îl recuperăm abia mâine...
Dar apare dl Buzea de la Junimea, cunoscut mie din precedentele descinderi la standul Junimea. La nedumerirea mea: Păi lansarea e jos, la Dacia! Şi o zbugheşte, cu nişte cutii în braţe. Eu: după dânsul, că tot nu mă dumirisem unde e Dacia. Era în marele hol... Iau poziţie. Căci deja acad. Eugen Simion sosise, se relaxa pe o canapea, în vorbă cu un domn despre care apoi am aflat că este ambasador. Cameramani, reporteri. Dar şi Gabriela Creţan cu soţul ei Gelu Alecu, acesta fotografiind, filmând. Şi Clara Aruştei, asemenea Adela Popescu, deci oameni cu care mă văzusem şi la precedenta lansare, la fosta Poştă Mare (Muzeul Naţional de Istorie, despre care am relatat pe fostul blog, dispărut în eter...).  O reporteră de la RRC, foarte comunicativă, colocvială, îl înregistrează pe un domn vârstnic, aşezat pe cealaltă canapea, citind din carte poema Înălţare. Vine la mine Gabi Creţan: O problema mai gravă, nu are cine să dea un interviu la TVCultural, dânsa nu e în voce, nici nu reuşeşte să depăşească tracul... Eu nu marşez. Ce să fi spus, de circumstanţă: Că e vorba de integrala poeziei lui CI, că în sfârşit cititorii îl vor avea in integrum? Că poezia unuia dintre marii noştri lirici de după Război are în sfârşit cale deschisă spre inimile cititorilor, chit că poetul, vai, nu mai este... Dar nu răsfoisem măcar cartea, ci doar pe cealaltă, antologia lui Daniel Corbu Cezar Ivănescu în amintirile contemporanilor săi, unde găsisem cele două texte ale poetului Ion Murgeanu,începând cu pag, 181.). Derobarea mea meu s-a dovedit salvatoare, căci apoi a reieşit că este vorba din nou despre o culegere, o antologie întocmită de Clara Arustei...
În fine, Eugen Simion nedând vreun semn de grabă, ba dimpotrivă, în vreme ce prin spatele nostru lumea se retrăgea, se retrăgea, interviul pentru televiziune îl dă dl Marcel Buzea, redactorul de la Junimea... Şi, în fine, începe lansarea propriu-zisă. Sunt două microfoane cu stativ, aşezate la distanţă, ES va vorbi nederanjat. Dar deasupra actanţilor este plasat un mare ecran tv, pe care mulţii spectatori ar vedea mai bine pe vorbitor. Însă... prea puţini aceştia, doar noi, câţiva - degetele unei mâini, strânse pumn! În ce mă priveşte, plasat chiar lângă cel ce filmează-transmite pe ecran, am o senzaţie confuză: că aş fi oglinda care reflectă chipul vorbitorului...
Şi Eugen Simion... se lansează: Înainte de a vorbi despre poetul Cezar Ivănescu, simte nevoia să ne spună câteva lucruri despre sine însuşi: Tocmai s-a întors acum două ore de la aeroport, a făcut un voiaj la Lisabona. Şi în acele câteva zile lusitane miraculoase a avut răgazul să citească poezia lui CI, cu creionul în mână. (uneori dă la ultima pagină, unde probabil şi-a notat unele idei.) Or, ce impresie i-a făcut această lectură din scoarţă în scoarţă? Că avem a face cu un poet care nu seamănă cu nici un altul dintre colegii săi de generaţie, nici cu Nichita, nici cu Sorescu, nici... Cu sinceritate ne spune că nu l-a citit pe CI, la vremea respectivă, că nu a scris niciodată despre acest poet. Este greşeala noastră, a criticii, că nu l-am receptat cum se cuvine. Dar, na asigură, critica îşi rezervă dreptul să revină asupra erorii sale. Oricum E.S., dacă lucrurile merg bine, doreşte să scrie despre poet. Despre această carte a sa. Descoperă cu uimire un poet în descendenţă directă eminesciană, însă nu un resemnat, ci un spirit răzvrătit. Face referire la Rugăciunea unui dac, una dintre poemele esenţiale ale Eminescului, de referinţă în lirica europeană, poezie de la care se revendică şi Cioran.. C.I. ni se relevă ca un poet mistic, un poet al Morţii. Un poet la maternităţii şi al iubirii, teme care comunică între ele. Doinele lui, ca de altfel şi alte cicluri, arată o dimensiune a spiritualităţii naţionale. În mitologia sa Răul e dominant, însă şi-l asumă, precum Arghezi. Un poet nemioritic, o abordare atipică la români. Regretă a nu fi participat la bătălia pentru impunerea poetului C.I. Ar fi fost atât de simpu să o facă, mai ales că C.I. a trăit mulţă vreme la Mogoşoaia, în anturajul lui Marin Preda, pe care şi el l-a cultivat asiduu şi s-a străduit să-l pună în adevărata lumină.
După 1990 l-a pierdut din vedere pe poet, dar crede că de fapt Cezar Ivănescu se mutase în suferinţă, asemenea unui Thomas Mann. Constată o inaderneţă la lumea din jur. Pe lângă poetul substanţial religios descoperă şi un poet ludic, în secţiunea  Jeu d'amour, dar şi în Rosarium. Textele sale (l-a auzit cândva, la Mogoşoaia, cântând) erau făcute pentru a fi spuse pe muzică.
Cezar Ivănescu este un poet în răspăr, ce şi-a asumat singurătatea - s-a instalat în ea, personalitatea lui e asemenea unui vulcan ce stă să erupă. C.I, este un spirit complicat, are complexul paternităţii, pe cel al maternităţii. E.S. este convins că acest poet va fi descoperit de noile generaţii de cititori.
Marcel Buzea: Poetul lucra intens în ultima lui perioadă şi sfârşitul a căzut năpraznic. Editura a dus la îndeplinire visul lui Cezar I. de a serba 40 de ani ai editurii Junimea, în 2009. În această vară ar fi împlinit 70 de ani. Cu sprijinul dnei Clara Aruştei vor realiza integrala poetică a lui C.I. Postfaţa acestei culegeri a fost semnată de Gabriela Creţan, una dintre discipolele poetului.
Poeta GC îl consideră pe CI unul dintre cei mai mari poeţi mistici universali. E o judecată estetică, inclusiv gradul ei de subiectivitate. Cezar ar fi spus, cândva: Şi când scriu despre cartofi eu sunt un poet mistic. Poetul este un mare nedreptăţit al literaturii române. Spunea despre sine: opera mea poetică se situează la primul nivel sub maestrul meu Mihai Eminescu. A fost marginalizat politic, considerat mereu un "element" greu de ţinut sub control. Erudiţia lui era enormă, îţi trebuie o pregătire teribilă, un bagaj cultural nemaipomenit. Poezia lui nu are legătură cu interbelicul. Nucleul erudiţiei lui e un creştinism cosmic, care a asimilat vedele, upanişadele, gnosticismul. A aspirat afilierea la viaţa christică. Părăsit de prieteni, vândut de ei celor care şi în fostul regim îl persecutaseră. A trecut prin toate probele suferinţei. Lirica lui este fascinaţie şi tremendum.
Insurgent, cloşard, iubitor de Christos, truver, cărturar îndrăgostit de literatură, nimic din ce e sacru sau infernal nu lipseşte din alcătuirea sufletească a lui Cezar Ivănescu.
Şi astfel se apropie de sfârşit lansarea lui Cezar Ivănescu, o lansare postumă şi la drept vorbind post-festum, căci Târgul îţi strângea aripile... O dată în plus, prin această programare la o oră extremă, poetul iese în pagubă - şi înţelegem din ce motive... Căci drumul poeziei spre cititorii săi are nebănuite cotituri şi perfide întoarceri în loc, prin câmpia dezafectată rău a literaturii române.












Noi suntem stelele... (Poezia zilei)

ion lazu: Ţara fântânilor

Trup de piatră

Pământ sterp

Locuri părăsite

Viroage

Unde se-nrădăcinează

Statuia inversă

A unor fântâni.


Iubesc cu-ntristare

Balistica primară

A cumpenei piezişe

Şi moneda roasă

A cerului în adânc.

Fie să dăinueşti

În sufletele expandate

Ale urmaşilor în veac

Patrie cu trup secătuit

Şi venele apei închise


Cu lăncii înfipte

La-ncheieturile zării

Ucigând lent marea tristeţii


Şi cu doar fumuri toamna

De frunze amare

Lângă uitate guri de rai.

1979
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)



SCRIITORUL ZILEI:  Cezar Petrescu, n. 1 decembrie 1892  - d. 9 martie 1961

Tatăl, Dimitrie D. P, inginer horticol cu studii la Paris, mama dintr-o veche familie boierească dionspre Piatra Neamţ, viitorul romancier s-a născut la Cotnari dar şi-a urmat părinţii la Roman, unde şi-a început liceul. Continuat la Iaşi. Dreptul la Bucureşti, terminat în 1915. Reformat în timpul războiului, se va apuca de gazetărie, dar şi de literatură, urmare a unei vocaţii imperioase: debutase încă la 15 ani cu o proză scurtă, în 1907.  Situat cu primele scrieri în continuarea neosemănătorismului, prin contactul cu lumea oraşului va deveni un balzacian, ţintind să dea o replică românească, din secolul XX, a celebrei Comedii umane balzaciene, printr-o amplă frescă socială, din care rămân câteva romane de referinţă ale literaturii noastre interbelice. Autor a cca 70 volume, obţine în 1931 Premiul naţional pentru literatură, iar în 1955 devine membru al Academiei. Unul dintre cei mai mari gazetari ai primei jumătăţi de secol, dacă nu cumva cel mai important, a colaborat la majoritatea ziarelor şi revistelor vremii: Adevărul, Dimineaţa, dar a şi fondat reviste de mare deschidere: Gândirea, 1921 (cu Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu şi Lucian Blaga), ziarele Cuvântul, Curentul, România literară. Ziaristica de după Decembrie i-a reactivat toate numele de ziare pe care le înfiinţase sau la care colaborase. Măcar formal, se revenea la libertatea de expresie, la vremurile bune după care tânjisem... Până s-a văzut că a face gazetărie "liberă", în tranziţia românească, înseamnă a face jocurile ascunse ale unor potentaţi, îmbogăţiţi după revoluţie, cum de altfel existaseră şi îmbogăţiţii de după Primul război.
Gazetar şi scriitor celebru în epocă, cu maximă audienţă de public, în anii liceului meu i-am citit majoritatea romanelor, nu neapărat pe cele mai bine cotate (La paradis general, Baletul mecanic, Carlton, Greta Garbo, Oraş patriarhal, Calea Victoriei, Apostol), din biblioteca unchiului meu, stabilit la Craiova. Mare iubitor de Sadoveanu, dar, deduc, şi de Cezar Petrescu. (Va trebui cândva să-i fac parte dreaptă acestui providenţial unchi Gică, scriind despre el aşa cum se cuvine, căci în mintea mea el reprezintă pe cititorul adevărat, pasionat de ficţiune, deşi fără vreo pregătire din domeniul filologiei, ci simplu contabil sau magaziner, ce va fi fost la IFET. Şi cu care, foarte curios lucru, nu am discutat niciodată despre cărţi...)
Nu-mi explic mefienţa cu care este tratat de Călinescu în Istoria sa decât ca o invidie-ciudă privind imensul succes de librărie al ieşeanului. Or, a nu înţelege corect mecanismele de receptare publică a literaturii mi se pare o limitare. În particular, cred că autorii de sinteze-istorii ar trebui să ia în calcul şi impactul cărţii la public - pentru că , nu contest, sunt foarte importante câştigurile literare de la o etapă la următoarea şi de la un curent la altul; însă toate acestea rămân discuţii sterile dacă scriitorul, încadrat curentului cu pricina sau distanţat de opţiunile estetice ale confraţilor, nu dă cartea viabilă, de sine stătătoare, citită de contemporani şi luată în seamă de următoarele generaţii.
Personal, m-am nutrit din cărţile lui Cezar Petrescu, am admirat stilul alert, eficient, concreteţea lumii în care se mişcă personajele sale, mai puţin tezismul autorului, faptul că vedea lucrurile în alb şi negru, fără nuanţe, aducându-şi personajele sale inadaptabile în postura unică de victime ale maşinăriei progresului. Am înţeles paseismul lui, nu însă şi fatalismul istorico-geografic - romanul, oricât de "la obiect, nu trebuie să trădeze ideologia autorului, militantismul său, de orice culoare; şi în general vorbind, nu cred că scriitorul trebuie să fie explicit în ceea ce priveşte convingerile sale intime: nu interesează artistic decât realizarea literară, nu şi mobilulrile sale ideologice; ce-i drept, nu m-am speriat de finalul catastrofist pe care romanicerul îl pune la capătul tuturor drumurilor şi eforturilor, interesat în continuare de viaţa care foşgăie în paginile romanciewrului redutabil care este C.P. M-a impresionat în egală măsură iscusita utilizare a fantasticului.
Ca să nu spun ce minunate sunt cărţile sale pentru copii: Pif Paf Puf, Fram ursul polar, Neghiniţă. Au legănat copilăria multor generaţii. O vor face în continuare, cât va mai exista copilăria, adică lumea. Şi am întâlnit oameni în toată firea vrăjiţi de povestea lui Neghiniţă. Mărturisindu-mi cu emoţie acest lucru simplu, pe cât de semnificativ.

citeşte mai mult:

Ce va fi scris Cezar Petrescu după instalarea comuniştilor nu m-a mai interesat. Înţelesesem că încearcă o adaptare, de nevoie - pe când alţi mari scriitori interbelici o pîţiseră, erau interzişi, scoşi nu doar din manuale dar şi din librării şi biblioteci. Ostracizaţi, închişi sub cele mai sfruntate acuzaţii de subminare a orânduirii. În cartea de confesiuni scrisă cu poetul Ion Murgeanu, aduc vorba în mai multe rânduri, cum e şi firesc, despre Cezar Petrescu, poate autorul interbelic pe care, dintr-un motiv sau altul, îl citisem cel mai intens. De fapt este primul mare scriitor pe care l-am văzut în carne şi oase, la o manifestare culturală , în sala SRSC din Piaţa Amzei, spre sfârşitul studenţiei mele. Mai sigur în anul 1960. Descriu scena în Himera literaturii. Un domn complet albit, suplu, foarte bolnav, cum ne-a şi mărturisit. Iar la numai câteva luni, la începutul primăverii 1961, am mers să-l văd pe catafalc.
În cadrul acţiunii Plăci memoriale pentru marii scriitori, am fixat o placă de marmoră pe partea din stânga a impozantei intrări în blocul modern de la intersecţia străzilor C.A. Rosetti şi Vasile Conta, la nici o sută de metri în spatele Scalei. Pe cealaltă parte a intrării străjuia de decenii placa memorială a lui Cezar Petrescu, aceasta temeinică, având şi  un basorelief al romancierului.
De câte ori, în lansările mele prin Oraş, de data asta ca să re-fotografiez casele de scriitori (pentru ce a devenit mai apoi albumul Literaturile Bucureştiului, editura MNLR, 2010), nu am privit cu admiraţie la placa memorială, cu foarte reuşit basorelief, a lui Cezar Petrescu, temeinic încatrată pe faţada imobilului, cu frumosu-i text: "Aici a trăit şi creat în ultimii ani ai vieţii scriitorul CEZAR PETRESCU 1892-1961"  - iar ca să spun tot adevărul, este exact modelul pe care l-am preluat în inscripţionarea celor vreo 200 plăci memoriale răspândite prin tot oraşul, cu deosebirea că am renunţat la basoreliefuri, efigii, semnături, ca să reducem drastic costul unei plăci aşa încât, din aceleaşi fonduri să facem dreptate cât mai multor scriitori... Ca în primăvara acestui an (stupoare, oroare!), să găsesc faţada imobilului fîrî placa lui Cezar Petrescu devastată, smulsă din piroanele ei...  Şi totuşi, cealaltă placă, tot de marmură, a poetului Virgil Gheorghiu a rămas la locul ei. Ce să faci? Cui să te adresezi, să reclami, să protestezi, să ceri pedepsirea conform legii a huliganilor?! Singura explicaţie ar fi că au smuls placa memorială pentru a valorifica metalul basoreliefului - căci de utilizarea marmorei ca atare nu s-au preocupat: o parte din placă a rămas lipită pe zid...
Oroare, acesta este cuvântul. În chiar centrul capitalei, într-o perioadă fără mişcări sociale, de stradă etc. La ce ne putem aştepta? S-ar spune că aparenţa de civilizaţie se însoţeşte cu sălbăticia crasă, cu inconştienţa şi maleficul...
Nu e nimic de adăugat; decât că apocalipticul sugerat în scrierile lui Cezar Petrescu, neluat de mine vreodată în calcul, considerat încă o figură de stil dintre multele care au asigurat succesul de piaţă al romancierului, îşi amestecă paşii în mod perfid cu ai noştri, trezind din cotloane coşmarul Istoriei.








ion lazu:  De ziua naţională, flori din casa noastră...