31 iulie  Tita Chiper, n. 31 iulie 1934 - d. 2002

Soţia scriitorului Al. Ivasiuc, dispărut la cutremurul din 3 martie 1977, ea însăţi reporteră şi autoare de interviuri, trecută prin hulita Şcoala de literatură, a scris scenarii pentru filme de animaţie; a colaborat intens la Contemporanul, la România literară şi la Dilema, începând cu primul număr al acesteia. Autoare “leneşă”, cum o consideră dl Manolescu, a editat o singură carte: În lumina orbitoare, culegere de interviuri cu personalităţi foarte diferite ale vieţii interne şi internaţionale.

Citeşte mai mult: http://adevarul.ro/cultura/istorie/tita-chiper---viata-interviuri-1_50ba02667c42d5a663af91ab/index.html

 http://www.romlit.ro/tita

 

Alţi scriitori:

Franyo Zoltan, n. 1887

Ion Lazu - Flori și ponei la întoarcerea de la Mrea Caraiman 

 

  

 

  

   

 30  iulie: Mihail Celarianu, n. 30 iulie 1893 - d. 5 decembrie 1985

 

      

Al treilea dintre cei 8 copii ai unui colonel care a murit pretimpuriu (1905), mama fiind nevoită să-i crească din pensia de urmaş,  viitorul poet s-a născut la Bucureşti, a urmat liceul la Brăila şi Bucureşti, înscriindu-se apoi la Conservator, discipol al unor Gh. Cucu şi D. G. Kiriac. În 1913 merge la Paris dar ratează postul de bariton la biserica românească. Îşi va completa lecturile în Oraşul Lumină, dar la începerea Războiului revine în ţară şi merge ca voluntar pe front, urmând o şcoală de aviaţie; tifosul îl împiedică să combată pe front. 

Debutase în 1906 şi va intra în atenţia lui Macedonski, căruia îi va îngriji o ediţie de Poezii alese, 1920. Se va căsători cu fiica lui Macedonski. Timid din fire, va fi totuşi atras de boema literară, la Terasa Oteteleşanu îi va cunoaşte pe Arghezi, Vianu, Sorbul, N. Davidescu, Mircea Demetriade. Frecventând cenaclul Sburătorul, este remarcat de Eugen Lovinescu (figurează pe lista autorilor consacraţi de Sburătorul, întocmită de E. L.).. Publică volume de poezii şi de proză, scrie trei romane, dintre care Femeia sângelui meu (recuperând contextul comunităţii de români din Parisul antebelic, cunoscut nemijlocit de autor) se bucură de aprecieri meritate, pentru abordarea polifonică a problemei femeii şi a iubirii: femeia angelică, sora acesteia femeia vicioasă, iar mama acestora o femeie adulterină. Cu fine observaţii psihologice, rămase valabile. Un alt roman, Diamant verde, pierde din acuitatea problematicii, rămânând valabile observaţiile psihologice şi de viaţă. O anume aristocraţie parnasiană caracterizează scrisul lui M. C.; carnalul, inefabilul şi simbolicul, seraficul, lunarul, misterul sunt  coordonate ale scrisului său, deopotrivă în poezie şi proză. G. Călinescu în Istoria sa (p. 960-961) îl prezintă ca poet delicat-ceremonios, în linia Al. Macedonski - D. Anghel, iar ca romancier,  nu are decât cuvinte de apreciere pentru Femeia sângelui meu, scriere performantă în toate compartimentele, cu descrieri exacte şi cu interesante intuiţii psihologice privind cadrul erotic. (Marian Popa îl citează printre scriitorii recuperaţi, după schimbările din 1964-65. N. Manolescu  îl consideră "un poet al ritualurilor erotice cu flori", Istoria critică..., p. 1003).  A obţinut premii literare şi alte recunoaşteri oficiale. Scrie şi 2 volume de poezii pentru copii, un volum de proză umoristică molcomă; un alt roman a ars, iar scrierile memorialistice nu au fost încă publicate. Din 1923 a fost funcţionar la Ministerul Culturii şi Cultelor, iar din 1929 până în 1944 bibliotecar la ministerul Muncii, Sănătăţii şi prevederilor sociale. După venirea comuniştilor, face numeroase traduceri, în principal din scriitori francezi, dar şi din câţiva ruşi şi sovietici, acestea în colaborare. În 1966 reuşeşte să-şi reunească într-un volum producţia lirică, dar şi prozele, Inima omenească, ediţie îngrijită de Perpessicius. Un supravieţuitor prin veac, a trăit peste 92 de ani.

 

Opera literară: Poeme şi proză, 1913; Drumul,  1928; Polca pe furate, 1934; ediţie îngrijită şi prefaţă de Octavian Lohon,  1983; Femeia sângelui meu, 1936; ediţie îngrijită şi prefaţă de Octavian Lohon, 1991; Zâna izvorului sănătăţii (în colaborare cu Jean Bart şi Dr. Ygrec),1936; Flori fără pace, 1938; Isprăvile lui Stan cel cuminte,  1939; Diamant verde,  1940; ediţie îngrijită şi prefaţă de V. Fanache, Bucureşti, 1973; Noaptea de fericire, 1944; Inima omenească, prefaţă de Perpessicius, 1966.

 

Traduceri:  Edmond Romazieres,  H. de Balzac, ; Boris Polevoi, (în colaborare cu Izabella Dumbravă); Anatole France, Jose-Maria de Heredia, Victor Hugo, Francis Jammes, Stephane Mallarme, Eugene Manuel, Anna de Noailles, Louisa Paulin, H. de Regnier, J. Richepin, G. Rodenbach, Albert Samain, Elena Văcărescu.

 

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Mihail_Celarianu

 

 

Poezia zilei, Mihail Celarianu: 

 

 Floare galbenă

 

Şi-am adus o floare galbenă şi grea,
Care-ntoarce ochii către ea,
Galbenă şi-avară, fără de splendori.
Rece pentru ochii-ntrebători.

Când la tine-n casă se va-ntuneca,
Ochiul să se lase peste ea,
Să rămână-n noaptea dusului tău gând
Singură şi-amarnic luminând.

S-o aşezi ţinând-o-arzând, cu mâna ta,
Şi s-adormi cu faţa către ea.
Răscolită-n visuri liber să-i zâmbeşti,
Trupu-ncetinel să-ţi dezveleşti.

Astfel, toată noaptea sta-veţi amândouă,
Trupul tău sub tainica ei rouă,
Dimineaţa însă voi veni-n foc mare:
Să-mi dai floarea, galbena mea floare! 

 

 

Flori profane

 

Tot trupul flori trufaşe-ţi poleiesc,
Arzând în piept şi-n păr culori şi stele,
Flori leneşe de lux dumnezeiesc,
Profană floare-a patimilor mele.

Cu-o mare ură-aş vrea să ţi le rup,
Mătăsurile-n flori şi floarea-n sânge,
S-aud din fundul sângelui cum plânge
Orgoliu-ţi ca un câine-nchis în trup.

Sărac şi biciuit de-a ta mândrie,
Nu te-am oprit în viaţă niciodat'
Măcar ca să-ţi arunc halucinat
Din flăcări floarea mea de pustnicie.

Tu nu ştii cum dogoare-n flori de foc
Răsufletele-amarnice-ale gliei;
Tu n-ai sorbit din prispa sărăciei
Otrava-ncărunţită-n busuioc.

 

 

Garoafele

 

Garoafe negre care sună când le-apuci
Ca nişte aur ferecat şi nevăzut,
De descântat, de otrăvit şi de vândut.
Ca nişte bani, ca nişte foc, ca nişte cruci.

Să-ţi cumpăr trupul cel vrăjmaş c-un pumn de foc,
Cu foc scăzut, cu foc aprins, cu foc spuzit,
Pân' la sfârşit, dintru-nceput, făr' de-asfinţit.
Pentru-un vârtej cu vreju-ntors în mare joc.

Din coama neagră-ai să-l auzi c-un sunet stins,
Şi-ai să porneşti satanic joc sub cântul lui;
Se va-ntocmi cu aurul călcâiului,
Şuierător, pustiitor, de necuprins.

Pân-ai să cazi rotită-n brânci din jocul rupt,
Garoafe moarte-n gura neagră-a ţâţelor,
Sub vijelia nentreruptelor culori,
În joc mai surd, în joc profund, pe dedesubt.

 

 

 

30 iulie: Al. O. Teodoreanu (Păstorel), n. 30 iulie 1894 - d. 17 martie 1964

     

 

Cu 3 ani mai mare decât fratele devenit faimosul prozator din Interbelic Ionel Teodoreanu, Păstorel, ar fi prea simplu să spunem că îi va lăsa mezinului grija prozodiei clasice, el rezervându-şi aspectele deconectante ale literaturii de amuzament, foarte rafinat, însă tot amuzament. Epigrame, pastişe, un fastuos Hronic al măscăriciului Vălătuc, considerat de G. Călinescu un echivalent al celebrei Gargantua şi Pantagruel de Rabelais; titlurile volumelor sale ilustrază domeniul în care a excelat acest spirit de înalt rafinament: Strofe cu pelin de mai, pentru/cotra Iorga Neculai, 1931, Vin şi Apă, 1936, Mici satisfacţii, Un porc de câine, 1934. În fapt, Păstorel, în textele sale se dovedeşte un stilist imbatabil. A dovedit-o şi în traducerile pe care ni le-a dat: Bravul soldat Sveik, de Iaroslav Haşek, Taras Bulba, alte traduceri din scriitori francezi. Oenolog fabulos, imbatabil, unanim recunoscut şi admirat, a elaborat un studiu de specialitate despre vinuri şi coniacuri, manuscris considerat pierdut.  Scrierile sale de mare gourmet despre arta culinară au fost editate şi reeditate: Gastronomice.

O adevărată legendă vie, una dintre prea puţinele cu darul de a ne descreţi frunţile în aceşti ultimi vreo 50 de ani, Păstorel, pseudonim devenit renume, aflat pe buzele tuturor, s-a născut la Dorohoi, dintr-o familie de intelectuali, nepot al lui Gavril Muzicescu; face şcoala de ofiţeri şi se întâmplă că foarte curând intră în focul luptelor din Transilvania şi Moldova, fiind grav rănit, decorat cu Steaua României şi avansat la gradul de căpitan. După ostilităţi, face Dreptul şi se prezintă la judecătoria din Tr. Severin, însă în anul următor, deja remarcat de Cezar Petrescu, este solicitat la Cluj, pentru a-l seconda pe maestru în editarea revistei Gândirea. Următorii 8 ani sunt o şcoală de mare preţ pentru literat. Cunoaşte pe cei mai mari scriitori, îi însoţeşte în turnee de şezători literare prin toată ţara. În 1928 îi apare la Cartea Românească un foarte bine primit volum de proză, romanul Hronicul măscăriciului Vălătuc, probă de virtuozitate stilistică, folosind un limbaj cronicăresc pentru a trece prin furcile caudine ale satirei aspecte ale contemporaneităţii. Spiritul fin, cultivat, umorul de cea mai bună calitate, hazul superior, fac deliciul acestor texte ce în tinereţea noastră se citeau în grupuri de prieteni, din ediţii interbelice, desigur. Pentru că acest boier al spiritului nu a acceptat niciodată să-şi reprime opiniile, cum o făcuse şi pe vremea când Iorga era prim ministru şi, la o vizită a acestuia la Iaşi, vitrinele librăriilor erau pline de "Strofe cu pelin de mai / contra Iorga Nicolai... A scris în acelaşi fel despre invadatorii sovietici, boema în mijlocul căreia a excelat întotdeauna îi prelua epigramele, care aveau o difuzare la concurenţă cu literatura tipărită - şi din aceasta i s-a tras detenţia de 3 ani din 1960. "Pe drumeagul din cătun / Trece un sodat şi-un tun./ Tunul rus. Şi rusul tun!"

Am avut prilejul să-l audiez la o comemorare a lui George Topârceanu, în Aula Facultăţii de Ştiinţe Juridice din Bucureşti (vezi evocarea din Himera literaturii, Ed. Curtea Veche, 2007). Era nu mult după ieşirea sa din detenţie şi, din păcate, nu mult înainte de a se stinge, la vârsta de 70 de ani, când se pare că a dictat ultima sa epigramă, în stilul inconfundabil: "Spuneţi şi copiilor,/ (Culmea ironiilor!)/ Pun capăt beţiilor/ În Şoseaua Viilor." (Era adresa spitalului pe al cărui pat şi-a dat obştescul sfârşit...)  Un cavaler al spiritului, însă fără teamă şi prihană. Care a supravieţuit vreme de 20 de ani sub regimul bolşevic din biata ţărişoară... Supravieţuirea, ca  formă a ironiei?

 

Poezia zilei, Păstorel Teodoreanu

 Spovedanie

 

Cântat-am vinul şi-l băui pre el,

Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,

Cules-am toată roua din pahare,

Voios ca cel din urmă menestrel.

Am păstorit în viaţă vinuri rare

(De-aceea îmi şi zice Păstorel)

Şi de la Grasă pân' la Ottonel,

Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.

Din volumul „Caiet”, 1938

Statuii ostaşului sovietic

Soldate rus, soldate rus,

Te-ai înălţat acolo sus

Că liberaşi popoarele

Sau fiindcă-ţi put picioarele?

 

 ***

 

Citeşte mai mult:  http://blog.citatepedia.ro/115-ani-de-la-nasterea-lui-pastorel-teodoreanu.htm

*

Am pus o placă memorială pentru Păstorel pe imobilul Emporiki Bank, str. Vasile Lascăr nr. 40, S. II. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.

 

 

P.S. Am căutat cu dinadins în Odiseea plăcilor memoriale relatarea luptei mele "la baionetă" cu locatarii imobilului din Şos. Dorobanţilor nr. 144, unde aş fi vrut să-i pun o placă memorială neegalatului epigramist. N-am dat de consemnarea în chestiune. Într-o casă boierească, exact vis-a-vis de Televiziunea Română. Eu cu "baioneta" celor mai bune intenţii, faţă cu neclintirea de stâncă a locatarilor. Port-drapelul acestora, un anume domn-tovarăş Hegheduş, care s-a dovedit de piatră în refuzul său. Iar de altfel, personaj prea cunoscut în lumea culturii, deoarece vreme de 2-3 decenii a fost factotumul la Ministerul Culturii şi Educaţiei socialiste; iar ca să spun tot adevărul, a rămas pe post şi pe vremea ministeriatului lui A.P. (nu e vorba de Ana Pauker, aţi ghicit...).  

 

Ion Lazu - La Mănăstirea Caraiman (Bușteni, 2)

 

 

 

 

 29  iulie: Nicolae Steinhardt,  n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989

    

 

S-a născut în comuna Pantelimon - jud. Ilfov, dintr-o familie de evrei (numele în acte Nicu-Aurelian, tatăl său, Oscar S. fiind inginer şi directorul unei fabrici de cherestea şi mobilă. Luptase pe front în Primul război mondial, rănit la Mărăşti, decorat cu Virtutea militară. (Se repetă cazul tatălui lui Tudor Vianu). Şcoala primară în Pantelimon, liceul la Spiru Haret, coleg  cu viitorii lui mari prieteni şi colegi de suferinţă: C. Noica, Al. Paleologu, fraţii Acterian, Dinu Pillat, Mircea Eliade etc. Bacalaureatul în 1929. Urmează Dreptul, cu licenţa în 1931 şi un doctorat în 1936. În toată această perioadă, prieten nedespărţit cu Emanuel Neuman, cu care va semna câteva cărţi. Participant la Cenaclul Sburătorul, al lui Eugen Lovinescu; semnează cu pseudonimul Antisthihus articole în presă şi cărţile apărute în anii 1934, 1935 şi 1937, în care parodiază pe Eliade, Cioran şi Noica, dar şi Gruparea Criterion, sau pe Eugen Ionescu. O replică dură din partea lui Mircea Vulcănescu. Între 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, Austria, Franţa şi Anglia, completându-şi lecturile. Revenit în ţară, la recomandarea lui Camil Petrescu, este redactor la Revista Fundaţiilor Regale, concediat în 1940 pe criterii legionare. Între 1940 şi 1944 suportă privaţiuni, apoi este rechemat la Revista Fundaţiilor, până în 1947, din nou înlăturat, poate la sugestia lui G. Călinescu. Urmează o lungă perioadă dificilă, de supravieţuire a intelectualilor nealiniaţi, încă neîncarceraţi; iar în 1958 este arestat împreună cu marele grup Noica-Pillat, peste 20 persoane: Streinu, Păstorel, Paleologu, Marieta Sadova, consideraţi "mistico-legionari". N.S. refuzând să apară ca martor al acuzării, este condamnat la 13 ani muncă silnică, confiscarea întregii averi, privarea de drepturi civile etc. La Jilava, pe 15 martie, este botezat simbolic de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, martori fiind Al. Paleologu şi alţii, aparţinând diferitelor confesiuni creştine. După detenţie de 6 ani, la Jilava, Gherla, Aiud, trecută în demnitate, este pus în libertate pe 15 august 1964, cu ultimul lot de deţinuţi politici. Va merge la schitul Dârvari pentru botezul propriu-zis şi mirungere La îndemnul colegilor literaţi, încearcă reintegrarea în viaţa literară, publicând cronici, eseuri, traduceri. Apar volumele: Între viaţă şi cărţi,  1976, Incertitudini literare, 1980. Încă din 1970 începuse scrierea unor memorii: Jurnalul fericirii, o primă variantă, 570 pagini  - manuscrisul este confiscat de securitate în 1972; intervenţii din partea Uniunii Scriitorilor şi lucrarea îi este retrocedată, în 1975; între timp Steinhardt realizase o altă variantă a memoriilor, cu 200 pagini mai voluminoasă, confiscată din nou, în 1984. Totuşi, unele exemplare au ajuns în străinătate şi Jurnalul fericirii a fost citit la Europa liberă, 1988-1989.

În 1976 C. Noica, vizitează mânăstirea Rohia şi impresinat de peisaj, de imensa bibliotecă a mânăstirii, îi povesteşte lui Steinhardt, ştiindu-l interesat; acesta se hotărăşte să se stabilească acolo. Se prezintă în 1978, în 1980 este tuns călugăr şi se va dedica bibliotecii de 23.000 volume, dar şi scrisului. În 1982, apare un eseu despre Geo Bogza, în 1983 Critica la persoana întâi, în 1987 Escala în timp şi spaţiu, în 1988 Prin alţii spre tine. Iar Jurnalul fericirii nu a apărut decât în 1990, pus în circulaţie de discipoli, reeditat mereu, ca de altfel şi alte lucrări rămase în manuscris. Integrala operei cuprinde tot ce a scris N. S., de la cronicile şi pastişele sub pseudonim, până la postume.

La sfârşitul lui  martie 1989, porneşte spre Bucureşti, dorind să consulte un specialist cardiolog. Un infarct pe aerodromul din Baia Mare şi moartea în spital, 3 zile mai târziu, pe 30 martie.

Jurnalul fericirii este considerat de N. Manolescu drept cea mai strălucită carte de memorii din perioada comunistă. Relatări pe trei fire: descrierea arestării, judecarea, detenţia, amintiri din anii tinereţii şi convertirea în închisoare. Iar în fapt, o ţesătură fascinantă de memorii, portrete, eseuri, cugetări, consideraţii teologice, filosofice, rasiale. Convertirea la ortodoxie este văzută ca singura cale spre fericire: împăcarea cu contrarietăţile vieţii, cu asaltul ideologiilor, cu statul, cu nedreptăţile - toate privite cu bonomia celui ce s-a împăcat cu sine şi nu caută decât înseninarea spirituală... În seama unui Dumnezeu atoateiertător... În schimb, scrierile de critică literară sunt marcate de dorinţa creştinească de a-i vorbi de bine pe autori, indiferent de valoarea intrinsecă a scrierilor analizate, din cumsecădenie, generozitate, înţelegere, din co-participare afectivă, din subiectivism nediferneţiat.

Marian Popa, recunoscând excelenţa memoriilor ce acoperă perioada 1931-1971, se ocupă mai amănunţit de perioada interbelică, în care N.S., care învăţase ebraica veche şi aramaica pentru a studia Biblia, secondat de prietenul evreu Neuman publicase câteva cărţi despre problemele iudaismului, negând poporul ales, chestiunea evreiască etc.

Jurnalul fericirii, o carte singulară în literatura noastră, de citit din scoarţă-n scoarţă sau pe fragmente, beneficiază de un stil acroşant, viu, incitant. Memorabile paginile despre clopotele bisericii Armeneşti, momentul când, trebuind să se prezinte a doua zi la Securitate, tatăl (autoritate recunoscută, respectată) îi spune fiului, ritos: Du-te, şi să nu fii laş, fricos! Îl recunoaştem în aceste vorbe paterne pe combatantul de la Mărăşti. Impresionant modul în care au împărţit aceeaşi soartă acei prieteni din liceu, rămaşi în contact decenii în şir, ajunşi la închisoare; rămaşi în legătură şi după aceea, unii în ţară, câţiva în Vest. Noica, creştin dar mirean convins, îl consiliază pe evreul botezat Steinhardt să meargă la Rohia. Şi, de cealată parte, Al. Paleologu care se pare că a deconspirat existenţa Jurnalului fericirii.

N.S. declara: "Am sânge evreiesc, dar simt şi gândesc româneşte." A dovedit-o cu prisosinţă. Totuşi, nevoia imperioasă de a se dedica, de a aparţine şi a fi integrat, spiritul ardent, chiar ofensiv, dar căutând comuniunea spirituală, împăcarea, armonia... toate acestea par să fie trăsăturile evreului, temător de orice agresiune, prevenitor, în căutare de soluţii... Două precizări: a traversat o perioadă tensionată din istoria ţării: deceniul legionar, al dictaturilor carlistă şi antonesciană, cînd n-a avut voie să pledeze -, apoi venirea comuniştilor, cărora, spre lauda sa, nu s-a raliat nici o clipă. Diferit de coreligionarii evrei, profitori ai stalinismului. A pătimit  în sărăcie, apoi a fost închis 5 ani, apoi s-a călugărit. Se poate spune că s-a purtat exemplar. De ce oare, până în ultima sa zi, s-a plâns că nu i se iartă păcatele din tinereţe? Că i-a persiflat pe Cioran, Noica, Eliade, Ionescu?  Personal, mi se pare chiar nostim. Ca să nu spun că şi Ionescu scrisese placheta NU, contestatară... Atunci despre ce alte păcate de neiertat poate să fie vorba? (Să mai spun că monahii de la Rohia nu i-au făcut de tot simplă recluziunea la mânăstire?)

 

Citeşte mai mult: http://absentul.blog.com/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt

http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/

 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Nicolae+Steinhardt

 

 

Poezia zilei, Constanţa Buzea

 

Ceea ce ispăşim cu durere

şi lacrimi de căinţă

nu sunt numai păcatele noastre

ci şi ale strămoşilor noştri

şi sunt mai ales păcatele

urmaşilor noştri

pentru al căror suflet

tremurăm mai mult decât

pentru sufletul nostru

 

duc în braţe cartea

singurătatea

lumina ei ca nisipul

privind în nelinişte

 

mă aşez în genunchi

lipindu-mi obrazul

de cuvinte

sărut în gând muritoarea mână

care a scris nerăsplătită

singură

 

(din volumul Pelerinaj, ed. Cartea românească, 1997)

 

 

Alţi scriitori:

Victor Ion Popa, n. 29 iulie 1895 - d. 30 martie 1946.

Octav Dessila, m. 1976

Lucia Demetrius, m. 1992 

Ion Lazu - Ieri, o zi  ravisantă la Bușteni, cu prietenul poet Radu 

Cange și Mariana lui.

 

 

 

 

 

28 iulie. Valeriu Filimon, n. 28 iulie 1930 - d. 2004

 

S-a născut la Slănic-Moldova, ca fiu al unei profesoare şi al preotului Clement Filimon, el însuşi fiu de învăţători, cu seminarul teologic la Chişinău, apoi preot militar, preot al Gărzii regale şi paroh al Bisericii Mihai Vodă din Bucureşti, până la strămutarea acesteia. Viitorul literat face şcoala primară în urbea natală (unde tatăl său ctitorise două biserici), apoi Liceul militar de la Chişinău şi Timişoara, iar de la desfiinţarea acestuia, 1947, face ultimele 3 clase la liceul Gh. Lazăr din Bucureşti. Va fi student la Şcoala de literatură, prima serie, coleg cu D. Micu, Dionisie Şincan, Al. Oprea, Aurel Rău, Aurel Covaci, Ilie Purcaru, Al. Andriţoiu şi alţii. Va continua la Filologie, 1952-1957, coleg de an cu Nichita Stănescu, Florenţa Albu, Matei Călinescu, Eugen Simion. Va rămâne asistent la catedra de Literatură universală, discipol al profesorulului Tudor Vianu. În 1966 face un lectorat la universitatea Carolingiană din Praga. Între 1971-1976 conduce un Curs de Poetică. Nemembru de partid, din motiv de dosar, are dificultăţi în a se înscrie la doctorat, pe care îl trece în 1974 cu tema Poetica imaginarului românesc. Între 1980-1984 ţine prelegeri la sala Dalles; în 1982 preia Cenaclul George Bacovia, în 1990 înfiinţează Societatea Culturală Logos, sub patronajul Patriarhiei române. Semnează numeroase studii academice.

Debutase cu poezii în Flacăra, în 1950, înainte ca aceasta să devină Gazeta literară. A continuat să publice sporadic, în reviste. Nu şi-a adunat niciodată lirica în volum. A scris sporadic cronici literare, prefeţe la cărţi de poezie. Un număr de 120 scrisori către un discipol au fost publicate după dispariţia literatului, în semn de omagiu.

L-am întâlnit în două sau trei rânduri, prezentat fiindu-i de actorul Ludovic Antal.  Era o persoană fascinantă, strălucind în conversaţie. (Să spun că nu e un semn bun pentru scriitor?). Şi un bărbat neverosimil de frumos, cum n-am mai întâlnit.

 

Citeşte mai mult: http://www.ziaruldebacau.ro/ziarul/2011/10/14/80-de-ani-de-la-nasterea-slaniceanului-valeriu-filimon-ilustra-personalitate-a-culturii-romane-2.html

 http://www.boema.inforapart.ro/reviste/Boema035.pdf

http://protectiaconsumatoruluideliteraturacontemporana.wordpress.com/2011/12/04/valeriu-filimon-casa-arhetipala-a-lui-rodian-dragoi/

 

 

Poezia zilei, Dominic Stanca (d. 28 iulie 1976)

    

       

Liniște

Liniște...
Liniște...
peste tot numai liniște...

Mi-e atât de bine aici lângă liniște,
lângă cerul adus, incovoiat ca un ram
peste inima mea, când inimă n-am,
peste cântecul meu, când cântece n-am,
peste dragostea mea, când dragoste n-am,
la marginea lumii, când lume nu am...

 

Sifonarul

Ce polifonie în căruciorul său mic!
În lacra lui verde cu păuni și cu stele.
În laboratorul său portativ
pe care-l trăgea singur, ca un căluț costeliv,
cling-clang sau cling-cling... obsesiv pe pavele.

Cling-clang armonios cu sticlele pline
pe panta pieptișă, dantelată a străzii,
cling-cling zgomotos cu sticlele goale
dansând dezaxate între șipcile lăzii.

Și ieri ca și azi și azi ca și mâine -
cling-clang la deal, cling-cling la vale -
trecea sifonarul cu sticlele pline,
trecea sifonarul ca sticlele goale.

 

 

 

Alţi scriitori:

Constantin Stan, n. 28 iulie 1951

Oltea Alexandru, m. 1991

Valeria Sadoveanu, m. 1985