joi, 31 martie 2016


ANUNȚ:
Azi, 31 martie, orele 17:00, la Sala Calderon, comemorare Nichita Stănescu și Eusebiu Ștefănescu.
Vă propun această pagină de jurnal:
17 ian. 012. (la Muzeul Satului, pentru recitalul Dor de Eminescu)
(În program: Studioul de muzică veche al Georgetei Stoleriu, cu Anca Iaroşevici la viola da gamba şi Verona Maier la percuţie;  la început vor recita actorii Cristina Deleanu şi Eugen Cristea, Eusebiu Ştefănescu şi Lidia Lazu. )

... Şi a venit rândul lui Eusebiu Ştefănescu. Un admirat de mine interpret al poeziei româneşti. Să fim bine înţeleşi: actoria este ceva, iar recitarea poeziei se situează în alt plan estetic. A crede că un actor talentat este şi un bun recitator înseamnă a nesocoti specificul poeziei. Eusebiu Ştefănescu începe prin a ne spune un fel de basm: în trecute vremuri, cu ierni generoase, de un 15 ianuarie se afla în faţa Ateneului. Apare ca o fantomă albă, din ninsoarea potopitoare - însuşi poetul Nichita Stănescu. Îi explică actorului: Tocmai mi-am schimbat nesuferitul de ghips de la picior cu altul mai suplu, mai cochet, anume ca să pot veni până aici, să-i depun o floare, o lumânare şi o rugăciune Poetului. Şi pleacă împreună, conducându-l pe Nichita cel cu piciorul în ghips înapoi spre casă, în Piaţa Amzei. Îl opreşte Nichita şi îi şopteşte: Iată acolo, în acel pridvor al fostei case a lui Ion Slavici a scris conu Mişu poema Kamadeva. Aici a chiar scris-o. Dar spune-mi: Ţii cu mine un Kamadeva? Actorul, intimidat, dar înbărbătându-se în sine, răspunde: Ţin! Şi începe Nichita: De durerile iubirii / Voind sufletul să-mi vindec.., la care vine replica actorului: L-am chemat în gând pe Kama / Kamadeva, zeul indic... Şi tot aşa, poezia de la un capăt la altul, câte două versuri ale fiecărei strofe, după schema: Zice Nichita: Eu:...; zice Nichita:... Eu:... La sfârşit, cei doi recitatori de suflet s-au îmbrăţişat, ne povesteşte Eusebiu Ştefănescu. Continuând astfel: Şi eram alb pe dinafară dar şi pe dinăuntru: alb pe dinafară de ninsoarea fără contenire, mirifică, iar pe dinăuntru alb de emoţie – căci nu mă pregătisem dinainte. Deşi, cum se înţelege, dusese recitarea la bun sfârşit... Se vede totuşi că nu fără tâlc ne-a fost povestită întâmplarea, se vădeşte că ea l-a pătruns pe actor. 
Iar în continuare ne ţine un fel de dizertaţie, recitând alternativ din Eminescu, sărbătoritul zilei, şi din Nichita – cu înţelesul că a-l iubi pe Eminescu înseamnă a iubi marea poezie de limbă română, indiferent de numele autorului. Cum se apropie Eminescu de tema timpului? Iar Timpul creşte-n urma mea. Mă-ntunec... Dar Nichita? Care este abordarea privind spaţiul, privind iubirea... leoaică tânără, iubirea... Lumina. Tristeţea. Mama. Copilăria. Rugăciunea: Crăiasă alegându-te... Ilustrându-şi aserţiunile cu un întreg poem de Eminescu, apoi cu strofa a şaptea dintr-un poem de Nichita, şi cu o altă poezie de-a acestuia, recitată până la sfârşit. 
Impresionat la culme, mă gândeam: Cu lista temelor în faţă şi cu opera poetică a celor doi autori pe masă, încă n-ar fi fost uşoară demonstraţia, din partea unui critic şi istoric literar, din partea unui destoinic eminescolog; ci nouă ni se prezintă lucrurile ca un joc al memoriei, prodigios, ca o dublă oglindire a unor fantasme poetice. Impresie copleşitoare, de iubire pătimaşă a poetului Eminescu, a poeziei ca atare; ni se transmite sentimentul de jubilaţie în preajma marilor texte ale liricii româneşti. Pot spune că am citit şi recitit integrala poetică a lui Nichita, cu toată atenţia şi comprehensiunea. Dar abia acum am avut sentimentul că lirica lui Nichita este cu bătaie foarte lungă, ascunzând profunzimi pe care ai putea să le ratezi. Or, această punere pe două coloane a celor doi mari poeţi, departe de a-l scădea pe vreunul dintre ei, dimpotrivă, potenţează sensurile, le relevă adevăratele dimensiuni şi frumuseţi estetice. Permanenţa lor în timp şi în durata poeziei.
Urmează muzică medievală, apoi colinde în varianta cultă, interpretate de soprana Georgeta Stoleriu. O baladă de Ioana Stuparu, o poezie de Petru Solonaru. Căci, oricât de puţini, scriitorii noştri nu lipsesc de tot de la sărbătoarea poeziei...
Iar la finalul sărbătoririi lui Eminescu, ce se va relua mereu în eternitatea limbii române, „Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte/ Vârf de arbori, colţ de stâncă ea pe ceruri zugrăveşte ... Purpura se mișcă-n freamăt de al undelor cutreier/ Iar în iarba înflorită, somnoros suspină-un greier…” şi un tril de încheiere din fragmentul de recital Eminescu – Frumoasa fără corp, al Lidiei Lazu.
(din Prieteni prin cărți, 2015)


Scriitorul zilei: Nichita Stănescu, n. 31 martie 1933 - d. 13 decembrie 1983


Din Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007, p. 125-128:

13 decembrie 1983. A murit Nichita Stănescu! Le ţin un mic spici celor din birou, vreo opt. Aş vrea să subliniez cît de mult a însemnat el pentru poeţi şi pentru oamenii de artă în general, mai mult decît pentru marele public. Le-a dat tuturor creatorilor de artă un curaj necesar şi un statut mai demn. Şi aş mai vrea să subliniez că a cucerit teritorii noi pentru poezie. Cum l-am cunoscut pe Nichita Stănescu, la redacţia Gazetei literare, prin ‘62-‘63. Apoi l-am căutut odată în strada Grigore Alexandrescu 21, am stat de vorbă la poartă; altădată pe trotuarul din Piaţa Filantropiei – îl invitam la o întîlnire cu cititorii din întreprinderea mea. Îşi amintea de mine “ca prin apa rîului”, după propria expresie. Altădată am stat la aceeaşi masă la Casa Scriitorilor, cu mai mulţi, printre care Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea, ambii încă studenţi. Păunescu a venit pe scaunul de lîngă Nichita şi l-a abordat astfel: “Venim să vă sporim singurătatea!” Emfatic, ca întotdeauna. Acroşeur. Rimînd la repezeală orice cu orice, n-a ezitat să lanseze: “Ca să vezi, Anaximene / trăim printre fenomene!”
Altădată, într-o seară Nichita a venit la masa unde eram cu mai mulţi şi îmi amintesc că i-au dat lacrimile cînd ne-a relatat că în Consiliul Uniunii care tocmai se încheiase, Marin Preda l-a acuzat de trădare. Era pe vremea disputei Preda-Barbu şi poetul era foarte afectat de faptul că îl supărase rău pe Preda. Ce pot să spun este că toată lumea, peste tot unde apărea, trăgea de Nichita, voia să fie în preajma lui - să se bucure de atenţia lui şi apoi să se laude cu asta - or eu, considerîndu-l un talent ieşit din comun, nu mi-am permis niciodată să-i ocup timpul, pe care mi se părea că trebuie să şi-l consacre scrisului, iar nu acestor risipiri amicale-bahice… Nu am vrut să mă încarc cu o astfel de vină.
În aceeaşi seară mă duc să-l văd expus în holul de la Casa Scriitorilor. O dubiţă albă în faţa intrării; lume mişunând pe alei, în semiobscuritate. Muzică simfonică. Fotografia lui de prinţ rus alb, îndoliată, fixată sus, pe perete. Se vorbeşte despre un drum la Turnu Severin, la nunta lui Augustin Frăţilă, sau a altcuiva din anturajul care îl acaparase cu totul, devastîndu-i viaţa personală. Nu scrisese chiar el: “Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală”? În ultima vreme umbla o vorbă: Nichita este un bun public! Chiar aşa... I s-a făcut rău la nuntă, a revenit în Capitală. S-a prezentat la Salvare, insuficienţă respiratorie, nu i s-a putut face nimic. Nu încerc să pun ordine în aceste spuneri. Deja se înfiripă o legendă pe seama dispariţiei sale, cum există atâtea despre viaţa lui. Înmormîntarea la Bellu, pe un ger năpraznic, la cîteva zile după ce murise Amza Pellea. Am fost cu Dumitru Alexandru şi ambii am plîns. (Cei doi s-au cunoscut bine, cândva. Nichita i-a prefaţat primul volum de versuri Focuri iarna.)
Lume multă, toată suflarea artistică - ne răspîndisem pe toate aleile din jur şi printre morminte. Pînă să vină maşina funerară, Ioan Alexandru citea un poem ocazional, cîtorva care se strînseseră în preaja lui, pe aleea principală, în faţa capelei. La întoarcere, pe la Unirii, îl zăresc pe Virgil Mazilescu, sumbru, vînăt la faţă, cu o schismă de rău augur, într-un autobuz cu care reveneau o parte dintre scriitorii care fuseseră la Bellu.
(Mi-l amintii pe Nichita la înmormîntarea lui Mihu Dragomir: la ieşirea de la Casa Monteoru s-a pus problema ca scriitorii să urce într-o dubiţă spre Bellu. Nichita s-a derobat, strecurîndu-se pe trotuar, pe lîngă ziduri, cum îi era obiceiul...) (...)
27 decembrie 1983. Abia moartea lui Nichita a atras atenţia unei largi categorii de oameni asupra sa, drept “cel mai mare poet al timpului său”. După ce am pledat elocvent în faţa colegilor, le-am dus două din volumele lui, le-au parcurs/răsfoit şi nu s-au lăsat convinşi. Asta cu toate că s-au spus răspicat atîtea lucruri elogioase, de către persoanele cele mai creditabile. Ce-i drept, în lipsa acestor elogii venind din toate părţile, dulcii mei colegi l-ar fi desfiinţat, cu mari proteste, fără să-l fi citit, cum se întîmplă. Au auzit ei că era un beţivan…
(...)
Conversaţie în redacţia de poezie a Luceafărului, cu Ion Gheorghe, mai feriţi, spre fereastră, amîndoi în picioare, privind afară spre un zid orb (partea laterală a corpului principal). În sfîrşit o discuţie mai sinceră, întîi despre Eugen Barbu, apoi despre Nichita Stănescu. Îmi afirmă că relaţiile dintre scriitori sunt atent urmărite şi pe cît se poate dirijate. Că te poţi procopsi cu “prieteni” care să te izoleze de ceilalţi; că se lansează zvonuri care să te discrediteze sau să te împingă pe cine ştie ce căi. Îmi spune, spre ilustrare, mirîndu-se, că el nu a apucat să-i comunice lui Nichita că au avut doi profesori comuni: pe Simache şi pe Cristescu. Dîndu-mi a înţelege că se lucrează spre a nu se ajunge la prietenie cu cine trebuie, ci cu cine vor ei şi cînd vor ei. Îi spun că printr-un capriciu al memoriei îmi amintesc că el a scris acum vreo 15 de ani: “Fără Nichita Stănescu m-aş plictisi în literatura romînă; cu Ion Alexandru mă cumpănesc…”
Opera: • Sensul iubirii, prefaţă de Silvian Iosifescu, 1960;               • O viziune a sentimentelor, Bucureşti, 1964; • Dreptul la timp, cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, Bucureşti, 1965; • 11 elegii, Bucureşti, 1966; • Roşu vertical, Bucureşti, 1967; • Oul şi sfera, Bucureşti, 1967; • Alfa (1957-1967), Bucureşti, 1967; • Laus Ptolemaei, Bucureşti, 1968; • Necuvintele, Bucureşti, 1969; • Un pământ numit România, Bucureşti, 1969; • În dulcele stil clasic, Bucureşti, 1970; • Poezii, Bucureşti, 1970;  Belgradul în cinci prieteni, prefaţă de Mircea Tomuş, Cluj, 1972; • Cartea de recitire, Bucureşti, 1972; • Măreţia frigului, Iaşi, 1972; • Clar de inimă, Iaşi, 1973; • Starea poeziei, prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1975; • Epica magna, cu ilustraţii de Sorin Dumitrescu, Iaşi, 1978; • Operele imperfecte, cu desene de Sorin Dumitrescu, Bucureşti, 1979; • Carte de citire, carte de iubire (în colaborare cu Gheorghe Tomozei), cu ilustraţii de Janos Bencsik, Timişoara, 1980; • Noduri şi semne, cu ilustraţii de Sorin Dumitrescu, Bucureşti, 1982; • Oase plângând, Pancevo, 1982; • Respirări, Bucureşti, 1982; • Amintiri din prezent, ediţie îngrijită şi postfaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1985; • Antimetafizica (în colaborare cu Aurelian Titu Dumitrescu), Bucureşti, 1985; ediţia II, prefaţă de Alexandru Paleologu, postfaţă de Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 1998; • Ordinea cuvintelor, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1985; • Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ştefania Mincu, Bucureşti, 1987; • Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Cristian Moraru, Bucureşti, 1988; • Fiziologia poeziei. Proză şi versuri (1957-1983), ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1990; • Colindă de inimă, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Galaţi, 1991; • Cu viii şi cu morţii laolaltă, Bucureşti, 1991; • Leoaică tânără, iubirea, ediţie îngrijită de Dumitru Udrea, Bucureşti, 1991; • Argotice (Cântece la drumul mare), ediţie îngrijită şi prefaţă de Doina Ciurea, Bucureşti, 1992; • Dedicaţii (Poeme inedite) (în colaborare cu Gheorghe Tomozei), Ploieşti, 1992; • Tânjiri către firesc, prefaţă de Aurel Covaci, Iaşi, 1993; • Leoaică tânără, iubirea, ediţie îngrijită şi postfaţă de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1995; ediţia II, Bucureşti, 2002; • Cărţile sibiline, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Crişan, Bucureşti, 1995; • Poezii, ediţie îngrijită şi introducere de Ştefania Mincu, Constanţa, 1997; • Fel de scriere. Poeme inedite, ediţia II, ediţie îngrijită şi postfaţă de Anghel Dumbrăveanu, Timişoara, 1998; • Îngerul cu o carte în mâini, ediţie îngrijită şi introducere de Alex. Ştefănescu, Bucureşti, 1999; • Amintiri cu Nichita Stănescu, ediţie îngrijită de Nicolae Mohorea-Corni, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1999;  • Opera poetică, I-II, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1999-2000; • Necuvinte, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 2001;• Opere, I-V, ediţie îngrijită de Mircea Coloşenco, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 2002-2003; • Cartea vorbită (în colaborare cu Victor Crăciun), ediţie îngrijită de Cristiana Crăciun, cu fotografii de Vasile Blendea, Bucureşti, 2003; • Cartea vorbită. Poeme rostite la Radio (1964-1983), ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 2003.
Traduceri.• Vasko Popa, Versuri, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1966; • Adam Puslojic, Pasărea dezaripată, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1972, Apă de băut, ediţie îngrijită de Ioan Flora, postfaţă de Mircea Tomuş, cu ilustraţii de Mircea Dumitrescu, Bucureşti 1986 (în colaborare cu Ioan Flora), Gradul zero al poeziei - Nulti stepen poezije, ediţie bilingvă, postfaţă de Mircea Tomuş, Timişoara, 1998.

 Ticu Archip, n. 4. ian. 1891  – m. 31 martie 1965





































Fiică a unui ofiţer din Târgovişte, face facultatea de Matematică în Bucureşti, absolvită în 1913 şi va fi profesoară la diverse licee, apoi asistenta lui Gh. Ţiţeica şi a lui D. Pompeiu, la cursurile de geometrie analitică şi de mecanică. Debutează după primul război mondial cu piesa Inelul, pusă în scenă la T.N.B., 1921, urmată de piesa Luminiţa, 1928, de Ecoul, 1930 şi de Gură de leu, 1935, piese care au plăcut  doar în parte, cu subiecte la modă: caruselul iubirii în Inelul, contrarietăţile unei căsnicii ce se va destrăma, în general conflicte construite "matematic" , cu personaje ce ilustrează abordări diverse ale vieţii. Din 1922 se ataşase mişcării literare de la Sburătorul, îmbrăţişând modernismul, psihologismul, tratarea ibseniană a subiectului dramatic.
Se exersează şi în proza nuvelistică: Colecţionarul de pietre preţioase, 1926, Aventura, 1929, ocupându-se de cazuri mai ciudate, alunecând spre grotesc şi chiar patologic. O întreprindere romanescă de mari proporţii, Soarele negru, îndelung elaborată, din care a apărut în 1946 primul volum Oameni, iar în 1949 cel de al doilea Zeul, despre un profesor universitar, fire egolatră, dominatoare; din al treilea volum Patul fraţilor au apărut fragmente nesemnificative. Posibil că realismul socialist nu a convenit unei scriitoare cu interes pentru sondaje abisale în psihologia personajelor, astfel că în continuare autoarea s-a ocupat de traduceri din mari scriitori ruşi: Gorki, Tolstoi, dar şi din cei francezi. Al. Dumas, J. Verne sau din englezi: Oskar Wilde, J. Conrad etc.

Citiţi mai mult: http://www.crispedia.ro/Ticu_Archip

Din Ion LAZU: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:
6 august 2008: (...) Apoi cobor pe Sărindar, o iau pe Zalomit, trec prin Cişmigiu, nici aici nu s-a ostoit dogoarea de furnal a zilei, ies pe poarta dinspre liceul Lazăr, trec Schitu Măgureanu şi îndată intru pe Sf. Constantin; ajung la 13-A, cel cu placa lui Th. Mănescu – unde vreau să pun placă memorială pentru scriitoarea Ticu Archip. La uşa cealaltă e încuiat cu lacăt şi lanţ. La următoarea clădire sunt muncitori, întreb, nu ştiu... revin, sun la Petre Oprea, nume cunoscut de la editura lui Ţone; mi se răspunde, urc la etajul I şi sunt invitat într-un mic apartament. O doamnă cu zîmbet blajin, cu mult tact, semănând cu draga mea mătuşă Dona – şi un domn tare în vârstă, foarte înalt şi neverosimil de slab, prelung la faţă, cu ochi care te fixează hipnotic. La 80 de ani, critic de artă, muzeograf – îi spun că îmi aduc imediat aminte că am consultat la editura Vinea câteva fragmente din Jurnalul lui, precum şi o monografie Ctin Michailescu. Da, i le-a dat, în vederea unei colaborări despre pictura avangardei. Precizez: Pictorul de la Cernica, să-şi dea seama că am citit respectiva monografie. Şi de la această frază de identificare se iscă toată discuţia – practic monologul lui de vreo oră-două. Zice: În 1952, student în anul II, am avut o discuţie pe coridor cu George Oprescu şi imediat m-a angajat cercetător la Institutul pe care-l conducea... Apoi a lucrat ca muzeograf la Muzeul Naţional, dar şi în Minister, la compartimentul muzeistică, a vorbit la multe vernisaje, expoziţii, a prefaţat cataloage, a scris inclusiv despre C. Brâncuşi, pe când nu era voie să atingi subiectul; însă el este un autor cu ghinion, cărţile lui au fost trase în tiraje pentru străinătate, pentru corpul diplomatic etc. Şi tot aşa. A ţinut un jurnal încă de prin 1951, însă fără implicaţiile politice ale vremii.
Fiindcă întrebasem de Ticu Archip, căreia vrem să-i punem o placă memorială, îmi spune că profesoara a trăit deasupra lor, la etajul II, cu sora ei care a murit la 93 de ani. Când s-a mutat el aici, s-a interesat de scriitoarea Ticu Archip, a citit vreo două lucrări de-ale ei, care nu i-au făcut cine ştie ce impresie. Dar a înţeles că fusese o ferventă cenaclistă la Sburătorul lui Eugen Lovinescu şi o persoană foarte activă în viaţa literară. În fapt o profesoară de matematică. Zic: A murit în 1965. I-a supravieţuit sora ei, Maria Zănoagă-Ştefănescu, veneau din neam de mari boieri olteni şi locuiseră în acest imobil încă dintre războaie. E o casă a unei firme franceze. Însă în 1946, profesorul Druhet (?) a părăsit România după ce a lichidat firma şi i-a spus dnei Maria Zănoagă: Ce va urma e de jale, vindeţi tot, plecaţi din ţara asta cât mai repede. Dna Zănoagă a vândut iute moşia din Oltenia, a trimis prin consul banii la o bancă din Paris, mişcare cum nu se poate mai iscusită! Şi fapt e că mulţi ani după instalarea comunismului, familia Zănoagă primea lunar dividende, o sumă enormă, cca 25 mii lei – şi aşa se face că în fiecare duminică la 11.30-12.00 cam 12 invitaţi urcau pe scări la etajul II – mâncarea era comandată în oraş, prăjituri şi băuturi dintre cele mai fine, iar pianistul Demetriade le dădea frumoase concerte. Cum s-au cunoscut cu dna Zănoagă? S-au mutat aici şi, peste vreo săptămână ea bate la uşă, îmbrăcată ultra-elegant, cu lanţuri de aur la gât şi se recomandă: Sunt Maria Zănoagă Ştefănescu, de deasupra Dvs, proprietara casei – şi dacă nu aţi venit să vă prezentaţi ca noi vecini în imobil, iată că mă prezint eu. Apoi, aflând că era colecţionară de artă, a intensificat relaţiile.
Vorbim de Oprescu, Bunescu, Maxy, persoane care mă interesează. M. H. Maxy era şeful lui direct, cam scorţos, iar Marius Bunescu era directorul general al Muzeului naţional. Dar eu mă ţineam de-o parte, nu mă băgam în ciorba lor, precizează P. O. Îmi spune cineva de un pictor retras la Cernica. Îl întreb pe M. H. Maxy: Nu mai ştie de el, ce face, ce gânduri are; cumpărase o casă la Cernica, cu gând să deschidă o şcoală de vară pentru pictori, dar nu ştie ce s-a ales de acea iniţiativă. Îl întreb şi pe Bunescu, nici el nu ţinuse legătura cu pictorul: Mă invita pe la el, pe vremuri, dar nu mai ştiu ce face. S-a hotărât să-l viziteze. Ia autobuzul, coboară unde i se spusese, întreabă de sfatul popular. Păi, acum duminica, nu găsiţi pe nimeni... Nu, că el se interesează  de un pictor C. M. - Pictoreaso!, strigă femeia cu care vorbise în staţie. Şi apare o matahală de femeie care călca nediferenţiat prin băltoace, cu un vas plin cu lapte. Merg împreună spre acel conac, unde la parter era un fel de orfelinat pentru copiii abandonaţi. Urcă ei la etaj, acolo era o sală mare, cam de 8/30 m, ca o mare sală de clasă – şi pe lângă toţi pereţii, rezemate zeci şi zeci de tablouri care l-au captivat, mult mai de valoare decât ale lui Maxy, care n-a trecut niciodată de cubism, mai valoroase decât ale multora care erau în prim-planul mişcării picturale din România. I-a scos acea monografie, pe care am văzut-o la Vinea. Aflând că există nişte fonduri pentru achiziţii, l-a recomandat cu convingere, i s-au cumpărat pe loc 10-12 lucrări, altele de către alte instituţii culturale, în scurt timp a ajuns la o foarte înaltă cotă.
Pe pereţi, multe tablouri, ghicesc un Ciucurencu, un Dragoş Morărescu, trăitor în vecini până de curând, domn pe care şi eu l-am cunoscut şi am cărţi cu autograful lui, un Vasile Celmare - şi îmi spune câteva nume mie necunoscute. Îmi dă multe fascicule din jurnalul lui de muzeograf. Apoi coborâm pe-o scară, într-o garsonieră numai bună să te izolezi şi să scrii, de acolo recuperează câteva fascicule pe care nu le mai avea sus. Mai stăm un pic de vorbă şi ne despărţim, cu bune urări.

Alţi scriitori:
I.M. Raşcu, n. 1890
Arnold Hauser, n. 1929
Valeriu Matei, n. 1959
Mariana Marin, m. 2003


Poezia zilei, Ion Lazu

Nichita 58.
L-au hăituit cu prietenia lor, l-au adulat, l-au îmbătat,

l-au umilit cu neînţelegerea lor,
l-au derutat
cu falsul lor interes, au rîs în pumni de
nebunia lui, priveau cruciţi în urma insului care
se strecura pe lîngă zid -
ar fi jubilat să ştie că se teme de miliţieni.
Dar el a fost un erou. El şi-a pus viaţa la bătaie pentru
poezie. Nimic altceva nu a contat de fapt. Şi-a construit
gloria cu o voinţă şi o răbdare şi o putere de muncă
pe care
nu le-ai fi bănuit la un boem. Aş accentua pe
cuvîntul muncă,
pentru că el pare rău ales în cazul unor poeţi
precum Nichita
sau Hagiu sau… Dar uitaţi-vă cît au scris aceşti
poeţi morţi
de tineri! Cît au scris şi cît s-au consumat.
Acum: marele poet, genialul poet, cuvinte pe
buzele tuturor,
spuse cu convingere, lansat. E drept, i s-a spus
mare poet şi
pe cînd trăia; prietenii, veleitarii, ciracii. Acum toţi
luptă pentru Nichita. Dar cîţi îl iubesc

aşa cum a fost - un extraterestru?

1991 (din volumul Eu scriu la lumina mâinii mele, 2012)