joi, 31 iulie 2014

Scriitorul zilei. Tita Chiper, n. 31 iulie 1934 - d. 2002

Soţia scriitorului Al. Ivasiuc dispărut la cutremurul din 1977, ea însăși reporteră şi autoare de interviuri, trecută prin hulita Şcoala de literatură, a scris scenarii pentru filme de animaţie; a colaborat intens la Contemporanul, la România literară şi la Dilema, începând cu primul număr al acesteia. Autoare “leneşă”, cum o consideră dl Manolescu, a editat o singură carte: În lumina orbitoare, culegere de interviuri cu personalităţi foarte diferite ale vieţii interne şi internaţionale.
Citeşte mai mult: http://adevarul.ro/cultura/istorie/tita-chiper---viata-interviuri-1_50ba02667c42d5a663af91ab/index.html
 http://www.romlit.ro/tita

Alţi scriitori:
Franyo Zoltan, n. 1887
Păstorel, n. 30 iulie1894 - d. 17 martie 1964


Poezia zilei: Miron Cordun (1935-1997)
Inorogul

Eu inorog era să fiu 
și cornul mult mai viu să-mi fie
în casa ta cu timp târziu
și-n prăpădire de trufie.
Dar traiu-n grabă, 
dar bătrân
de glorii repede purtate,
nu mai am stare să amân
pe viețile cu tine date.
Și nici cădere nu mai am
de prea mult frig să-ți sparg pereții
și să te-nping la mine-n neam
frumoasa mea din capul vieții.


Cântec vechi

N-avem atâta timp cu noi
să fim și orizon și vad
când norii flămânzesc pe cer
și peste norii noștri cad.
Bolnavi de friguri, prăpădiți
de greul mers al zilelor,
ne vin cu grija lor pe cap
precum am fi și noi de-ai lor.
Ca din pământ, din prea mult vânt,
abia ținându-ne ne vin -
și ne-am sui la ei în cer
și n-avem timp să ne suim...

(din Dumineca pe drumuri, ed. Cartea românească, 1978) 


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2001


Scrie Felicia Antip în ALA de azi 8 0ct: “Poate că nimic nu pune mai frapant în evidenţă ipocrizia ticăloasă a regimurilor totalitare decît modul de funcţionare al clicilor care se pricep să-şi menţină şi să-şi consolideze puterea indiferent de direcţia în care bate vîntul. Menghina în care sugrumă România de astăzi pletora de securişti şi de lingăi din totdeauna şi în vecii vecilor amin, încuscriţi, întovărăşiţi, formînd familii propriu-zise, familii politice, familii ideologice, grupuri de afaceri, administraţii locale, regionale, naţionale, nu este decît forma contemporană a unui instrument folosit şi perfecţionat oriunde şi oricînd regulile au fost stabilite după bunul plac al celor ce ţin strîns hăţurile puterii. Destinul familiei Chang a fost siluit de familia Ting, care seamănă grozav cu unele dintre familiile care au fost mari şi tari în era ceauşescu şi deţin astăzi pîrghii de control încă mai performante decît înainte de 1989.”

9 oct. L-am dat de-o parte pe Ecovoiu, incitant, ce-i drept, însă la nivel de cîrcotaş pe teme de Nou testament – o carte care debutase entuziasmant, dar îmi e greu să o urmăresc pentru că nu am decît jumătăţi de oră de lectură, la 2-3 seri o dată – va trebui să o reiau; am început Basarabia lui Goma, pleacă de la pretextul unui reportaj tv cu un soldat basarabean căzut prizonier la Afgani; autorul se identifică că destinul aceluia şi începe să le spună francezilor ce e cu Basarabia, din perioada traco-daco-geţilor, apoi daco-romană şi trecând prin perioada migratoare, cu parapon pe unguri şi pe slavi, cărora le găseşte toate cusururile: sălbatici, anticulturali, reuşind contraperformanţa de a-i analfabetiza pe eleni etc. Dar povestea vulgarizată a Basarabiei, compilată din cărţile de istorie, inclusiv cu exemplificări lingvistice: barză, brînză, etc, e mereu întreruptă de hachiţele personale ale autorului, el se declară primul care a scris texte anticomuniste, primul care a citit amicilor astfel de texte, primul care a fost arestat pentru a fi scris împotrivă – vrea să spună literatură-document, demascatoare cu privire la regimul carceral – dar n-au fost arestaţi atîţi liceeni prin anii ‘50-‘53 care scriseseră-copiaseră poezii anti-Stalin?! Mă rog…
Goma suferă că nu i se recunosc în cor aceste fapte istorice, de iniţiator şi principal luptător anti…; fundamentează teoria că românii au făcut din uitare principala metodă de răstălmăcire a faptelor, drept care se simte obligat să repete iar şi iar ce a făcut el şi ce i-au făcut “amicii”. Se plînge de nerecunoştinţa amicilor care cînd reuşeau o vizită la Paris, stăteau la el cu lunile, îi ţinea pe mîncare, paraziţi, în timp ce el muncea ca salahor, zugrav, etc. Faci un bine cuiva şi apoi îi scoţi ochii, te baţi cu pumnul în piept, faci caz de… Îi învinuieşte incorpore de nerecunoştinţă, de nesimţire, dar nici pe el nu-l dă caracterul afară… Cu o ură feroce împotriva tuturor. Persiflându-l pe român, după ce păruse că e cel mai mare apărător al cauzei româneşti, între vecini ignobili. Prea multe contradicţii în argumentaţia sa, pare un om care vede negru şi împroaşcă în toate părţile,- un pamfletar de neoprit!
Va urma
 


Fotografii estivale... 
 
Adăugaţi o legendă







miercuri, 30 iulie 2014

Scriitorul zilei: Mihail Celarianu,  n. 30 iulie 1893 - d. 5 decembrie 1985

         
      
Al treilea dintre cei 8 copii ai unui colonel care a murit pretimpuriu (1905), mama fiind nevoită să-i crească din pensia de urmaş,  viitorul poet s-a născut la Bucureşti, a urmat liceul la Brăila şi Bucureşti, înscriindu-se apoi la Conservator, discipol al unor Gh. Cucu şi D. G. Kiriac. În 1913 merge la Paris dar ratează postul de bariton la biserica românească. Îşi va completa lecturile în Oraşul Lumină, dar la începerea Războiului revine în ţară şi merge ca voluntar pe front, urmând o şcoală de aviaţie; tifosul îl împiedică să combată pe front. 
Debutase în 1906 şi va intra în atenţia lui Macedonski, căruia îi va îngriji o ediţie de Poezii alese, 1920. Se va căsători cu fiica lui Macedonski. Timid din fire, va fi totuşi atras de boema literară, la Terasa Oteteleşanu îi va cunoaşte pe Arghezi, Vianu, Sorbul, N. Davidescu, Mircea Demetriade. Frecventând cenaclul Sburătorul, este remarcat de Eugen Lovinescu (figurează pe lista autorilor consacraţi de Sburătorul, întocmită de E. L.).. Publică volume de poezii şi de proză, scrie trei romane, dintre care Femeia sângelui meu (recuperând contextul comunităţii de români din Parisul antebelic, cunoscut nemijlocit de autor) se bucură de aprecieri meritate, pentru abordarea polifonică a problemei femeii şi a iubirii: femeia angelică, sora acesteia femeia vicioasă, iar mama acestora o femeie adulterină. Cu fine observaţii psihologice, rămase valabile. Un alt roman, Diamant verde, pierde din acuitatea problematicii, rămânând valabile observaţiile psihologice şi de viaţă. O anume aristocraţie parnasiană caracterizează scrisul lui M. C.; carnalul, inefabilul şi simbolicul, seraficul, lunarul, misterul sunt  coordonate ale scrisului său, deopotrivă în poezie şi proză. G. Călinescu în Istoria sa (.p. 960-961) îl prezintă ca poet delicat-ceremonios, în linia Al. Macedonski - D. Anghel, iar ca romancier,  nu are decât cuvinte de apreciere pentru Femeia sângelui meu, scriere performantă în toate compartimentele, cu descrieri exacte şi cu interesante intuiţii psihologice privind cadrul erotic. (Marian Popa îl citează printre scriitorii recuperaţi, după schimbările din 1964-65. N. Manolescu  îl consideră "un poet al ritualurilor erotice cu flori", Istoria critică..., p. 1003).  A obţinut premii literare şi alte recunoaşteri oficiale. Scrie şi 2 volume de poezii pentru copii, un volum de proză umoristică molcomă; un alt roman a ars, iar scrierile memorialistice nu au fost încă publicate. Din 1923 a fost funcţionar la Ministerul Culturii şi Cultelor, iar din 1929 până în 1944 bibliotecar la ministerul Muncii, Sănătăţii şi prevederilor sociale. După venirea comuniştilor, face numeroase traduceri, în principal din scriitori francezi, dar şi din câţiva ruşi şi sovietici, acestea în colaborare. În 1966 reuşeşte să-şi reunească într-un volum producţia lirică, dar şi prozele, Inima omenească, ediţie îngrijită de Perpessicius. Un supravieţuitor prin veac, a trăit peste 92 de ani.

Opera literară: Poeme şi proză, 1913; Drumul,  1928; Polca pe furate, 1934; ediţie îngrijită şi prefaţă de Octavian Lohon,  1983; Femeia sângelui meu, 1936; ediţie îngrijită şi prefaţă de Octavian Lohon, 1991; Zâna izvorului sănătăţii (în colaborare cu Jean Bart şi Dr. Ygrec),1936; Flori fără pace, 1938; Isprăvile lui Stan cel cuminte,  1939; Diamant verde,  1940; ediţie îngrijită şi prefaţă de V. Fanache, Bucureşti, 1973; Noaptea de fericire, 1944; Inima omenească, prefaţă de Perpessicius, 1966.

Traduceri:  Edmond Romazieres,  H. de Balzac, ; Boris Polevoi, (în colaborare cu Izabella Dumbravă); Anatole France, Jose-Maria de Heredia, Victor Hugo, Francis Jammes, Stephane Mallarme, Eugene Manuel, Anna de Noailles, Louisa Paulin, H. de Regnier, J. Richepin, G. Rodenbach, Albert Samain, Elena Văcărescu.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Mihail_Celarianu


Poezia zilei, Mihail Celarianu: 

 Floare galbenă

Şi-am adus o floare galbenă şi grea,
Care-ntoarce ochii către ea,
Galbenă şi-avară, fără de splendori.
Rece pentru ochii-ntrebători.

Când la tine-n casă se va-ntuneca,
Ochiul să se lase peste ea,
Să rămână-n noaptea dusului tău gând
Singură şi-amarnic luminând.

S-o aşezi ţinând-o-arzând, cu mâna ta,
Şi s-adormi cu faţa către ea.
Răscolită-n visuri liber să-i zâmbeşti,
Trupu-ncetinel să-ţi dezveleşti.

Astfel, toată noaptea sta-veţi amândouă,
Trupul tău sub tainica ei rouă,
Dimineaţa însă voi veni-n foc mare:
Să-mi dai floarea, galbena mea floare! 


Flori profane

Tot trupul flori trufaşe-ţi poleiesc,
Arzând în piept şi-n păr culori şi stele,
Flori leneşe de lux dumnezeiesc,
Profană floare-a patimilor mele.

Cu-o mare ură-aş vrea să ţi le rup,
Mătăsurile-n flori şi floarea-n sânge,
S-aud din fundul sângelui cum plânge
Orgoliu-ţi ca un câine-nchis în trup.

Sărac şi biciuit de-a ta mândrie,
Nu te-am oprit în viaţă niciodat'
Măcar ca să-ţi arunc halucinat
Din flăcări floarea mea de pustnicie.

Tu nu ştii cum dogoare-n flori de foc
Răsufletele-amarnice-ale gliei;
Tu n-ai sorbit din prispa sărăciei
Otrava-ncărunţită-n busuioc.


Garoafele

Garoafe negre care sună când le-apuci
Ca nişte aur ferecat şi nevăzut,
De descântat, de otrăvit şi de vândut.
Ca nişte bani, ca nişte foc, ca nişte cruci.

Să-ţi cumpăr trupul cel vrăjmaş c-un pumn de foc,
Cu foc scăzut, cu foc aprins, cu foc spuzit,
Pân' la sfârşit, dintru-nceput, făr' de-asfinţit.
Pentru-un vârtej cu vreju-ntors în mare joc.

Din coama neagră-ai să-l auzi c-un sunet stins,
Şi-ai să porneşti satanic joc sub cântul lui;
Se va-ntocmi cu aurul călcâiului,
Şuierător, pustiitor, de necuprins.

Pân-ai să cazi rotită-n brânci din jocul rupt,
Garoafe moarte-n gura neagră-a ţâţelor,
Sub vijelia nentreruptelor culori,
În joc mai surd, în joc profund, pe dedesubt.



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2001


8 oct. Încep foarte de dimineaţă, schimb două metrouri ca să plătesc tranşa de impozit, apoi la notariat cu Tamara N. şi fosta colegă de la geografie Rory Svetenco, declaraţie basarabenească. Îi zic Tamarei: Să ţi-o descriu pe Rory din facultate? înaltă, blondă, cu ochi albaştri, talie ca de viespe, mereu rîzătoare.  Îmi arată că nu mai are talia respectivă. Zice: Dacă pun mîna în dreptul bărbii, te recunosc: erai drăguţ şi blajin. Eu: De ce nu mi-ai spus-o atunci? Eh! noi ne uitam la cei mai mari ca noi. A nu ştiu cîta fostă colegă care spune: drăguţ, delicat, bljin. Poate chiar am fost, însă mereu foarte îngrijorat cu privire la impresia pe care o fac celorlalţi, mai ales fetelor. Mă duc la arabul meu, care îmi luase aseară produsul dar nu mi-a dat banii pe loc. Îngrijorare, dacă mă fentează? Cum mai scot banii? Intru şi îl văd îndepărtîndu-se de uşă, m-am temut că vrea să o şteargă sus, la birou şi să se dea plecat, deşi văzuse că l-am reperat. Dar nu, răspunde unui client, apoi mă întreabă: cît face? 42. Pune mîna pe calculator şi mă plăteşte în lei, scoţîndu-i din cassă, deci cu adevărat aseară nu avusese. Răsuflu uşurat, îi zic: revin spre sfîrşitul lunii. În ideea să ia produse pentru următoarea lună şi să participe la tombola din octombrie – se pare că e interesat. Plec spre Romană, vreme frumoasă, dar la noi ca la război: asfaltiere şi alte ulilaje grele de reparat carosabilul, înşirate de-a lungul bordurii şi mulţime de grupuri care perforează asfaltul etc. Zgomot, fum. La Sadoveanu văd în vitrină cele patru tomuri ale lui Emil, intru şi mă uit la Purtărorul de cuvînt, de Răsvan Popescu, 200.000, prea scumpă. Iau Basarabia de Goma, carte mai subţirică, scumpă şi asta. În Romană le văd pe Vasluianca şi Artenie, le zic: Uite de ce lucrez eu la H., că am colege frumoase! Sunteţi prea gentil, zice V. Nu gentil, ci parşiv. De ce parşiv? Pentru că abia la vîrsta asta am învăţat ce trebuie să le spun doamnelor ca să le facă plăcere…

 I-am dat Aureliei A. punguţa cu creioane colorate pentru fetiţa ei de trei ani, care colorează tot timpul, iar lui Leurda o carte despre Alexandru Macedon; începem o discuţie despre acest personaj fascinant. Ieri a cumpărat Jurnalul de campanie al lui Alexandru, de un istoric roman, nu-i ştia numele. Apianus, zic. Basarabeanul meu nu se mai miră că ”le știu pe toate”... Şi am fi mai discutat dar eram grăbit. 

Va urma

 

Fotografii estivale...Amurg în Groapa Văcăreşti 

 

Amurgul din ferestre...


Impresionism...






marți, 29 iulie 2014

Scriitorul zilei: Nicolae Steinhardt, n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989

        Daruind vei dobindi Cuvinte credinta


S-a născut în comuna Pantelimon - jud. Ilfov, dintr-o familie de evrei (numele în acte Nicu-Aurelian, tatăl său, Oscar S. fiind inginer şi directorul unei fabrici de cherestea şi mobilă. Luptase pe front în Primul război mondial, rănit la Mărăşti, decorat cu Virtutea militară. (Se repetă cazul tatălui lui Tudor Vianu). Şcoala primară în Pantelimon, liceul la Spiru Haret, coleg  cu viitorii lui mari prieteni şi colegi de suferinţă: C. Noica, Al. Paleologu, fraţii Acterian, Dinu Pillat, Mircea Eliade etc. Bacalaureatul în 1929. Urmează Dreptul, cu licenţa în 1931 şi un doctorat în 1936. În toată această perioadă, prieten nedespărţit cu Emanuel Neuman, cu care va semna câteva cărţi. Participant la Cenaclul Sburătorul, al lui Eugen Lovinescu; semnează cu pseudonimul Antisthihus articole în presă şi cărţile apărute în anii 1934, 1935 şi 1937, în care parodiază pe Eliade, Cioran şi Noica, dar şi Gruparea Criterion, sau pe Eugen Ionescu. O replică dură din partea lui Mircea Vulcănescu. Între 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, Austria, Franţa şi Anglia, completându-şi lecturile. Revenit în ţară, la recomandarea lui Camil Petrescu, este redactor la Revista Fundaţiilor Regale, concediat în 1940 pe criterii legionare. Între 1940 şi 1944 suportă privaţiuni, apoi este rechemat la Revista Fundaţiilor, până în 1947, din nou înlăturat, poate la sugestia lui G. Călinescu. Urmează o lungă perioadă dificilă, de supravieţuire a intelectualilor nealiniaţi, încă neîncarceraţi; iar în 1958 este arestat împreună cu marele grup Noica-Pillat, peste 20 persoane: Streinu, Păstorel, Paleologu, Marieta Sadova, consideraţi "mistico-legionari". N.S. refuzând să apară ca martor al acuzării, este condamnat la 13 ani muncă silnică, confiscarea întregii averi, privarea de drepturi civile etc. La Jilava, pe 15 martie, este botezat simbolic de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, martori fiind Al. Paleologu şi alţii, aparţinând diferitelor confesiuni creştine. După detenţie de 6 ani, la Jilava, Gherla, Aiud, trecută în demnitate, este pus în libertate pe 15 august 1964, cu ultimul lot de deţinuţi politici. Va merge la schitul Dârvari pentru botezul propriu-zis şi mirungere La îndemnul colegilor literaţi, încearcă reintegrarea în viaţa literară, publicând cronici, eseuri, traduceri. Apar volumele: Între viaţă şi cărţi,  1976, Incertitudini literare, 1980. Încă din 1970 începuse scrierea unor memorii: Jurnalul fericirii, o primă variantă, 570 pagini  - manuscrisul este confiscat de securitate în 1972; intervenţii din partea Uniunii Scriitorilor şi lucrarea îi este retrocedată, în 1975; între timp Steinhardt realizase o altă variantă a memoriilor, cu 200 pagini mai voluminoasă, confiscată din nou, în 1984. Totuşi, unele exemplare au ajuns în străinătate şi Jurnalul fericirii a fost citit la Europa liberă, 1988-1989.
În 1976 C. Noica, vizitează mânăstirea Rohia şi impresinat de peisaj, de imensa bibliotecă a mânăstirii, îi povesteşte lui Steinhardt, ştiindu-l interesat; acesta se hotărăşte să se stabilească acolo. Se prezintă în 1978, în 1980 este tuns călugăr şi se va dedica bibliotecii de 23.000 volume, dar şi scrisului. În 1982, apare un eseu despre Geo Bogza, în 1983 Critica la persoana întâi, în 1987 Escala în timp şi spaţiu, în 1988 Prin alţii spre tine. Iar Jurnalul fericirii nu a apărut decât în 1990, pus în circulaţie de discipoli, reeditat mereu, ca de altfel şi alte lucrări rămase în manuscris. Integrala operei cuprinde tot ce a scris N. S., de la cronicile şi pastişele sub pseudonim, până la postume.
La sfârşitul lui  martie 1989, porneşte spre Bucureşti, dorind să consulte un specialist cardiolog. Un infarct pe aerodromul din Baia Mare şi moartea în spital, 3 zile mai târziu, pe 30 martie.
Jurnalul fericirii este considerat de N. Manolescu drept cea mai strălucită carte de memorii din perioada comunistă. Relatări pe trei fire: descrierea arestării, judecarea, detenţia, amintiri din anii tinereţii şi convertirea în închisoare. Iar în fapt, o ţesătură fascinantă de memorii, portrete, eseuri, cugetări, consideraţii teologice, filosofice, rasiale. Convertirea la ortodoxie este văzută ca singura cale spre fericire: împăcarea cu contrarietăţile vieţii, cu asaltul ideologiilor, cu statul, cu nedreptăţile - toate privite cu bonomia celui ce s-a împăcat cu sine şi nu caută decât înseninarea spirituală... În seama unui Dumnezeu atoateiertător... În schimb, scrierile de critică literară sunt marcate de dorinţa creştinească de a-i vorbi de bine pe autori, indiferent de valoarea intrinsecă a scrierilor analizate, din cumsecădenie, generozitate, înţelegere, din co-participare afectivă, din subiectivism nediferneţiat.
Marian Popa, recunoscând excelenţa memoriilor ce acoperă perioada 1931-1971, se ocupă mai amănunţit de perioada interbelică, în care N.S., care învăţase ebraica veche şi aramaica pentru a studia Biblia, secondat de prietenul evreu Neuman publicase câteva cărţi despre problemele iudaismului, negând poporul ales, chestiunea evreiască etc.
Jurnalul fericirii, o carte singulară în literatura noastră, de citit din scoarţă-n scoarţă sau pe fragmente, beneficiază de un stil acroşant, viu, incitant. Memorabile paginile despre clopotele bisericii Armeneşti, momentul când, trebuind să se prezinte a doua zi la Securitate, tatăl (autoritate recunoscută, respectată) îi spune fiului, ritos: Du-te, şi să nu fii laş, fricos! Îl recunoaştem în aceste vorbe paterne pe combatantul de la Mărăşti. Impresionant modul în care au împărţit aceeaşi soartă acei prieteni din liceu, rămaşi în contact decenii în şir, ajunşi la închisoare; rămaşi în legătură şi după aceea, unii în ţară, câţiva în Vest.  Noica, creştin dar mirean convins, îl consiliază pe evreul botezat Steinhardt să meargă la Rohia. Şi, de cealată parte, Al. Paleologu care se pare că a deconspirat existenţa Jurnalului fericirii.
N.S. declara: "Am sânge evreiesc, dar simt şi gândesc româneşte." A dovedit-o cu prisosinţă. Totuşi, nevoia imperioasă de a se dedica, de a aparţine şi a fi integrat, spiritul ardent, chiar ofensiv, dar căutând comuniunea spirituală, împăcarea, armonia... toate acestea par să fie trăsăturile evreului, temător de orice agresiune, prevenitor, în căutare de soluţii... Două precizări: a traversat o perioadă tensionată din istoria ţării: deceniul legionar, al dictaturilor carlistă şi antonesciană, cînd n-a avut voie să pledeze -, apoi venirea comuniştilor, cărora, spre lauda sa, nu s-a raliat nici o clipă. Diferit de coreligionarii evrei, profitori ai stalinismului. A pătimit  în sărăcie, apoi a fost închis 5 ani, apoi s-a călugărit. Se poate spune că s-a purtat exemplar. De ce oare, până în ultima sa zi, s-a plâns că nu i se iartă păcatele din tinereţe? Că i-a persiflat pe Cioran, Noica, Eliade, Ionescu?  Personal, mi se pare chiar nostim. Ca să nu spun că şi Ionescu scrisese placheta NU, contestatară... Atunci despre ce alte păcate de neiertat poate să fie vorba? (Să mai spun că monahii de la Rohia nu i-au făcut de tot simplă recluziunea la mânăstire?)

Citeşte mai mult: http://absentul.blog.com/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt
http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/
 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Nicolae+Steinhardt


Poezia zilei, Constanţa Buzea

Ceea ce ispăşim cu durere

şi lacrimi de căinţă
nu sunt numai păcatele noastre
ci şi ale strămoşilor noştri
şi sunt mai ales păcatele
urmaşilor noştri
pentru al căror suflet
tremurăm mai mult decât
pentru sufletul nostru

duc în braţe cartea

singurătatea
lumina ei ca nisipul
privind în nelinişte

mă aşez în genunchi
lipindu-mi obrazul
de cuvinte
sărut în gând muritoarea mână
care a scris nerăsplătită
singură

(din volumul Pelerinaj, ed. Cartea românească, 1997)


Alţi scriitori:
Victor Ion Popa, n 29 iulie 1895 - d. 30 martie 1946.
Octav Dessila, m. 1976
Lucia Demetrius, m. 1992 



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2001 


5 oct., continuare: Spre casă. Mi se pare că l-am iertat pe Emil pentru a mă fi lăsat în baltă. Vorba Lidiei: Tu ai fi făcut aşa ceva? nu mi se mai pare potrivită. Eu n-aş fi făcut aşa ceva unui alt om demn de respect, însă eu n-aş fi făcut nici alte lucruri pe care EC le-a făcut bine, ca om politic. Să zicem că a fost bine intenţionat şi s-a oprit aici.
Tot în oraş mă uitasem pe Basarabia, cartea mai nouă a lui Goma, deosebit de incitantă, o voi cumpăra imediat. Să-l lăsăm cu hachiţele lui şi să-i citim cărţile, dacă sunt scrise cu real talent. Să scriu despre această carte aşa cum merită. Totuşi, un tapaj cam mare, la acea lansare; mă întreb dacă nu cumva ideea de a-i implica pe oamenii politici din ţările vecine nu este un semn că EC se gîndeşte la o posibilă revenire pe arena politică. Sincer să fiu, nu văd cine l-ar urma, pentru a doua oară, sub auspicii mult mai nefavorabile faţă de data trecută. PI vorbea de formarea electoratului. Nu e doar o vorbă pretenţioasă? Istoria nu are timp pentru aşa ceva, iar oamenii nu vor să se mai angajeze în răsturnarea situaţiei. Şi tot eu îmi zic, dezumflat: A preferat să-l cheme pe Lucinski, îl loc să-mi fi sponsorizat Veneticii...
Seara, după plecarea Lidiei la soră-sa, telefon de la Florica, foarte schimbată, bucuroasă de relatarea mea cu Emil, zice: Sunt ceva speranţe? Merge cu metroul ca să vadă lumea amărîtă, pensionarii cu ochii duşi în fundul capului; cunoscuse un prăpădit, dormea în parc, pe mesele de şah, a intrat în vorbă cu el. Ieri vede acolo poliţişti, se apropie, moşul se spînzurase de o creangă a salciei, creanga s-a şi rupt, însă după ce bietul om murise. Foarte răscolită, dată peste cap. Atîţia oameni amărîţi… Îi spun: De dimineaţă un moş a cumpărat o jumătate kg de struguri, tot ciugulea din grămada de pe tarabă şi la urmă nu i-au ajuns 5oo de lei. Altă biată femeie a intrat la pîine şi a întrebat dacă nu au vreuna ruptă, să i-o dea. Patronul i-a aruncat: vino spre seară…O să vină spre seară, încă mai flămîndă şi patronul o să-i spună că nu a rămas nimic. În fond ce-i pasă lui? Şi altceva: poate să o oploşască pe amărîta aia, să nu mai scape de ea? Mai ieri o femeie întreba pe vînzătoare cît ar costa o sută de grame de lebăr şi s-a îngrozit de sumă… Lucruri de-astea discut cu Florica, spune că se bucură că am vorbit. Apoi cere telefonul lui Miţi, vrea să o roage ceva pe Lidia. Probabil să o ducă la adunare, mîine. Mă gîndeam: cine nu ştie pe propria piele ce e sărăcia (ca mătușa F., pe vremuri), nu-i înţelege pe ceilalţi, amărîţii lumii…
Va urma



Fotografii estivale... cu prieteni scriitori, la BMB


Viorel Dianu (la 70 de ani) şi Ştefan Dimitriu

Radu Aldulescu şi Viorel Dianu

Radu Aldulescu, Ion Lazu