ion lazu: filmul maghiar Calul din Torino; Scriitorul zilei: Iulian Vesper; poezii, fotografii, consemnări

ion lazu: Calul din Torino - un film maghiar ultrapremiat...

 Mai alaltăseară, luat pe sus de la treburile mele bloggiste de Lidia, mare amatoare de tot ce înseamnă spectacol (teatral, cinematorgafic etc), care mai mobilizase şi alte prietene de-ale noastre, ajungem la Muzeul Ţăranului Român. 

În dreptul impozantului imobil, una dintre marile edificii datorate Regelui Carol I, pe drept considerat ctitorul României moderne (tocmai trecusem pe lângă actualul Muzeu al Geologiei, pe vremea mea unul dintre sediile întreprinderii la care lucram, cunoscut mie de-a fir a păr, el însuşi edificat la începutul secolului XX), îi spun doamnei lângă care mergeam: de cealaltă parte a străzii Monetăriei se află o celebră biserică (Mavrogheni), iar în colţul dinspre stradă al incintei, deci foarte aproape de MŢR, se află mormântul lui Horia Bernea, cel care a înfiinţat MŢR, într-un stil inconfundabil şi i-a devenit primul director. Îmi amintesc a-i fi luat un interviu chiar în luna când s-a deschis pentru public acest muzeu foarte special.

 Ne-am îndreptat spre sala care  poartă numele lui Horia Bernea. Îmi amintesc că aici se ţineau, în primii ani de după deschiderea Muzeului, întrunirile de sub egida revistei Memoria şi unde i-am văzut şi ascultat pe mulţi dintre marii noştri intelectuali care fuseseră constrânşi la tăcere, timp de 4 decenii: Coposu, Ţepelea, Pan Vizirescu, atîţia alţii... ..Acum sala se umplea de lume, mai ales tineri, veniţi în grupuri, cum se obişnuieşte. Dar pe rândul din faţa mea îl văd pe Geo Şerban; ajuns în ultima clipă, se plasează chiar în dreapta mea dl prof.univ. Albert Kovacs: îl prezint doamnelor: Socrul lui Mircea Dinescu. Precizează: El este ginerele meu. Reţin nuanţa. Şi îi spun că tocmai l-am  văzut cu o seară în urmă pe poet citindu-şi versurile la Ateneu. Domniasa a sosit prea tîrziu, uşile erau închise... s-a întors acasă şi a ascultat transmisia la radio.

Apar doi domni care ne explică: în această ultimă seară a Săptămânii filmului maghiar, sub egida ICR, rulează filmul Calul din Torino, inspirat dintr-o întâmplare a filosofului Fr. Nietzsche, petrecută la sfârşitul sec. 19.  Şi alte chestiuni organizatorice. Filmul va dura 3 ore. Auzisem ceva de acest gen, dar 3 ore ni se par prea mult. Şi oricum, nu e de înţeles de ce începe abia la 19:30, când mai devreme sala fusese liberă. Mister, dar şi disconfort.

Şi am vizionat filmul până la capăt. Doamnele se retrăseseră, pe rând. Ca şi alte grupuri de spectatori, deşi totuşi mulţi au rămas. Iar până la urmă s-a ridicat şi dl. prof. A.K., poate neinspirat,căci filmul avea să se termine după numai 2-3 minute... Pentru mine, un film impresionant al regizorului Bella Tarr, ce a luat Ursul de argint la Berlin 20011, dar şi alte mari premii. Mai întâi, un film cu doi actori excepţionali (Erika Bok şi Janos Derzsi, spun doar asta ca să trec mai departe, căci partiturile lor actoriceşti au fost magistrale. Un operator de zile mari: Fred Kelemen. Iar subiectul, deşi se încearcă, la început, o trimitere la filosof, rămasă în fond fără legătură strictă cu filmul, este o poveste simplă despre trei personaje: Tatăl, 58 de ani, Fiica şi calul lor, toţi scrişi cu literă mare. Generic. Trăind într-o casă de piatră, sumbră, în mijlocul câmpului pustiu, cu o clină de deal blocând zarea, cu râpa de rigoare, la mare distanţă, cu câteva tufe zgribulite şi doi trei copaci complet desfrunziţi, sporind singurătatea şi zbuciumându-se în furtună. O furtună declanşată cândva, mult înainte de începerea acţiunii, un cataclism de fapt şi dezlănţuindu-se cu maximă furie, la nesfârşit: un potop de praf şi frunze spulberate, înfundând zările...

Bătrânul cu căruţa se întoarce acasă, este primit de Fiică, îl ajută să deshame calul, să-l ducă în grajd, să împingă căruţa înăuntrul aceleiaşi clădiri, să ferece uşile... Mereu sub dezlănţuirea furtunii, care a pus deplină stăpânire pe viaţa tuturor. Cei doi intră în casă, interior dezolant, cu doar strictul necesar supravieţuirii, filmat în cadre separate, asemenea unor embleme, de reţinut. Căci despre supravieţuire va fi mereu vorba. Fiica îl ajută pe Tată să se dezbrace, să se descalţe, îi pune straie de casă, unul câte unul, un lung ritual. Tatăl are un braţ înţepenit, se deduce că ar fi vorba de un căruţaş ce va fi suferit un accident profesional. Tatăl se întinde pe laviţă, Fiica pune cratiţa pe plită, în sobă focul arde la nesfârşit, prin găurile uşiţei se vede jucând flacăra, este simbolul vieţii ce se opune dezastrului declanşat în natură. Apa fierbe, cu cei doi cartofi. Protagoniştii îi vor mânca fierbinţi, direct cu mâna, din talgere de lemn, mereu suflând în ei. E mai degrabă un gest ritualic, dacă nu un automatism, nici singurul cartof nu este mâncat în întregime, restul se aruncă în găleata de gunoi. Şi pe rând, cei doi se aşează în dreptul ferestrei, privind neclintiţi afară. Vine seara, cei doi se culcă. În aceeaşi melopee de 3-4 note, răzbătând prin uşile zăvorâte, repetată la nesfârşit, în secvenţe de 2-3 secunde. Diminuată când filmările sunt în interior, ca un scâncet-scârţâit al întregii firi, şi izbucnind la zenit, răzbubuitor, când uşa casei este deschisă. Lăsând urgia să pătrundă în locuinţă.

A fost prima zi. Şi vor urma încă cinci astfel de zile, subtitrate ca atare. Un ritual al vieţii în luptă cu dezastrul natural generalizat. Ar fi vorba despre un poem cinematografic, Despre o elegie. Un ritual ce se reia zilnic, în aceeaşi susccesiune. Îi spun dlui prof.: Îmi aminteşte de Dino Buzatti, cu Deşertul tătarilor... Este de părere că toate aceste scene ar fi trebuit scurtate. Şi e drept, drumul fiind lung de la a sugera, la a arăta, a stărui-insista şi până la excesul ca atare: Filmul începe cu o secvenţă de cel puţin 15 minute: om, cal şi căruţă revenind spre casă, direct peste haturi, prin furtuna de praf şi frunze şi şindrile şi...Filmată magistral, ai sentimentul că ar fi deajuns pentru un film temeinic făcut, de sine stătător. Părul smuls, lungile haine negre smulse, ca aripi negre zburătăcite. La multele haine pe care cei doi şi le pun, totuşi părul foarte lung al Fiicei rămâne mereu expus vijeliei. O glugă ar fi fost deajuns, nu? Dar regizorul are altă abordare, ţine să ne transmită un mesaj despre absurdul existenţei, despre zădărnicie şi eşec prestabilit. Se face din această zbatere a părului femeii un poem în sine, însă nesfârşit de lung, excesiv... Am înţeles deja, am înţeles demult, de ce reveniţi? Sentimentul asupritor că se abuzează: un estetism la limită, un manierism extrem...

A doua zi cei doi, cu acelaşi ritual, se îmbracă şi se încalţă, deschid uşile saivanului, scot căruţa, harnaşementele, înhamă calul - care însă nu vrea să plece. oricât a fost biciuit (Trimitere la scena cu filosoful, care sărise în apărarea unui cal biciuit de stăpânul său, birjar.). Este readus în grajd, i se dă fân şi apă. În a treia dimineaţă se va constata că nu vrea să-şi consume porţia de fân; în următoarea dimineaţă că refuză apa. Trei ore bătute pe muchie pentru aceste lucruri simple, repet, jucate impecabil, expresiv, arhetipal, filmate la meserie, în cadre nesfârşite cu frunzele zburătăcind, iar acompaniamentul sonor proliferat la nesfârşit, nu se întrerupe măcar o secundă. Începi să simţi că banda sonoră, cu cele 7-8 replici, în total, din cele 3 ore de film, s-a rezolvat mecanic, la pupitrul de mixaj, aceeaşi melopee reluată la nesfârşit, în cele două registre: foarte tare şi tare, sâcâitor, monoton. Că pălălăile de praf şi frunze au fost suprapuse meşteşugit peste imaginile filimate în deplină linişte. Suspectezi că înseşi scenele ritualului de fiecare zi, cu îmbrăcatul-dezbrăcatul n-ar fi decât o unică interpretare, însă filmată cu mai multe aparate, din unghiuri diferite: o dată ca să-l vedem numai pe Tată, a doua oară ca să o vedem din faţă pe Fiică. Etc.

În următoarele zile, reluarea ritualului, cu mici surprize, care nu deschid acţiunea ci o încătuşează şi mai strâns: trecerea unei căruţe cu ţigani, sosirea din neant a unui vecin ce perorează incongruent despre nobilimea care a pierdut lupta cu istoria; în penultima dimineaţă, secarea fântânii, drept pentru care Tatăl hotărăşte părăsirea locuinţei. Pleacă, împingând un căruţ în care au îngrămădit strictul necesar din strictul ce-l aveau în casă, cu Calul legat în urmă, ieşit din rol. Dar se vor întoarce după un timp, pe acelaşi traseu... Semn că nu au găsit alt loc mai propice vieţii, că nu există pe lume alţi oameni care să-i primească, să-i ajute. Fiecare e singur în faţa Destinului maşter...Absurdul acţiunilor, nu e nimic de iniţiat, de făcut şi de aşteptat, chiar ca în Deşertul tătarilor. Nu putem nicicum localiza geografic această casă la răscrucea tuturor vânturilor (oricum, n-are absolut nici o legătură cu meleagurile torineze...), nu o putem data în timp, ni se sugerează a fi vorba despre ceva ce se întâmplă de la facerea lumii şi până la sfârşit. Care va fi mâine-poimâine... În ultima zi petrolul din lampă nu mai ia foc. Fiica nu mai mănâncă. Trebuie să mănânci !, îi spune tatăl. Ceea ce şi Fiica îi spusese Calului... Cu rezultat similar: împietrirea chipului, renunţarea. Şi luminile se vor stinge definitiv. Se stinge poate viaţa planetei Pământ pe orbita sa circumsolară...

Azi caut pe Google şi înţeleg ceea ce n-au reuşit să ne explice domnii la începutul filmării. E vorba despre un film din 2011, ultrapremiat. Simţi că e o încercare temerară, a unui regizor ambiţios, pătimaş, estetizant, un artist foarte singular în abordări, care mizează totul pe o carte, pe o viziune. În cazul dat, o viziune stranie, neliniştitoare. Care îţi induce ideea că o capodoperă se află pe muchia de cuţit cu ratarea netă.

Noi suntem stelele...(poezia zilei):

ion lazu: Poiana Lungă

Pe cărare

În mijlocul poienii lungi

Zării, la vârful bocancului

Nişte picături de sânge:

Să fi fost vreo zece picături

Perfect rotunde

Sorbite uniform de ţărână

Ca nişte bănuţi de rugină

Scăpaţi din chimir

Şi strânşi în scocul cărării.

M-am întors din drum, intrigat

Să le cercetez cu de-amănuntul.

Nu le-am mai găsit, toată dimineaţa

În sus şi în jos, pe cărarea

Din poiana lungă.

10 aug. 1979
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)


SCRIITORUL ZILEI: Iulian Vesper, n. 22 noiembrie 1908 - d. 11 februarie 1986

De fel din Horodnicul de Sus - Suceava, fiu de ţărani (tatăl cantor bisericesc, numele real Grosu), - unul dintre fondatorii grupului Iconar, împreună cu Mircea Străinul şi cu Traian Chelariu, evocat de noi pe acest blog - şi-a făcut studiile liceale la Rădăuţi, urmând apoi universitatea din Cernăuţi, de unde se transferă la Bucureşti, pentru a-l audia pe D. caracostea, pe Ov. Densusianu; licenţiat în 1933. Lucrează ca redactor la Glasul Bucovinei, apoi la Dacia Traian şi în alte funcţii prin ministere, dar din 1950 recade  corector la ESPLA. Colaborator la numeroase reviste, debutează editorial în 1933 cu Echinox în odăjdii, publicând în continuare volume de poezii şi de proză, dar şi traduceri, în special din autori ruşiiar postum îi vor apărea Memoriile, în 1999. Menţionat de Călinescu în a sa Istorie a literaturii, dar şi de Perpessicius, care îl consideră unul dintre marile promisiuni ale literaţilor proveniţi din Bucovina.

Poetul Florentin Popescu, colocatar (între anii 1975 şi 1991) al blocului din Apolodor 13-15, cu mulţi alţi scriitori şi artişti, printre care şi Iulian Vesper, incitat aşa cum singur mărturiseşte de plăcile memoriale pe care le-am fixat la cele două intrări ale blocului, a publicat în acest an volumul intitulat chiar aşa: Scriitorii din strada Apolodor. (Vezi în mod special capitolul "Nume încrustate în marmura neuitării", p. 136-137). Regretă a nu fi declanşat o discuţie literară cu colocatarul mai vârstnic, despre care îşi făcuse "impresia unui om bolnav, poate şi din cauza corpolenţei, care îi încetinea mişcările". Un om vârstnic, pe care l-a văzut de câteva ori, "însoţit de cineva, urcând sau coborând cele câteva trepte până la lift". (pag. 79). Eu cu atât mai puţin, nu cred a-l fi zărit vreodată pe dl Vesper. Dar cu siguranţă voi fi citit traducerile sale din marii ruşi. Căci de la marii ruşi ne tragem...

ion lazu: Fotografiile zilei: Noiembrie în parcul IOR/ Balta Albă