Noi suntem stelele...
Uneori să tragă cu urechea
La cântecul înfiripat în piept.
Din multa alergare să se oprească uneori
Să asculte, să privească
Şi, din orice, să se bucure.
Şi din orice, ca de un dar osebit,
Ca de un hatâr nemaisperat –
Să se bucure.
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)
Scriitorul zilei: Cella Delavrancea, n. 15 decembrie 1887 - d. 9 august 1991
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/10/femeile-din-viata-lui-brancusi-v-cella-delavrancea/
ion lazu: Omul
Uneori să tragă cu urechea
La cântecul înfiripat în piept.
Din multa alergare să se oprească uneori
Să asculte, să privească
Şi, din orice, să se bucure.
Şi din orice, ca de un dar osebit,
Ca de un hatâr nemaisperat –
Să se bucure.
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)
Scriitorul zilei: Cella Delavrancea, n. 15 decembrie 1887 - d. 9 august 1991
Fiica mai mare, dintr-o serie de patru fete, toate remarcabile, ale scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea, dăruită cu minunate talente, a absolvit Filosofia şi Matematicile, dar a urmat o specializare în pian la Paris. Deja se remarcase ca pianistă de mare talent, aşa încât a urcat de timpuriu pe marile scene româneşti şi europene, inclusiv alături de George Enescu, în interpretări de neuitat. Temperament ardent, pe cât de sensibil, delicat, ingenuu, mereu cu privilegiul unei firi copilăroase, iubind "florile şi animalele - ele mi-au hrănit sufletul şi mintea", după propria-i mărturisire, Cella Delavrancea a reuşit să capteze atenţia generaţiilor ce s-au succedat de la începutul şi până la finele secolului XX din România şi nu numai. Prietenă şi confidentă a Reginei Maria, a fost căsătorită de trei ori şi a avut o idilă cu Nae Ionescu, chiar în perioada încleştării dintre Carol al II-lea şi legionari, de dinaintea sfârşitului abrupt al filosofului, rămas neelucidat (1940).
Profesoară la Liceul de muzică, apoi la Conservator mereu prezentă în viaţa culturală a cetăţii, prin concertele sale eclatante, dar şi datorită cronicilor sale muzicale şi de artă, a nuvelelor şi romanelor sale, a fost sărbătorită la Ateneu, în 1977, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani. Atunci a făcut această mărturisire semnificativă: "Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: Gelozia, Invidia şi Orgoliul - acestea sunt bolile care distrug fiinţa umană. Am purtat în mine o vie curiozitate şi simpatie pentru toţi contemporanii mei, chiar cei necunoscuţi..." Tot cu acel prilej, asistată de elevul ei favorit Dan Grigore, a interpretat la pian un vals de Chopin, iar în final i-a convocat pe spectatori la o reîntâlnire peste zece ani. Ceea ce chiar s-a întîmplat, în 1987, pe aceeaşi scenă a Ateneului Român.
Dintre volumele publicate: Vraja, nuvele, 1946; Arpegii în ton major, 1970; O vară ciudată, roman, 1975; Mozaic în timp. Impresii. Călătorii. Portrete. Amintiri, 1975; Trepte muzicale, 1984 şi Dintr-un secol de viaţă. 1988, ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu. O nouă ediţie, completată, a apărut în acest an.
Îmi amintesc a o fi zărit, în două-trei rînduri, pe coridoarele editurilor de la Casa Scânteii: mărunţică, slăbuţă, veşnic zâmbitoare-visătoare, parcă transpusă într-o lume a delicateţei, ori poate îndrăgostită de o fantasmă a Binelui. Odată m-am nimerit în lift cu venerabila doamnă: sfioasă, cerându-şi parcă iertare de la cei din preajmă; de data asta ţinea în mână, ridicată la piept, ocrotind-o şi apărându-se cu ea, o floare uscată (de levănţică, de sulfină?, erau florile sale preferate...) - poate ca o emblemă, mi-am spus, de nu va fi fost vorba de un dar insolit pentru cine ştie ce redactor... Fie că juca foarte bine un rol ce devenise în decenii a doua sa natură, fie că era simbolica armă cu care se hotărâse să întâmpine contrarietăţile vieţii, impresia asupra celor din preajmă era de neşters. Am văzut o transmisie cu Cella Delavrancea în chiar anul dispariţiei sale: nişte degete rădăcinoase, care în mod miraculos atingeau clapele vrăjite... Apoi am asistat, la Sala oglinzilor, la prima gală a Premiilor Cella Delavrancea, ale Fundaţiei pe care o iniţiase Dan Grigore. Scriitorii Mircea Ciobanu, Mihai cantuniari au fost printre laureaţi. După care nu mai ştiu ce a urmat.
I-am pus o placă memorială la adresa din str. Mihai Eminescu 151, unde acum funcţionează un restaurant chinezesc. Lucrurile se schimbă sub ochii noştri. Cei ce nu mai sunt, măcar au "lăsat zilei scârba ei", cum spune Cartea sfântă.
Aflati mai multe:
Îmi amintesc a o fi zărit, în două-trei rînduri, pe coridoarele editurilor de la Casa Scânteii: mărunţică, slăbuţă, veşnic zâmbitoare-visătoare, parcă transpusă într-o lume a delicateţei, ori poate îndrăgostită de o fantasmă a Binelui. Odată m-am nimerit în lift cu venerabila doamnă: sfioasă, cerându-şi parcă iertare de la cei din preajmă; de data asta ţinea în mână, ridicată la piept, ocrotind-o şi apărându-se cu ea, o floare uscată (de levănţică, de sulfină?, erau florile sale preferate...) - poate ca o emblemă, mi-am spus, de nu va fi fost vorba de un dar insolit pentru cine ştie ce redactor... Fie că juca foarte bine un rol ce devenise în decenii a doua sa natură, fie că era simbolica armă cu care se hotărâse să întâmpine contrarietăţile vieţii, impresia asupra celor din preajmă era de neşters. Am văzut o transmisie cu Cella Delavrancea în chiar anul dispariţiei sale: nişte degete rădăcinoase, care în mod miraculos atingeau clapele vrăjite... Apoi am asistat, la Sala oglinzilor, la prima gală a Premiilor Cella Delavrancea, ale Fundaţiei pe care o iniţiase Dan Grigore. Scriitorii Mircea Ciobanu, Mihai cantuniari au fost printre laureaţi. După care nu mai ştiu ce a urmat.
I-am pus o placă memorială la adresa din str. Mihai Eminescu 151, unde acum funcţionează un restaurant chinezesc. Lucrurile se schimbă sub ochii noştri. Cei ce nu mai sunt, măcar au "lăsat zilei scârba ei", cum spune Cartea sfântă.
Aflati mai multe:
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/10/femeile-din-viata-lui-brancusi-v-cella-delavrancea/
Nu mai ţin minte (după "Anii de ucenicie", oricum un roman autobiografic), ale cui memorii(jurnal) le-am cetit mai întîi : Iordan, Moisil, Ghibu, Cella Delavrancea...
RăspundețiȘtergereDe la fiecare, însă, ştiu că m-am contaminat de acele puseuri de intimitate sinceră, pe care nici un alt gen sau subgen literar nu ţi le acceptă.
Cît de multe-am aflat, din acele destăinuiri, fără de ranchiună scrise, despre "calitatea" unor oameni pe care istoria şi critica literară în vigoare i-a cam deificat...
M-a durut, de exemplu că "transfugul" Goga, ajuns ministru, n-a catadicsit s-o ajute pe tînăra absolventă de Conservator cu un post în învăţămînt mai calumea... Să-i mături din recunoştinţă pe cei care ţi-au încurajat talentul juvenil, te-au pus cu ei la masă... Cum se numeşte asta-n societate?
Comentariu publicat de Sânziana Batişte cu 10 ore în urmă
RăspundețiȘtergerePersonalitate umană complexă, artist complex, al cărui talent s-a manifestat nu doar într-un singur plan, opera literară a Cellei Delavrancea a fost menţinută într-un con de umbră, dovadă că în manualele şcolare operele ei nu stau alături de cele ale atâtor altor scriitori, unii dintre ei clasicizaţi încă din timpul vieţii...
Ea însăşi, în cuvântul ţinut la sărbătorirea celor 90 de ani, de către Uniunea Scriitorilor(14 decembrie 1977), a mărturisit acest sentiment, al celui ce nu s-a simţit pe deplin preţuit şi acceptat de către confraţi. A făcut-o cu subţire ironie:
"La o adunare mare de scriitori şi poeţi de care se mândreşte ţara, eu ştiu că am destul "eclectism" ca să-i apreciez, în chiar excesul lor de personalitate. Deseori, însă, am avut sentimentul că eram acceptată în "staccato", nu în "legato", adică interesul se oprea spre mine numai cât un fum de clipă, fără durată de gând..."
Opera Cellei Delavrancea, cu care alte literaturi s-ar mândri, merită să fie apreciată cu "durată de gând" din partea specialiştilor în literatură, care s-o aşeze la locul cuvenit.
Tinerii pot găsi în ea nu doar pagini de beletristică încântătoare, de mare fineţe şi rafinament, ci şi, prin evocarea unor vremi şi a unor oameni care au fost, o Românie cum n-au cunoscut şi cum, din păcate, nu vor mai cunoaşte vreodată. În care patriotismul nu era un lucru "de ruşine", nu era numit "naţionalism". Dimpotrivă, era proclamat cu mândrie.
Domnule Ion Lazu, faptul că aţi iniţiat, pe blogul d-voastră, o rubrică intitulată "Scriitorul zilei", alăturat demersului de a aşeza plăci memoriale, este încă un semn al ideei înalte pe care o aveţi despre respectul datorat moştenirii culturale şi creatorilor ei.
Sanziana Batiste
.
Stimată poetesă Sânziana Batişte, mulţam de vorbele bune. Mă bucur să ne reîntâlnim pe cuprinsul unei idei generoase cum esta aceasta privindu-i pe marii noştri scriitori. Da, pe noul meu blog am iniţiat din 3 noiembrie o rubrică "Scriitorul zilei", am început cu Alexadru Ecovoiu - deci sunt vizaţi şi autorii în viaţă - dar în principal vreau să le dau o şansă în plus (virtuală...), marilor dispăruţi, ca să nu spun de-a dreptul: marilor nedreptăţiţi ai istoriei. (Mă refer la cei peste 200 scriitori cărora le-am pus plăci memoriale, dar şi la textul jurnalului meu: "Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale", aflat de 2-3 ani la onor edit. MNLR.). Unii au murit în închisoare, destui dintre supravieţuitori n-au mai apucat să-şi vadă operele tipărite sau, mai trist chiar, nu s-au mai apropiat de masa de scris... Însă, nu trebuie uitat faptul că ei aveau în spate o operă, că despre ei se vorbea în Istoria lui Călinescu. Vreau să spun că, ostracizaţi, înlăturaţi din viaţa literară, ei au nutrit până în ultima lor clipă de viaţă speranţa că, vreodată, numele lor va ieşi din nou la lumină, sub privirile cititorilor... Am considerat de datoria mea să adopt punctul lor de vedere, iar nu pe al cititorului din zilele noastre, care nu a auzit de ei, nu se interesează de o operă lăsată de izbelişte. Şi, din păcate, nu este doar percepţia cititorului, pe care mai puţin îl interesează dacă are în mână cartea unui autor român sau o traducere; mă refer şi la mai tânărul nostru confrate de condei: el deja ştie cum stau lucrurile, că tirajele..., că difuzarea..., că acerba concurenţă a Tv, a Internetului fac din autorul român a cincisprezecea roată la căruţă, etc, etc. Autorul de azi nu mai crede că scrisul său e totul... M-am sumeţit să rămân pe teritoriul ideii că Literatura română nu poate exista şi supravieţui fără marii ei scriitori din secolul XX. Musai să slujim ideile în care credem. "Altfel e greu de trăit pe pământ", vorba poetului. Devotat, Ion Lazu
RăspundețiȘtergere