joi, 27 octombrie 2011

lidia lazu: Jurnal american,XXII; fotografii, poezii

Cred că s-ar potrivi acestor zile  de octombrie  nişte... "acorduri, arpegii, armonii..." de toamnă bacoviană...

BACOVIA
Pansele negre...:
http://www.youtube.com/vatch?v=-bQEYKn9Cww
Bacovia: CARBONIZATE FLORI, NOIAN DE NEGRU:
http://www.youtube.com/vatch?v=Ri-WUOShcqA
Bacovia: muzica sonoriza orice ecou:
http://www.youtube.com/vatch?v=43vDBXXQC7E
Bacovia: acorduri, arpegii, armonii:
http://youtu.be/poBpN8oapvE

ion lazu: Jurnal american, XXII

Lidia Lazu: 22.07.2008
La întoarcere, din această pădure fermecată, ne-am oprit din loc în loc, pentru că eram înconjuraţi de rânduri, parcă nesfârşite, de munţi şi doar de un firicel de apă, aşa că apa aceea tumultuoasă, puţin cam nervoasă, părea să vină direct din cer. Era o mică poiană în dreptul ei şi noi ne-am răsfăţat cu aerul bun şi cu lumina, puţin duşi, de parcă n-ar fi trebuit să mai plecăm de acolo niciodată. Am mâncat puţin, că nici nu luasem multă mâncare la noi, dar ne-am simţit ghiftuiţi, aşa era de plini de încântare de lcurile acelea. Plecând de acolo am trecut pe lângă un râuleţ care semăna cu cele de pe la noi, de la munte, evident. Am oprit să privim asfinţitul, care ne făcea semne discrete de iubire. Era linişte, era un lac uriaş în faţa noastră, parcă nu eram în America (căci noi, cei care vedem filmele americane, nu ne putem imagina America fără zgârie nori, fără mulţi oameni etc., clişee de doi bani).
După ce s-a înnoptat am ajuns pe autostradă şi, până la LA, am vazut o mulţime de trac-uri, care alergau în sus şi-n jos, parcă traşi de sfoară de o forţă nevăzută care se joacă.
Am ajuns acasă, la Encino,  după 11 noaptea. Eram mai obosiţi decât Ileana, care condusese practic 11 ore-n şir. Pe la 3 noaptea, când m-am trezit, am văzut că ea încă mai lucra la computer. Pentru mine este de neînţeles de unde are atâta putere de muncă, că eu n-aş putea să fac, într-o zi, decât cel mult jumătate din câte face ea. Când avea şi cursuri la Universitatea Northridge, unde predă design industrial, nu se odihnea decât 3-4 ore pe zi şi nu era obosită ori nervoasă niciodată. Şi a ]mplinit 62 de ani, nu mai este la prima tinereţe!?! Pentru mine este ca un miracol. Mi s-a spus că în America toată lumea are putere de muncă uriaşă. Cred că s-au adunat numai cei rezistenţi. Acum mă gândesc că şi Ionel cu Letiţia dorm puţin şi muncesc foarte mult. De aceea ştiu să preţuiască orice oră liberă.
Ileana a stat până dimineaţa să ne copieze fotografii şi filme făcute de ea, ca să nu plecăm doar cu cele făcute de noi. A copiat şi filmul cu povestea rezervaţiei de sequoia, ca să-l dea şi prietenilor ei etc. Are un suflet mare şi o generozitate firească (adică nu te face să te simţi obligat, atunci când îţi oferă ceva, cum fac atâţia oameni, care calculează mereu cât au dat şi cât au primit şi mereu vor să dea mai mult ca să primească şi mai mult, ei spun că Dumnezeu face asta, nu lăcomia lor cere asta).
I-am scris de ziua ei de naştere că îi doresc să nu se schimbe, să fie la fel de apropiată de oameni şi la fel de calmă, cum am văzut-o că e, în orice împrejurare.

30.07.2008

Coaja de sequoia
Ne-a aşteptat pe noi
Mii de ani
Dintre care câteva sute
Pe jos
Călcată-n picioare
De vizitatori neatenţi

Acum în fiecare dimineaţă
Ne luminează peretele
Din holul apartamentului
Cu frumuseţea ei desăvârşită
Culoarea se schimbă
De mai multe ori
Ca şi cum ne spune
Mereu
Altă poveste
Din pădurea uimitoare
În care pâcla şi fulgerele
Se iau la întrecere
Şi niciodată
Nu ajung din depărtări
La noi
Decât ca o simplă chemare

LIDIA LAZU

























Poezia zilei


ion lazu: Aşteptare

Aştept în aerul înnecăcios
De fumul acestor poeme.
Ca dintr-o casă în flăcări le-am scos –
Altcineva în locul meu s-ar teme.

N-ai să vii cu niciun minut mai devreme
Să întrerupi jocul ăsta prea trist.
Altcineva în locul meu s-ar teme.
Eu continui să-aştept. Să rezist!

1969, Pătârlagele, Buzău
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)