Scriitorul zilei: Ioan Alexandru; poezii, fotografii

Scriitorul zilei: Ioan Alexandru, n. 24 decembrie 1941 - d.16 septembrie 2000

Lumină lină
de Ioan Alexandru




Lumina lina lini lumini

Rasar din din codrii mari de crini

Lumina lina, cuib de ceara

Scorburi cu miere milenara

De dincolo de lumi venind

Si niciodata poposind

Un rasarit ce nu se mai termina

Lina lumina din lumina lina


Cine te asteapta te iubeste

Iubindu-te nadajduieste

Ca intr-o zi lumina lina

Vei poposi la noi deplina

Cine primeste sa te creada

Trei oameni vor veni sa-l vada


Lumina lina lini lumini

Rasar din codrii mari de crini

I-atata noapte si uitare

Si lumile-au pierit in zare

Au mai ramas din veghea lor

Luminile luminilor


Lumina lina, lini lumini

Instrainandu-i pe straini

Lumina lina, nunta, leac,

Tamaduind veac dupa veac

Cel intristat si saracit

Cel trist si cel nedreptatit

Si pelerinul insetat

In vatra ta au innoptat.

Lumina lina leac divin

Incununandu-l pe strain

Deasupra stinsului pamant

Lumina lina, Logos Sfant.

***

Născut într-o familie de ţărani români din zona transilvană căzută sub ocupaţia maghiară, numele i-a fost maghiarizat: Şandor. Clasele primare în satul natal Topa Mică, liceul Gh. Bariţ la Cluj, după care se înscrie la Filologie, în acelaşi oraş, dar în anul următor se transferă la Bucureşti, tot la Filologie, pe care o absolvă în 1968. Primeşte o mult râvnită bursă Humboldt, la recomandarea filosofului Heidegger şi timp de patru ani, în câteva oraşe din fosta RFG se perfecţionează în filologie clasică, filosofie, teologie, greacă, ebraică.  Beneficiază de călătorii de studiu în Italia, Spania, Grecia, Israel. Revine la Bucureşti ca asistent la catedra de eminescologie, transferat apoi la Literatură comparată. Un doctorat nonconformist, pe cât de substanţial: Patria lui Pindar şi Eminescu, 1973. Traduce din Pindar, din Rilke şi dă o nouă versiune la Cântarea Cântărilor.

La Revoluţie face traseul Romană-Universitate purtând printre revoluţionari, cu tot curajul, crucea şi icoana chemând la nonviolenţă. Va fi onorat mai apoi de Congresul american cu steagul ce fluturase la Casa Albă în zilele lui Decembrie '89. Se avântă în viaţa politică, din partea PNŢCD, ca reprezentant în Camera Deputaţilor, apoi în Senat. În 1995, la doar 56 de ani, în timpul unei adunări de canonizare la Arad, survine un atac cerebral, căruia îi supravieţuieşte 6 ani doar cu trupul, la o clinică din Bonn. Înmormântat în Nordul Ardealului, la Mănăstirea Nicula, loc de intens pelerinaj creştin.

A avut un debut poetic în mare forţă, la Cenaclul Nicolae Labiş, condus de Eugen Barbu, şi un debut editorial îndelung aplaudat, cu placheta Cum să vă spun, 1964; după care au urmat, în succesiune anuală, volumele de poezii: Viaţa deocamdată, Infernul discutabil, Vina, Vămile pustiei, Poeme  - şi suntem abia în 1970! - un ritm editorial copleşitor şi de neoprit. Dar evoluţia sa poetică înregistrase deja o  primă schimbare de viziune, de la cea a universului rural, arhaizant, în vecinătatea miticului (în care lirica sa convinge prin sinceritatea şi intensitatea trăirilor, prin limbajul frust, prin rostirea pătimaşă a cuvântului aspru, vitalist, de o francheţe bine jucată artistic), spre o lirică a îndoielii şi a vămilor impuse omului profan însetat de suprafiresc, de religios. Urmează o a treia etapă în viaţa spirituală - şi totodată în lirica lui I.A., cea în care poetul s-a instalat definitiv şi cu deplină convingere, însemnând: retragerea din contingent, izolarea în contemplarea Logosului întrupat, retorica pudorii şi a extremei umilinţe, iar în subsidiar, abordarea imnică a lumii - seria  îndelung proliferată a Imnelor, începând desigur cu Imnele Bucuriei,1973, urmate de Imne, 1975, de ImneleTransilvaniei, 1976, Imnele Moldovei, 1980, ale Ţării Româneşti, 1981, ale Iubirii, 1983, ale Putnei 1985, ale Maramureşului, 1988...

Citit de mine cu multă admiraţie în primele sale două etape ale liricii sale, ca de altfel de toată generaţia noastră debutată în anii 65-70, începând cu Imnele, cărţi apărute în format ceaslov, masive, groase, toate în acelaşi ton ce nu mai admitea diversitatea, ale unui eu liric în neîncetat extaz religios, eu cel puţin m-am tras de-o parte, lăsându-l pe Ioan Alexandru să se multiplice, bătând monedă pe iubirea de ţară, probabil cu sentimentul că le joacă o festă comuniştilor, spunându-şi de fapt crezul religios şi iubirea de ţară; în vreme ce aceştia vor fi considerat că se folosesc abil de talentul cîntăreţului naţional.

Am vorbit cu poetul o singură dată, când l-am însoţit de la Sala oglinzilor, după ce citise în cenaclul Labiş (cu succes eclatant) şi până în Romană. Altă dată, pe scările dintre etaje la Contemporanul, ori la România literară, i-am dat cu autograf romanul meu Rămăşagul, crezînd că îl va interesa abordarea mea din epoca medievală. Se învârtea într-o lume a înalţilor prelaţi şi cărturari - şi chiar lăsa impresia purtătorului de togă. Cândva l-am zărit într-o vorbire de taină cu eminescologul Petru Creţia. Mereu protocolar, cu ceva de prelat greco-catolic, ceea ce şi era în sufletul său. Nu-mi pot face idee de ce a stârnit la un moment dat furia oarbă a unui Ion Caraion, care l-a atacat la modul pamfletar interbelic - poate ca să ne facem o idee despre ce ar fi fost viaţa literară fără cenzura draconică a Regimului.  Despre prestaţia sa în Parlament, nu mai adaug nimic peste ceea ce cu toţi am văzut la televizor. Vestea teribilui AVC a mirat pe cei ce nu bănuiau zelul de propovăduitor fără limite al poetului I.A. Însă mărturisirea sa, cândva, că vorbind unei săli pline de japonezi, se înflăcărase şi transpirase într-atât că a trebuit să-şi stoarcă haina, ar fi trebuit să dea de gândit. După dispariţia poetului, familia s-a expatriat - la Budapesta, sau poate în Germania. Ulvine, soţia poetului, fiind nemţoaică.

I-am pus o placă memorială în str. Belgrad nr. 5A, undeva între Strada Paris şi strada Washington, unde un antreprenor a demolat câteva mici imobile, inclusiv căsuţa în care locuise poetul cu familia, pentru a ridica un mare hotel.

 Ion Lazu:... Amintiri de la Cenaclul Labiş.

(...) Dar să revin la cenaclu, de data asta fiind vorba de protagoniştii de la poezie. Aici era mare înghesuială de poetese, însă nu lipseau nici poeţii de mare talent. Sărbătoreşte a trecut prin cenaclu (şi a revenit apoi) un flăcăiandru din Ardeal, altfel neîndemînatec în mişcări, cu chipul copilăreşte uimit de ceea ce i se întîmplă – mă refer la Ioan Alexandru, care ne-a fermecat, fără excepţie cu poezia sa, citită cu o voce şoptită, parcă răguşită de emoţie, cu marcat accent transilvan, ce sfîrşea prin a ţi se insinua în suflet. “De ce mă simt eu oare în fiecare zi / Cuprins de-o bucurie aproape nefirească?”, îmi repetam în gînd, spre casă, neînstare să mă sustrag acelei dulci magii, căreia nu mai trebuia să-i cauţi alte explicaţii.


Se cultiva pe atunci la cenaclul Labiş o poezie energică, a gesticulaţiilor îndrăzneţe, impetuoase, chiar haiducească i-aş zice, de nu mi-ar fi teamă că voi fi greşit înţeles. O poezie ce voia să sugereze (şi să celebreze totodată) o bine venită libertate în mişcări şi în felul de a simţi, o dezgrădire, după o prea lungă şi tristă perioadă de proletcultism. Dar se practicau şi metaforele frumoase, acroşante: astfel, păsările atîrnau de propriul tril, obiectele cădeau graţios spre cer, ne sprijineam nu doar în braţe ci şi în gene – şi alte imagini suave, de-o mare puritate şi delicateţe, cărora limba română le făcea din nou loc în cetate.

De fapt nu numai Ion Alexandru făcuse drumul pînă la Bucureşti ca să citească în cenaclul Labiş, ci veneau tineri din toate colţurile ţării, atraşi de perspectiva unei afirmări rapide şi sigure: Matei Gavril, sosit şi el de la Cluj (neverosimil de tînăr, aproape un copil (Un copil loveşte cerul se va numi volumul lui de debut) şi plasat de îndată în preajma lui Gh. Pituţ, care i-o luase înainte; Vasile Speranţă, student la Conservator, secţia canto, tot din Ţara Moţilor, un brunet vînjos, cu frumoase bucle negre; Nicolae Prelipceanu, deşirat în mare grabă şi cu un cap cocoţat pe gîtu-i nesfîrşit, Ion Iuga sosit din Maramureş via Oradea (“Sunt cel mai frumos bărbat din nord”).
(din Himera literaturii, p.110-111)

ion lazu: Biserica de la Casa domnească din Brebu-Câmpina