ion lazu: o postare pe blogul N. Ciobanu; poezia zilei, fotografii

O postare pe blogul lui Nicolae Ciobanu, zis Culai:

Prietene Culai, cel mai simplu ar fi să sub-semnez sub... dl. Virgil şi gata!, pentru că spune esenţialul despre "frumoasele rememorări", ce "nu-ţi mai aparţin". Şi chiar ai scris foarte măiestrit, ca fiinţă simţitoare, cu bună-cuviinţă şi umor fin, iar nu "lovit de cal" - expresie ce am auzit în extremul nord al Moldovei, la Darabani, pe Prut... În ton decent-elegiac. Cu înţelegere adâncă a vieţii tradiţionale săteşti, unde meseriile aveau rostul lor şi structurau lumea. Torsul poveştii ca atare l-ai "tors" precum Nică Torcălău, ori că l-ai practicat la propriu, ori că ai observat cu atenţie şi ai reţinut ce îndeobşte se prea uită. E un curaj şi un semn bun de scriitor să abordezi teme de toţi aşa-zis-ştiute, dar care învie numai sub pana celui dăruit.

Da, aşa era cu fierarul satului, cu zidarii şi sobarii. Satul îşi datora mult ca prezentare generală acestor meseriaşi, din tată în fiu dulgheri, fie că preluau şi denominaţia, fie că doar o practicau, ei iar nicidecum alţii, ce nu se încumetau să strice materialul, prea scump şi rar, pentru nişte fantezii sau orgolii prost administrate. Am fost mirat că un vlăjgan de ţăran de pe brazdă se numea A lu Dulgheru; am fost şi mai mirat când l-am văzut apoi pe schelă, dulgherind... Mama mea a întemeiat un cuptior, de cum ne-am refugiat, în semn de desolidarizare faţă de practica coptului pâinii în ţest, ceea ce însemna, ce-i drept, o pâine cu deosebire gustoasă... Dar, cu ţâncii mereu cerând alt coltuc, se duceau sacii de grâu ca pe apă... Nu mai spun de lemne, căldura se risipea în aer, pe horn. Mama nu-şi putea permite atari necugetată risipă. Iar altădată, mutaţi în a 4 casă deja, ca venetici, deh!, când sobarul, veşnic cherchelit, i-a dăruit o sobă ca vai de lume, l-a dat afară şi a dărâmat şi a reclădit totul, o minune de sobă cu plită şi rolă, aliniată milimetric la paralela şi meridianul terestru. Avusese dretate Papaşa, tătâne-su: Tu trebuia să te faci o ingineră...Iac-aşa! Voi fi scris despre asta în Prima parte a Veneticilor. Ştiu că părţi însemnate a trebuit să le dau de-o parte, după prima ediţie, alte părţi după a doua, chit că dădeam de-o parte bucăţi din viaţa mea, cum ar veni... Apucaseşi să notezi ceva despre romanul meu... Te-ai lăsat... Nu merita nici atât?

Apoi, asemenea şi în familia nostră: un paltonaş potrivit pe Mihăiţă aveam când ne-am refugiat. A fost să ni-l trecem de la unul la altul, pe măsură ce intram la şcoala primară, noi cei 5 "rusnaci", şi cred că mai era folosibil şi după ce Prâslea i-a ieşit din coajă...

Justă observaţia cu regimul fetelor de măritat şi al vădanelor. Consecinţă tot a vechilor rânduieli ale obştei, pierdute mai recent. Şi de tot delicată evocarea episodului mângâios cu mătuşa cea trupeşă. Fin şi delicat, abia sugerată acea pierdere de sine în Fericire, cum trebuie să fie omul simţitor, iar nu bruta, ce nu are niciun Dumnezeu. Foarte pregnant, ca dintr-o icoană stilizată, portretul Bunicului, om temeinic, chibzuit, ce nu-şi permitea decât o ţigară pe zi. Caz rar, pe cât de expresiv, căci are ceva ritualic, cum şi scrii. Felicitări. Fii bun să duci mai departe aceste rememorări cu noimă. Al Matale, Lazu.

Noi suntem stelele... (Poezia zilei)

ion lazu: Muzeul Poetului

Lui Caius Dragomir

Aici a trăit poetul

Cu familia sa reunită –

Şi care s-a risipit

Încă înainte de moartea-i.

În aceste trei camere de bloc

Unde s-au mutat plini de speranţe

Direct dintr-un subsol de la Şosea;

În camera aceasta de trecere

Cu televizorul totdeauna deschis de soţie

Cu uşile totdeauna închise de el

Ca să nu audă rumoarea de pe scări.

În această cameră a scris poetul

Frânt peste masă, cu capul în perdea

Cu spatele spre cei care treceau

La bucătărie şi înapoi.

Aici s-a culcat noaptea primul

Obosit, cu ochii lăcrimându-i

Înroşiţi din totdeauna

De acidul luminii –

Cu teama că nu se va trezi mâine în zori

Ca să ajungă tocmai la Chibrit.

Pe apucate a scris, de cum intra pe uşă

Doldora de impresiile zilei

Sau adânc consternat de incidentele străzii,

până să-l simtă că a venit,

înainte să-l cheme la masă,

Înainte să-l asalteze cu întrebările

Cu gelozia, cu gravitaţia...

De aceea poemele sale

Se întâmplă în troleibuz

De la un capăt la altul al oraşului

Între Berceni şi Chibrit.

Aici a visat să rămână singur la masă

Pentru nici el nu ştie ce imagini

Care întârziau să apară, miraculos

Uluindu-l pe el mai întâi.

Între aceşti pereţi

Văruiţi neglijent cu privirea –

Pereţi prefabricaţi, dintr-un beton

Pe alocuri mai dur ca oţelul

Încât n-a putut fixa niciun cui

În care să agaţe reproducerile

După gravuri celebre

Sau pozele de familie.

Poze vechi, cu părinţii lui tineri –

mult iubiţi, tot mai dragi cu vremea,

Pe care i-a mâhnit de timpuriu

Însurându-se

şi pe care n-a reuşit să-i ajute

În niciun fel, vreodată,

Cum ar fi vrut..., a căror imagine,

Rar, când se revedeau

Îl îneca de milă şi neputinţă

Aşa cum reiese din acest manuscris.

Hârtiile nu-i mai încăpeau în sertare

Peste fotografii, şi el

Le îndesa în nişte cutii de carton

Cumpărate de la oficiul poştal

Şi lipite cu clei –

Una dintre puţinele iniţiative

Pe care le-a dus până la capăt.

Sunt aici, pe masa extensibilă,

Niciodată folosită la agape,

Câteva pixuri de neatins

Mânjite de pasta care curgea

Pătându-i degetele – bun prilej

Aşteptat parcă, de a întrerupe lucrul

Sau doar şederea la masă,

mai departe, cu-ndărătnicie:

Ca să se spele pe mâini,

Îndelung, în baie,

Oarecum mulţumit că are ceva precis

De făcut, pe moment.

Şi covorul mochetă, cumpărat târziu,

Asupra căruia îşi muta în răstimpuri atenţia

În ideea naivă că de la curăţenia lui

Ar putea începe ordinea

În toată casa şi în viaţa lor.

Pe geam, în primăvare tomnoasă

Se văd crengi ude, vârfurile unor

Copăcei, aduşi de el şi răsădiţi

În curtea interioară – un hăţiş sumbru –

În nădejdea că massa de frunze

Va stăvili ţipetele copiilor

Şi bărbaţilor de la cele trei blocuri

Şi din tot cartierul,

Jucând fotbal la orice oră

Şi în orice anotimp

Şi nu mai puţin

În noaptea Anului Nou.

De asemeni veţi vedea

Stupul din balcon

Al cărui zumzet poetul

Nu l-a auzit niciodată –

Stupul e gol, o cutie cu fantă

Găsită undeva, în plimbările haotice

Prin livezile devastate

De la marginea cartierului

Şi adusă, sub nu ştiu ce imbold

Acasă.

Pietre pe lângă zid şi rădăcinile

Aruncate grămezi pe şifonier –

Ele ar fi urmat să fie prelucrate

Cu grijă şi aşezate prin colţurile camerei

Şi în hol – dar acolo lumina

Nu a ars niciodată –

Probabil un defect de instalaţie.

Din plafon atârnă un bec

Fără abajur, care adaugă luminii

Un ce coroziv, de zăpadă.

Prin rafturi, cărţile

Cumpărate cu sârg şi citite

Cu creionul în mână,

Pline de semne de exclamaţie,

De plusuri şi plusuri...

Câteva autografe în care poetului

I se spune „confrate de condei”

Sau „coleg de suferinţă literară”.

Volume n-a apucat să publice

În atâţia ani de buchiseală.

Şi cam atât.

Aţi văzut camera

Şi lucrurile poetului, precare.

Îţi vine a crede

Că anume ele l-au constrâns

Pe colocatarul nostru

Să devină poet.

10 mai 1980

(din volulul Muzeul Poetului, 1981)


SCRIITORUL ZILEI: Zigu Ornea, n. 27.VII.1930 - d. 14 XI, 2001

 Cunoscutul critic, istoric literar şi editor, născut în Frumuşica, jud. Botoşani, venit la Bucureşti unde a terminat studii de filosofie, ca să devină redactor la Minerva, cronicar la Gazeta literară, apoi la România literară, unde a susţinut Cronica ediţiilor începând din 1982 şi până în anul morţii sale - un adevărat tur de forţă şi totodată o probă de înalt profesionalism! - , s-a remarcat prin acribie şi printr-o putere de muncă ieşite din comun, dar şi printr-o perceptibilă (iar cu timpul tot mai mai bine disimulată) poziţie de stânga, niciodată trădată în nenumăratele sale monografii tematice: Junimismul, Ţărănismul, Sămănătorismul, Poporanismul, Mişcarea culturală de la Contimporanul etc., având de fiecare dată grijă să se plaseze fără echivoc pe poziţiile analizei marxiste a societăţii capitaliste, ideologia cu caracter de clasă a fiecărei mişcări, a oricărei personalităţi analizate fiind relevată neabătut. În 1996, la apariţia volumului Anii 30. Extrema dreaptă românească, în deplină libertate de exprimare, fără altă cenzură decât cea a propriei conştiinţe şi a ataşamentelor contractate prin destin, ne putem face o idee corectă cu privire la "echidistanţa" cercetătorului şi comentatorului fenomenului ideologic, social, cultural, cu privire la reacţia sa în problema atât de sensibilă a antisemitismului interbelic de la noi.  Cum spuneam, este impresionantă puterea de cuprindere a cercetătorului, mai ales în lucrări de tip monografic, precum Viaţa şi Opera lui Constantin Stere, Viaţa şi Opera lui C.Dobrogeanu Gherea, dar şi monografia despre Titu Maiorescu.  O lucrare precum Viaţa lui ConstantinStere, de peste 600 pagini format mare (viaţa unui titan, pe drept cuvânt) nu o laşi din mână. Problemele sunt deacum un secol şi mai bine, dar bogăţia factologică şiforţa evocării sunt mereu cuceritoare pentru cititor. La sfârşitul lecturii, cum s-ar spune, am avut intensul regret că astfel de cărţi monumentale, nu mă sfiesc a le numi astfel, de citit la vârsta formării intelectuale, mi-au ajuns în mână cu mare întârziere.

Pe Zigu Ornea l-am ştiut din cronicile sale, mereu aplicate, niciodată plutind în vagul speculaţiilor, dar şi din vedere, în trecerile mele prin redacţii, oricât de rare, în perioada Meridiane, când toate editurile erau comasate în imobilul din Ana Ipătescu, dar şi mai apoi, pe când lucra la Minerva. Doi dintre prietenii de tinereţe lucrau în aceeaşi redacţie cu Z.O. şi mă ţineau la curent cu mişcarea cărţii.  Un G.B., fost coleg de an la spaniolă cu fosta-mi soţie şi un G.P., prieten cu acesta. Eram în vizite, cum se spune la modul generic, şi puneam ţara la cale, ca tineri din domeniul literaturii. Pe unul dintre ei ni l-am făcut vecin la subsolul din zona Statuii Aviatorilor, până să-şi obţină o locuinţă decentă, în Berceni, cum de altfel şi noi, rămânând în mod fatal vecini în continuare. Nici o mirare că aceşti doi amici care ne vizitau insistent, nu m-au ajutat în nici un fel, când a fost să-mi prezint manuscrisele la edituri. Se vor fi bucurat sau nu prea de apariţia, oricât de întârziată, a cărţilor mele. În timp ce ei nu au dat nimic pe cont propriu, deşi redactori până la pensie. Poate chiar cumva geloşi că un geolog răzleţit prin munţi şi pe coclauri accede la lumina tiparului, unde ei înşişi vegheau, în tristă sterilitate. Sigur, nu aveam colaborări nemijlocite cu editura lor; şi totuşi, atunci când a fost să lucrez antologia poetului uitat Valeriu Ciobanu, amicul P., care şi aşa luase distanţă,  nu s-a zbătut să devină redactorul cărţii.

Şi aşa se face că nişte relaţii foarte intense din perioada anilor 60 şi 70 s-au disipat ca de la sine. E lesne, după decenii, să pui parafe, chiar la nimereală, mai greu e să admiţi că nişte oameni cu care ani la rând ai împărtăşit aceleaşi gânduri şi preocupări, se distanţează, îi înghite indiferenţa, inaderenţa... Mai tresari din când în când, la o amintire ce-ţi păruse din proximitate... Un fel al amintirilor de a-şi semnala stingerea definitivă?

Nu mi-a fost uşor să descopăr imobilul unde urma să-i pun placa memorială lui Zigu Ornea. Undeva la întretăierea bulevardelor Nicolae Titulescu cu Banu Manta, într-un bloc ceauşist (amplasat pe locul a cinci clădiri demolate, purtând deci numărul 95-103), cu mai multe intrări, toate prin spatele edificiului, căci la bulevard erau instalate mulţime de magazine. Când să obţin aprobarea comitetului de bloc, am constatat că nu doar Zigu Ornea binemerita a fi nemurit pe o placă de marmoră, căci acolo trăiseră şi alţi destui scriitori, la aceeaşi scară C, precum: Andrei Ciurunga, Ştefan Crudu, Mircea Mancaş, Corneliu Popescu şi Victor Tulbure, acesta din urmă mutat aici, după ce locuise în alt bloc cu mulţi scriitri şi artişti, cel din Dionisie Lupu 74.  Dintre ceilalţi, pe Ştefan Crudu, traducător şi pe Mircea Mancaş nu i-am cunoscut personal; însă cu Andrei Ciurunga, poetul din Ismail, fost deţinut politic, m-am nimerit într-o emisiune Radio a dnei Georgeta Adam, nu chiar imediat după Decembrie, totuşi la începutul anilor 90, încă în siajul răsturnărilor de situaţii, când formal se acorda o anume importanţă deţinuţior politici, basarabenilor refugiaţi... Cornel Popescu îmi era cunoscut tot de la Minerva, unde mi-a respins (cu discreţie, ca să mă menajeze) un manuscris, apoi de la Cartea românească, unde Mircea Ciobanu mă luase sub aripa sa protectoare. Pe Victor Tulbure l-am cunoscut în compania actorului Ludovic Antal şi am rămas în relaţii formale. I-am prezentat nişte poezii pentru copii, pe când era şef la Luminiţa, nu cred să mi le fi publicat. Mai degrabă nu...Căci nealiniat.

Din Odiseea plăcilor memoriale (în manuscris, p. 101)


14 nov. 2007. miercuri. De la 9:15 la USR, dar C.C. vine abia peste jumătate de oră, fără măcar să-şi ceară scuze. Cară cele 3 plăci înapoi, luăm 7-8 plăci şi ne lansăm pe Griviţei. De pe drum dau telefon lui Izverna, e sub duş, coboară peste o jumătate de oră. Ajungem la intrarea din spatele blocului cu scriitori, Zigu Ornea şi ceilalţi, caut să prind din urmă o doamnă care deschidea uşa, o rog să... dar ea nu mă poate ajuta, apelez la un ins cu care intrase în vorbă, nici el nu poate, e cu căţelul, ce vreau? Să muşte pe cineva? Nu-l întreb de ce a ieşit cu el nelegat, fără botniţă, dacă e primejdios. O prind la lift pe o doamnă în vârstă, se scuză, e bolnavă, ameţită, abia poate avea grijă de sine. Administratorul stă la etajul IX, ea la VI. Urc eu la IX, din spatele uşii îmi răspunde cineva – soţul nu e acasă, iar ea nu are cheia de la administraţie. Sun la vecinul, nu răspunde. Alături văd numele lui Pan Izverna, la care am fost de câteva ori în vizită, acum nu mai sun, omul e sub duş. Cobor cu liftul, la parter nu e nici un locatar, urc din nou la I, apare pe scări Pan Izverna, coborâm împreună şi îmi spune că de curând a murit fiica lui Irina. Rămân mut. Auzisem că ar avea cancer. Însă o moarte atât de rapidă şi nedreaptă mă înspăimântă. Bietul tată! Coboară, dar mi se pare că nu-l ţin picioarele, gata să se sprijine de pereţi. Doamne, Dumnezeule, de ce?! Îi spun că vreau să pun placă şi lui Petre Pandrea, asemenea lui Edgar Papu. Se arată dispus să meargă şi el în Sandu Aldea, la casa despre care îmi vorbise, cea cu scară dublă; deodată apare Grădinaru, administratorul. Îmi dă curent de la el din birou. Fixăm placa în stânga intrării, pe un colţ al blocului, la vedere din alee.


Ajungem în Sandu Aldea, acolo observăm că pe placă sunt trecuţi anii pentru cealaltă locaţie, din Delavrancea 20, deci m-am încurcat, fir-ar! Între atâtea tracasări, uitasem că placa rescrisă încă nu a venit de la pietrărie. Mergem în Gh. Moceanu, pentru cei doi Papu, însă secretara îmi spune că şefii nu sunt şi că nu s-a obţinut aprobarea de la proprietari. "

ion lazu: Despletirile Toamnei, II