ion lazu: Prima Gală a poeziei româneşti contemporane; scriitorul zilei: Mihai Beniuc; poezii, fotografii...

Prima Gală a poeziei româneşti contemporane

Ieri la orele16:30 când ne-am prezentat în faţa Ateneului, mai devreme, aşa cum ni se spusese, ca să ne obţinem locurile revervate din timp, telefonic, la intrare, pe scări şi pe alei vedem mare îmbulzeală mare, lume peste toate aşteptările. Se formaseră rânduri de doritori, aceştia fără bilete, iar pe noi, privilegiaţii, ne-au lăsat să intrăm, pe ochi frumoşi, iar locurile ne-au fost remise la o măsuţă din marele hol. Oricum, surpriza a fost aşa de mare, că n-am mai cârtit. Nici când, ajunşi în sală (partea dreaptă), am constatat că locurile noastre mai fuseseră repartizate la încă două grupuri de solicitanţă, unii sosiţi de la Târgovişte.

Pe rândul din spetele nostru, dl Alex Şt. cu soţia şi o prietenă, sosiţi ce-i drept în ultima clipă, se confruntau cu aceeaşi problemă, ca ultimă soluţie, marele critic i-a propus unei dintre tinerele dislocate "aş putea să vă ţin în braţe"... Dar o sală arhiplină la Ateneu, la poezie, întrecea toate speranţele.

Şi a început gala. Patru tinere în rochii de concert, de un roşu f.f. special, ravisant, au interpretat un fragment din Lacul lebedelor de Ceaicovski, apoi pe scenă au apărut Nicolae Manolescu şi Ion Caramitru, după aplauze acesta păstrându-se spre arlechin, în timp ce dl Manolescu îşi potrivea frazele după situaţie, pretinzând, figură de stil, desigur, că este nevoit să-şi schimbe din temelii discursul. A reuşit astfel să evidenţieze ceea ce era evident: afluxul iubitorilor de poezie, nici măcar presupus de reputatul critic. "La ce bun poeţii în vremuri amarnice?", un celabru citat din Holderlin, numai bun pentru retorica din deschidere. Am reţinut această zicere: "Poezia spune pe limba ei ceea ce nici o altă limbă nu poate spune: un mesaj personal şi misterios, despre lucrurile esenţiale ale vieţii: aerul, apa, prietenia, dragostea..." Şi este anunţat actorul Ion Caramitru (Era pe-aici, unde-o fi?...), ne va recita din doi mari poeţi care n-au mai putut să vină: Nichita Stănescu şi, la final, Marin Sorescu.  Elegia a zecea! Ion Caramitru s-a întrecut pe sine, iar noi, reamintindu-ne poezia foarte specială a lui Nichita, în fapt dictată sub regimul inspiraţiei unei femei, iubita lui de pe acea vreme: Gabriela Melinescu, ne-am entuziasmat la maxim şi am răsplătit prestaţia actorului cu aplauze dezlănţuite.
Un excelent început, pe care a ştiut să-l continue Ana Blandiana, prima anunţată. A citit patru scurte poeme, de-o muzicalitate extremă. O constatare: o poezie adevărată, cea a sincerităţii sufleteşti - cum altfel?!, îşi cere şi îşi găseşte de la sine tonul recitării, ea curge melodios şi inspirat, precum un fragment simfonic, atoatestăpânitor peste sufletele ascultătorilor. Poeta, care în apariţiile sale nu prea reuşeşte să-şi domine emoţia, din care cauză frazarea sa este dificultoasă, s-a lăsat în seama inspiraţiei poetice şi ne-a vrăjit, realmente. Dar a urmat Mihai Gălăţanu care a considerat că totul trebuie răsturnat pe dos, (doar de aceea face parte dintr-o mai nouă generaţie, ce pare să se fi constituit pe ideea de contestare expresă a precedentei generaţii - în cazul dat, al lui M.G., ceva de genul: Nu de moartea mea voi muri, ci de viaţa mea voi fi răpus...; drept care ne-a prezentat o lectură bombastică, la limită, indicând cu braţele sensuri sus-jos, dreapta-stâng, înainte-înapoi - ca să nu rămână nimic neexplicat, agresând microfonul, din păcate şi timpanele ascultătorilor. Nu zic, s-ar putea ca în transmisia la RRC, regizorii de sunet să fi atenuat pe cât posibil această abordare patetic-zgomotoasă şi efectele citirii, bine de tot temperate, să fi devenit suportabile. A urmat Teodor Dună, dintr-o promoţie mult mai tânără, citind în mod adecvat poemul Amurg. Ion Mureşan, a câta oară, din volumul Alcool, desigur o poezie de la miezul nopţii devenit ora patru dimineaţa, la crâşmă; apoi alt poem, tot la masa din crâşmă. Nişte revelaţii cu deosebire obosite, scoase din circulaţie, trase pe linia moartă... Horia Gârbea, pentru o dată fără papion: Trecutul - o sărbătoare, recitată ironic-teatral, căci poetul este şi autor dramatic. Liviu Ioan Stoiciu, cu un lung poem dedicat lui Mihai Şora, ceea ce a putut induce ideea greşită că spunerile poetice i se pun în seamă filosofului, când în fapt era vorba despre monologul exasperat, dezabuzat, al autorului însuşi, "apropiat prea mult de el însuşi". (Apropiaţi prea mult de microfon au fost mai toţi actanţii galei, aceasta fiind una dintre marile probleme ale recitalului poeticesc - spun "una dintre", căci s-au ivit mai multe, insurmontabile, cum veţi vedea.) Ioana Nicolae, cu trimiteri la o mamă maramureşancă, măritată prea devreme, plodind prea mulţi copii, prea repede îngrăşându-se şi îmbătrânind. Ceva nou în lirica noastră. Firimituri... neasimilabile liric.

Dinu Flămând, cu un profesionist reportaj elegiac dinspre grădinile tropicale şi Minas Gerais - Brazilia, adresat amintirii mamei, ce va fi trăit marea dramă a desprinderii la plecarea fiului iubit, însă un demers liric desfăşurat pe mai bine de 5 pagini, excesiv la ascultare. Drept care următoarea cititoare la microfon şi pe marea scenă a Ateneului ("fără îndoială cea mai prestigioasă scenă a ţării", ca să-l cităm pe dl. Manolescu), declarându-se din părinţi germani şi pentru că i s-a notificat în prealabil că lectura nu poate depăşi două minute, ne-a citit totuşi un poem despre bătrânii domni zâmbitori şi juisând în grădinile de vară - o lectură ce va fi depăşit bine, ea însăşi cele 2 minute luate ca ţintă... Leo Butnaru: Cum citeşte un sfânt şi Statistică românească, ambele tăiate din scurt, ostăşeşte. Daniel Bănulescu. Cântecul de disperare al lui Daniel Bănulescu şi La balul rănii mele ("Diavolul se apropie de mine şi mă adulmecă..."). Citit cu nedisimulată încredere în  scrisul său. Ce bine e să fii D.B.! Emil Brumaru, probabil excedat de prea lungile poeme mai înainte citite, şi-a ales să citească vreo 3 poeme scurte (Dulap, Gând, Fabulă antică) de pe la începutul volumului său de debut: Dulapul îndrăgostit. Poeme care la lectură au un bun impact asupra cititorului, dar recitite pe scenă se videază de toată taina melodiei lor modeste, cinstite.
Şi poate e momentul să spun că în opinia mea, poezia este un lucru de taină, (precum iubirea, precum credinţa) o stare de graţie ce se instalează între cititor şi text şi care, din păcate, numai astfel funcţionează optim. Iar citirea în public a unei poezii, spun asta asumându-mi toate riscurile, în 9 din 10 cazuri se soldează cu un semi-eşec. Spun "semi-", pentru că există totuşi un câştig: îl auzim pe autor citindu-şi textul, cu încredinţarea că este singurul autorizat într-aceasta. Lucrurile nu stau mult mai bine atunci când un actor profesionist recită o poezie: mai mult de jumătate dintre tentative sunt eşuate, oricât ar părea contra naturii.

Dar nu ne aflam încă nici la jumătatea plutonului poeticesc. Şi a urcat pe scenă  Mircea (însuşi) Dinescu...

                                                           (va urma)

 Noi suntem stelele...(Poezia zilei)

ion lazu: În rumoarea lumii...

Nu a fost încă rupt

Nu s-a oprit definitiv –

Dar tot mai stins se aude

Glasul lui

În rumoarea crescândă a lumii

Devenită vacarm,

Unde nu mai încap

Decât ţipete strigăte urlete

Şi blesteme şi chin şi insulte –

Or, glasul de taină al poetului

Abia de se mai aude.

Dacă n-ai fi sigur că glasul lui este pe undeva –

Cum e drumul sub paşii absenţi,

Cum e gâza în brazda încropită,

Cum e râul în noaptea adâncă.

Cum sunt toate ce nu se mai văd

Dar sunt şi sunt încă –

Dacă nu l-ai şti acolo,

Ai crede că de mult au răpus

Cu bulgări de ţipăt,

Sub maluri de vaier,

Glasul de taină al poetului.

Ai zice că

Doar convingerea ta

Îl mai ţine

Răstignit

În aer.

1986

(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)


SCRIITORUL ZILEI: Mihai Beniuc, n.20 noiembrie 1907 - d. 24 ianuarie 1988

Născut în comuna Sebiş-Arad, Mihai Beniuc urmează studii universitare la Cluj, în specialtatea psihologie animală, cu o perfecţionare în Germania. Începe o carieră universitară în oraşul de pe Someş, iar din 1946, pentru doi ani merge la Moscova, pe post de consilier cultural. Regimul nou instalat avea încredere deplină în Beniuc. Se pare că sovieticii, la rândul lor, i-au dovedit întreaga lor încredere. (Amintiţi-vă versurile: "Pe unde vin, pe unde mă duc / Lumea şopteşte/ Acesta-i Beniuc/ Care vorbeşte/ şapte limbi / Şi ruseşte..." Nu-i aşa că pare a fi vorba de o epigramă? Ci sunt versuri aparţinând poetului Beniuc...). Se devotează comunismului, ca modalitate de a face carieră literară şi nu numai. (Dăduse demult la spate înaltele modele umane la umbra cărora se formase; un Al. T. Stamatiad, un Victor Papilian...) Din 1948 se stabileşte în Bucureşti, continuându-şi cariera universitară, iar din 1956 până în 1965, răsplată a devotamentului său politic şi a proslăvirii Conducătorului (volumele lui de versuri se numesc Un om aşteaptă răsăritul, 1946, Cântare pentru tovarăşul Gh.Gheorghiu-Dej, 1951; Partidul m-a învăţat, 1954), este promovat ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor; după mazilirea politică, îşi continuă militantismul, dar şi cariera universitară bucureşteană.

Mărul de lângă drum, o poezie apărută în volum în 1954, fusese probabil publicată cu ceva mai înainte; oricum, în liceul făcut de mine (1953-1956) dacă ştiai "Sunt măr de lângă drum şi fără gard / La mine-n ramuri mere roşii ard...", aveai asigurată nota de trecere la română. Respectiva poezie este o fanfaronadă tipic comunistă, despre generozitatea omului nou: tot ce avem să împărţim cu ceilalţi - dar mai cu seamă să luăm de la cei ce au, vezi-bine! Iar practic, sugestia poeziei nu porneşte de la sentimentul dăruirii de sine, ci mai concret, de la culoarea roşie a mărului, care întâmplător era şi simbolul revoluţiei bolşevice. Restul sunt versuri aduse din condei, nimic mai mult. Aş crede că programul îndoctrinării tinerilor ce eram cu astfel de versuri a avut un efect mai degrabă contrariu: aceste versuri le citam totdeauna în ironie, cu dispreţ. Astfel de poezii propagandistice au adus un real deserviciu Poeziei. (Susţinător al acestui gen de poezie de serviciu, dar şi al lui Beniuc ca poet cu carieră consolidată pe militantism oportun, Adrian Păunescu a susţinut în repetate rânduri că din opera poetică, inegală, ce-i drept, a lui Beniuc s-ar putea oricând alcătui o antologie mai mult decât onorabilă, chiar redutabilă.  M-am uitat cu această ocazie peste o astfel de antologie, am avut impresia unui versificator nu lipsit de însuşiri, dar nu mai mult de atâta - diagnostic ce i se potriveşte şi lui A.P., de multe ori!).

Neiubit de confraţi tocmai datorită carierismului său împins dincolo de orice limite, a firii sale discreţionare, Mihai Beniuc, ins resentimentar, vindicativ, a binemeritat oprobiul cititorilor avizaţi, atunci când, în 1959, i-a apărut cartea autobiografică Pe muchie de cuţit, în care îl denigra pe marele Blaga. Nu mă miră defel adversităţile dintre creatori, însă un accent în plus de ticăloşie intolarabilă este să-l ataci, din postura de preşedinte al Uniunii şi de om de încredere al partidului, pe un confrate, desigur mai talentat şi care, ostracizat de Regim, nu mai avea drept de semnătură încă din 1945. Şi care peste nici 2 ani avea să se stingă, în chinuri inimaginabile, fără să-şi fi văzut publicate poeziile scrise în aceşti ultimi 17 ani de interdicţie ideologică. Acest simplu fapt e deajuns ca să-l descalifice pe Beniuc ca om. La dispariţia lui Blaga, ar fi replicat şefului Filialei Cluj a Uniunii: "E al vostru. Descurcaţi-vă singuri!" (Ca să nu acorde un ajutor de înmormântare...).

Sunt faptele îndeobşte cunoscute ale acestui poet MB; ceea ce nu înseamnă că nu se lăuda ditirambic şi nu făcea un caz teribil că anume el, revenit din URSS, unde a văzut cum fusese reabilitat Puşkin, s-a zbătut pentru reabilitarea lui Eminescu, relansându-l în colecţia populară Biblioteca pentru toţi, cu un tiraj maxim (şi cu prefaţă de Beniuc!). Tot aşa cum, în decembrie 1983, la sediul USR, s-a prezentat pentru a ţine un discurs pletoric la catafalcul lui Nichita Stănescu, care venise la el cu nişte poezii în manuscris; imediat a dat dispoziţie să se publice acea carte. Peste capetele mulţimii consternate, adunată în jurul lui Nichita, mă înălţam pe vîrfuri ca să văd chipul acelui omuleţ care se erija în marele binefăcător al literelor române...

Foarte uimită s-a declarat soţia supravieţuitoare a poetului Mihai Beniuc (despre care ştiam unele lucruri de la familia Ştefan şi Valeriu Ciobanu, cu care mă înrudesc cumva), când i-am comunicat că vom pune o placă memorială la locuinţa din cartierul Primăverii, al nomenclaturii comuniste de pe-atunci.

Din: Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale (în manuscris, p. 80)

Plecăm spre Jean Monet, găsim îndată locaţia lui M. Beniuc, intru pe poartă, sun, apare dna Leontina Niţelea, convenim asupra locului plăcii, repede o punem. Îi reamintesc numele meu, spune că a citit Veneticii, „m-am simţit acolo!”, ea e din Olăneşti, la 20 km de Cioburciu. Acum la ce lucrez? Eu: Ce face excelentul dvs fiu? Se va întoarce din concediu, a fost în zona Muscel. Ne serveşte cu apă de la frigider. S-a menţinut o femeie înaltă – cum s-o fi simţit micuţul Beniuc – ochioasă, acum trecută de 80 de ani. Ne luăm la revedere în pripă; revenim pe calea Victoriei la USR, descărcăm plăcile nefixate şi cei trei rămân la o cafea la grădina scritorilor, iar eu, care nu-mi asum prerogative, o tai spre metroul din Romană.