vineri, 2 decembrie 2011

ion lazu: Un comentariu pe blogul poetului Ion Murgeanu; Scriitorul zilei: Nicolae Labiş; poezii; fotografii de autor

Poete Ion Murgeanu şi prietene, mi-ai făcut nu doar o surpriză foarte plăcută, ci şi o mare bucurie spirituală prin această punere în pagină, pe blogul Dtale absentul.blog.com  a străduinţelor mele de scrib al evenimentelor de la Târg, - de data asta fiind vorba despre bunul Dtale şi al nostru prieten don Cezar. Mai mult decât oricând, am regretat aproape fizic faptul că n-ai putut veni la lansare, ca să-i fim alături nălucii poetului, când i se firitiseşte poezia.  
Mi-am amintit precedenta lansare, la Junimea, la un alt Târg, tot la Romexpo, când ai venit în ultima clipă la lansarea de către Ivănescul a poeziei Gabrielei Creţan. Se părea că lucrurile vor merge mai bine de-acum, adunaţi fiecare în parte de pe câmpul de bătaie al vieţii, nu doar al literelor. Apropierea, după despletiri, dintre cei doi foşti prieteni încă de pe vremea liceului bârlădean mi se părea de bun augur. Ne-am văzut apoi chiar la o aniversare a Dtale, Cezar era în mare formă, ne-am înfierbântat un pic, scurmând-înteţind vatra vechilor pătimiri poeticeşti. Am scris împreună, noi amândoi, acele confesiuni în dialog epistolar, prilej de rememorari ale anilor noştri de formare şi consolidare întru scris, făcându-i Domnia ta parte dreaptă Cezarului întru "păcatele tinereţii". Şi n-au mai trecut nici doi ani până la lansarea Himerei noastre, la Sala Oglinzilor a USR, în sală şi mereu coparticipativ aflându-se poetul prieten Cezar Ivănescu, aşa cum cu tresărire l-am detectat pe filmul serii, la reluare... Dar pot eu să dau seamă despre frumoasa voastră prietenie cu suişurile, cu sublimul şi învârtejirile ei temperamentale? Ai scris despre asta, când nu i s-a mai putut adresa direct cuvântul... Cum semnalam, textele au apărut în cartea adunată de poetul ieşean Daniel Corbu.

Acest foarte subiectiv corifeu critic, dl acad. E.S., se mărturisea uimit de substanţa incandescentă a liricii lui Cezar, dispus să scrie simpatetic despre. O va face?, când, cum şi cu ce efecte azi, când canonul e demult bătut în cuie şi nu interesează nici aşa mai pe nimeni. Foarte tipic este că nu l-a citit şi nici n-a referit despre Cezar la momentul cuvenit, cum spuneam. O recunoştea cu nonşalanţă - căci orice critic literar este în sinea sa tentat de efecte indirecte, poate simţind că un profil se trage din lumini şi umbre... De mirare, în preajma lui Preda fiind, care îl agrea şi-l sprijinea în fond pe poetul în afirmare. Şi care i-l va fi recomandat ca atare. Trebuie că persoana insurgentă a bârlădeanului nu va fi plăcut prahoveanului. Animozităţile cu Nichita vor fi pus gaz pe foc. Şi fapt este că, după ce-şi încheiase vorbirea şi după el poeta Gabi Creţan punctase câteva idei din Postfaţa Dsale, academicianul a revenit la microfon, un puseu de ins ce nu lasă lucrurile din mână, pe care i l-am observat mai demult, relatându-ne o secvenţă de la Mogoşoaia, pe care merită să o consemnez aici, fiind în primă audiţie, după asigurările lui E.S.: Pe lunga alee spre Palat, plimbându-se E.S. cu Nichita, numai ce zăresc de departe venindu-le împotrivă pe poetul bârlădean. Se întâmpla să fie după nişte ieşiri ofensive ale lui C.I., care în două articole succesive din nu-ş-ce reviste îl atacase pe Nichita, cu adresă directă la mama sa rusoaică. (Oricum, nu se face... Şi ce legătură ar fi de găsit între asta şi Tatăl meu Rusia? Ar trebui revăzută presa de pe-atunci. Fapt e că viitorul academician se cam impacientase, temător că va asista la o luptă corp la corp între actanţii lirici. Aflaţi de-acum la zece paşi distanţă, înfruntarea inevitabilă deci. Numai că Nichita, de departe, riidicând un braţ - ne amintim gestul lui - a stins ca pe nimic iminenta smulgere de beregăţi, strigîndu-i bârlădeanului: "Cezar, când te văd pe tine simt că am şi eu talent!"

Aproape că uitasem de jeratecul în spuză al acestei idiosincrazii între orgolioşii poeţi cărora le-am fost cumva contimporani, dar cu această ocazie mi-am reamintit secvenţa relatată de mine în Scene... despre întâlnirea mea sub seară, prin faţa magazinului Eva de pe-atunci, cu Cezar, care mi-a spus câte ceva despre încontrările sale cu Nichita. (Vezi pagina 55.) Dar mai bine ar fi să o transcriu aici:

28 ianuarie 1980: (...) Apoi în oraş, prin faţa magazinului Eva, mă re-întîlnesc cu Cezar I.; acum e foarte prietenos, se miră că mă văd atît de rar (eu: sunt geolog, lucrez în munţi şapte-opt luni pe an, etc). Îi vorbesc de Baaad, de perioada de la Piteşti, când vorbirăm prima oară. Zice: Am fost pavator, am fost boxeur, am cîntat pe scenă Ave Maria, sau poeme medievale şi poezii de-ale mele - şi asta mult înainte de Păunescu, el doar a comercializat o idee de-a mea! Despre Nichita: Eram prieteni, ne-am certat, l-am înjurat şi eu foarte tare. Am vocaţia sărăciei şi teama de a fi şef – două lucruri la care ţin! Noaptea, cînd scrie, îşi întinde pe pereţi poze decupate de prin reviste… (Şi ăsta, ca şi alde Mara + Ion Lilă!) Ar fi mai vorbit, dar eu mă grăbeam, deodată...

În cartier, deja seară de-a binelea, lună plină, doar puţin ştirbită şi umbre precis conturate pe zăpada nouă. Cer înstelat la refuz. ".

Era, cum vedem, sfârşit de ianuarie 1980. Peste nici 4 luni avea să moară Monşerul - în mod atât de suspect - şi Cezar a scris o carte despre dedesubturile acestei nenorociri. Iar după încă 3 ani ne-a părăsit şi Nichita... Ce-ar mai fi de spus? Decât că acestă nedreaptă alegere-smulgere a celor aleşi, pe noi supravieţuitorii discutabili, ne umple de indignare şi de neputinţă... 
 
Noi suntem stelele... (poezia zilei)

ion lazu: Litera mare


Nu sunt mai mult decât un rând

Într-o carte.

Litera mare e mama,

Iar literele celelalte sunt

Oamenii pe care i-am iubit

Şi faptele de care voi da seama

La trecerea de pe pământ.

Un singur rând dintr-o carte

Azvârlită departe.

Litera mare e mama.


28 martie 1983
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)


SCRIITORUL ZILEI: Nicolae Labiş, n. 2 decembrie 1935 - d. 22 decembrie 1956



Ce se poate spune, în două vorbe, despre un poet de mare talent care a dispărut, în cel mai dramatic mod posibil - printr-un accident de noapte, căzut/împins sub tramvai? Decât că este şi va fi un doliu permenent pentru lirica română, ce pare că se nutreşte mai ales din dureroase pierderi. Şi că persoana fizică a poetului fiind scoasă din scenă în acest fel crâncen, ne dăm seama - unii au simţit-o pe loc, alţii o constată după mai bine de jumătate de secol - că Poezia nu poate fi ucisă; că o dată înfiripată în matca limbii române ea nu mai poate fi ignorată, ci se întâmplă acest lucru salutar: ea se eternizează în patrimoniul naţional.

Din Himera literaturii, Ion Lazu: Din masivul Iezer-Păpuşa... la cenaclul "Labiş", pag.99-102:

...Iar pentru că l-aţi adus în discuţie pe celălalt semizeu al poeziei din tinereţea noastră, de fapt primul în ordine temporală, aşa cum l-am perceput eu, Nicolae Labiş, am să vă spun că nu aflasem de existenţa sa pînă în acea nefastă zi din decembrie 1956 cînd, adolescent încă, depăşit de exigenţele primului trimestru de facultate – pe atunci nu existau cursuri tipărite/ litografiate la nici o materie, trebuia să scriem 6 ore la rînd după dictare, ceea ce s-a dovedit prea mult pentru un băietan în creştere (16 ani şi jumătate, căci am terminat liceul de zece clase...); mă aflam internat („astenie adolescentes”, un diagnostic ezoteric, nu?) la spitalul studenţesc din strada Popov, actualmente Berthelot, în capătul străzii Luterane, cînd în camera de 4-5 paturi de la etajul doi a intrat unul dintre vremelnicii locatari, un tînăr care tot timpul se exhiba, împreună cu vecinul lui de pat - de altfel erau amîndoi studenţi la teatru şi uneori dădeau fuga la cîteva imobile mai încolo, unde am înţeles că se afla căminul lor. Un tinerel cu haz, foarte expresiv, cu faţa colţuroasă (mai tîrziu, încercînd să-l identific printre actorii de pe scenele Capitalei, mi s-a părut a fi fost vorba despre Dumitru Furdui), intră în cameră şi rosteşte din cadrul uşii aceste cuvinte năucitoare: “A murit poetul Nicolae Labiş!”


Cum spun, nu auzisem de numele lui, însă felul cum a fost rostită vestea ne dădea măsura importanţei poetului. În alte cercuri se pare că era deja o vedetă. Ciudate vremuri, şi plin de amare înţelesuri însuşi modul cum au ajuns pînă la conştiinţa unor tineri din generaţia mea veştile despre existenţa marilor noştri scriitori, inclusiv cele despre trecerea lor din lume. După ani buni, ca student, aflam că delicatul prozator Ionel Teodoreanu, fratele mai mic al lui Păstorel, a murit la coadă la pîine, pe vremea marelui viscol de la începutul lui februarie 1954. Prin ‘58 l-au repus în circulaţie pe Ion Minulescu, slătineanul meu plin de vervă; într-o seară, revenind cu cîţiva colegi de la film, spre căminul din Matei Voievod, ni s-a ataşat o doamnă mai în vîrstă, cu ochi verzi-enigmatici, fosforescenţi parcă - poate puţin ameţită, probabil o intelectuală, profesoară sau actriţă, însă nepretenţios îmbrăcată, care a sfîrşit prin a ne face o impresie puternică vorbindu-ne despre un mare poet, nouă necunoscut, şi recitîndu-ne poezii de-ale lui. (Ce-ar fi să mi se spună că era Miliţa Petraşcu?) Nu doar că nu auzisem de el, dar poetul deja murise de cîţiva ani: George Bacovia!!! Tot pe-atunci, într-o seară, în tramvai, un domn ca la 40 de ani, scund şi blond, cu ochi albaştri, plin de magnetism, ne-a copleşit recitîndu-ne dezlănţuit din Eminescu. Nu e de tot ciudat că spre nişte tineri dezorientaţi cultural precum noi, marea literatură venea prin astfel de persoane cu aer dubios, cumva declasate, împinse la marginea societăţii şi care se puneau în mişcare la adăpostul nopţii? Spun de aceea: ciudată a fost viaţa şi posteritatea marilor noştri scriitori în comunism!

Despre moartea lui Sadoveanu am aflat de la Radio, pe 19 octombrie 1961, mă aflam pe valea Cernei, la Herculane, în prima mea lună de geolog-stagiar. În schimb, despre moartea lui Blaga, în primăvara aceluiaş an, aveam să aflu abia în 1962, cînd i-a apărut, după 15 ani de ostracizare, un prim volum de poezii. Anul 1961 fusese drastic cu literele române, îi pierdusem pe cei patru mari scriitori: Cezar Petrescu, Gala Galaction, Lucian Blaga şi Mihail Sadoveanu. Aceste prea triste veşti ajungeau la mine subteran: că Hortensia Papadat-Bengescu a murit de foame; că marea cîntăreaţă Darclé cerşea în faţa cinematografului Marna. Prin anii ‘63-’64, cînd locuiam pe str. Cîmpia Turzii, actualmente Radu Porumbaru, vedeam uneori în curticica din faţa imobilului vecin un domn în vîrstă, suplu, înalt şi cu părul alb-coliliu, scriitorul Mihail Drumeş, ale cărui cărţi le citisem: Invitaţie la vals, Scrisoare de dragoste, Elevul Dima…, Cazul Magheru… Nimeni nu-l întreba ce hram poartă, poate s-ar fi speriat: era un scriitor de pe timpul burghezo-moşierimii! Nu l-am abordat nici eu. Spre ruşinea mea, şi spre scîrba acelor vremuri a-normale.

Epigramele care îl făcuseră celebru pe Păstorel circulau şi ele tot cu mijloacele folklorului, pe autor ca atare l-am putut zări prin 1964, abia ieşit din închisoare, la aula facultăţii de drept, conferenţiind despre cine altul decît George Topârceanu. Ne citea de pe nişte cartonaşe înguste, de dimensiunea unor cărţi de joc. Înalt, elegant, cu manşete albe-imaculate. Un urban, un bon-viveur, ce-ar fi avut comun un astfel de exemplar monden cu carcera? În pauză, pe holul mare de la intrare, m-am apropiat pe cît mi-a îngăduit politeţea şi l-am privit cu multă admiraţie. Voiam să ştiu dacă notase vreo poantă pe manşetele marmoreene ale cămăşii...

Acesta a fost contactul cu numele lui Nicolae Labiş, pe care abia după aceea l-am citit şi l-am admirat ca pe un port-drapel al noii generaţii. “Retraşi din peisaj de Îngerii poeziei…”. Frumos spus. Însă nu pare să fie cazul lui Nicolae Labiş, despre care există mărturii şi documente că ar fi fost considerat de Partid drept un caz pierdut, deoarece intenţiona să treacă cu arme şi bagaje în cealaltă tabără, a opozanţilor regimului. După breşa hruşcioviană, cu ecouri mai ales în lumea literară din Ţara sovietelor, propagate şi pe meleagurile noastre, dar mai ales după octombrie ‘56, cu revoluţia ungară, unde totul pornise din mediile culturale şi studenţeşti, Labiş s-a dezmeticit complet, a dat semne clare că se “desolidarizează” (un termen din Incendiatorii, nu-i aşa?) de statul poliţienesc; aduna în jurul său tineri cu aceleaşi aspiraţii, scria altfel, recita în restaurante poezii precum Doina lui Eminescu, text interzis, epurat din Operă cu zecile de ani; a cîntat la un moment dat Trăiască Regele! Pe de altă parte, umbla prin redacţii, cu noile lui poezii care îi erau respinse... Şi era pas cu pas urmărit, spionat, trădat de unii colegi de grupă, precum Gh. A., G.N... Să nu trecem peste faptul că alţi colegi de-ai lui de an fuseseră anchetaţi, unul se spînzurase în timpul cercetărilor. Un caz similar face obiectul extraordinarelor Amintiri în dialog despre care a venit vorba.

(A fost un an tensionat anul 1956, primul meu an de facultate. Ceva s-a mişcat în lumea studenţească, s-au schiţat primele proteste, primele breşe, nu numai în Bucureşti, dar şi la Timişoara, la Cluj… Ceva grav ar fi putut să se întîmple şi politrucii şi-au intensificat veghea. S-au simţit unele îmbunătăţiri în condiţiile de la cantină. În următoarea vacanţă de vară s-au făcut eforturi speciale spre a trimite în tabere cît mai mulţi studenţi. Prudenţă şi persuasiune. Am văzut eu însumi pentru prima dată marea. O revelaţie.)

În rezumat, Labiş „teribil şi onest” cum însuşi o spune, îşi asumase riscurile, căci ştia prea bine ce-l aşteaptă: “pasărea cu clonţ de rubin”. S-a întîmplat însă parcă prea repede, poate nu astfel au vrut să-l blocheze, aruncîndu-l sub roţile tramvaiului 13, în staţia Colţei. Acest amănunt cu Colţea îmi scăpase, căci încă de pe atunci circulau legende; de fiecare dată cînd treceam prin Piaţa Rosetti, în drum spre facultate, în dreptul unui restaurant Nicoreşti, (Singapore, de nu mă înşel, unde pe-atunci atâţi alţi poeţi interzişi îşi trăiau boema-sărăcia) îmi închipuiam scena de noapte: poetul Căprioarei împins de securist de pe scara tramvaiului... Eu neputincios să opresc oroarea... Poezia lui mi s-a părut de domeniul miracolului lingvistic, o ştiam pe dinafară, ca atîţia alţii din generaţia noastră. Mereu pe buze cu versuri de Labiş, de Esenin...


ion lazu: Fotografii de autor