luni, 29 august 2011

ion lazu: Prefaţa Album, V. Al zecelea sonet





Ion lazu: Sonetele verii - X.
Triunghiul erorilor

Când ai o flintă care să nu mintă,
Faimos să-ajungi numai de tine ţine,
Căci să te vadă toată lumea vine
Cum dai rateuri sau loveşti în ţintă.

Să prinzi un zece ori să tragi aiurea
Precum la poligon pifanul Mială,
O ţintă-n care-Arcaşul lui Paciurea
Săgeata-n ax împlântă, la iuţeală.

Ci vorba nu-i de-o ţintă de placaje
Ce o cărau la poligon în spate
Răcani precum Murgeanu şi Istrate
Vechi tabacheri târând prin colb cioboate.

Sonetu-i tot o ţintă de onoare,
Iar nicidecum imundă scuipătoare.

26 august 2011               Ion Lazu

duminică, 28 august 2011

ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 - XV. De tinereţe. Sonetele verii - IX.

Ion Lazu: Pocola XVI.
Dar să termin ce începusem cu colegul de cameră L. Ceva îndemânare la scris, pe teme umoristice este clar că avea. Însă nu a perseverat. Peste aproape 3 decenii, la presiunea mea a scris un text gen reportaj, m-am prezentat cu el la Flacăra şi i-a fost publicat. O dată pentru totdeauna... Succesul pe care şi-l dorea se obţinea mai lesne în mijlocul colegilor, cu micile lui pusee comice. Credea că asta e calea pentru el. Iată şi împrejurarea în care am conştientizat ceea ce probabil el deja ştia de vreme bună: Eram în excursie de studii în zona Ciucaş-Muntele Roşu, cu traversarea pe la Târlung şi revenire la Braşov, prin Zizin. S-a întîmplat că una dintre colege, Mara, şi-a rupt piciorul. Situaţie tensionată. Profesorii şi asistenţii îngrijoraţi, aveau răspunderea noastră. Şi eram în creierul munţilor, fără acces la şosea, fără posibilitatea de a anunţa pe cine trebuie...  Am încropit o targă din crengi zdravene (colega nu era chiar o silfidă) şi am cărat-o cu rândul până în prima localitate de dincolo de munţi. Cât au durat aceste preparative, L. a rămas mereu în preajma Marei şi la un moment dat, în constarnarea generală, a dat-o pe glumă. Ce va fi spus nu are absolut nici o relevanţă. Doar că toţi am izbucnit în râs, atmosfera s-a destins, a căpătat un aer de normalitate, în care mai lesne se putea observa ce e de făcut, cum poate fi rezolvată beleaua. Or, L. şi-a asumat acest rol, să o amuze pe Mara, în ghinionul ei.
A-i amuza pe ceilalţi este o aservire. Simţi o datorie faţă de ceilalţi, care aşteaptă clipa de destindere. Iar răsplata e cum nu se poate mai promptă, nemijlocită şi fără echivoc: toţi râd de ce ai spus! Am simţit pe loc că nimic din ce spunea L. nu era cine ştie ce scofală, doar chestiuni de mâna a doua şi la... îndemâna mai oricui. Îşi asumase el acest rol şi gata!  Cu scrisul i se va fi părut mult mai greu, iar succesul şi el problematic.

Prefaţa Album Pietre, IV. Sonetele verii - VIII. Fotografii din Album.


sâmbătă, 27 august 2011

ion lazu: Albumul.Prefaţa,III. Al şaptelea sonet din seria Pro-contra Murgeanu










ion lazu: Sonetele verii - VII.

Încrâncenarea

Nici implicarea să n-o-calci la blană,
Oricât e clar că fără, nimica nu se-obţine!
Cum şi maşina când conduci, e bine
Să nu vizezi extrema, să ţii seamă...

La glorie când dai năvală mare
Uiţi să te bucuri. Unii nu învaţă...
Împrejurarea că ai fost de faţă
E mai de preţ ca scopul din plecare.

Să fii în vârf, mereu la înălţime,
Cu-ncrâncenare să-ţi doreşti izbânda
E a lucra în Pierdere... Dobânda
Mai mare-i decât partea ce-ţi revine.

Decât să-şi scalzi nemulţumirea-n sucuri,
Mai bine ia-ţi răgazul să te bucuri.

26 august 2011.                

vineri, 26 august 2011

ion lazu: Album trovanţi, Prefaţa, II. Sonetele verii - VI.















sonetele verii...
Ion Lazu: E vârsta...

E vârsta, care-ţi spune de la obraz sentinţa:
Tânjire la sculare – şi nici un pic de vlagă
Să se aprindă-n vine... Şi-aştepţi o zi întreagă
Să scapi de oboseală, să-ţi mîntui neputinţa.

Ai vrea pe-un gând să stărui, să-l duci... însă fiinţa
Nu pregetă la stâlpu-i amarnic să te tragă
Cât funia-i de scurtă musai să înţeleagă –
Că n-ai cum te întinde mai mult decât velinţa.

Nimic nu-i tare-n tine – şi-ai vrea măcar Credinţa
Să-ţi întărească duhul, când trupul să-şi retragă
Hoţeşte toţi trimişii nu pregetă. Şi-o plagă
Ce-n veci nu prinde coajă îţi este suferinţa.

Deja ştii ce e Moartea, i-ai înfruntat ispita
Dacă-n juneţea primă te-a părăsit iubita.

25 august 2011                         Ion Lazu

joi, 25 august 2011

Ion LAZU: Natura sculptează, Ed. Sport-Turism, 1984. Prefata, I. Pocola-Beiuş, 68 - XV.


ion lazu: Sonetele verii - V.

 sonetele verii
Ion Lazu: Sonetul Zorzoanelor Zornăitoare

Zorleni, Zorleni... Zornăitorul nume –
ZorZoane Zuruind cu Zel pe-o Zeghe,
De-al căror Zvon n-ai cum scăpa pe-o leghe
Din Zonă de-ai Zori să Zbori în lume...

Zid Zvelt din Zero până la Zenit
Dând Zor Zorelelor din Zori să-şi Zică
Din Zguri: De Zece Zile ne e frică
La Zor să nu ne ia Zorilă-n răsărit.

Zorleni! Zorzoane Zuruind pe-o Zeghe
Ce Zice-se că-n Zale se preschimbă
Spre Ziuă, când vei Zace Zob de veghe
Vrând să-renvii o Zoroastră limbă,

Murgeanu ce-n amurg îşi mână murgul
Zorlean, dă-i Zor! Zări-vei Demiurgul!

24 august 2011, Ion Lazu

miercuri, 24 august 2011

ion lazu: un text pentru Marin Ifrim. Sonetele verii - IV

comentariu pe blogul lui LIS

Rar mi-a fost dată bucuria de a citi un text mai echilibrat şi mai percutant, tăiat din linii fără cusur, precum cel al dlui Marin Ifrim, căruia poate am să-i trimit pe e-mail un text mai rotund. (Căci lăudându-i-l dnei Passionaria, mi-a dat adresa Dumnealui.) Şi atunci, purtându-se discuţia între doi oameni aşezaţi, fără ţâfne (urăsc asta, consumă enormă energie din partea celor din preajmă), să o luăm pe rând:
1. În textul Dvs citim „pietre litice”. Eu am intrat pe „adioletea” şi am găsit chiar în primul paragraf „paste litice”. Din răspunsul de mai sus ar reieşi că dimpotrivă, pietre litice este opţiunea nestrămutată a lui IGh...
2. A dispărut tăbliţa? Când? Şi cât timp va fi stat acolo, cu anii, până s-au scârbit localnicii? Iar ce vreau să fie clar între noi este că tăbliţa a rămas pe blogul IGh., şi nu întâmplător este încă acolo, deci nu pentru că ar fi pus  tăbliţa „la supărare” şi s-a răzgândit, ci de pe gard a scos-o presat de masse. (Afară e spoit gardu...) Iar dincoace, pe blog, o ţine în continuare, deşi era mai lesne de Deletat, nu? Or, din câte ştiu eu despre IGh., ciudăţenia sa e „tare cu-nţeles”.

marți, 23 august 2011

ion lazu: Al treilea sonet din seria Sonetele verii

sonetele verii
Bag-seamă...

Sonetele nu ies bătând pe taste
Şi completând trei strofe şi jumate
Cu vorbe-plevi, cu furca adunate
Pe aria românei limbi prea vaste;

Nu ies nici cu ţepuşa pusă-n coaste,
Nici cu-nghiontiri în pripă, pe la spate,
Cum nu aduni sentenţe, pe-nserate
Din tigva celor ce-au trăit la Oaste...

Că ies din taste doar voroave proaste
Să-nproaşte broaşte din băltoace plate,
Cum inşi peltici şi babe deşelate
Îngână-nţelepciuni că viaţa iaste...

Nu ies sonetele lovind în clape.
Sub ele Inefabilul nu-ncape.

23 august 2011.           ION LAZU

ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 - XIV. Un text pentru LIS: Pietre, Paranormal... Al doilea sonet din seria Sonetele verii

ion lazu: Pocola XIV/23 aug.2011.

Cu o bună parte dintre dragii colegi de studenţie aveam să mă revăd în toamna respectivă, la întreprinderea unde fusesem repartizaţi. Iar de unii practic nici nu m-am despărţit, căci a fost să facem, imediat după repartiţii, cele 2 luni de armată, la Caransebeş, într-un regiment de infanterie – nu meritam mai mult, numai buni să executăm salturi înainte pe faimosul câmp de instrucţie din lunca Ardeoanelor, unde ofiţerii pe puncte, ştiind ei bine cu cine au de-aface, mai corect spus pe cine au ocazia să şmotruiască/asuprească/umilească, nu au ratat prilejul să-şi verse pe pifani tot năduful lor cazon. Căci noi plecam peste 2 luni, nu-i aşa?, ei însă aveau să putrezească acolo, în cizmele garnizoanei... Am răbdat şi am supravieţuit, ca să nu spun că unii colegi s-au mai rotunjit oleacă – scăpaţi de grija terorizantă a examenelor şi poate nepunând la inimă câinoşenia gradaţilor, care pe mine mă umplea de scârbă...

luni, 22 august 2011

Ion Lazu: Uneori. O descoperire? Un sonet din seria Sonetele verii

Ion Lazu: Uneori
Lui Aurel Gagiu
Prin sufletul nostru nu se mai vede
Ca printr-o fereastră prea veche.
Te uiţi uneori şi nu-ţi vine a crede -
De parcă-ai privi cu-o ureche.

Prin sufletul nostru nu se mai trece
Ca printr-o uşă bătută în cuie;
Ajungi uneori ca lângă-un perete –
Ai trece dincolo, dar trecere nu e...
1968, Pocola-Beiuş
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)


Ion Lazu: O DESCOPERIRE?

Sunt scriitorul Ion Lazu, fost geolog, autor printre altele al unui album de artă privind concreţiunile grezoase numite şi trovanţi, în care album am introdus un eseu despre frumosul din natură, înclusiv despre pietrele misterioase, camee, etc.. Am privit cu atenţie suprafaţa plăcii circulare de marmoră încastrată pe piatra tombală a lui Leonardă Da Vionci şi mi se pare a fi desluşit o grafie ce ar sugera Cina cea de taină, operă a aceluiaşi genial florentin.


duminică, 21 august 2011

ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 - XIII

ion lazu: pocola - XIII

Să mă fi destăinuit bătrânei mele gazde din Pocola? E vorba desigur de inimoasa dada Caterina, spre care mergea întreaga mea simpatie, căci oricum celorlalţi nu le-aş fi făcut seamenea onoare. Sau măcar, în loc de o prezentare detaliată a principalelor aspecte, să-i fi sugerat bătrânei în ce situaţie mă aflam? Nu am schiţat nici un singur pas.  Din convingerea că buclucurile mele, odată spuse, îşi vor pierde din gravitate? Aş spune că mai mult mă ţinea în loc caracterul lor dureros. Aflând în ce ape (nefavorabile) mă avântasem, şi nereuşind să-i explic motivaţiile acţiunilor şi opţiunilor mele, ce ar fi însemnat ele pentru dânsa? Nişte dificultăţi în plus, ca oricare altele, printre altele, de care şi aşa îi era capul plin.  În schimb deconspirarea lor le-ar fi banalizat în ochii mei, simţeam asta. Dacă nu cumva mi le-ar fi făcut de neînţeles mie însumi...

ion lazu: Teritoriu

Ion Lazu: Teritoriu
Tot ce putem şti despre celălalt
E o bănuială mai adâncă, mai
Persistentă – o intuiţie 
potenţată
De dorinţa noastră expresă
Ca lucrurile să stea chiar aşa
Cum am bănuit.
Aici trăieşte iubirea.

 cca 1966

sâmbătă, 20 august 2011

Ion Lazu: Baladă pe râu. Pocola-Beiuş, 68 - XII.


Ion Lazu: Pocola XII, 68

Posibil ca unele lucruri să se repete aici, căci nu am scris de la un capăt la altul o poveste pe care doar s-o fragmantez la postare, ci scriu direct, de la o zi la alta. Când spun „unele lucruri””, mă refer desigur la repetarea unor fapte, scene şi împrejurări – ce vor fi eliminate (promit!) la redactarea finală - , căci în privinţa repetării ideilor nu-mi fac probleme, eu fiind dintre scribii care spun ceea ce ştiu, şi nu au decât un obiectiv: să golească sacul, iar nu dintre ceilalţi, mai sofisticaţi, mereu inventivi – laudă lor!, este o manifestare a creativităţii umane, invidiabilă. Ci eu spun şi spun ce mă doare pe mine, o ţin una şi bună, de la un capăt la altul...

vineri, 19 august 2011

ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 – XI. Asemenea.

  ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 – XI.

 Acum, lucru foarte de-nţeles, ştiu mai multe despre asta: unii oameni, mai ales în adolescenţă şi în prima tinereţe,  simt un ce-talent, o înzestrare ce-i diferenţiază, o înlesnire–îndemânare deosebite, faţă de cei din jur – acest lucru le dă o îndreptăţire: să aspire la o afirmare rapidă – am vorbit despre talentul care izbucneşte pretimpuriu şi a cărui principală trăsătură este chiar această încredere în dar, în har, iar respectivilor "aleşi" nu le mai rămâne decât să dea curs imboldului de a se face fără întârziere cunoscuţi, de a se afirma printre cei de-o seamă şi în societate drept oameni talentaţi, demni de admiraţia şi respectul, de recunoaşterea explicită şi entuziastă a semenilor. Pe când cei mai mulţi dintre tineri pur şi simplu simt că nu-i îmboldeşte vreo chemare artistică, încă mai puţin una spre inventică, ştiinţă, cercetare etc – şi atunci se concentrează cu toţii pe concurenţă, pe  râvna de a se plasa cât mai convenabil printre cei de-o seamă. Dar să nu-i uităm nici pe cei, mai puţini la număr, care  trăiesc o adolescenţă tulbure,

Ion Lazu: Pocola-Beiuş, 68 - X; Rană; un comentariu pe blogul LIS

Ion Lazu: Pocola X.
 
Vai mie! Cât de mult m-am abătut de la tema ce-mi propusesem iniţial, şi de care reuşisem să mă ocup preţ de 9 reprize. Era vorba să mă concentrez pe rememorarea campaniei geologice din anul 1968, deci de acum mai bine de 4 decenii. Sigur, o justificare de ochii lumii ar fi că am fost “deturnat” de la subiectul propus/promis de câteva subiecte din stricta actualitate, care şi ele trebuie să-şi găsească locul pe un blog de “Consemnări…”
Însă de fapt sunt eu însumi mirat-intrigat că nu reuşesc să atac frontal chiar problema mea

miercuri, 17 august 2011

Ion Lazu: O misivă către LIS, la Pontul Euxin. Sonetele de la Neptun

O misivă către LIS

Poete LIS, sunt foarte bucuros (şi îţi mulţumesc sincer) că n-ai ratat „aventura” ce-ţi sugerasem, că astfel ai dat de cele două cazemate pe care ţi le-am semnalat (puteau să pară simple invenţii, nu?), intrigat şi totuşi nu prea tare că nu ştii de ele, constant oaspete la Neptun, unde, repet, eu am ajuns o singură dată... Nu le ştiau defel vajnicii Istrate şi Murgeanu, alţi fervenţi ai Vilei Zaharia Stancu şi cu mare greutate i-am târât într-acolo. Am prin casă câteva poze de la Cazemată (ar fi caznă mare să le caut, pierzând ore, dacă nu zile...), făcute cu aparatul lui G.I., eu neavând pe-atunci. Poate să pară chiar ciudat, la pasiunea mea pentru arta fotografică, dar adevărul este că am trăit totdeauna la limită şi nu mi-am permis multe, la vremea lor (aparatul foto cu care m-a dotat Întreprinderea geologică, necesar în meserie, l-am predat în mai 99, când cu ieşirea la pensie); nu ştie de acele cazemate nimeni din staţiune – şi cred că nici nu-i interesează.

marți, 16 august 2011

ion lazu: un comentariu pe blogul LIS; Iar toamnă...; Scriind din mers


...Cam bănuiesc eu ce vrea să acrediteze Bădiţa (Mister? Monseur?) Culai ot Cheatra, şi „unde bate vorba lui.” Vrea să spună că subsemnatul nu voi fi trecut prin sute de sate, printre mii şi mii de localnici, peste tarlale şi imaşuri, printre copaci şi păsăret şi alte gângănii şi lighioane, fără să mă fi ales cu ceva din asta, fără a fi de-acum capabil să dau seama despre cele ce-am văzut şi pătimit şi.  Binevoitoare acreditare. Iar cu ce m-am ales din toate ale vieţii abia rămâne de văzut.
Ceea ce se vedea însă de la orice distanţă după drumuri de-o zi peste haturi, hăţişuri ş.c.l. erau pantalonii mei înţesaţi de ciulini, spini, turiţă, scaieţi, rugi, mohoare... În aşa fel că aveam parcă nişte carâmbi trainici-protectori, numai din ceea ce se agăţa de mine, bătucindu-mi pantalonii, sudându-i de ciorapi şi ciorapii de bocanci şi de pielea cea vie. Cu asta mă alegeam, în mod sigur şi fără excepţie. (Mă mir de aceea foarte tare când văd la TV inşi plecaţi în lungi expediţii, numai în pantaloni scurţi. Cum vine asta?! Poate prin dunele Saharei, nicidecum în România noastră mănoasă, a-tot-roditoare.) După cale de-o zi prin cele mai nebănuite pustietăţi (unde sunt de găsit râpile, aflorimentele etc), când ajungeam în vreun cătun, nu mă mai simţeam defel un dom-inginer simandicos, de la Bucureşti, ci un ins care a răzbătut prin toate ascunzişurile şi inconvenientele-penitenţele acelei zone. Un egal de-al localnicilor.

luni, 15 august 2011

ion lazu: lui LIS, la Mare; La Cazemată.

15 aug. 2011. Către LIS
La Mare de 4-5 zile şi relatând de la "faţa locului", înspumată…, sunt tare mirat, poete LIS că te mişti doar între Amfiteatru şi fosta casă C., în schimb nu sufli un cuvinţel despre Cazemată. Se poate!? Nu ştii ce-i aceea? Au detonat-o? Oricum, a fost pasiunea mea în cele 2 săptămâni la Mare, cu burse extrasezoniere (deci într-un octombrie, o toană de-a Conducerii USR, iute reprimată - era în 2006, văd din scripte...)  Cum să explic? În sus de staţiunea Neptun, către Costineşti, plaja se tot îngustează, faleza râpoasă, cu ceva ostil în ea, se apropie de ţărm, ultimativ - şi chiar acolo, în punctul strategic, s-a înşurubat, pe vremuri care ne temeiniceau istoria, o Cazemată, direct în stâncile ce acolo reapar din substrat - totul se explică, geologic vorbind etc. Cazemata e... o cazemată, din beton armat, cu ziduri groase de vreun metru şi, fireşte, are două ferestruici-ambrazuri spre Mare, pentru supraveghere (dar şi ca să se poată trage cu mitraliera în inamic), acoperind/baleind întreaga ieşire spre Mare.

duminică, 14 august 2011

ion lazu: despre prigorii

Ion Lazu: Despre prigorii

Cel mai înalt lucru din viaţa mea
Este cerul de vară.
De-acolo uneori disloc cuvinte
Şi nimeni nu pare să-mi stea împotrivă.
De data asta prigoriile, draga mea.

Acestă păsări ale verii,  se spune
Beau apă numai de pe aripi
când se-ntâmplă să plouă.

sâmbătă, 13 august 2011

ion lazu: Zilele oraşului Râmnicu Sărat; In taina




Poeţi din toată ţara la Zilele oraşului Rm.Sărat 2011
În această sâmbătă de dinaintea Sfintei Marii, din faţa Muzeului Literaturii Române a pornit spre Rm. Sărat un grup de scriitori, sub bagheta reputatului poet şi traducător Radu Cârneci, cetăţean de onoare al târgului de la Curbura Carpaţilor; în microbuz, poeţii: Gheorghe Istrate, Ion Murgeanu, Victoria Milescu, Monica Mureşan, Mariela Mitruţă, octogenara Veronica Bârlădeanu, traducătoare din maghiară, Florentin Popescu, Emil Lungeanu, Mihai Antonescu, Petru Solonaru şi graficienii Tudor Meiloiu şi Neculai Hilohi.

vineri, 12 august 2011

schimb de mesaje Lazu - LIS; Plisc

 Ion Lazu to liviu.stoiciu
 (despre Costi Stan, între noi...)
Dragă poete LIS, am postat pe noul meu blog nou o consemnare despre despărţirea de Costi Stan. Pe blogul meu am plasat şi cca 10 fotografii cu CS, în principal de la Clubul de proză al ASB. Iar ce n-am mai scris pe blog, căci prea mă lungisem, este că astăzi la orele 11:10 când am ajuns la USR, spre scările de la intrarea în Casa Monteoru se adunaseră vreo 20 de scriitori, iar peste nici 10 minute  oamenii de la Servicii funebre scoteau sicriul, căci slujba cu preoţi nu s-a mai ţinut aici, cum ni se spusese ieri, ci participanţii au fost într-un microbuz şi alte maşini, pentru deplasare la cimitir (probabil Andronache?)
I-am notat dintre cei prezenţi pe invitaţi Ştefan Dimitriu, cu care aranjasem de ieri, pe Dan Cristea, Paul Dugneanu, Paul Vinicius, Radu Aldulescu, Ion Tabacu, Ştefan Mitroi, Emil Lungeanu, AM Baros,  D.A. Doman şi Mircea Bârsilă, ambii veniţi de la Piteşti, Ştefania Coşovei, pe Lucian Chişu, care tocmai plecase, dar şi pe Carolina Ilica, venea în grabă dinspre Romană, după ce ieşisem din curte... Trei-patru persoane nu-mi sunt cunoscute decât din vedere.  Spre casă m-a adus cu masina lui poetul  Florin Costinescu, el deja fusese să-i aducă un ultim omagiu lui Costi Stan. Devotat, Lazu

joi, 11 august 2011

ion lazu: adio, costi stan ! Într-un om sunt cuvinte (elegie).

ion lazu: adio, costi stan !

Astăzi a fost condus pe ultimul său drum scriitorul Constantin Stan, preşedintele Secţiei proză a ASB.
Stefania Colovei, Ioan Cărmăzan, Costi Stan
Ieri, miercuri 10 august, la o oră a începutului de după-amiază şi pe o părere de ploicică în tatonare, abia  schiţându-se din cerul neguros precum al unui noiembrie ostil, m-am prezentat cu flori galbene la USR, unde aflasem de pe blogul LIS că a fost depus Constantin Stan, răpus de cumplita boală din ai cărei cleşti nu există scăpare... Acolo, în holul ce cu vremea şi-a pierdut orice boierie, catafalcul închis, pe nişte suporturi metalice aurii-strălucitoare; câteva persoane feminine în mare doliu, din familie şi trei patru scriitori. Nici o floare pe sicriul lustruit, doar un portret veghind la capătul raclei, sub un bec în formă de lumânare; alte lumânări, acelea de ceară, arzând pe-o măsuţă dinspre uşa bibliotecii; aşa că m-am strecurat spre o masă din colţul drept al marelui hol şi un domn mi-a preluat florile, depunându-le în spatele unor coroane sprijinite; am spus coroane, cred că la acea oră era doar una.
M-am întors către sicriu, l-am văzut închis-etanş, m-a fulgerat ideea că prietenul nostru deja nu mai este aici!..., să-l vedem, să spunem o rugăciune cu ochii pe chipul lui, al ultimei sale înfăţişări printre oamenii care au însemnat ceva în viaţa lui – şi poate de aici, de la absenţa de la propria despărţire, să mi se fi declanşat un puseu de plâns irepresibil. Este acel plâns pe nepregătite, despre care nu ştii că va să vină, îţi ţâşnesc lacrimile direct pe obraz şi trupul întreg îţi este zguduit de convulsii. Duci în neştire mâna la gură, te răsuceşti cu spatele, neînstare să faci faţă momentului. Tot în acest fel şi fără să-mi pot veni în fire, m-am deplasat până în celălalt colţ al holului - , aşteptând să-mi treacă plânsul şi totodată ştiind că asta este / asta a fost! adevărata mea despărţire de Costi Stan, despărţirea definitivă dintre două suflete, pe astă lume...  
Ştefania Coşovei, Ioan Cărmăzan, Constantin Stan
Mai târziu mi-am luat seama, am privit în jur, l-am identificat pe Dan Cristea,  întors spre un tânăr înalt, suplu, cu păr castaniu-lung spre ceafă, căruia îi şoptea ceva – am bănuit a fi vorba de fiul lui Costi.  Pe bancheta de pe cealaltă latură, bărbosul înspicat Aurel Maria Baros cu încă un prozator, al cărui nume îmi scapă, iar altul, ce stătuse pe bancheta de pe această latură tocmai se îndrepta spre uşă.  Cu amânări, m-am apropiat de racla lucioasă, cu aerul ei înşelător de lucru foarte bine făcut, am pus degetele pe marginea ei, cum se obişnuieşte, ca o ultimă atingere, simbolică, poate năzuind o transmitere de energii ori de mesaje consumându-se deja în alt sistem de coordonate.  Am privit fotografia lui Costi, făcută din câte mi-am dat seama chiar aici, la USR, probabil în holul de sus, de cine ştie ce coleg iscusit fotograf, în antractul vreunei şedinţe de Consiliu. Nelipsita, emblematica jachetă albastră din material de blugi şi pe dedesubt o bluză gen sportiv cu câteva litere imprimate, ivindu-se pe jumătate de sub rever. Am adăstat câteva momente, cât să ne spunem totul, eu şi Costi - prezent cum se crede încă în preajma trupului, ceva la modul rezumativ, în loc de multele cuvinte devenite inutile; apoi m-am retras, căci se apropia DC. Întristat până dincolo de fiinţă, a pus palma mâinii drepte pe capacul raclei, cum ar fi în zona inimii, de-acum zidită în nemişcare, la capăt de linie, a lui Costi – cu un abandon de sine care mi s-a părut că înseamnă: Ştiu ce urmează. Aşteaptă doar...

Am mai stat un timp, în astfel de împrejurări plecarea se goleşte de sens... a apărut Valeriu Râpeanu, mai târziu şi Paul Dugneanu, iar ceva mai apoi s-a dirijat pe lângă doamnele din familie un bărbat pe care l-am văzut numai din spate, coborând spre maşina care îl aştepta în capul scărilor.                                              PeConstantin Stan l-am cunoscut abia în ultimii câţiva ani. Până la Evenimente, nici nu se prea punea problema, eu menţinându-mă la periferia vieţii literare, în primul rând pe seama unei timidităţi rebarbative şi apoi datorită faptului că, geolog terenist fiind, eram mai tot timpul plecat din Capitală. Sigur, prin anii optzeci, dar mai cu insistenţă după 1990, când toată structura socială a sărit în aer, inclusiv osificata rânduială a ierarhiilor din structurile pecerista ale Uniunii noastre, generaţia optzeci fiind „pe val”, faima lui CS a ajuns şi până la mine, căci mereu prenumerat printre primele 5-6 nume ale generaţiei sale „în blugi”.  S-a întâmplat însă că nu i-am citit nici o proză, iar despre prestaţia sa jurnalistică ştiam tot din auzite, prins eu însumi în vârtejul angajării civice, de unde până la 50 de ani absentasem cu desăvârşire din lumea presei. Cândva l-am identificat pe prozatorul de top CS şi ca persoană şi de reţinut este doar faptul că la întâlnirile noastre pe stradă nu s-a întâmplat nicioadtă să nu mă privească în ochi, cu maximă seriozitate, fie că nu ne salutam sau trecusem deja la un salut care încerca să suplinească lipsa comunicării propriu-zise.  Abia când a devenit şeful secţiei Proză a ASB am intrat în contact, mai precis la Clubul de Proză, de CS iniţiat şi condus cu maximă abilitate şi competenţă  în aceşti 3-4 ani din urmă. Am putut desluşi în lunganul filiform însă fibros, mereu lansat cu paşi largi spre vreo ţintă ultimativă, chiar cumva adus de spate, cât să-ţi fie limpede că vrea să ajungă mai repede la ţinta sa de moment, tăindu-şi drum prin aerul parcă obstrucţionist cu braţele, dar până la urmă şi cu carena nasului proeminent, am putut descoperi, zic, în scriitorul C.S. pe unul dintre cei mai frenetici militanţi ai breslei scriitoriceşti, mereu cu proiecte, cu iniţiative care să scoată din neatenţia generalizată pe confraţii de suferinţă literară, creaţia originală românească. N-aş exagera spunând că avea cultul menirii scriitorului în această societate aflată în vădită dezafectare. 

La Clubul de proză venea cu 5-6 sau mai multe cărţi pe care le prezenta, fie că dădea citire unor concise cronici, pe care le publica apoi în Luceafărul de dimineaţă, fie că făcea nişte cronici vorbite, mai succinte, cu aerul improvizaţiei, însă probând o neobişnuită pătrundere a textelor analizate.  N-ai fi vrut să pierzi o silabă din ceea ce cu sagacitate spunea CS despre cărţile citite, nu puţine şi foarte diferite. De o astfel de cronică vorbită s-a bucurat şi romanul meu Veneticii (500 pagini), 2009, aflat la a treia ediţie.  În doar 3-4 fraze bine forjate, CS afirma că romanul meu „este, din toate punctele de vedere, cu mult, dar cu mult mai bun decât...”  – şi aici dădea numele romanului care a fost desenat Cartea anului. Cronicheta a apărut cu promptitudine în Luceafărul. Teribilă surpriză şi benefică relaxare, numai cine nu este autor nu a trăit astfel de momente privilegiate, când simţi că n-ai trudit în zadar o viaţă de om... Însă chiar mai mult decât această prezentare admirativăm- fără echivoc a romanului meu, aş putea spune că m-a umplut de mândrie celălalt semn neîndoios de preţuire din partea scriitorului dar şi a omului CS, care tot pe-atunci mi-a spus doar atât: „Ar fi bine să ne vizităm!”  Nu ştiam nici până acum, când LIS a pomenit de un fiu al lui CS, absolut nimic despre viaţa particulară a optzecistului CS. Cu alura sa de haiduc )al ideilor literare temerare!), cu veşnica-i taşcă pe umăr, în care ai fi putut jura că se află tot ce deţine mai important în acel moment al vieţii sale, taşcă cumva metafizică (extensibilă peste fire) din care extrăgea cele 5-10 cărţi pe care se hotărâse să le prezinte, şi la plecare mai îndesa întrânsa cam încă pe-atâtea cărţi, alte multe manuscrise listate etc etc, aşa că mi l-am închipuit pe CS, poate idealizând oleacă, dedicat trup şi suflet numai şi numai scrisului său şi literaturii în general (vorba lui Nichita: "Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală.") Iar mai simplu spus, nu ştiam nimic despre o familie a sa, subsemnatul fiind un ins care nu se bagă în sufletul amicilor din literatură. De aceea, invitaţia de a ne vizita, dincolo de aspectul onorant se însoţea de această plăcută surpriză. Nu am ajuns să fructific invitaţia prietenească, am participat în schimb la lansarea romanului său Gde Buharest şi am primit un autograf care sunt convins că trece dincolo de  formulările conjuncturale: „Domnului Ion Lazu, cu preţuire şi admiraţie. CS.”

Ultima dintre fotografiile postate în acest moment dramatic al despărţirii de Costi Stan, un talent net şi un om realmente cum rar am întâlnit într-o viaţă, i-am făcut-o la Casa N. Titulescu. Atunci l-am prezentat Lidiei pe noul meu prieten, cum începeam să nădăjduiesc. Or, aseară, comunicându-i teribila veste a dispariţiei lui CS, numai ce-o aud: „Ce mare păcat! Mi l-ai prezentat la Casa Titulescu. Omul cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată!”... Oricât eram de răvăşit, nu se putea să nu-mi dau seama că Lidia mi-l evocase într-un mod magistral, prin trăsătura sa cea mai specifică. Şi, într-adevăr, acest chip de o nemaipomenită expresivitate, pentru care orice actor avea de ce să-l pizmuiască, cu trăsături energic stilizate, coborând din pomeţii înalţi spre o bărbie cumva retrasă şi sprijinită pe un foarte proeminent omuşor, beneficiind în plus de o cicatrice la vedere pe obraz, care sporea mesajul bărbătesc, acest chip cumva ciudat în lipsa lui de armonie, avea privilegiul unor ochi imenşi-verzi, care se placau nemijlocit pe faţa interlocutorului, cu o gravitate extremă, ultimativă. Şi, la un moment dat, însă nu prea curând (totul având o limită a nervilor supraîntinşi), brusc survenea lumina nesperată a unui zâmbet atât de uman, că se constituia într-un hotar – între ce fusese lumea mai înainte şi ceea ce devenea ea acum, sub căldura umană(sărbătorească!) a zâmbetului lui Costi Stan. Dacă printr-o minune, căci altfel cum?!, din vestonul său devenit celebru, trupul său filiform ar fi dilatat pe neprevăzute o structură musculară care ar fi explodat textilele, sau altceva de acest gen s-ar fi produs, poate că totuşi nu aş fi fost atât de surprins, ca atunci când Costi Stan, brusc, declanşa acel zâmbet al său, supremul spectacol au unei interiorităţi ce se menţinuse prea mult timp în ascundere...
Ion Lazu

























Ion Lazu: Elegie
           
             lui Constantin Stan, in memoriam

Într-un om sunt atâtea cuvinte
Câte-ntr-o ţară.
Ce va rămâne dintrânsul
Când va să piară?

O piatră mare la cap,
O buturugă în rest
Şi patru crengi.

Iar printre păsări, pe sus
Cântătoare,
Un tril în plus.

Desluşi-se-va oare? 

Într-un om sunt atâtea cuvinte
Câte-ntr-o ţară.
Când omul moare
Cuvintele rămân afară...

vara 1965, Grozeşti-Oituz

miercuri, 10 august 2011

ion lazu: Daniela Sitar-Tăut - triplă lansare la Casa memorială Rebreanu-Minulescu


Consemnare.
În această seară cu ploi benefice la jumătatea unei veri mai permisivă totuşi decât precedentele, am fost „oaspeţii lui Rebreanu” la Casa memorială din preajma Cotrocenilor, la invitaţia greu de refuzat a istoricului literar şi custode Corneliu Lupeş, care a moderat o întâmplare literară plină de consistenţă: lansarea a nu mai puţin de trei cărţi ale dnei Daniela Sitar-Tăut, critic literar, lector de limbă română la Universitatea din Bratislava, unde fiinţează o catedră de literatură română încă din 1922, şi care, la momentul cuvenit i-a onorat cu titlul de Doctor honoris causa pe Nicolae Iorga şi pe Nicolae Titulescu.

marți, 9 august 2011

ion lazu: pe deal; nopţi de sânziene

ion lazu: Pe deal
Acum când streaşina şi copacul sunt una
Şi lespedea săltată pe izvor
Pare-un mormânt ca toate celelalte

Casa celor cu numele Seară,
A gazdelor mele ce-şi simt carnea
Secându-le pe ţeava oaselor
Şi-a fiicei lor ce-n pântec
Plodeşte-un testament
Şi-a ginerelui care de pe-acum
A pus gând fetei din vecini

luni, 8 august 2011

ion lazu: Elegie

ion lazu: Elegie I

Calul uitat în pripon a ajus la ţărână.
Zile şi nopţi s-a-nvârtit retezând împrejur
În şesul cu iarbă la greabăn o zare puţină
Sau o râpă cu malurile verzi, cum apare acum.

Târziu. Şi copita nici ea nu mai scurmă
Ţărâna, proptită-n poiana albastră de sus.
La cap îi mai flutură alb nechezatul din urmă
Şi firul de iarbă îi creşte în ochi, nesupus...

Pocola-Beiuş, 68
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)

ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 - IX


 ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 - IX
Poate pornind de la sugestia satului din proximitate, schiţând o aglomerare de aşezări umane (dar şi a satelor de dincolo de Criş, ca nişte burguri în miniatură), să-mi fi venit ideea asemănării dealului Piatra Pietranilor cu un Acropolis? -  desigur fără ...polisul respectiv. Iar în fapt, calcarele dolomitice din care este alcătuit dealul cu pricina (aparţinând structural Codrului Moma!), trimiteau şi ele cu gândul la platoul calcaros din inima Atenei antice/eterne. Fireşte, Atena ca atare lipsea cu desăvârşire din ecuaţie, erau în preajmă, cum spun, doar cele trei patru sate ardeleneşti care acreditau mai degrabă neclintirea în timpul istoric – suspendarea într-un Ev-mediu fără determinare.

duminică, 7 august 2011

ion lazu: Obişnuita curgere

ion lazu: Obişnuita curgere

Zilele mi se continuă domol
Pe o îndârjire tulbure, ca de nămol.


Între maluri apa, ca un obicei -
De atâta curs rămâne-n urma ei.


peştii se ridică pe curent
Pietrele înşeală un proverb,


Iar între solzi şi feldspatul din piatră
Se-aprinde câte-o rimă dintr-odată.

Pocola-Beiuş, 68

ion lazu: Pocola-Beius, 68 - VIII

ion lazu: Pocola - VIII
Pentru o escapadă la Piatra Pietranilor mă echipam ca pentru oricare ieşire pe teren: bocanci, rucsac, ciocan şi toate celelalte. O gustare sau doar un fruct, dar şi apă de băut, pentru că aveam să stau câteva ore într-un vârf stâncos, sterp... Creioane şi carnete, totdeauna pregătite – să fie acolo.... Nu le spuneam nimic gazdelor, dar oamenii înţeleseseră deja că am făcut o pasiune pentru acel ţanc inospitalier, răzleţit tocmai la mama naibii, bătut ziua întreagă de soare şi de vânt, şi unde nimeni n-ar fi avut ce căuta, dacă nu i se pierduse cumva vreo vită. Îi va fi mirat sau nu faptul că mă avântam la distanţă aşa de mare de casă, la o oră a după-amiezei când localnicul îşi pune sapa sau coasa la spinare şi se trage spre vatra satului, spre culcuş.