duminică, 6 noiembrie 2011

Piesa Despre iubire la om; scriitorul zilei: Mihail Sadoveanu; poezia zilei

ion lazu: note despre piesa... Despre iubire la om

Aseară foarte târziu, de la 21:30 până după 23:30 (încât am pierdut ultimul metrou şi a trebuit să revenim acasă cu un autobuz de noapte), am văzut la Teatrul Naţional  piesa Despre iubire la om,  jucată de actori de la Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov, în regia lui Alexandru Dabija. O piesa foarte bună, subiect tulburător şi punere în scenă simplă, funcţională, jucată strălucit de cei trei actori tineri braşoveni, despre care nu ştiusem o iotă până acum.
De fapt nu ştiusem nimic nici despre piesă ca atare. Am intrat în ultimul moment, lume multă şi Lidia s-a plasat în altă parte a sălii (avea invitaţie), iar eu în al doilea rând (bilet plătit!), toate scaunele fiind de fapt plasate pe cele patru laturi ale scenei, într-o Sală mare a TNB aflată în reparaţii - şi mai ales neîncălzită. Biletul luat mai de mult, însă n-am binevoit să văd despre ce e vorba (toate datele sunt pe net acum!), m-am bucurat de cadoul Lidiei, neobosită de când cu Festivalul de teatru. Iar programul de sală fiind la ea, abia la sfârşit am aflat marea surpriză: asistasem la o piesă "trasă"/adaptată de Nicolae Rus după povestirea Marfă vie de A. P. Cehov.  O lacună şi o disfuncţie, s-ar zice, când de fapt a fost o experienţă cu deosebire interesantă. 
Vedeam piesa în desfăşurare şi tot timpul mă miram  ce e cu ruşii ăştia - văzusem acum vreo săptămână piesa Insemnările unui necunoscut, după Dostoievski, văzusem tot în seara de ieri o parte din Platonov, după Cehov, jucat de o trupă maghiară pe scena de alături, de la teatrul de Operetă - şi acum eram uimit să văd iar o piesă rusească: trei personaje evoluând pe o punte de lemn, vălurită, dar şi printre siluetele a nenumăraţi mesteceni albi, tineri, vibratili, aproape muzicali... Melancolici, serafici, buni conducători de sentiment. Ei înşişi parte integrantă a acţiunii, oricât ar părea de forţată afirmaţia (Scenografia Cosmin Ardeleanu).
O pereche tânără, însă el un om prea-comun, obişnuit şi frumoasa lui soţie "evreică până-n măduva oaselor", după cum se recomandă, actriţă, persoană  nevricoasă, instabilă, răscolită de elanuri neînţelese, de care se ţine scai un bărbat, acesta medic, îndrăgostit de actriţă, practic dependent de ea - şi care o convinge pe Liza  (Iulia Popescu) să-şi abandoneze soţul - familia de fapt, căci au şi un copilaş, pe Serioja, doar bănuit în viaţa scenei, despre care se vorbeşte, sau este zărit de departe, i se fac semne etc, dar nu apare fizic, anume pentru a lăsa să se vadă mai bine evoluţia celor trei personaje. Nu se întîmplă mare lucru, de fapt (în afară de faptul că personajele îşi joacă viaţa fără farafastâcuri, mereu cu inima în palmă...), insistentul amorez Grişa (Demis Muraru), care a intrat ca amant în viaţa familiei, o determină pe Liza să-l părăsească pe anodinul Vania şi să-l urmeze în Crimeea, unde medicul are o vilişoară. Dar deja avusese loc o confruntare între cei doi bărbaţi, practic Grişa i-o smulge pe Liza numai după ce îl "despăgubeşte" pe Vania (Marius Cordoş), dându-i o  sumă de bani imensă - căci soţul, după ce respinsese cu indignare oferta, o acceptă doar când izbuteşte să tripleze preţul tranzacţiei. Şi cei doi "fugari" trăiesc o vreme în Crimeea, până ce în vecini se plasează nimeni altul decât acelaşi Vania, acum om ajuns, dedat din nou băuturii fără limită, aducând lăutari şi femei şi trăsuri şi tocând în neştire banii... Spre indignarea Lizei, în primul rând, care nu suportă gândul că este în acest fel substituită cu animatoare franţuzeşti...  Dar în fapt Liza se plictiseşte îngrozitor în compania lui Grişa, care se dovedeşte în viaţa zilnică poate mai anost decât chiar Vania. Pasiunea trupească s-a stins demult, femeia care renunţase la teatru este angoasată, tânjeşte după copil, după o viaţă adevărată, nu de seră... Se teme de moarte, de nebunie, de vidul lăuntric, vrea viaţă în jurul ei... Grişa, simţind că atuurile sale s-au devalizat şi că Liza este în stare să revină la Vania, îl convinge pe beţiv să plece, îi oferă să stea la o moşioară din provincie... Cel ce a acceptat să plece îi mai cere nişte bani, de data asta pentru mobila din locuinţa pe care o părăsea. "E veche dar e bună!". Decădere morală, năuceală, disperare, ipocrizie? Câte ceva din toate astea. În aceste condiţii survine reîmpăcarea Lizei cu Vania. Grişa are un şoc, al pse cam scrânteşte, dar va rămâne în preajma familiei reîntregite, de data asta ca om decăzut mintal, însă în continuare ataşat Lizei (din nou gravidă - cu cine?), vânându-i atenţiile în lipsa lui Vania. Toate aceste tribulaţii cam nesărate, pe cât de fruste, trăite însă în plin de cei trei protagonişti, impecabili în interpretarea actorilor braşoveni, ce dovedesc nebănuite resurse actoriceşti în slujirea unui text foarte bine scris, profund, răscolitor, "altfel foarte "dur", "ca în viaţă"... Ce se întâmplă? S-au întors dramaturgii ruşi la marea şcoală a antebelicilor? Au reuşit un racord aşa de rapid şi temeinic?
Dar surpriza abia aici începe. Căci ajunşi acasă, cu maşina de noapte, cum spuneam, mă uit pe programul de sală şi citesc, stupefiat, că e vorba despre o povestire din prima tinereţe a lui Cehav, pe când el scria sute de proze scurte anual şi le publica prin reviste, în disperare, ca să-şi susţină familia, părăsită de un tată încolţit de creditori... Asta era prin urmare explicaţia! Şi nu doar atât. Ci mi-am dat seama că în această povestioară, intitulată nu altfel decât Marfă vie, se află de fapt toate marile teme din opera dramatică de la maturitatea scriitorului. Iată-l pe medicul îndrăgostit şi bolnav de plămâni, nevoit să se retragă în Crimeea, iată-l pe rusul de rând, "fără calităţi", beţiv inveterat, iat-o mai ales pe actriţa autistă, egolatră, angoasată, măcinată de plictis şi mai ales de teama de viaţă. Temele din Pescăruşul, din Livada cu vişini, din Unchiul Vania, din toate marile piese ale acestui genial scriitor, idolul tinereţii mele de aspirant în taină la literatură. Şi atunci, retroactiv, totul îşi găseşte explicaţia cuvenită, chiar cruzimea şi exactitatea cu care autorul se apropie de om, analizându-l fără prejudecăţi, descriindu-ni-l ca la laborator, în adevărul său psihologic, cu bune dar mai ales cu rele. Şi cu dorinţa lui nemăsurată de iubire, de ataşament uman. Iată, mi-am zis, a mia oară, un scriitor care nu s-a trădat niciodată pe sine, care de la început a privit cu maxim curaj şi luciditate în viaţa personajelor sale şi s-a străduit să-i afle omului resorturile sufleteşti ale acţiunilor sale, ale opţiunilor, ale abordărilor sale, adesea paradoxale, chiar absurde. Viaţa aşa cum se prezintă ea "la om", în crunta ei banalitate, iubirea şi disperarea şi teama la om, după cum o indică şi titlul adaptării, acest titlu care mă intrigase de la început, părându-mi-se o traducere inadecvată. (Or, la ce bun să te aştepţi de la o piesă al cărei titlu este inabil tradus?!) S-a dovedit contrariul. Căci despre iubirea la om este vorba în această piesă - cum am spus, text dramatic adaptat după o povestire din perioada de tatonări a tânărului student în medicină Cehav, pe atunci poate încă iscălind Cehante...

NOTĂ. Pe întuneric, am notat câteva fragmante de replici, spre a putea reconstitui atmosfera piesei, tematica. Le transcriu aici fără a mai menţiona cui aparţin: N-am voinţă să fug de tine... Nu poţi să te lupţi împotriva firii... Mă urăsc şi mă dispreţuiesc... Dacă toţi am fi deschişi, sinceri, s-ar duce lumea de râpă... Să fugim! Şi ce-o să fie după asta?... Am ajuns o femeie josnică... Mă visez într-un sicriu plin cu flori, înconjurat de admiratori, toţi şoptesc: Ce frumoasă este!... Ai uitat că sunt bolnavă?... Am iubit-o cu evlavie, ca un rob... Îi spunem adevărul, începem o viaţă nouă... Mi-e milă de el, când îl văd mi se strânge inima... Nu mai sta la fereastră, s-ar putea să te vadă cineva plângând... Acum suferim, ne chinuim, iar peste 2000 de ani n-o să se mai ştie nimic... Mă plictisesc, ziua seamănă cu ziua, noaptea seamănă cu noaptea... Da, sunt un om banal, dar asta e treaba mea. Respectaţi omul!... Trăim în secolul nervilor... Tata asuprea pe un conţopist. Mama era miloasă, femeie de la ţară. Aşa am apărut eu, dintr-un asuprit... Nu mai pot trăi aşa, ce să fac? Mi-am pierdut viaţa...


Poezia zilei

ion lazu: Elegie

Văd faţa râului înclinată
Tot râul până la mare.
Pe ea am lăsat-o să plece
Într-o străină-ntâmplare

Ci eu îmi aduc iar aminte
Pe malul pierzând rădăcini
Acel pumn mort de cuvinte
Căzut peste trepte-n declin.

Cu greu mi le-aduc iar aminte...
Numai râul ştie de-o urmare.
Eu îi văd brusc faţa
Înclinându-se către uitare.

1969, Pătârlagele, Buzău
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)


SCRIITORUL ZILEI: Al. MITRU, n. 6 nov. 1914.

Pe Al Mitru îl legăm nemijlocit de Legendele Opimpului, în 2 volume: Zei şi Eroi, citite cu nesaţ în copilărie, cel mai indicat mijloc de a intra în contact cu lumea Greciei antice. Fiecare dintre noi are în casă cele două volume format mare, copertate şi bogat ilustrate. Mu ne-a trebuit mai mult ca să ne familiarizăm cu mitologia antichităţii greceşti, întărită apoi prin lectura Metamorfozelor lui Ovidiu. A scris multe alte cărţi de popularizare a literaturii pentru copii şi tineret.  Aflu că un mare număr de cărţi din biblioteca scriitorului au fost donate Bibliotecii Judeţene Antim Ivireanu din Rm. Vâlcea de scriitorul C-tin Mateescu.
I-am pus o placă memorială în str. Colţea nr. 21, unde a mai locuit şi poeta Florenţa Albu.