30 septembrie: Mihail Săulescu, n. 23 feb. 1888 - d. 30 sep. 1916

  

 

Născut la Bucureşti, a fost custodele bibliotecii Socec. A publicat în 1906 un prim volum de Poezii, pe care imediat l-a repudiat şi s-a străduit să recupereze şi să distrugă întregul tiraj. Abia peste un deceniu, în 1914 publică un nou volum, Departe, cu poeme simboliste, melancolice, aspirând spre o evadare în necunoscut. Doi ani mai târziu, în 1916 editează cel de al treilea volum de poezii, Viaţa, cu mai apăsată notă socială,  ce stârneşte revolta autorului. La începutul războiului, deşi bolnav, îşi părăseşte logodnica şi se înrolează ca voluntar într-un regiment de infanterie, spre a se "căsători cu Transilvania", după propria declaraţie; va fi printre primele victime în luptele de la Predeal.

În 1921, la Teatrul Naţional din Bucureşti se pune în scenă drama într-un act Săptămâna luminată, text publicat şi în volum, tot atunci, dramă ce impresionează prin abordarea expresionistă, redusă la esenţial, a unei poveşti de crimă şi de zbucium primar,  protagoniştii fiind prinşi în chingile unor prejudecăţi şi eresuri. Mama unui criminal muribund, îl sugrumă cu perna, înainte de miezul nopţii, în credinţa că în săptămâna luminată sufletul nelegiuitului va ajunge totuşi în rai, cum prezisese şi ghicitoarea în bobi. Iraţionalul, ancestralul, încercarea de a păcăli un destin hidos, cu preţul altei crime - toate acestea scrise cu simţ dramatic şi ştiinţă a dialogului. De altfel, în 1943, pe acest text compozitorul Nicolae Brânzeu crează o operă muzicală, dirijată chiar de el, la Opera română. În 1947, Eugen Jebeleanu îngrijeşte o ediţie de Opere, în colecţia Scriitori români uitaţi.

Cu colaborări în diverse reviste ale vremii, se consideră că prozele scurte ale lui M.S. sunt insignifiante, iar poezile sale, totuşi bine strunite stilistic, sunt demne de atenţie. G. Călinescu îi consacră o jumătate de coloană, aceleaşi susţineri trec şi în Istoria critică a lui N. Manolescu. Dicţionarul Zaciu-Sasu-Papahagi reţine numele poetului. Un bulevard din Predeal şi Liceul din aceeaşi urbe poartă numele poetului Mihail Săulescu. Jertfa pe câmpul de luptă, poate mai mult decât performanţele scriitoriceşti, a forţat mâna istoriei.

La ieşirea din Predeal spre Braşov, chiar acolo unde s-au dat luptele, a fost înălţat un impresionant monument al eroului, de sculptorul Oskar Han, dezvelit la 5 septembrie 1930, cu inscripţionarea: "POETULUI EROU MIHAIL SAULESCU - CAZUT IN LUPTELE DE LA PREDEAL - 1916 - SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMANI".

 

Opera literară: Versuri, 1906; Departe, 1914; Viaţa, 1916; Săptămâna luminată, 1921; Opere, 1947.

 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_S%C4%83ulescu

http://www.cerculpoetilor.net/Mihail-Saulescu.html

 http://ro.tititudorancea.org/z/mihail_saulescu.htm

http://agonia.ro/index.php/author/0035343/index.html

 

 

Poezia zilei, Mihail Săulescu

 

Celei aşteptate

 

Tu ce mă faci să cânt şi să visez acuma,

Eu văd că eşti departe, şi poate n'ai să vii...

Şi cine eşti, eu nu ştiu, cum cine sunt, nu ştii;

Dar simt că eşti frumoasă, că ochi albaştri ai,

Că porţi ceva în tine din rozele de Mai,

Tu, care eşti departe — şi poate n'ai să vii...

... Şi cine ştie? Poate e visul meu de vină, 

Căci el îţi dete viaţă, şi doar în el trăeşti,

Tu, care azi nu eşti — 

Şi poate nici odată aevea n'ai să fii...

Dar eu visez — şi visul aripile-şi întinde,

Dar eu visez — şi visul din nou mai mult s'aprinde,

— Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit,

Tu, care nu eşti astăzi, şi poate n'ai să fii

Ori eşti, — dar prea departe, şi pururi n'ai să vii.

    

Et nunc et semper

 

Şi cei ce plâng ca şi acei ce râd 

O luptă duc amară,

- Năuntrul lor e-aceeaş tragedie,

Aceeaş iarnă tristă şi pustie, 

Aceeaş primăvară.

Pe orice faţă-o lacrimă de pică,

Un zâmbet de răsare,

În pieptu-oricui, furtuna dacă bate,

Ori raza bucuriei de străbate

E 'n toţi ceva ce ochilor n'apare.

- Porniţi pribegi, călătorim, purtând,

Ca să le pierdem toate,

Comori de visuri, de speranţe sfinte; 

Şi 'ndeplinirea veşnic e 'nainte 

Şi veşnic nu se poate!...

... Pe-acei ce plâng ca şi pe-acei ce râd,

Pe drumuri lungi ce-i mână?

Ce stea pe cer în veci luminătoare,

Ce rază pribegită dela soare

E cruda lor stăpână?...

Pe toţi îi cheamă 'n depărtare dorul 

De ce e nou, de ce-i necunoscut; 

Pe cel ce vine să pornească mâne, 

Pe cel ce 'n urma rândului rămâne, 

Pe cel ce s'a pierdut...

(Din volumul „Departe”)

 

Cei singuri

              Poetului D. Nanu

Cei singuri cu adevărat

Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;

Dar cei pe care-un gând îndepărtat

Îi poartă prin necunoscut,

Spre toţi acei ce plâng câte-au pierdut...

Cei singuri cu adevărat

Sunt toţi acei ce se pricep să tacă —

Sunt cei ce merg şi nu se mai opresc,

Sunt cei ce duc sub haina lor săracă,

Sub lutul omenesc,

Secrete bogăţii necunoscute —

În alte lumi setoşi să le strămute...

Cei singuri cu adevărat

Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,

Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,

Nu pentru gândul lor neînţeles —

Dar pentru ce, mergând o viaţă 'ntreagă,

Ei totuş n'au putut să înţeleagă...

Nu te gândi la scunda lor chilie!

Chilia lor e sufletul lor mare!

— Îi vezi trecând, şi îi aştepţi să vie;

Îi vezi pierzându-se în depărtare:

În orice parte sânt,

Şi 'nuntrul lor, duc un întreg pământ!...

În mijlocul oraşelor trăiesc! 

Şi-oraşele, cât sunt de frământate. 

Ei trec ca nişte răzleţiţi prin ele, 

- Fantastice corăbii ne 'nfrânate, 

Ne 'nvinse de talazurile grele...

Ei trec,

Pe străzile ce furnică de lume,

Pe uliţe cu fabrici zgomotoase,

Prin pieţele mizeriei din lume...

Ei trec —

Nu ştie nimeni, unde anume!

Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase

Bucată cu bucată risipirea

De petice din sufletul cel mare,

Ne 'nchipuit, neaşteptat, pe care

Doar îl visează numai omenirea...

(Din volumul „Viaţa” )

         

Texte culese din Mihail Săulescu, „Opere”, 

Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 

Bucureşti, 1947

Alţi scriitori:

Ovidia Babu, n. 1932

Dan Stanca, n. 1955

Suto Andraş, m. 2006 

Ion Lazu - În spate se ridică Acropole... Acolo e inima noastră, parcă zice Lidia...

 29 septembrie: Ernest Verzea, n. 5 oct. 1917 -  d. 29 sept. 2003  
 

Fiu al unui subdirector de minister, s-a născut la Bucureşti, a început liceul în Capitală, l-a continuat la Călăraşi, întrerupându-se pentru a deveni ucenic la Griviţa, apoi mic funcţionar tot acolo. Urmează studii de arte plastice, în atelierul lui Jean Al. Steriadi. Va deveni redactor la revista Vieaţa a lui Liviu Rebreanu, 1941-1944. Frecventează cenaclul Sburătorul, dar şi cursurile de perfecţionare în franceză de la Institutul Francez. La recrutare, a fost selectat pentru a lucra la editarea unui studiu coordonat de N. Iorga.  În 1944, publicând un poem defetist, prezentat ca traducere din Li-Tai-Pe, a fost trimis în lagărul de la Tg. Jiu. Între 1945-1948 este şef de cabinet la Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, apoi şef de cabinet al lui Ştefan Voitec. Concomitent, urmează Literele şi Filosofia, absolvite în 1948, iar în 1950 devine licenţiat şi în Drept. În 1950, este exclus din PMR, cu alţi 15 scriitori, învinuiţi de a nu fi lăudat corespunzător realizările noului regim. Vizitat de un unchi fost deputat PNŢ, este arestat împreună cu soţia, deţinut între 1950 şi 1955. (Nu excludem ipoteza că în acest mod josnic, Şt. Voitec s-a debarasat de un colaborator inflexibil.). Eliberat, va lucra vreme de 12 ani ca paznic în parcul Herăstrău. Oricum, revine în lumea publicisticii abia în 1968. Între timp îşi desăvârşise cunoştinţele de pictură murală medievală la Patriarhia Română. Din 1968 până la pensionarea în 1977 a fost redactor la revista Forum.

A debutat încă în anii de dinainte de război, publicând cronici literare, teatrale, cinematografice şi de artă plastică, reportaje, interviuri, anchete. Cele trei plachete de versuri apărute înainte de război, în tiraje confidenţiale, n-au stârnit ecoul meritat. Ca de altfel şi cărţile editate după cele două decenii de interdicţie. A scris totuşi o poezie  elevată, de talent, intimistă, clară, sobră, calmă, neostentativă în vreun fel, "pură, palidă, în vârful picioarelor", după verdictul lui Geo Dumitrescu (care ştia el ce ştia...). 

S-a întâmplat să-i fiu lector la volumul Itinerarii oxidate, editat la Vinea în 1999, cu o prefaţă de Emil Manu, un portret de N. Hilohi şi un desen de Vasile Dobrian.  Am moderat lansarea volumului, în prezenţa autorului octogenar şi a câtorva supravieţuitori ai ceauşismului, la Rotonda Muzeului Literaturii Române, în pragul anului 2000. Un om de o modestie, urbanitate, delicateţe şi cumsecădenie prea rar întâlnite la actanţii vieţii noastre literare. Însă precizez imediat: o delicateţe a demnităţii, a unei înalte păreri despre menirea Artei şi despre rostul artistului în societate, cu respingerea oricăror compromisuri şi malversaţii. S-ar explica astfel de ce nu s-a străduit să-şi facă un loc în faţă, în lumea literară şi artistică a vremii (precum colegul de generaţie Geo Dumitrescu, comentat şi el la Scriitorul zilei...), dar şi de ce a făcut lagărul de la Tg. Jiu şi apoi 5 ani de puşcărie atroce, dejisto-stalinistă. Incompatibilitatea cu structurile dictatoriale.

 

Opera literară: Îngeri de lut,  1933; Fugarnice, 1935; Uzina umbrelor tangente. Cântece mecanice, 1937; Alter ego!, 1942; Grădina cu portocali din norul 43, cu un portret de Eugen Drăguţescu, 1943; Portative pe sol, în văzduh şi pe ape, cu un portret de Silvan, 1944; Experienţe, 1949; Sub suliţele stelelor,  1950; Litoral sintetic, cu cromaje, coperta şi 14 grafointuitive ale autorului, 1968; Pasărea inimii, cu ilustraţii de Vasile Dobrian,  1979; 10 poeme,  1979; Combustii, cu un portret şi desene de Alexandru Ţipoia, 1980; Crepuscularia, prefaţă de Gh. Bulgăr, cu un portret de George Tomaziu, 1992; Itinerarii oxidate, prefaţă de Emil Manu,  1999; Îmblânzitorul muşcătoarelor nelinişti, prefaţă de Valeriu Râpeanu, postfaţă de George Anca, cu un portret de Dragoş Morărescu,2002. Antologii: Creaţia în artă văzută de Tudor Arghezi, E. Lovinescu, Lucian Blaga...,  1994.

 

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ernest_Verzea

 http://agonia.ro/index.php/author/0035677/index.html

 

 

Poezia zilei, Ernest Verzea

Mirajul sfertului de pâine

Ce-o fi cu sfertul meu de pâine azi?

Împrăştie o boare delicată:

o trag în piept, şi parcă mă îmbată

ca freamătul pădurilor de brazi…

Mă uit atent şi nu-mi vine să cred

cât e de mic! Dar ce nu-mi aminteşte!

piftii, sarmale, saramuri de peşte,

şi mă calific: un vulgar biped.

Pe dinafară, coaja ruginie

mă ispiteşte s-o ciupesc neîntrerupt…

ori, să-l înghit având, dedesubt,

pufos şi proaspăt miezul mă îmbie.

Ce praznice o să trântesc cu el!

şi aprioric jubilez în gând

că mă vor delecta, în fine, rând pe rând:

cârnaţi, salate, sau costiţe de purcel!

Acum, mă simt aproape fericit -

şi cum îi sorb aroma încă-odată,

îmi pare că miroase… a ciocolată!

deci, voi avea şi-un “dulce” la sfârşit.

Dar, într-o clipă, insolitul vis gingaş

s-a risipit: vii, aburii de pe culoar

vestesc hârdăul care ne aduce iar,

aceeaşi porţie de… H2O cu arpacaş!

 

Copacii din văzduh

Pe orizontul noptatic jefuit,

Copacii de cristal, aerieni,

Neîncetat agită, pianizate frământări:

În paradisul oscilant al ramurilor

Vibrează lung super-melancolii autumnale…

Sub stele însă,

Mai departe de marile uzine siderale,

Sticlesc înfiorate linişti, elegii.

Atunci,

Întruchipare rece,

Ochiul mi-l desfac din lut

Şi vibratil îl urc pe cer, în grădina lui cu portocali

Din norul 43

În vreme ce ascult

Cum şueră adânc Necunoscutul, în glasuri tremurânde!

(din Itinerarii oxidate, Vinea, 1999)

 

 

Alţi scriitori:

Iorgu Iordan, n. 11 octombrie 1888 -d. 20 septembrie 1986

Virgil Ierunca, n. 16 august 1920 - d. 28 septembrie 2006. 

Iată cum arată astăzi floarea adusă nouă acum o lună de

 minunatul nepot Giovanni Bardotti. Ieri a înflorit ultimul

 boboc... Sărbătoare deplină !!

Scurt final la textul meu Lazo versus Lazu

Kiru Vanea Lazo , fără vorbă multă, s-a lăsat ”răpus de-al său talent”. Cap de machedon superdotat, inimă largă, s-a desfășurat plenar. Toamna, după ce noul vin se limpezea, podgoreanul angaja vreo zece căruțe, cumpăra vinurile localnicilor, la preț minim, pleca cu convoiul  tocmai la Odessa, - prin Chișinău-Tighina-Cetatea Albă, livra vinul celor mai mari restaurante din  Odessa, plătea căruțașilor drumul dus-întors, după care cu bani buni la teșcherea, își făcea plăcerile, vreo lună, două, în cea mai mare stațiune a Rusiei. După care, cumințit, revenea la Țigănești, unde îl așteptau toate treburile...Avea trei vii,  tot una și una, învecinate cu ale boierilor Russo, Ghica Etc. și nu voia să rămână de căruță. Un boier vecin avea 400 kmp de livadă cu nuci. Plătea oameni la cules, umplea un ditamai trenul și trimitea recolta la Paris! Între timp, fetele lui Kiru Vanea crescuseră, erau înalte și bine făcute, semănând mamei lor, pe când Lazo era un mărunțel vânos și bărbos, cum îl arată fotografiile. Până să-și dea seama, toate cele patru fete au pornit în lume, pe cont propriu; una s-a călugărit, i-am aflat mormântul la Văratic, nu departe de al Veronicăi Micle; alta s-a măritat cu un ofițer Pienescu și a ajuns prin C-Lung Muscel, Dona s-a angajat guvernantă la o casă boierească. Și tot așa, iar Kiru Vanea s-a treziit cu casa goală; căci și Grișa a plecat de-acasă la doar 14 ani și s-a anhajat ca ucenic la diverși patroni din Chișinău, învățând meserii pe-alese, Fratele lui Vanea s--a făcut mecanic de locomotivă și deservea linia forestieră din extremul nord al Bucovinei, Falcău- Rădăuți Prut.. Când să plece la armată, Grigore a făcut un drum la Țigănești, să-și completeze actele. Am în minte o secvență ca de film, nu știu cum de s-a conservat sub această formă: îl văd pe kiru Vanea lungit pe jos, cu brațele întinse spre Grigore, încercând să-i atingă mâinile, să i le mângâie, și repetând aceste cuvinte la granița cu halucinația: ”Nu te mai vede tata.... Nu te mai vede...” Ddatorită acestei secvențe de mare pregnanță, pot să afirm că l-am cunoscut pe bunicul dinspre tată. Și întra-devăr, când Grigore a ajuns la Țigănești, kiru Vanea fusese îngropat...

Abandonat de mulțimea copiilor, băieți și fete, bătrânul alcoolic lichidase tot-tot, lichidase casa, averea, viile.  O adevărată catastrofă - și totodată un sever avertisment general-uman: beția nu are întoarcere, nici leac. 

                      Dona, 26 VI. 1928, deci la vârsta de 23 ani... Dragele moșului, nu-i așa că Dona vă dă lecții de modernitate? (Eu ce să mai zic, dacă mai aveam 12 ani până să mă nasc?!)

 28 septembrie: Valeriu Râpeanu la 80 de ani  (n. 28 sept. 1931)

     

 

    

Consemnare:  Duminică dimineaţa, la sala Euterpe a Universităţii Spiru Haret,  în cadrul unei emisiuni cu înregistrare ce se va transmite pe TVRM, a avut loc întâlnirea cu Valeriu Râpeanu, sărbătorit la împlinirea frumoasei vârste de 80 de ani. Pentru a evoca diferite aspecte din activitatea prodigiosului om de cultură VR, spirit enciclopedist, renumit critic şi istoric literar, editor, critic de teatru, realizator TV, critic de arte plastice, au fost convocaţi poetul Ion Brad, el însuşi octogenar, cunoscându-l pe sărbătorit încă din anii 50, când s-a reînnodat firul Festivalului internaţional George Enescu;  şi mai tânărul scriitor şi om de Radio Costin Tuchilă, unul dintre merituoşii colaboratori, discipoli şi continuatori ai  maestrului.  Care şi-a început mărturisirea prin a sublinia rolul decisiv al şcolii în formarea viitotului intelectual. S-a născut într-o familie de învăţători, practic a făcut primii paşi în şcoală, considerată ca un loc sacru. A avut învăţători şi profesori eminenţi; de exemplu, încă din clasa I-a primară a avut profesor de muzică pe compozitorul şi muzicologul Danielescu. Acesta le-a insuflat şcolarilor dragostea de muzică, socotită a fi una dintre manifestările esenţializate ale spiritului uman. Exista un cor al şcolii, cu două repetiţii săptămânale şi un altul, al bisericii; şi a fost o dramă pentru colegii care nu aveau voce şi nu puteau participa la aceste forme de instrucţie. Apoi, la liceul Petru şi Pavel din Ploieşti a avut profesori străluciţi, mari somităţi ale învăţământului şi ştiinţei, un Nicolae Simache, istoric redutabil şi infatigabil animator cultural, cel care a izbutit, în condiţii improprii, ca intelectual format antebelic, mereu obstrucţionat, supravegheat etc,  totuşi a reuşit să înfiinţeze muzee de istorie nu doar în Ploieşti, ci şi în Câmpina, Văleni, Rm. Sărat, Buzău etc.;  trăind el însuşi în condiţii de sărăcie la limită,  însă dăruindu-şi timpul şi energia pentru binele obştei. Suntem, spune prof. Valeriu Râpeanu, generaţia care la începutul războiului aveam 13-15 ani. Generaţia care a dat jos din perete nu mai puţin de 5 şefi de stat, începând cu Carol II, apoi Antonescu, Regele Mihai, Gheorghiu-Dej, Ceauşescu. O experienţă teribilă, iar în fapt ultimele 6 decenii ale secolului XX, corespunzătoare unei istorii zbuciumate, necruţătoare.

Lucrări de referinţă:  

• George Mihail Zamfirescu, 1958; • Noi şi cei dinaintea noastră, 1966; • Vlahuţă şi epoca sa, 1966; • Călător pe două continente, 1970; • Interferenţe spirituale, 1970; • Pe drumurile tradiţiei, 1973; • Interpretări şi înţelesuri, 1975; • Cultură şi istorie, 1979; • Cultură şi istorie, vol. II - Nicolae Iorga - Gheorghe I. Brătianu, 1981; vol. III - Nicolae Iorga - I.G. Duca, 1989; • Ţărmul unde nu ajungi niciodată, 1983; • Memoria şi feţele timpului, 1983;• Scriitori dintre cele două războaie, 1986; • Nicolae Iorga. La vie de l’histoire et l’histoire d’une vie, 1989; • Nicolae Iorga - Mircea Eliade - Nae Ionescu, 1993; • Nicolae Iorga, 1994; ediţia revăzută şi adăugită, 1999); • Enescu Contribuţii documentare, Reconstituiri, Interpretări, 1998; • Orientări în cultura română modernă, 2001;• Nicolae Iorga - 1940-1947, vol. I, 2001.

 

Ediţii critice, studii introductive, note, comentarii.

 

Citeşte mai mult: www.crispedia.ro/Valeriu_Rapeanu

 

Alţi scriitori:

Vasile Pârvan, n. 1882

Chiril Tricolici, n. 1924 

Pe versoul acestei fotografii de familie, din 4 iunie 1931, apare de două ori numele Lazo: Agripina Lazo și Gligori Lazo; ar fi apărut și a treia oară, dar fotografia, cum bine se vede, a fost lipită pe un album și lipsește chiar numele adresantei. 

Înțelegem că înaintea  celui ce avea să fie tatăl meu Grigore, au existat patru fete: Agripina, Emilia (Milea) , Elida (Lida) și Domnichia (Dona), după care au venit băieții: Grigore, Ion și Ștefan(Stiopa, cel care a murit la doar 12 ani. Nu mai dau aici amănunte cutremurătoare despre teribila-i  maladie-carență.)

Să mă întorc un pic la povestea familiei Lazo. Nu a celebrului Serghei Lazo, născut în comuna Piatra, jud. Orhei, o familie de boieri în toată legea, cu trei fii dintre care cel mai mare Serghei, a devenit celebru, sfârșind la doar 24 de ani, urmat de Boris, care în 1940 a trecut în Regat, iar între 1953-1957 a fost ministru de Justiție al României, pe când al treilea frate, Ștefan, a murit în prima tinerețe, probabil de TBC, care pe atunci făcea ravagii; eu  mă voi referi pe scurt la familia lui Kiru Vania Lazo... Cum se știe, numele Lazo provine din Macedonia, din nordul Greciei, care este plin de alde Lazo.  Îl  și văd pe aromânul Ion Lazo plecând de acasă în tinerețe,  prin Dobrogea, trecând Dunărea  în Bugeacul Basarabiei și luând-o spre nord. Ajunge la un oraș mai răsărit - Chișinăul, dar nu se oprește nicicum, ci pleacă mai departe, tot spre nord, trece un deal lung și golaș, trece o vale îngustă, urcă un nou deal și se trezește în satul Țigănești, de unde se lățea în toată valea o lungă și lată pădure.  de-alde  Țigănești îi zice? Cu atât mai bine, aici o să rămână. Deja înțelesese că spre nord se continuă la nesfârșit succesiunea de văi și dealuri - și de-alde basarabeni peste tot locul!

Aici am să rămân! va exclama Kiru Vanea Lazo - cum peste vreo jumătate de veac avea să exclame Vera Lazo când a ajuns cu cei trei copii în prima comună de lîngă Slatina-Olt: Aici am să rămân! Situațiile se repetă, cuvintele și ele, cată să facă față...  Tînăr era acel Lazo, pus bine pe treabă, musai să se desfășoare. La brîul lipit direct pe piele erau cele trei monede, de aur. A scos una dintre ele, cei de pe-aici parcă nu mai văzuseră așa ceva. A cumpărat un loc viran, larg și cu niște rînduri de vie într-o latură.  Pe-aici, când nu era nimic, erau niscai petece de vie pe rod... Cu a doua monedă de aur și-a ridicat casa, cuprinzătoare, pentru că aromânașul nostru plănuia să se desfășoare în lege.  Mai multe vii decât case pe-aici, a dat el din cap.  Cine lucrează via, nu are decât un gând: să bea la toamnă vinul, până la doască! Dar ce e o casă și o afacere fără familie?! Iute a pus ochii pe un drac de ucraineancă din vecini - și acea Dunia a început să toarne la copii. Primul Emilian, a doua o fetiță, numai că la a treia naștere draga de Dunia a murit în chinuri.  Și a început viața de văduv cu doi copii a kirului Vania. Ca după 5-6 ani, nu mai contează, dinspre sudul Basarabiei, poate chiar din Dobrogea, apare în vizită la Țigănești o doamnă cu trei fete mari, toate numai bune de măritat, căci nu degeaba se pusese în mișcare găgăuza - cu trei fete! Or, găgăuzii sunt și ei tot macedoneni, trecuți sub turci,  recreștinați, alde Guzunov, dragii de ei. Poate și cu ceva sânge turcesc, Huzum, deh! Din cîteva mișcări strict necesare, Doamna Guzunov aranjează ca fata ei cea mai mare, Natalia să-l ia de soț de văduvul Kiru Vania Lazo.  De ce anume Natalia? Păi era prima la rînd, căci la o adică oricare dintre surori l-ar fi luat.  Te uitai cu coada ochiului la om, dar te uitai cu o mie de ochi la averea dumisale! Și începe noua serie de copii, cele patru fete la rînd. Agripina, Milea, Lida, Dona. Se luase de gânduri Kiru Vania Lazo. Și vine la rând Grigore-Grișa, apoi Ion-Vania, apoi Ștefan-Stipoa. Ca să existe o cumpănire pe  astă lume. 

Kiru Vania avea cap, avea inimă largă, avea de-acum prăvălie și cârciumă , iar în ograda lui nesfârșită se aduna lumea la petreceri, la bâlciuri, la.  Pe Emilian l-a dat la școli, direct la Kiev, apoi direct la Petrograd. Minte de macedonean, nu glumă! A ajuns om mare; n-a mai venit pe-acasă decât în 1940, ca ofițer. Și-a ascuns cascheta  în rucsac, nimeni nu l-a recunoscut. Dar de fapt tatăl Lazo murise în 1933; fiul lui Grigore a primit vestea la Bolgrad, unde își făcea stagiul militar. Când a ajuns la Țigănești, pe bătrân în îngropaseră... Cele trei vii ale lui Kiru Vania  își făcuseră datoria. Foarte răvășit el însuși, Grigore și-a trăit din plin permiisia. 

Va urma