luni, 25 martie 2013

O pagină de jurnal 1991, Cărţile prietenilor mei, Poezii regăsite, Fotografii cu scriitori...


Aura Christi mă roagă să postez pe blogul meu acest mesaj:

Aura Christi

„O mare naţiune din punct de vedere literar”

și… dictatura vedetelor cu papion?

Cărțile noastre pot fi găsite în librăriile de calitate din țară.
Vă invităm să nu le căutați în Librăriile Humanitas
În data de 21 martie 2013, dna A.M. Nuță, director de aprovizionare a Librăriilor Humanitas, ne-a informat într-un e-mail că din data de 10 Aprilie 2013 putem prelua returul titlurilor editate de noi și distribuite prin Librăriile Humantias. În schimbul de adrese electronice cu reprezentantul Librăriilor Humanitas sunt vizate Editurile Ideea Europeană și EuroPress Group. Nu este pentru prima dată când angajații Librăriilor Humanitas renunță la colaborarea cu unele instituții editoriale și culturale românești. În vara anului trecut, cărțile Editurii Contemporanul au avut aceeași soartă. RevistaContemporanul, acum mai mulți ani, de asemenea. Motivul invocat – slaba vânzare a titlurilor noastre în rețeaua de librării liicene – ascunde, de fapt, o eliminare din circuitul Librăriilor Humanitas pe criterii politice? Noi nu facem politică; nu suntem membri ai nici unui partid politic. Destinul nostru este literatura. Atitudinea revistei Contemporanul față de GDS și față de grupul Liiceanu – Pleșu – Patapivici – Cărtărescu nu este, cu toate acestea, un secret de stat. În paginile acestei vechi publicații de un real prestigiu au fost făcute nu o dată analize referitoare la grupul exclusivist și abuziv, alcătuit din acești intelectuali români – adunați direct sau indirect în jurul GDS – convinși probabil că democraţia, literatura și cultura română vie încep odată cu ei și se vor încheia odată cu domnia lor.
Librăriile Humanitas percep un comision de 43 % din prețul de vânzare, nejustificat prin nici o măsură luată de compania liiceană în sensul promovării titlurilor noastre. Cărțile nici uneia dintre instituțiile menționate – Ideea Europeană, Contemporanul și EuroPress – n-au fost expuse în Librăriile Humanitas la locuri vizibile. Plățile erau efectuate, în majoritatea cazurilor, cu întârzieri, iar odată stocurile anumitor titluri epuizate, pentru a nu efectua plățile cuvenite, comenzile, în majoritatea cazurilor, nu erau înnoite, nu-i așa? Pe coperta revistei Contemporanul, începând cu nr. 4/2013, va apărea următorul text: Cărțile noastre pot fi găsite în librăriile de calitate din țară. Vă invităm să nu le căutați în Librăriile Humanitas. Să publicăm același text și în fiecare carte apărută sub siglele celor trei instituții editoriale: Contemporanul, Ideea Europeană și EuroPress Group?
Literatura română nu începe, evident, nici cu Librăriile Humanitas, nici cu Gabriel Liiceanu, nici cu Horia-Roman Patapievici, nici cu Andrei Pleșu, nici cu Mircea Cărtărescu – un grup de intelectuali obedienți față de regimul politic trecut, măsurile de protecție anti-criză ale căruia – ne referim la domeniul culturii – s-au redus, în bună parte, la tranșarea și ulterior tăierea datoriilor unor instituții de cultură private din fonduri publice, corect? Absența unor măsuri anti-criză, ce-ar fi fost firesc să fie luate, în anul 2008, în domeniul culturii, inclusiv în cel editorial, a dus la căderea drastică a pieței editoriale românești cu 45 % în comparație cu anul 2008, la ultimul loc din Europa, ocupat de România la capitolul producția de carte, creșterea procentului analfabeților (6 %) și la dispariția creatorului român din cetate. Agresivitatea și aroganța unor comentatori de pe malurile Dâmboviței au fost puse în lumină și relativ recent, cu prilejul organizării Salon du Livre (22-25 martie 2013, Paris), unde invitata de onoare a acestui prestigios salon internațional de carte a fost România. Un excelent prilej de a readuce scriitorul român și cartea românească în atenția românilor și a străinilor – în condițiile în care imaginea României în lume este sistematic denigrată – s-a transformat uneori, în țară, grație intervenției unor intelectuali publici, ca dnii Liiceanu, Pleșu și Cărtărescu, într-un spectacol straniu, dacă nu într-o diversiune de un gust cel puțin dubios. Prin refuzul și protestele de a participa la Salon du Livre acești intelectuali n-au reușit decât performanța de a-și manifesta lipsa de politețe față de organizatorii Salonului, în frunte cu Guvernul Franței. Ambasadorul Franţei, Philippe Gustin, a menționat în studioul RFI de la Salonul de Carte de la Paris că inclusiv acești scriitori români au fost invitați de instituțiile Franţei: „Eu sunt mai atent şi am mai mult respect pentru interesul general pentru ca, printr-o luare de poziţie oarecare, să fac publicitate absenţilor. Prin definiţie, absenţii greşesc întotdeauna. Nu voi spune mai mult, eu unul mă bucur că majoritatea autorilor au acceptat. Reamintesc că invitaţia pentru aceşti autori a venit din partea Franţei. Deci, cu atât mai rău pentru cei care au refuzat, iar eu nu vreau să le fac publicitate”.
Acești comentatori, obișnuiți să alimenteze prin unele demersuri o gravă confuzie valorică, cred oare că, neparticipând la Salon du Livre, s-a clătinat literatura română contemporană? Ne întrebăm, de asemeni, oare cum de n-au protestat acești intelectuali atunci când, în ultimii ani, s-au desființat școli, au fost închise spitale, iar Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a făcut, în timpul regimului politic apus, prin programele sale, achiziții de carte în valoare de 0 lei, excepția existentă confirmând dramatic regula. Cum de n-au protestat acești cărturari atunci când erau executați în piața publică mari scriitori români, acuzați, fără dovezi, că ar fi colaborat cu securitatea regimului Ceaușescu? Citiți cartea Cărturari, opozanți și documente. Manipularea arhivei securității de Gabriel Andreescu și veți vedea cât de străini sunt dnii Patapievici, Liiceanu, Pleșu și alții câțiva, de dosariada înscenată pe parcursul ultimilor ani, cu scopul de a macula câțiva mari cărturari ai națiunii române.

 

„România este o mare naţiune

din punct de vedere literar”

 

„Dintre câţi refuză... cât sunt de scriitori? Sunt mofturi de mici vedete locale care nu au nici o importanţă. Nu se zguduie cultura Europei, nu se întâmplă nimic şi dacă merg şi dacă nu merg” susține, pe bună dreptate, domnul acad. Augustin Buzura, referindu-se la vedetele cu papion de pe malurile Dâmboviței. (Ring, 22 martie 2013) „Trebuie să vorbim, de fapt, despre un mare spectacol al literaturii române susţinut la un astfel de târg de carte. Am fost uimit să văd că există o întreagă literatură română tradusă într-o limbă de mare circulaţie” a declarat Eugen Simion Agenției AGERPRESS. În cadrul unui dialog realizat de Luca Niculescu la RFI cu Preşedintele Centre National du Livre, Jean-François Colosimo susține că „literele româneşti la Paris, la Salonul de Carte, reprezintă un eveniment, iar acest eveniment cristalizează ambiţiile. Evenimentul în sine e o reuşită: de mult timp literatura română nu a fost atât de bine reprezentată la Paris, atât  de global. Evident că relaţiile dintre cele două state sunt foarte vechi şi că România a dat Franţei câţiva dintre scriitorii săi, chiar pe unii dintre cei mai celebri: Ionescu, Cioran, Eliade. Iar ce se întâmplă astăzi e că noua literatură română a putut să-şi arate dinamismul, creativitatea, spiritualitatea şi diversitatea la Paris. Şi cu această ocazie ne-am reamintit că România este o mare naţiune din punct de vedere literar”.

Poate e mai bine pentru România că intelectualii noștri cu papion, exclusiviști de când îi știm, au refuzat să participe la salonul parizian. Riscam probabil să ne trezim cu afirmații de genul „să trăiești în România e ca și cum ai înota în acid sulfuric”, declarație făcută de Mircea Cărtărescu în ziarul spaniol El Dia. Din ce pricini oare același bun scriitor inegal uită că are probleme cu preluarea citatelor fără ghilimele, devine subit doctor în domeniul plagiatului și se arată ciudat de grăbit să calomnieze imaginea României? „Ne apropiem de un nou Ev Mediu, de data aceasta mediatic, în care cultura se va produce din nou în mânăstiri” scrie autorul Levantului. Pentru cultura României pare a fi o șansă ca ea să fie produsă inclusiv în mânăstiri și biserici. Poate, după douăzeci de ani de politică liiceană exclusivistă, românii ar afla, în sfârșit, că pentru Premiul Nobel, acordat de Comitetul Nobel al Academiei Suedeze, nu este nominalizat exclusiv ilustrul M. Cărtărescu. În atenția Comitetului Nobel al Academiei Suedeze sunt aduși mari scriitori români, între care Nicolae Breban, Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu și Paul Goma. Alături de acești mari creatori români, care merită această distincție de prestigiu, figurează și alte nume grele ale literaturii române: Ileana Mălăncioiu, Dumitru Țepeneag, Emil Brumaru, Ion Mureşan, Eugen Uricaru, George Bălăiţă și alți scriitori care au o operă.

Dacă literatura română ar avea șansa să fie produsă, ca în Evul Mediu, în mânăstiri și biserici, e limpede că și dl Pleșu, cu tratatele d-sale despre îngeri, și dl Liiceanu, cu predicile d-sale privind adevărul universal, dreptatea, corectitudinea și alte noțiuni cu încărcătură morală incontestabilă, ar avea un succes incomparabil, nu-i așa? Problema e să și aplice preceptele propagate în exces răstimp de circa douăzeci de ani. Căci e limpede faptul că la capitolul praxis acest librar exclusivist, acest sabotor al marilor creatori români, acest justițiar, cum l-a numit Doamna Eleonora Cioran, agresată verbal de ex-discipolul lui C. Noica, are carențe, nu-i așa? Între ultimele e cea semnalată de singura Cioran rămasă în viață, Doamna care i-a adresat acestui pretins filosof fără operă o Scrisoare deschisă, unde menționa, între altele, faptul că revoltătoare a fost reacţia pe care ai avut-o [Liiceanu] la apariţia, în cadrul Academiei Române, a operelor scrise de Emil Cioran în România. Este cea mai frumoasă ediţie pe care eu am văzut-o cu creaţia cumnatului meu. Este o ediţie de lux, excelent elaborată. Mulţumesc Domnului Academician Eugen Simion şi cercetătorului Marin Diaconu pentru realizarea lor. În loc să te bucuri şi să apreciezi această realizare editorială de excepţie, ai trimis avocaţi, pretinzi fără jenă despăgubiri materiale descurajante, convins fiind că numai dumneata ai dreptul să publici opera lui Emil Cioran”. Cum este posibil să falsifici neîncetat adevărul, fără să te jenezi? – se întreabă Doamna Cioran – Oare nu ţi-au ajuns beneficiile importante dobândite? Conform dorinţei lui Emil şi Aurel Cioran, din aceste beneficii trebuia să dai două burse anual unor studenţi săraci. Ai dat câteva burse sporadic, fără un bilanţ declarat al veniturilor din tipărirea operei lui Emil Cioran. În plus, ai afirmat mincinos că şi eu beneficiasem din acest profit”. „Te-am cunoscut om de cultură, nu om de afaceri. În ce calitate îţi permiţi să faci pe justiţiarul? Cine eşti dumneata? Dacă tăceai, filosof rămâneai!”

Cum este posibil, Vă întrebăm și noi, dle Liiceanu, să faceți atâta rău culturii române, literaturii române vii și României? În ce calitate blocați propagarea operelor unor uriași creatori români, ca Lucian Blaga sau Emil Cioran, care ar fi onorat prin opera lor majoră oricare dintre literaturile mari ale lumii? În ce calitate vă arogați dreptul să faceți pe justițiarul, dvs. și dnii Cărtărescu, Pleșu sau Patapievici? Cine sunteți Dumneavoastră și interesele cui le serviți? De vreme ce vă aliați cu indivizi convinși de faptul că noțiunea de cultură este „suspectă din punct de vedere politic” nu credem că la mijloc e cultura română.

  
Asociatia Contemporanul     


Scriitorul zilei: Ticu Arghip...http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-ticu-archip-consemnare.html

ion lazu, O pagină de jurnal 1991

Miercuri, 16 oct. Zi lungă pe dealul Şona, traseu derutant prin faptul că e împădurit; drumurile nu seamănă cu cele de pe hartă, aşa că m-am învîrtit pe ambele laturi ale acestui “uluc” cu roci andezitice, despre care bibliografia mă lăsa să înţeleg că e vorba de o intruziune, însă acum îmi e clar că e vorba de o curgere de lave plus aglomerate – în totul o placă de 20 m pînă la 30 m grosime, însă destul de extinsă în suprafaţă, mult peste ce se vede pe hartă, cam de 4-5 ori mai extinsă. Iată o descoperire geologică; altcineva ar face un capăt de ţară din asta... 
Revin peste deal, preţ de vreo 10 km. Două trei ore de mers întins. Şi de gândit; de privit. De aşteptat: ideea...

Ieri, zi frumoasă şi plină de noroc: plecăm cu trenul din Cîmpia Libertăţii la 8:20 şi de la gara Teiuş, mai mult pe jos, cam 18 km, prin Stremţ, Geoagiu de Sus (biserică fostă episcopală) şi tot pe jos, pe un drum ce se strecoră printre grădini cu pruni, nuci, meri şi vii, ajungem la Mînăstirea Rîmeţ, pe la ora 13:00; vizităm vechea biserică de la 1377, inclusiv un foarte interesant muzeu cu obiecte de cult, de folklor şi numismatică şi o bijuterie de biserică nouă, curată, frumos gândită – iar în jur “schituri în soare” – albe, cochete, cu flori la ferestre – o mînăstire de maici.

Dar ce e nemaipomenit, e priveliştea pe care o dă această lamă/cornişă de calcare albe, crenelate, cu izbucniri de ţancuri mîndre, în armonizare cu acoperişurile ţuguiate ale bisericii – s-ar putea face nişte poze de mare efect. Tocmai erau nişte englezi care aduseseră ajutoare: îmbrăcăminte, în special pentru copii (şi o măicuţă îmi spune că le vor împărţi familiilor nevoiaşe de prin împrejurimi). Aici casele moţilor sunt înşirate la mare distanţă una de alta, iar familiile astea ce trăiesc în izolare au mulţi copii. Aici e inima românismului, de aici au plecat Sofronie, Horia, Avram Iancu, iar pentru că românii s-au ţinut de legea strămoşască, au urmat represiuni; la 1762, Bucow a tras cu tunurile în 150 de biserici.

De neuitat galbenul frunzelor de octombrie în munţi, pe fondul de umbră dat de soarele scăzut pe boltă; şi brînduşile de toamnă, străluminînd mov. În vuietul rîului, fără istov. La ora 15 o luăm înapoi, spre Teiuş, tot pe jos, bucuroşi de un asemenea timp blajin.

Iar azi s-a văzut că fusese ultima zi înainte de perioada ploilor.

Ieri noapte l-am visat pe A. băietan de 12-13 ani, cîntînd la vioară, profesorul lui era foarte mulţumit de harul elevului, îi dăduse cadou un arcuş ciudat, pe care l-am încercat şi eu. Bucuros şi plăcut impresionat de aplicaţia fiului pentru muzică – dar era vorba şi despre pictură, unde se făcuse remarcat de asemenea.

Acum, la ora 8 seara, plouă şi fulgeră şi tună ca în plină vară, de tresare lumina becului meu de carte. Plouase şi pe la 16:00, iar după apus, se vedeau la orizont Culmile Rîmeţilor şi ale Galdelor, pe care o vară întreagă le-am pîndit şi abia acum am avut norocul să le văd de aproape, în cea mai frumoasă zi a acestei toamne.
(va urma)

O pagină de jurnal 1991, Cărţile prietenilor mei, Poezii regăsite, Fotografii cu scriitori...

Scriitorul zilei: Victor Ion Popa... 
http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilei-victor-ion-popa-poezii.html


ion lazu, O pagină de jurnal 1991

Luni, 14 oct. Ieri, tur de plăcere la Tîrnăveni, oraş-burg, o foarte mare şi plăcută surpriză, apoi la Băile Sovata, unde văd lacurile sărate şi destui colţi ai masivului de sare ce se ridică izostazic, cu fragmente de terasă în creştet. Cu un reflex de pe vremea cînd umblam după izvoare sărate prin Subcarpaţii României, gust apa din izvoarele sărate, ling lapiezurile de sare dungată, frumos sculptate, spre mirarea tinerei colege. Ea, spune, a fost într-o excursie la Sovata, elevă printr-a şasea. Toată zona Tîrnavei Mici face o impresie foarte bună, e chibzuit gospodărită. Mulţi unguri în partea asta, la Sovata sunt 6000 maghiari şi doar 800 români. Ne spune asta, cu înfocare, un preot tânăr de la bisericuţa de lemn pe care intrasem să o vedem: Românii de pe-aici sunt cu inima strînsă, de teama unui referendum, a unei autonomii. Zice: Nu ştiu ce să mai cred, am lucrat şi în zona Covasna, tot printre unguri, am mulţi prieteni, sunt oameni buni, mă mir din ce ies aceste pretenţii, cineva bagă zîzanie, îi manipulează… De neuitat acest drum spre marginea estică a Depresiunii Transilvaniei, într-un tren-cursă care opreşte foarte des, la 2-3 km, pentru că fiecare cătun are halta lui; ne mai oprisem două ore la Tîrnăveni, s-a văzut că spre norocul nostru, am avut timp să vizităm centrul vechi al oraşului; mai încolo, în tren urcă o şleahtă de ţigani care se dovedesc a fi un taraf de lăutari unguri, toţi la cravată şi costum, plus gurista în lame. După ce-şi trag răsuflarea, căci au fugit vreun km ca să prindă trenul care îi mai aşteaptă o leacă, îşi dreg glasul cu ceva ţuică şi se apucă să cînte: vioară şi acordeon; lumea se adună de prin compartimente. Lăutarii se dau în spectacol, de fapt îşi fac reclamă, nu?

Din mersul trenului, zărisem cetatea ţărănească întărită de la Cetatea de Baltă, pe care sperăm să o vizităm în zilele următoare.

Azi, pentru că ieri d.m. a plouat fără oprire, stăm acasă, mă ocup intens de hărţi. Mă chinui s-o prind pe Lidia la telefon, zadarnic! Mîine mă duc la dealul Şona. Să lămuresc odată problema cu andezitele.

(va urma)


Cărţile prietenilor mei








ion lazu, Fotografii cu scriitori...

Dezvelira monument Mircea Vulcănescu: Mihai Şora. Ion Papuc, Romulus Rusan, Ana Blandiana, Maruca Vulcănescu, Dan Hăulică, Neculai Onţanu

O pagină de jurnal 1991, Cărţile prietenilor mei, Poezii regăsite, Fotografii cu scriitori...

Scriitorul zilei: Constanţa Buzea... 
http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilei-constanta-buzea.html


ion lazu, O pagină de jurnal 1991

Vineri, 11 oct., ora 5:15 dimineaţa. Valsul fericirii. La o nuntă care durase toată noaptea, cu veselie mare. Andrei deja flăcăiandru. Spre sfîrşit, nişte camere largi, goale, cîţiva tineri dincolo, deja pe jumătate dezbrăcaţi, ca să se odihnească. Iar noi pe punctul de a pleca, m-am uitat pe jos şi erau mai multe chei yale, printre care şi ale noastre de acasă. Lidia exersa un vals, în faţa unei oglinzi ce părea translucidă-portocalie, din cauza unui şirag de flori ce se reflecta în apele ei – nişte flori pe care nu le recunoşteam şi cineva mi-a spus numele lor: leandri. Nu ştiu ce mi-a venit şi, aşa cum eram, doar în indispensabili, am început să valsez, învîrtindu-mă în jurul meu, doar în ciorapi, ţinînd în mîini un băţ de prin casă, în vîrful căruia flutura un capăt de panglică albă sau o sforicică; ea tremura pe sus şi desena în aer cercuri vii, materializînd parcă sentimentul meu de bucurie. Dansasem deja destul, dar o luam de la capăt, cîntîndu-mi singur cu voce tare partea a doua din Valurile Amurului – bucuros şi întristat, lovit de amoc - şi într-un tîrziu aşa m-am şi oprit, întors spre tinerii din camera de dincolo, însă cu faţa în sus, schimonosită de un zîmbet amar, care spunea elocvent: Trece viaţa asta frumoasă! Ce păcat că trece! Printre tinerii de dincolo erau şi fiii lui D. Alex, mă gîndisem să-l invit pe cel mai mare la dans, dar pînă la urmă am dansat singur, fericit şi cu mare jale. Un vals în vis, aşa cum mi-e şi viaţa: cu Andrei şi Lidia în preajmă, veseli.

(va urma)

Cărţile prietenilor mei



















ion lazu, Fotografii cu scriitori...
Teatrul Podu, martie 2007, Lecturi cu public: Gh. Istrate, I.Murgeanu, N. Tzone, Ion Lazu

Gh. Istrate, I. Murgeanu, N. Tzone

O pagină de jurnal 1991, Cărţile prietenilor mei, Poezii regăsite, Fotografii cu scriitori

Scriitorul zilei, Daniel Turcea...http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilei-daniel-turcea-poezii.html

O pagină de jurnal 1991 
10 oct. Joi. Ceaţă foarte deasă, la prima oră. Plec singur, mi-e mai la îndemînă să merg în ritmul gîndurilor mele, mai cu deosebire toamna. În oraş o prind la telefon pe Lidia, a fost la căsătoria civilă a lui Bogdan, luni va fi nunta la coreligionarii lor. Georgeta a plecat, în fine. Tanti M. vrea să mă duc cu dînsa la Slatina, să sfinţească crucea. Nu vorbim în lege pentru că legătura se întrerupe mereu.

De la halta Pănade, spre Dealul Chicuiu. Nimic geologic, nişte largi terase vechi. Culeg măceşe, apoi şi ciuperci, pînă la urmă îmi umplu rucsacul. La întoarcere nu mă mai duc la haltă, o apuc peste dealuri, pe la Via moşului.

Poezia: Via moşului.

Un personaj comic, în fond. Totul pe un fundal isteric. Ciuda că trebuie să fie aici, la munca ei de geolog, cînd ea ar vrea să fie în altă parte; ciuda că face - de fapt, nu face! - o muncă destul de bine plătită, cînd şi-ar dori să facă altceva, însă nu se poate preciza ce anume, probabil un fel de figuraţie, de fîţîială pe lîngă vreun boss; ciuda că nişte amici şi-au aranjat o excursie în Franţa, sau o bursă de studii în Austria – ea e blocată aici (eu o ţin blocată aici!), în timp ce amicii îşi organizează asalturile pe la ambasade, fundaţii etc, în Capitală. I-o iau toţi înainte, pînă şi amica X, care a căzut la treaptă. Aceşti juni se pîndesc mereu şi încearcă să şi-o ia unul altuia înainte, desigur prin mijloace necistite, dar nu asta contează chiar deloc! Ei uită că nu au strălucit la liceu, că la facultate au trecut materiile precum cîinele prin apă… O puternică isterie, ceva iraţional, care funcţionează nociv, ca un ghimpe în carne.
(Va urma)


Cărţile prietenilor mei












 





















Poezii regăsite
Via Mosului

Toata vara l-am vazut
In tarcul de gard viu
Mosul lucrand ca o albina
Cele sapte randuri de vie, lungi
De nici o suta de pasi.
Acum ma abat din drum
sa vad ce si cum -
Via pare culeasa, pparasita.
O cotofana pe un stalp putrezit.
Trec gardul dintr-un pas.
Nu, via e neculeasa. Struguri mici
Boabe chircite, uscate, manate, acre...
Ar fi de cules, daca ai vrea sa te-ncurci, 
abia peste o saptamana doua.
Mosul e hot, mai asteapta, mai pandeste.

Insa ceva imi spune
Ca Mosul nu asteapta rabdator,
Mosul nu mai este / si basta!
Ramane via Mosului neculeasa, 
razletita in camp, 
cele sapte randuri de sub coasta,
nu mai lungi de o suta de pasi.
Sculati, sculati boieri mari
sa culegem via, sa stoarcem strugurii
sa-i ducem Mosului ulcica cu must
acru la mormant.



Fotografii cu scriitori...


Lidia Lazu în faţa unor picturi de Jerry McDaniel

Dan C. Mihăilescu se lansează la Gaudeamus...


O pagină de jurnal 1991, Cărţile prietenilor mei, Poezii regăsite, Fotografii cu scriitori

Scriitorul zilei: Pompiliu Marcea...  
http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilei-pompiliu-marcea-poezii.html

ion lazu, O pagină de jurnal 1991
Stagiarei i se pare că nimic nu-i iese şi se sufocă de ciudă şi exasperare. Împacă-te cu tine, omule, dacă ţi-e ciudă pe ce faci, gîndeşti şi spui, cum să te împaci cu lumea, cu rudele, colegii, cu viaţa? Nu merge pe teren, rămîne acasă: să-şi muşte pumnii că întîlnirea cu vrînceanul ei nu a reuşit. Speriată că rămîne nemăritată? Cum să alegi bine, dacă alegi la repezeală şi din puţine oferte?
Probabil mă crede un fraier că zilnic plec cu rucsacul în spate, iar după amiezile stau ore întregi în faţa hărţilor. Deşi nu-mi fac decît datoria, căci fac prospecţiuni geologice şi anume pentru asta primesc un salariu. Nu-i trece prin minte că aş fi neliniştit dacă mi-ar veni banii pe nemuncite.

Se pare că guvernul nostru a angajat nişte avocaţi americani care să dea de urma averilor lui Ceauşescu.

Se dă în vileag că ruşii subvenţionau anual p.c.f. şi din alte ţări capitaliste. De fapt văzusem cu ochii mei, la Luxemburg.

În Jugoslavia e un război religios, sprijinit din umbră de catolici, de unguri, austrieci, papă etc.

Îi spun stagiarei cum a eşuat nepotul B. în mrejele unei secte; pentru el poate fi o salvare, ca să nu o mai ia razna, - el, omul viitorului, în convorbire cu extratereştrii, cu fenomenul Philadelphia etc, etc, căci îşi bagă în cap cu toptanul idei aiurite, de peste tot…

Ponegrirea vreunui coleg, oricare ar fi el, asta e pe prim plan în mintea stagiarei; chiar dacă ar trebui să-i fie recunoscătoare acelui ins pentru a o fi ajutat cîndva; sau tocmai de aceea?

Întrebare: Un asemenea personaj, căruia în mod vădit ceva îi lipseşte – mă voi gîndi ce anume… - deci ar putea el, încăput pe mîna unui om bine intenţionat, altruist etc, ar putea să fie adus pe făgaşul cel bun? Mai curînd pare marcat de neîmpliniri, de alarme, de o panică neîntreruptă că nu va intra în rîndul lumii. După cum se vede, nu numai prea multă minte strică, dar strică şi prea puţină. În schimb, de orgoliu nu ducem lipsă de loc! Să-i spună vreo rudă ceva ce nu-i convine, imediat sare ca o leoaică.

Îmi spune diverse lucruri din viaţa ei aşa-zis amoroasă şi apoi, din nimic se repede: că mă urăşte fiindcă mi le-a spus. Mi se ridică sîngele în obraji, mi-e ruşine de ruşinea ei. Şi ca să pună vîrf la toate, cînd vine să dreagă adică lucrurile, în loc de scuze o aud: Dvs. n-aveţi minte să vă luaţi după ce spun eu? am scăpat nişte vorbe…

Ar fi de disecat reacţia abruptă la vestea că am adus un rucsac de ciuperci. S-a săturat, nu mai vrea să audă! Cînd de fapt se dă în vînt după ficat de porc prăjit, considerat de ea o delicatesă, cînd e de fapt la îndemîna oricui… Dar ce energie se degaja din respingerea ei, disporporţionată faţă de împrejurarea respectivă şi jenantă. Dacă nu aş avea la ce mă gîndi, dar am cu prisosinţă! Dacă nu aş avea ce scrie – dar am scris Despre Nistru...ar fi de luat în seamă şi un astfel de personaj, prefăcut-amical, dar de fapt plin de ranchiune, de resentimente, de neîmpliniri şi invidii, gata oricînd să pună la cale o revanşă.

Unor astfel de tineri fără substanţă, fără aşezare interioară, plini de ţîfne şi ifose şi pretenţii nejustificate, pentru că nu sunt capabili de un efort susţinut şi aplicat spre a ajunge la un rezultat, chiar mediocru – acestor tineri neisprăviţi, care au ciupit, pe ici pe colo, cîte un pospai de cultură – kitsch, dar nu au o bază serioasă de înţelegere, nu au nişte repere serioase şi o scară necesară a valorilor, lor deci, le pare de mirare, ba poate şi de dispreţuit, că tu stai aici şi-ţi vezi de treabă şi, culmea! te declari mulţumit de acest mod de viaţă: le pari un prost, un tîrîie brîu, dacă nu cumva un incapabil, care îşi dă aere de mare profesionist... (Iar pe de altă parte, îmi spun, lucru şi mai grav, acestor tineri neisprăviţi nu le trebuie decît ceva înzestrări, o leacă de voce, puţin talent literar, sau la desen, la învârteli/afaceri, ca să devină figuri proeminente ale vieţii culturale, sau măcar nişte vedete... E aici vreun paradox?)

Cît de puţin îi trebuie omului ca să fie împăcat cu soarta lui – singura stare pe care se poate construi o fericire de durată! – şi, dimpotrivă, cît de mult timp le va trebui junilor de azi ca să-şi dea seama că toate înlesnirile după care aleargă ei cu gura căscată sunt deşertăciuni! De reţinut cît de greu îi e cuiva să admită că tu, de alături, spre deosebire de el, te simţi bine, eşti mulţumit de tine şi de soarta ta!
(va urma)


Cărţile prietenilor mei

























ion lazu, Fotografii cu scriitori...

Andana Călinescu, Radu Cârneci, Carolina Ilica, Adam Puslojic

O pagină de jurnal 1991, Cărţile prietenilor mei, Poezii regăsite, Fotografii cu scriitori

Scriitorul zilei...Al. Ciura : http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilei-alex-ciura-consemnari.html

O pagină de jurnal 1991 
9 0ct.  De la halta Pănade, rău trecută pe hartă, lucrez versantul pînă la Iclod şi revin la halta Sîncel, pe o vreme frumoasă. Funigei de toamnă lungă; în lunca Tîrnavei Mici, la trecerea mea, se ridică un stol de vreo 30 de raţe sălbatice. Apoi dau şi de un fazan ce o ia în zbor de-a lungul rîului. La intrarea în Iclod sunt 5 case ţigăneşti – cărămidari – şi dau de un ţigănuş de 4 ani în drum, văietîndu-se din cauza spinilor ce-i intraseră în degetele de la picioare. Aproape nu scot de la el o vorbă, poate şi pentru că sunt unguri. Îi dau 5 lei pentru bomboane. Apoi o ţigancă de pe drum mă roagă să-i citesc o “carte”: Dragă nevastă, sunt sănătos, ai grijă pe acasă, vezi de copii, i-am scris lui frati-mio să nu mai vină pe la tine, dacă mai vine dă-l pe mîna miliţiei. Eu am să mă întorc, n-am să mor pe-aici. Etc. Cu ea sunt doi copii, de 12-13 ani, însă e clar că nici unul nu ştie carte.

Întrucît la Putere, în vîrful guvernului, al Parlamentului etc., se află cocoţaţi foşti mari comunişti, toţi cei de extremă dreaptă şi de extremă stîngă sunt incitaţi, prin acest simplu fapt să-i dea jos şi să revină ei la conducere, în vechea formaţie. E totuşi simplu: un guvern de uniune naţională nu ar mai fi ţinta unor repetate puciuri de dreapta sau de stînga, puse la cale, în divere variante, de securitate.

9 oct. Adun în rucsac cartofi de pe tarlalele culese, mănînc din mers vreo doi gogoşari, – iau în serios aceste lucruri şi iată-mă baricadat pentru încă o lună de campanie. Dimineaţa e chiar frig, îţi îngheaţă mîinile, ţi se vede răsuflarea deşirîndu-se în aer. Pe la 11 e o căldură blîndă, cu funigei duşi-traşi de boarea amiezii.

Cuvîntul ardelenesc Junere / ginere,  vine de la latinescul june, deci tînăr.

O îngrijorare vîjîind deasupra capului, ca un stol de păsări.
Ogaşe înţesate cu pelin, la Pănade, la Petrisat: pe-aici nu mai creşte nimic altceva.
Desen: Biserica din Iclod, unde mereu bate clopotul.
(va urma)




Cărţile prietenilor mei



Poezii regăsite, 

ion lazu, Fotografii cu scriitori...

Constantin Stan, Mircea Maliţa, la Clubul de proză

O pagină de jurnal 1991, Cărţile prietenilor mei, Poezii regăsite, Fotografii cu scriitori

Scriitorul zilei,  Ana Blandiana  
 http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilei-poeta-ana-blandiana-la.html

ion lazu, O pagină de jurnal 1991 
7 oct., luni. N-am de gînd să născocesc nici o poveste, dacă ea nu se încheagă de la sine.

Georgeta: fericirea de a o auzi strănutînd pe mamaia – din asta îşi dădea seama cît este de bolnavă şi dacă îşi va reveni. Spre mirarea mea, nepoata a preluat ideea sorei mele, precum că unchiul M. ar fi un om rău, asprit de armată. De unde?! Iată riscul de a fi un om tăcut, necomunicativ, supraveghindu-şi efuziunile sentimentale.

După o seară/noapte la tanti M., Geta fuge îngrozită, la prima oră, nemaisuportînd trăncănelile, întrebările indiscrete, intrigile, imixtiunile, fanteziile ei grandomane. Despre mine i-a croit o chestiune de genul: pe faţa lui se vede că e nefericit. Asta poate pentru că nu i-a dat niciodată prin cap că sunt sictirit de vorbăria ei prezumţioasă.

Retrospectiv, îmi e abia acum clar că tante M. l-a copleşit pe unchiul M. şi i-a înfrînt deplin personalitatea, practic nu i-a mai dat ocazia să-şi spună punctul de vedere. Probabil el la început s-a revotat, s-a înfuriat, a izbucnit, poate a şi lovit-o, fiind un coleric, asemenea lui Timofei Sp., care şi el se repezea la Ana Melentievna. Pînă la urmă, dar de fapt destul de iute în timp, tanti M. l-a dresat definitiv pe unchiul M., care de atunci a pierdut reflexul de a se mai avînta în discuţiile de societate, lăsînd-o pe consoartă să-şi facă numărul complet. Ea va mai trăi pe puţin 20 de ani, ajungînd să semene personajului pe care l-am schiţat în Curtea interioară. Acolo însă, spre ne-lauda mea, avem doar o palidă umbră a teribilei femei.

8 0ct. Pe jos pînă la Iclod, pe o vreme frumoasă de toamnă – răcoare şi rouă pînă pe la 10, însă pe la 13 începe să se înnoreze şi se porneşte vîntul, înainte să fi ajuns la halta Sîncel. Trenul mă lasă la Cîmpia Libertăţii, marş forţat spre cantină, ajung în ultima clipă. Cînd revin la căminul de nefamilişti, pe coridor, cu bagajele, mă aştepta stagiara. L-a trimis înapoi la Bucureşti pe curtezanul ei, pentru că e foarte bolnav. Supărată rău. Eu îngrijorat, pentru că se pare că insul nu se atinge de mîncare de vreo lună, i se face greaţă numai cînd o vede. Semn grav. Nu s-a prezentat la medic. A fost o săptămînă acasă la ai lui, a muncit în draci, a băut dar nu a mîncat. O las îngrijorată, dereticîndu-şi camera. Probabil a adormit, căci reapare abia la 21:30. I-a scăpat expresia: fiasco! De dimineaţă insul avea senzaţia de vomă, fără să fi mîncat ceva. Noaptea asta o să ne traumatizeze pe amîndoi, consideră ea.
Azi am vrut s-o prind la telefon pe Lidia dar nu le-a funcţionat centrala. Zborul Georgetei la Bruxelles-Luxemburg. Şi cu ea, altă poveste, alt eşec, altă cruntă dezamăgire. Soacra ei, un monstru, nu i-a vorbit de la nuntă. Pe la bunica ei nu a fost de 30 de ani. Astfel de oameni sunt contemporanii noştri, se amestecă printre noi, au chip uman, îi poţi confunda şi să investeşti în gol. Fiarele s-ar adapta mai lesne.
(va urma)
  



Cărţile prietenilor mei, Elisabeta Isanos: Drumul spre Ombria, Ed. TipoMoldova, 2013, 451 pagini.




















ion lazu. Poezii regăsite...
(astăzi, de Bunavestire, când am ajuns  la Slatina, în 1944, după 12 zile de mers cu trenul...)



Nistrul, prima mea amintire

Un om intrat până la genunchi în apă
Şi cu prostovolul pe umărul stâng –
Îl văd din spate, o siluetă neagră
Pe fondul plumburiu al fluviului
Spre sfârşitul zilei – sau e vreme închisă –
Nu-l cunosc dar e din sat
Poate mai sunt doi trei copii pe prund
Şi simt pe-aproape grija fratelui mai mare:
Nu mă ţine de umăr, dar ar putea întinde mâna
De ar fi să fac un pas în plus.
Un lung stop-cadru pe silueta omului
Care parcă aşteaptă să-l văd mai bine.
Apoi cu braţul drept arcuit
Face un gest larg asupra apei –
Plasa se desfăşoară cu un fâşâit moale,
Se aud la rând zeci de plescăituri mici
Şi din locul unde plumbii au fost însămânţaţi
Ţâşnesc ochi albi, ţuguiaţi, care deodată clipesc
Fac cearcăne şi iată cum, prodigios
Încep să izvorască pe faţa lucie a apei
Cercuri concentrice care tot cresc,
Aleargă se întorc şi tresar fără astâmpăr
Şi ţin luciul apei într-un freamăt viu
Reverberat la nesfârşit, de o jumătate de veac.
Iar eu sunt prins într-o vibrare
Care mă strânge şi mă risipeşte şi
Mă multiplică într-un extaz fertil
Într-o durere blândă, continuă şi fără leac.
Fără leac...

Blaj, 1991