joi, 31 ianuarie 2013

 
„ILINCA DUMITRESCU ŞI INVITAŢII SĂI”

(emisiune televizată)


MEMORIA CREATORULUI

LIDIA LAZU, poetă, actriţă

ION LAZU, scriitor, geolog
   
 
 INVITAŢI:
 
 Ion ANDREIŢĂ

Simona CIOCULESCU

Emil LUNGEANU

Lucia NEGOIŢĂ

Nicolae TZONE

Titus VÎJEU

Radu VOINESCU

Vor fi discutate volumele recent apărute:

Lidia Lazu: Soarta firului de nisip (integrala poetică)
Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale
Tinereţea pe sfârşite. Rămăşagul
Eu scriu la lumina mâinii mele (integrala poetică); 
Vreme închisă, jurnal 1979-1989

MOMENT MUZICAL:
GEORGE RIZEA, pianist
 
Duminică 3 februarie 2013, ora 11:00

Sala de concerte Euterpe

Adresa: UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Str. Ion Ghica, Nr. 13 /
Str. Doamnei, Nr. 14
 
INTRAREA LIBERĂ
 
Vă aşteptăm cu drag, Lidia şi Ion Lazu  


ion lazu: O pagină de jurnal, 1990

7 oct. Timpul pentru flori trebuie să-l găseşti.
Autorul şi-a terminat opera, ea n-a plăcut nimănui. De ce? Erau foarte multe idei, însă nici una înflorită. Totul sec, uscat…
În grădina casei lui Puby, sub coasta abruptă: brînduşi puzderie, nuci pe jos, mănînc o prună parfumată, rămasă  pe creangă după cules, dintre cele la care rîvnesc iarna. Adun cîteva nuci; în curte, sub caisul cel mare, cîteva pălcuri de toporaşi. Soare tomnatic…

Eu tot mai sper dumineca
Eu tot mai las deschisă poarta
Ca tu să vii la mine, ca
Astfel să-mi înflorească soarta…

În lungul satului e drumul soarelui.
Înşelătoarea viaţă, ca un nour frumos evoluînd pe cer, fără ploaie…
În simbolistica din China veche, elefant însemna prosperitate, ţestoasă continuitate, iar sturz longevitate.
După ce vezi multe şi auzi multe, nu se poate să nu ajungi la o comparaţie între viaţa unui om şi istoria unei seminţii, sau a unui imperiu.
Mai mulţi sunt cei ce înţeleg o anecdotă decît cei ce înţeleg un aforism.
Popularitatea nu înseamnă neapărat valoare. Ar fi ideal ca oamenii de valoare să nu fugă după popularitate. Dar cum să te aţii la ei?

Poezia: Lăsaţi-ne!
Cînd a fost să răbdăm, ne-aţi lăsat să răbdăm singuri,
Cînd n-am mai putut răbda şi ne-am revotat, am făcut-o singuri.
Dar pentru că ne-aţi dat pe listă
Cînd am îngenunchiat la icoane
Pentru că aţi închis uşile catedralei
Cînd am vrut să ne-adăpostim de gloanţe
Şi pentru că n-am văzut nici o sutană
În camioanele revoluţiei
Şi pentru că n-aţi adus cuvîntul împăcării
Între cei veniţi cu bîte în Piaţă -
Atunci cînd vom vrea să ne rugăm
Pentru odihna sufletelor celor duşi
Şi pentru liniştirea sufletelor noastre
Cînd vom vrea să ne rugăm,
lăsaţi-ne să ne rugăm singuri.

Ieri noapte, vis mai lung: un cunoscut îmi spune cu francheţe că nu l-a interesat proza mea. Foarte întristat deodată, gîndindu-mă la faptul că de prea multă vreme nu am obţinut nici un succes social; îi spun amicului că nu are nici un rost să se arate aşa de tăios, ar fi fost mai bine pentru amîndoi să-mi fi spus, de exemplu: să nu discutăm despre asta acum. Dacă mă gîndesc bine, e chiar expresia pe care a folosit-o Oana Albu, în urmă cu nişte ani.
Acea ofensă care scoate capul după atîta timp... într-un vis? Subconştientul nostru, nu prea ingenios regizor...
Avocata, de acum celebră, Paula Iacob se luptă pentru umanul şi slăbănogul Nicu Ceauşescu; se luptă pe bani buni, desigur, cu toate mijloacele, făcînd caz că aceşti acuzaţi CPEx trebuie să se bucure de garanţiile juridice cucerite de revoluţie şi asigurate de o democraţie adevărată: paradoxal, libertăţile dobîndite îi ajută să beneficieze de toleranţă tocmai pe cei care s-au opus cu dîrzenie acestor doleanţe, ani şi ani, sub comunism, care le era favorabil doar lor. Dînsa are o părere foarte bună despre misia avocaturii în noua democraţie. Nu s-a oferit să-şi folosească talentele pentru apărarea celor arestaţi în februarie, în iunie. Ce-i drept, acei clienţi erau săraci, nu mai contează că sunt foarte tineri: elevi, studenţi, alo căror viitor e pus în paranteze - nici faptul simplu că au, totuşi, dreptate. Paula Iacob se înduioşază de situaţia clientului ei dezaxat, face apel la neiubirea de mamă, de cei trei fraţi… Iată de ce nu mi-a fost niciodată la inimă avocatura.
Diaristul: Scade un om
Se înalţă un vraf de hîrtii.

Criza morală de la noi are drept corolar desconsiderarea omului, ideea că omul de pe stradă nu valorează chiar nimic. Or, acest om de lîngă tine, dacă nu înseamnă nimic, poţi să-l furi, să-l mistifici; să-l laşi să trăiască în frig, în ură, în gunoi…
Stranie situaţie: îl vezi cocoţat în parlament pe vechiul chiulangiu, pe antisocial, pe sperjur, licheaua patentată sau hahalera, fostul delincvent. Îţi zici: de, genul lui de disidenţă…
Mare ghinion, azi noapte a trecut pe aici C. Popovici, revenit din Franţa, a sunat şi nu l-am auzit. De vină e… politica, aveam televizorul deschis. Aseară calculasem cînd ar trebui să se întoarcă. De dimineaţă la 8 găsesc biletul în poartă. Fug la poştă, dau telefon la două hoteluri din Reşiţa, nu s-a oprit la ei. Rămîn pe cap cu cele două canistre ale lui CP. Ca să mă calmez, mă aşez la maşina de scris. Dar nu-mi iese din cap. Mă duc în pivniţă şi văd că nu mai sunt canistrele, înseamnă că Pubi i le-a dat dar nu l-a băgat în curte. Ah! Mi-am amintit felul cum a fost schingiuit şi omorît tatăl lui Pubi. Asta să fie? Foarte penibil.
Aflu apoi că Pubi le-a dat canistrele la 4 dimineaţa, însă ei nu au vrut să intre, iar Pubi, grăbit spre gară, nu m-a trezit…
va urma

ion lazu, cărţile prietenilor mei: Mircea Cojocaru, Risipa, Ed. Cartea românească, 1979, 463 pagini.























 ion lazu, fotografii de iarnă...








miercuri, 30 ianuarie 2013

Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi; o pagină de jurnal, 1990; cărţile prietenilor mei: Tudor Cicu; fotografii de iarnă...



 Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi
Fundaţia România de Mâine

Amfiteatrul Muzelor
 
„ILINCA DUMITRESCU ŞI INVITAŢII SĂI”

(emisiune televizată)


MEMORIA CREATORULUI

LIDIA LAZU, poetă, actriţă

ION LAZU, scriitor, geolog
 
 INVITAŢI:

Ion ANDREIŢĂ
Simona CIOCULESCU
Emil LUNGEANU
Lucia NEGOIŢĂ
Nicolae TZONE
Titus VÎJEU
Radu VOINESCU

Vor fi discutate volumele recent apărute:

Lidia Lazu: Soarta firului de nisip (integrala poetică)
Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale
Tinereţea pe sfârşite. Rămăşagul
Eu scriu la lumina mâinii mele (integrala poetică); 
Vreme închisă, jurnal 1979-1989

MOMENT MUZICAL:
GEORGE RIZEA, pianist

Duminică 3 februarie 2013, ora 11:00
Sala de concerte Euterpe

Adresa: UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Str. Ion Ghica, Nr. 13 /
Str. Doamnei, Nr. 14

INTRAREA LIBERĂ
Vă aşteptăm cu drag, Lidia şi Ion Lazu 


ion lazu: pagină de jurnal, 1990

18 septembrie 1990. Bocşa Montană. Există o muzică uşoară, de consum, azi ea e a videoclipurilor, care toate se fac pe aceeaşi reţetă: o lălăială ritmată, în general, fără mult haz, dar cîntată la nesfîrşit; interpreţi îmbrăcaţi extravagant, costumaţi, cu măşti, cu veşminte ce se schimbă de 20 de ori la o singură piesă de 2-3 minute. Şi apoi: toate trucurile de filmare, mixaje, reluări, suprapuneri, umor, secvenţe de pe stradă, fără legătură cu muzica, o cascadă de imagini la limita neidentificării, din cele mai diverse domenii, un adevărat galimatias. În literatură se încercase mai demult această tehnică dadaistă a montajului. Lumea a fost acroşată pe moment, şocată, era o chestie isteaţă, de snobism. Dar unde era totuşi literatura? Absolvenţi de filologie, meşteri în de toate… Însă curînd lumea s-a dumirit că e o impostură şi nimic mai mult. Cu videoclipurile se întîmplă la fel, deocamdată sunt în mare vogă, pentru că răspund unei nevoi de exotism şi nedeterminare, unui  evazionism ca atîtea altele. Şi, să nu uit: ele aduc mulţi bani...

Ţine-te bine, tăticule!, îi spun, de cîte ori ne vedem. Îi spun şi acum, în gînd, şi mă rog din tot sufletul să se ţină bine, să mergem mai departe, cum s-o putea.

Începe toamna astronomică, 23 septembrie. Dau telefon la vecina Jana şi aflu că ai mei sunt la o plimbare în parc, probabil recompensa lui Andrei după o săptămînă de şcoală, prima din viaţa lui. Prin extrapolare, mă gîndesc că măcar în perioada dinaintea refugiului, tata, părinţii mei au fost fericiţi (trei ani de pace, apoi cu războiul pe cap – şi să fii fericit, totuşi. Apoi…

Maria Calas. Cînd ai un asemenea talent neasemuit, cînd ai muncit atît ca să faci din vocea ta ceva fără egal în lume, viaţa ta nu mai poate urma căile obişnuite, comune tuturor…

Brucan şi Câmpeanu dau chix cînd e vorba să interpreteze un film sovietic, S-a oprit un tren. Stimaţi politicieni, veţi fi fiind dvs. inteligenţi şi cu deosebire băgăreţi, aveţi şi reflexul de a vă arunca instantaneu împotriva duşmanului, chiar înainte de a vă edifica... Însă mai “există şi alte lucruri în cer şi pe pământ”, vorba maestrului, “pe care nu le cuprinde înţelepciuna voastră”. Arta nu prea e de nasul vostru, se vede treaba. E aici un alt limbaj, la care nu aveţi acces!

Dacă atîta înţeleg din artă (puţin şi anapoda!), te întrebi dacă înţeleg mai mult din viaţă. Sau aceşti oameni au dexteritatea de a ne sugera ceea ce ei înşişi nu stăpînesc, de fapt? Fiecare se descurcă pe limba lui, în lumea lui paralelă; politicienii par nişte daltonişti. Acum filmul politic ca filmul politic, are finalitatea lui, dar ce ne facem cu politicienii?

(Vezi în ms. continuarea articolului: Ce nu înţeleg domnii politicieni?)

Prostia trebuie să aibă şi ea limite, adică să nu-ţi alegi prieteni mai proşti decît tine. Dacă eşti destul de abil să-ţi alegi prieteni deştepţi şi mai ai în plus răbdarea să-i asculţi, în timp te poţi lustrui într-atît că aproape nu ţi se va mai potrivi numele de prost.

- Eşti aşa de tînăr, îi scăpă ei.

- Mă jigneşti profund, fu răspunsul.

Explozia sertarelor... Ce vor să spună cu asta? Că deja ar fi trebuit să apară marile cărţi ale rezistenţei române? Păi există condiţii materiale pentru aceste apariţii spectaculoase? Cei care afirmă lipsa manuscriselor contestatare rezolvă prea uşor o problemă ceva mai complicată. Sunt deja atîtea manuscrise în edituri, nepublicate încă, altele vor fi predate. Sunt apoi jurnalele scriitorilor, toţi au ţinut jurnale, din aceste jurnale se vor trage destule romane. Dar unde sunt editurile particulare dispuse la aşa ceva?

Romică nu vrea să depună mărturie, deşi fiul Onuţ a fost molestat, o mînă fracturată etc. Frica, în continuare. Pe cît e Romică de pornit împotriva foştilor comunişti, pe atît se teme de ei şi azi; de aici percepţia mea că în adîncime lucrurile au rămas aceleaşi.



5 oct.  Poezia: Nu se văd oglinzi de lacuri

Îngeri spre a-i oglindi

În ţara ce lîngă mare-nflori…
În ţara unde vin minerii...



O noapte fără vise, ca o femeie sterilă.

Schliemann, mare poliglot, învăţa în 6 luni o nouă limbă; scria jurnal în limba ţării pe care o străbătea. Ca să strîngă bani pentru cercetările lui arheologice, făcea cele mai veroase afaceri, nu ierta pe nimeni…

Căluşul oltenesc: mă uit la jucători şi îmi dau lacrimile – atîta frumuseţe, creată anume de om, dar pe care omul nu o merită, parcă…

La Roma am mers să văd Vaticanul, am asistat la slujba Papei, apoi am vrut să vizitez Sixtina, am urcat trei etaje pe o scară în melc, ameţitoare, dar pe uşa de la intrare scria 6 dolari – şi am renunţat, comportîndu-mă în acest caz mai mult ca un om prost decît cîrpănos, sărac, sărac…

 Am revenit în centrul oraşului, la Fontana di Trevi, apoi am intrat la Panteon. Îmi amintesc snopul de raze ce veneau oblic din apexul cupolei, străbătând semiîntunericul din clădirea circulară, imensă, plină de grupuri de vizitatori care se mişcau de-a lungul pereţilor, privind – eu privindu-i, am văzut un grup de adolescente înalte, blonde, tip nordic şi printre ele una de-o frumuseţe ce mi-a luat glasul. Era acolo, în sala imensă, în semiîntunericul străbătul oblic de mănunchiul de raze diafane, o priveam cu teamă, cu nesaţ, fascinat, fericit – aşa că n-am mai putut fi atent la nimic altceva. Abia prin acest amănunt Panteonul din Roma va rămîne de neuitat pentru mine. Căci, în acel moment crucial, eu m-am arătat aşa cum sunt cu adevărat: robul frumosului din viaţă.

Nu mă imaginez trăind într-o epocă de belşug, lux şi delăsare. N-am apetit pentru răsfăţ, sunt dintre cei care văd lumea prin rezultatul muncii lor. Nu se poate ca un Thomas Mann, un Cehov să nu fi văzut munca lor de scriitori ca pe o înaltă datorie.



Inscripţie pe sicriul lui Tutancamon: “Noapte, o mamă! Întinde-ţi asupră-mi aripile, cum fac veşnicele stele!”

Alfabetul liniar B - scriere minoică încă nedescifrată, se pare că în limba greacă, deşi minoicii (cca 160 î.e.n.) sunt o civilizaţie mai veche, poate libaneză.

Goethe a prevăzut deschiderea canalului de Suez.

Napoleon, cu 328 corăbii, în 1798, pleacă din Toulon spre Egipt, pentru a deschide poarta Orientului. Văzând ce-a văzut în Egipt, a spus aceste cuvinte: Europa voastră nu-i decît un muşuroi de cîrtiţă! Doar în Orient… (Gustul lui Napoleon pentru măreţie, pentru etern, sau doar nemulţumirea lui faţă de ceea ce deja obţinuse? Ambele.

La vechii egipteni, sufletul era bai, iar principiul vital ka.
va urma

ion lazu: cărţile prietenilor mei: Tudor Cicu, Cu traista de basme prin lume, Ed. Rafet, 2012, 142 pagini  







  















ion lazu, fotografii de iarnă... 




marți, 29 ianuarie 2013

O pagină de jurnal, 1990; Tudor Cicu, eseu; cărţile prietenilor mei: Horia Gârbea; fotografii de iarnă


ion lazu: O pagină de jurnal, 1990
23 sept. duminecă. Pe Ursani, fostele-mi gazde, vecinii nu îi invidiază pentru grozava muncă pe care o depun, cum li se pare lor, cu atât mai puţin pentru un trai peste medie, ci îi dispreţuiesc pentru habotnicia acestei munci, pentru lipsa ei de orizont, semănînd cumva a prostie, în încrîncenarea ei.

După săptămîni întregi, o primă zi de toamnă frumoasă. Venind de la familia Kohl (el inginer la uzina din localitate, ea asistentă medicală), am zărit dincolo de valea Bîrzavei dealurile Bocşei, acele pante domoale, împădurite cu foioase, cu policromia lor mirifică. E de stat aici, toamna, e de privit pe săturatele; îmi şoptesc: Ar fi de trăit.

Cu dl inginer K. discut politică, constat că ideile mi s-au clarificat, atitudinea faţă de stări şi fapte s-a relativizat, îmi trebuie doar răbdare, ca să mă ridic deasupra contrarietăţilor zilnice. Pe termen lung, lucrurile se vor mai aranja, se va trăi mai bine, deşi, ca să fiu sincer, convingerea unora că vom putea fi printre ţările de frunte ale Europei mi se pare doar o iluzie – noi vom rămîne mereu mai la coadă, e în firea noastră, ne mulţumim cu mai puţin, nu suntem aşa de ahotnici în muncă, în a ne căţăra în vîrful traiului bun. Ia de reper un neamţ şi vei vedea că aspiraţiile intime ale românului nu merg pînă acolo unde ajung ale neamţului, cu excepţia oamenilor egocentrici sau aventurieri. La noi nu există motivaţia spre confort a neamţului – la acesta respectul de sine se traduce prin pretenţia de a avea toate înlesnirile materiale ale epocii, cu întregul efort pe care asta îl presupune. Şi apoi, e drept: corectitudinea lor are ceva meschin, idealismul nostru priveşte cu dispreţ sau cu neîncredere această precizie în relaţiile intergermane.

Pe sub poarta închisă, zăresc zbătîndu-se umbrele celor ce trec încolo şi încoace pe trotuarul însorit. O enigmatică lume pulsatilă, peste care abia ai închis poarta. Ai ieşit din scenă, ai rămas în fundul gangului întunecat.

Copiii au pretenţii tot mai mari, spune dl Kohl, eu am crescut în condiţii modeste, iar Bruno cere mereu mai mult, îmi explică ce au alţi colegi. Sper, îi spun, ca Andrei să-mi cam semene. Nu-mi doresc lucruri de dragul lor, ci doar ceea ce îmi este cu adevărat folositor. Am magnetofon, însă îl ascult la doi ani o dată, am combină muzicală, la care ascultă Andrei poveşti; nu am timp pentru video, atunci de ce să mi-l cumpăr?

K. nu pare să ştie că şefii de echipe, maiştrii care-i pontează pe muncitorii ce lipsesc cu săptămînile pentru a merge în Iugoslavia primesc valută de la fiecare. Raţionamentul acestor şefuţi e simplu, asemănător celor din administraţie, care eliberează acte pentru privatizare: Tu vei cîştiga sute de mii, dă-mi şi mie măcar 1% din acel cîştig! Şi şpaga să fie neapărat în valută…

Vor fi trei patru guverne de sacrificiu, îi spun amicului bocşan. Oamenii vor da vina pe guvernul în exerciţiu, preţ de 2-3 legislaturi; apoi se vor convinge că nu acolo e buba; bunăstarea nu poate veni decît din mai multă muncă la nivel naţional, din mai puţină risipă, din buna chiverniseală. Dar vor avea ei curajul să formuleze această concluzie? (Cu obiceiul nostru păgubos de a da mereu vina pe alţii...)
va urma



Tudor Cicu, eseu
Cicu Tudor




Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătăţii veacului său.
       (după o investigaţie prin memoriile lui Slavici)
Motto:
„Nu, nu mă boscorodiţi (la ce vă spun), că nu semăn apocalipsa eu, ci rînjitorii cu aere de bunicuţe, de tantitamare, de căcărăi sive pontagii care se scapă (doar) pe ei, că-n de restul ţării nici pe unde se scapă nu li mai pasă”.
                                                                                                         (Nicolae Ciobanu)
8. Să fi urlat ca lupii
Citind despre Eminescu, când colo, când altundeva, încep a-mi pune întrebarea, dacă nu cumva, din dorinţa de a ieşi ca păduchele în faţă, unii şi alţii, tot ne amăgesc cu ştiri, care mai de care, pentru a „nu arăta în nici un fel a poet”, cum ne sugerează (din maximă precauţie) Mircea Cărtărescu. Să-i dăm crezare celui care a stat în perioada de grea cumpănă, alături de poet – şi anume, lui Slavici: „Astfel am ajuns încetul cu încetul să stăm la îndoială chiar şi noi cei ce-l ştim şi ni-l reamintim după fiinţa lui ce adevărată şi să ne întrebăm dacă nu cumva e greşită imaginea ce ne-am făcut despre el”. Interesantă concluzia la care ajunge Slavici: „... nu l-am iubit nici pentru deşteptăciunea lui, nici pentru ştiinţa lui de carte, ci pentru că nu am cunoscut în viaţa mea un om atât de fericit ca dânsul...”. Un astfel de om, nu are de ce să-şi trădeze prietenul. Doar dacă, ar fi „roit” ca  nefericitul Caragiale după aceeaşi femeie. Ceea ce, nu era în intenţia lui Slavici. Aşa ne dă de înţeles Slavici (dacă îi considerăm adevăruri cele spuse până în 1884), când căile celor doi s-au despărţit. Slavici îl acuza pe G. Panu, binecunoscutul publicist (care, vrând să lovească în Junimişti) – îl lua drept armă de atac pe Eminescu; însă nu înţelegem de ce B.P.Haşdeu calcă pe urmele lui G. Panu! Să fi înţeles Haşdeu, că Dumnezeu tatăl (din „Luceafărul”) – e una şi aceeaşi persoană cu Maiorescu? Şi, că din interese oculte, nu putea fi certat? Atunci, vorbind la serbarea din 13 iunie (a.c.? – scrie Slavici) – Haşdeu nu a produs efectul pe care-l intenţiona, spune Slavici (dar nu precizează, ce anume – adică, presupunem, o anume acuzare a intenţiei lui Maiorescu), iar Maiorescu „nu s-a coborât, ci s-a ridicat în gândul auditorilor... iar Eminescu era dat drept cioclu, dar cioclu care dezgroapă gloriile trecutului nostru...”. D-le Hasdeu! Mă tem că te-ai înşelat! Din ce mi-a căzut în mână, din publicistica lui Emnescu, am reţinut câteva fraze ce mi-au părut profeţii ale timpului în care trăim: 1) Spunea undeva „că se va constata cum o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru”. 2) că în ţara aceasta „pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”. 3) că „justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune”. 4) vorbim despre partidele de la noi, unde „cauza acestor angajări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, origanizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camora, care miroase departe a puşcărie”. Theodor Codreanu, analizând clarviziunea lui Cantemir, crede că nu a mai întâlnit-o decât la Eminescu. Şi aici, are în vedere publicistica lui Eminescu, că ceea ce spune Eminescu în „Împărat şi proletar”, intuise cândva Cantemir, despre cei ce au avut mintea să tragă foloase din „zelul” strămoşilor noştri, cei cu trupul herculian, dar minte necoaptă. Theodor Codreanu, pare şi el convins de spusele lui Slalavici când concretizează: „a iubit prea mult poporul român şi ştia prea mult ca să fie iertat de contemporani şi de unii urmaşi”. Am reţinut, de altfel, că Slavici afirma că ideea de „nebunie” s-a născut doar în mintea acelora care nu erau dispuşi să ierte poetului tăria cu care pronunţa adevărul public. Chiar şi exegetul critic Theodor Codreanu, ajunge la concluzia că Slavici îşi reţine un regret, aparte, pentru că odată a acceptat poziţia lui Maiorescu în privinţa îmbolnăvirii lui Eminescu şi  nu a făcut nimic pentru a-l combate şi a-şi salva prietenul. Aici, credem  noi că Slavici se distanţează de Maiorescu şi Caragiale, înţelegând (intuitiv) că în accepţiunea celor doi („smintitul” Eminescu), să nu mai facă parte din colectivul redacţiei Timpul şi, prin urmare, internarea sa de după 28 iunie 1883, ar fi fost (deci) o „arestare mascată”. Făcând apel la corespondenţa lui Eminescu cu Veronica Micle, Theodor Codreanu probează că Eminescu era un om foarte obosit (epuizat fizic şi spiritual) dar, o meritată vacanţă ori odihnă – de lungă durată, necesare – de la cine i-ar fi putut veni, când cel ce întreţinea o publicistică ostilă lui Carol şi era considerat „vocea” împotriva a ceea ce era, pe atunci, Transilvania, trebuia să amuţească definitiv, conform ultimatumului de la Viena? Oare, portretul Luceafărului răsărit din „liniştea uitării”... din orizontul „singurătăţii mării”, e o întâmplare? („Luceafărul” fusese scris în perioada bucureşteană, a acelui zbucium de care vorbim). Nu cumva, tot singurătatea e ceea ce-ţi poate otrăvi gândul cu idealuri „nemuritoare şi reci”? Veronica Micle îl părăsise. Slavici se eschivase cu o plecare la Viena şi-l aruncase în „cămeşoiul de forţă” printr-o scrisoare adresată de Catinca Slavici lui Maiorescu. Ceilalţi prieteni s-au făcut că au alte treburi. Nu demenţa ereditară  (diagnosticată pe post de Dumnezeu atoateştiutor, de Maiorescu) ci singurătatea, această boală a tuturor veacurilor, îl încolţise intr-atâta, încât... amărăciunea de a nu-i da de capăt, unor (iscate şi-n mintea poetului – ce ar fi urlat ca lupii) întrebări, ne urmăreşte încă.    
  
                   (din primele însemnări din Jurnalul meu despre enigma celor doi)
                                                            -va urma -  


ion lazu, cărţile prietenilor mei: Horia Gârbea  - Căderea Bastiliei, Ed. Corint, 2007, 142 pagini   




  





















ion lazu, fotografii de iarnă...