vineri, 25 noiembrie 2011

ion lazu: Un nou rond de seară la Târgul Gaudeamus; Scriitorul zilei: Mihail Dragomirescu; consemnări, poezia zilei, fotografii

ion lazu: Un nou rond de seară la Târgul Gaudeamus

Văd că oricum mi-aş planifica ziua, la Târg nu ajung decât spre ora 18, iar ca să fiu mai exact, la şase fără un sfert - deşi azi am folosit un cu totul alt traseu... Şi, surpriză: animaţie în marele spaţiu circular de jos... 
Şi chiar la baza multelor trepte, cum descriam şi data trecută, te plachează din flancul stâng standurile Humanitas. Unde am impresia că lansările se ţin lanţ. Aceeaşi infatigabilă Denisa Comănescu (mă tem că, în timp, o să i se spună Raftul Denisa), împreună cu Alex Ştefănescu şi o tânără actriţă, pe numele său Ada Condeescu, despre care ni se spune că este lauretă recent, la Sarajevo, pentru rol principal, dar cunoscută şi ca interpretă principală în Eu când vreu să fluier, fluier, tocmai luaseră poziţie pentru a ne prezenta , în seria de autor Erick-Emmanuel Schmitt volumul Pe când eram o operă de artăCea mai frumoasă carte din lume. Preluând cuvântul, Alex Ştefănescu pleacă de la o constatare bulversantă, pe care a făcut-o, de curând: succesul a început să fie considerat un semn al lipsei de calitate şi, dimpotrivă, destui scriitori sunt convinşi că tocmai insuccesul e semn că scrierile lor sunt valoroase. Şi, tot astfel, în ziua de azi o femeie ţine să-ţi precizeze: "Eu nu sunt frumoasă!", de parcă abia acest lucru ar face-o interesantă. Eroare totală. Or, cartea prezentată chiar este valoroasă. Şi foarte bine scrisă. Despre un tânăr de 20 ani căruia nu-i reuşeşte nimic, nici cele câteva tentative de suicid. Urât, şters, fără calităţi, avea doi fraţi gemeni perfecţi, realizaţi, de mare succes. Acum alege varianta de a se sinucide aruncându-se într-o prăpastie. Jos colţuri de stâncă, sfârşitul iminent. În ultima clipă, cineva, ce se va dovedi a fi un artist excentric, îl opreşte, legându-se ca în 24 de ore să-i schimbe pe deplin viaţa. Şi dl critic povesteşte mai departe intriga-acţiunea, până la scena finală. Ajuns aici, emite  provocarea: Aş institui un mare premiu pentru cel care ar ghici cum se încheie cartea. Probabil că nu are banii necesari pentru câştigător. Actriţa care a jucat în Eu când vreau să fluier, fluier, de data aceasta doar citeşte.
După deambulări prin târg, trec pe la standul Italia, unde tocmai se încheia o nouă sesiune de conferinţe, cu muzică şi proiecţii; dar sunt prezente la acest târg nu mai puţin de 30 edituri din Italia! O mobilizare teribilă, de bun augur. Şi ajung la o lansare a editurii Dacia XXI, tocmai vorbeşte Vasile Andru, înconjurat de un grup dens de simpatizanţi. Facem câteva fotografii, la concurenţă cu LIS, care desigur va referi pe blogul său, căci îşi ia notiţe de zor. Se lansează două cărţi de proze scurte ale lui Vasile Andru: Opt chipuri ale singurătăţii şi Veacul meu, fiara mea (recunosc un vers din Osip Mandelştam, într-o altă traducere: "Veac al meu, sălbaticule...", îl luasem eu însumi drept motto la partea I-a din romanul Sălbaticul, unul dintre prezentatori fiind pe atunci chiar Vasile Andru). Văd doamne cu mari buchete de flori în mână, iată, îmi spun, un autor care ştie să dibuiască accesul spre sufletele delicate, nu-i puţin lucru! Vasile Andru ne povesteşte despre faptul că unii oameni au un dublu al lor, identic biografic şi ca realizări - el are un astfel de dublu, îl simte, îl ştie chiar, de aceea când de la Athos i s-a propus să facă parte dintr-un grup cu destinaia Himalaia, a refuzat, căci pe listă se afla acel "dublu" al său. Se spune că întîlnirea celor doi s-ar sfârşi prin moartea unuia dintre ei... Apoi îl citează pe Marian Popa, desigur cel mai mare critic şi istoric al literaturii române, în succesiunea lui Călinescu. I-a prefaţat una dintre cele două cărţi. Subliniind că în scrierile lui Andru nu veţi găsi tragedii. Deşi autorul consideră că totuşi în celălălt volum, anume în povestirea Roşu de Basarabia, se face referire la uciderea unui stareţ de la Mănăstirea Căpriana. Recomandă cu căldură această povestire, iar din celălalt volum, o alta, despre asceză. Aflăm că editura Dacia XXI s-a oferit să-i publice toată opera. Se întreabă dacă această clasicizare nu vine cam devreme. Apoi spune: în timp de un secol, din scrierile unui autor nu poţi spera să rămână decât o povestire, o frază. După două secole, dacă îi mai rămâne numele, căci Istoria nu ne poate reţine... Să luăm în consideraţie faptul simplu că la acest Târg vor fi 650 de lansări. (Nici nu e de mirare, la Târg participă 385 edituri, iar câteva lansează cărţi foc continuu, cum am văzut deja la Humanitas.  Dar şi la Brumar, la...) Câtă creativitate, vă daţi seama... Şi prea puţin va dăinui în timp.
La standul editurii MNLR văd cele 4 cărţi din colecţia Aula, despre două am scris: Mircea Ciobanu şi Ştefan Bănulescu, iar despre a treia am notat aici: MRP; a patra este o monografie despre Mircea Horia Simionescu, apărută nesperat de repede, dacă ne gândim că acum 4-5 luni i-am vorbit despre această colecţie lui Eugen Negrici şi am mers împreună să propună acest titlu.
La Editura Flacăra, tocmai se încheiase lansarea cărţii lui Constantin Banu În grădina lui Glaucon sau manualul bunului politician. George Arion îşi lansează o culegere de Cele mai frumoase 100 de interviuri, din totalul de peste 400 pe care le-a luat în 37 de ani la Flacăra, revistă care a împlinit 100 ani de la apariţie. Printre intervievaţi: Preda, Nichita, Emil Botta, Sergiu Celibidache, Liviu Ciulei. O altă carte de G.A., în vitrină: Fortăreaţa nebunilor.
Ajung la o altă lansare, a editurii Eikon, director Valentin Ajder, unde vorbeşte Nicolae Florescu, de faţă fiind Simona Cioculescu, Radu Cârneci, Emil Lungeanu, Petru Solonaru. Dl NF mă întreabă de ce n-am mai dat pe la redacţie (Jurnalul literar). Pentru că s-a renunţat la Proiectul Monumentul scriitorilor încerceraţi. Dar poate colaboram pe alte paliere, îmi sugerează amabilul domn.
De data asta, întâlnind numeroşi scriitori printre standuri, mi-a mai venit inima la loc. Dan C. Mihăilescu, asistând la lansarea Humanitas. Bujor Nedelcovici, despre care mi s-a spus că a fost văzut la editura All; finalul lansării de la editura Brumar: Marfă descărcată, cu ciopor de poetese în aşteptare de autografe. Actanţi: Robert Şerban, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi alţi 3-4 poeţi pe care nu i-am identificat...
Daniel Cristea Enache, în tandem cu Paul Cernat, într-un antract, poate cei mai solicitaţi doi tineri critici literari ca vorbitori la lansările Gaudeamus. Un A.M.S., lungind pasul spre altă lansare unde să se desfăşoare, ins despre care am citit de curând că era neobosit îi a-i turna securităţii pe cei care fotografiau aspecte de la cozi...
Dar vizitatorii bat în retragere, standurile se închid pe rând, desigur simbolic, cu benzi transparente. Mă pomenesc în faţa unui stand: Amicii lui Cesare Pavese. Mai zilele trecute, citind programul, m-a surprins acest nume de cerc de lectură, cum am crezut. Are şi o editură, pe stand văd cărţi în italiană, văd Eugenio Montale, alţi câţiva scriitori italieni şi desigur Pavese, cu cărţi în italiană. În spatele cărţilor, surâzândă, o foarte tânără domnişoară, surprinsă că iau cărţile la rând. Intrăm în vorbă, o întreb de alte cărţi ale lui Pavese: Casa de pe colină, Femei singure, Luna şi focurile. Îi spun că este unul dintre scriitorii cei mai dragi mie. Îi arăt Il mestiere di vivere şi îi spun că am citit-o în româneşte. Când? Acum vreo 3 decenii... Iată şi o carte de Einaudi. Nu este fondatorul celei mai mari edituri italiene? Ba da, răspunde juna, în această carte povesteşte totul despre editură. Apare o altă doamnă, aceasta mai apropiată de vârsta mea, îi spun: Ca să n-o descurajez pe domnişoara, am spus că am citit Meseria de a trăi acum trei decenii, de fapt am citit-o în 1967, cu nespus interes. (Dar mai apoi şi Munca oboseşte.) Şi îi arăt pe alt raft ediţia respectivă, recuperată de la cine ştie ce bibliotecă. Ce-i drept, le explic, deja citisem alte 3-4 cărţi de-ale acestui foarte talentat scriitor, de care poate numai Dino Buzatti se apropie. Şi le mai spun: Nu vedeţi? Pavese din această fotografie seamănă grozav cu Panait Istrati al nostru!
Cu doamna Mara Chiriţescu vorbim despre Montale, despre prietenia cu Dragoş Vrânceanu, care l-a tradus în româneşte. Şi o aud pe dna M. C. exclamând: Ce rău îmi pare că nu v-aţi nimerit la stand acum vreom oră, când am avut aici o discuţie, şi am vorbit singură... Iată-mă şi italienist! Şi ne luăm la revedere, nu înainte de a i-l fi recomandat ca rafinat italienist pe dl Geo Vasile. Vom lua legătura ca să-i dau telefonul, adresa etc.
Şi revin spre casă, aşa cum plecasem, deci nu cu metroul, ci cu maşina 330, asta ca să nu mă trambalez de colo colo. Nu-i vorbă, de la capătul traseului până la Romexpo "mănânci o pâine". Iar la întoarcere am luat maşina de la următoarea staţie, deci tocmai de la Muzeul Satului, la vreun km depărtare. Şi vreo 40 de minute  cu maşina, spre Dristor...Dar am avut timp să-mi rememorez momentele de la Târg... Chiar bucuros cumva că traseul nu se mai sfârşea. Mi-am zis: O soluţie ar fi să alegi drumul cel mai lung, numai bun pentru a-ţi inventaria impresiile; pentru că de ajuns acasă tot ajungi... De data asta cu o tolbă de cărţi. Şi în mână cu o frunză de platan cu coadă incredibil de lungă, vreo 40 cm. Lidia chiar asta a remarcat: N-am mai văzut aşa ceva. Nici eu...


Vasile Andru în desfăşurare...



Nicolae Florescu, Valentin Ajder, Petru Solonaru


Simona Cioculescu. Radu Cârneci. Petru Solonaru


Radu Cârneci, Petru Solonaru, Nicolae Florescu
















ion lazu: Ambitus
                              Lidiei

A trăi într-o mare iubire

Înseamnă să o şi uiţi –

Să nu-i mai atingi marginile

Să porneşti în zori spre o răscruce de-a ei

Şi să nu ajungi la ţintă până-n crucea nopţii;

Să te roteşti, ca prin aer Pământul

Fără măcar să-l presimtă.

A trăi într-o mare iubire

Înseamnă să n-o mai poţi nici gândi –

Să stai treaz la orice oră

Şi să ţârâi ca o arătură vara;

Înseamnă să fii ţărână

În sens cosmic.

A trăi într-o mare iubire

Înseamnă să fii mort de mult

Şi renăscut într-un destin ceresc –

Plasat în afara

Condiţiei diurne;

Înseamnă să-i redai lunii pacea dintâi

Când îţi citeşte prin perdea hârtiile.

1983, Avrig

(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)


ion lazu: Împotriva aşteptării

Cel fericit nu ar dori

Să oprească timpul în loc,

Cum s-a crezut.

El se bucură că a ajuns, că

nu mai e nimic de aşteptat.

Unsprezece dinspre miezul nopţii.

I-am făcut copilului băiţa şi acum

Ea îl alăptează; el se întrerupe,

Dă cu mânuţa, se răsfaţă, nu vrea să adoarmă.

Începe să se plimbe cu el prin cameră

Bătându-l uşor pe spate, şoptindu-i.

Peste umărul ei copilul îmi aruncă

Deodată

O privire trează, totală şi apoi

Înalţă un zâmbet celest...

Tată fericit, rupt de şale, întins

Pe spate, de-a latul canapelei.

Ritm nipon de picături pe pervaz –

Niciodată la timp, nicicând prea devreme

Cade câte o picătură. Aştepţi.

Ce aştepţi? Fericirea este!

Să nu stea clipa. Să treacă timpul

Vraişte, oriîncotro îi este vrerea.

Nu e nimic de aşteptat!

18 aprilie 1984
din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)


 NOTĂ: Astăzi fiind ziua de naştere a lui Andrei, am postat două poezii, scrise cu gândul la cei doi, cu iubire şi recunoştinţă.  I.L.



 
 









SCRIITORUL ZILEI: Mihail Dragomirescu, n.22 martie 1868 - d. 25 noiembrie 1942
 De felul său din com Plătăreşti-Călăraşi, urmează liceul la Lazăr şi Sf. Sava, apoi Litere şi Filosofie, absolvind în 1892, licenţa pe o temă din Spengler. Student al lui Maiorescu, se vor despărţi  în curând. Face carieră universitară, cândva devine membru de onoare al Academiei. Cu preocupări de estetică a literaturii, consideră opera literară un tot unitar şi recomandă metode ştiinţifice de cercetare a ei. Cu opţiuni ferme, având deci "calea sa", intră în dispută cu mulţi actanţi ai vremii. Combate sămănătorismul, simbolismul dar şi modernismul. Colaborator la Convorbiri literare, fondează o nouă revistă: Convorbiri critice, dar şi Falanga.  Tipăreşte în 1906 Teoria poeziei, o nouă redactare în 1915: poezia românească. Două volume de Critică, 1928 şi 1929.  

Din Odiseea plăcilor memoriale (în manuscris):

"...Dincolo de intersecţia cu str. Ovidiu, poet, găsesc Intrarea Călţuna, fostă în planurile vechi din 1938 Aleea Buzoianu. La nr.17, unde se închide această fundătură, un zid semicircular spre imensa curte cu un edificiu gen mic palat, undeva în stânga, la mare depărtare de stradă. Aici a locuit prof. univ. Mihail Dragomirescu, lucru dibuit de mine din vechi cărţi de telefon, la biblioteca Academiei. Constat că mulţi scriitori, chiar de notoriatete, nu şi-au permis această înlesnire a tehnicii – sau au repudiat-o de plano? Pe câţiva îi găsesc, şi nu oricum, ci cu toate titlurile academice sau universitare, cu profesia lor, oricum: ziarist, avocat, doctor, în nici un caz scriitor. Iată-l pe prof. univ. Mihail Dragomirescu – conu Mihalache. A locuit preţ de 2 decenii, fapt pe care îl atestă cărţile de telefon la o unică adresă (un belfer, nu, iar nicidecum un „chiriaş grăbit”, precum G.Topârceanu, de negăsit între abonaţi, ca destui alţii). Zid înalt, în semicerc. Porţi zăvorâte. Însă nu lipsesc cele câteva interfoane. Sun ici, sun dincolo. Apare o tânără. Nu cu ea, cu PR (Public Relations). A doua tânără. Noi suntem o firmă, nişte firme. Trebuie să dicutaţi cu proprietarul. Proprietara. Locuieşte aici? Nu. Numele, telefonul. Dar am trimis o adresă din partea... I-a fost înmânată.

Seara, telefon. Nu, nu crede că este cazul. Totuşi, Uniunea consideră că marele profesor, şef de şcoală, magistrul atâtor scriitori care apoi au făcut literatura română... Cu ce ar incomoda? Poate dimpotrivă, este onorant ca pe faţada unui imobil să scrie... Nu, sunt probleme, eu nu le cunosc; fapt este că dânsa vrea să vândă. Trebuie să se consulte cu notarul. A cumpărat această vilă de la soţia profesorului Mihail Dragomirescu. O chema Clara. S-au căsătorit în ultima lui perioadă, ea era mult mai tânără, frumoasă; repede după asta el a murit, ea a plecat îndată la Paris, dar era bolnavă de plămâni şi nu după mult a murit şi ea, la 43 de ani. Tatăl ei a cumpărat această vilă de la Clara. Dar noi punem o placă pentru conul M.D., care a trăit acolo între 1922 şi 1942... Să vorbească azi mîine cu avocatul, cu notarul.
(Peste câteva zile: NU!, este exclus, dânsa refuză categoric ideea acestei plăci „memorabile”. Explică: Aici s-a filmat Cu mâinile curate şi majoritatea secvenţelor din Craii de Curtea Veche. Probabil doamna se gândeşte că dacă vom fixa placa, nu vor mai veni alţii să filmeze aici... Ca atare îi precizez: Stimată doamnă, noi ne-am gândit să punem placa pe zidul de la intrare, căci vila oricum este foarte departe de la stradă, iar inscripţionarea nu s-ar putea descifra decât cu binoclul, ceea ce nu e cazul... Nu, nici pe peretele vilei, nici la poartă. A vorbit cu notarul. Tocmai pentru că pe placă e menţionat anul 1922, asta ar însemna că imobilul este foarte vechi, lumea de azi e snoabă, se fereşte de casele vechi. Bine, stimată dna Magda Agopian, în privinţa snobismului se poate să aveţi perfectă dreptate, nu însă şi în privinţa plăcii, a datelor de pe ea, căci o casă, un imobil, nu se vinde la notariat şi la Tribunal pe baza datelor inscripţionate pe o placă fixată ieri-alaltăieri, ci pe baza actului de construcţie şi a titlului de proprietate. Proprietare: Vedeţi că n-aţi înţeles bine? Eu sunt proprietara şi în această calitate refuz categoric fixarea plăcii memorabile pe zidul de la intrare! Punct. Trântit telefonul. "




ion lazu: Fotografiile Toamnei