duminică, 30 iunie 2013

Scriitorul zilei: Dorin Tudoran
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-dorin-tudoran.html

Poezia zilei
Aurelian Bentoiu: Curcubeul

Când am văzut cum mână norii vântul,
Mi-am zis: Va fi o zi întunecată!
Şi bolta fu de fulgere brăzdată
Şi-a curs potop cumplit - ferească sfântul!

Dar ploaia şi-a spus repede cuvîntul.
Cupolă de cristal e bolta toată.
Iar curcubeul toartă-n cer lucrată
Să ţină Dumnezeu de ea Pământul.

Când norii soartei fac perdea pe zare,
Restriştea înecând-o-n nepăsare,
S-alungi din suflet umbrele tristeţii.

Căci soarta cu capricii de femeie
Aduce rând pe rând pe cerul vieţii
Senin şi nori, furtuni şi curcubeie.
                                             1955
(Din volumul Zări şi Zodii. Poezii din închisoare, 2001)


Elisabeta Isanos: Drumul spre Ombria, fragmente, V
     ...La urma urmei, ceea ce am promis e absurd. Să nu mai scriu e ca şi cum aş fi jurat să nu mai văd soarele. (Iar dacă scriu, publicarea şi restul vin oarecum de la sine, chiar fără să vreau.) Sigur, aş putea să-ncerc să trăiesc fără poezie, în noapte mereu, ca un locuitor din Nordul extrem. Greu mi-ar fi nu atât ziua-n amiaza mare, când prezenţa soarelui se simte afară ca o mulţime de foşnete şi murmure, ci mai ales către seară, abia atunci gândurile care mă dor încep să zvâcnească sub coajă, sparg şi se-mprăştie, şi tot ce e otravă reţinută se răspândeşte în trup. Orice rău, cât de mărunt, se face mai mare, mai mult şi mai puternic.(...)
    Nimeni nu-mi spune ce culoare are pământul necunoscut. Se-ntâmplă ceva ciudat cu locurile. Curtea Dorei e aici la doi paşi şi totuşi străină. Este şi nu este. Ce s-a întâmplat cu lunca şi plopii, cu gârla, fazanii şi ierburile? Unde sunt? Cum se face că, deşi a dispărut, totul continuă să existe? Că e undeva pe aici şi totuşi nimeni n-o mai poate recunoaşte aşa cum am văzut-o eu ani la rând? Care-i realitatea şi care e visul?

   Adevărul locurilor şi al timpurilor nu poate fi decât în mine, în partea dură a fiinţei mele, aceea care n-are nevoie de hrană şi apă. Mai bine zis, în acea parte din mine pe care hrana şi apa n-o schimbă. Acolo trebuie să-l caut.

   Mă păgânizez dând cu ochii de un fir de iarbă, şi iar mă-ntoarce spre Cruce o turlă din multele biserici de pe străzi, cum în copilărie, când ploua doar din jumătate de cer, săream într-un picior dintr-o parte într-alta, când în ploaie, când la soare, şi râdeam, nici plouată, nici însorită de tot. Acum, îmi dau seama că fusese un răsfăţ, o alintare de copil. Mă dezmierdam frecându-mi spinarea când de ploaie, când de soare, ştiind că pot să trec oricând de la una la alta fără să păţesc nimic, pentru că eram deja salvată. Făceam nazuri, şi cerul mi se uita în coarne. Mă căuta de fluturi în cap. Nu-nţelegeam pe-atunci că fasoanele îmi veneau din convingerea că nu mi se putea-ntâmpla nimic rău, pentru că fusesem  răscumpărată, doar asta-mi permitea să-mi închipui că eram înainte de Hristos, dar ia să fi fost cu-adevărat înainte, ce spaimă aş fi tras! Cum aş mai fi tremurat! M-aş fi îngrozit de orice, şi de ploaie, şi de soare, şi de firul ierbii. La un fulger, m-ar fi  trecut fiorii şi mi-ar fi tremurat genunchii, la căderea nopţii ar fi-ngheţat inima-n mine, m-aş fi speriat şi de-o umbră. Nu slabă de înger, ci fără înger de tot, aş fi tremurat ca frunza şi nu mi-ar fi ajuns piatra pentru atâtea temple câte frici mă bântuiau.

   Cu dâra de ploaie ca un şarpe de argint pe frunte, cu un şomoiog de cimbru uscat, vin de-afară ca o candelă plină. Pe stradă, morţii de mâine se salutau zâmbind, şi era frumos. Mă simt într-o culme a raiului. De fapt sunt în tranşeele lumii, însă binele e mai puternic decât mine, n-am unde să mă feresc de dulce, lumina e ca hrana, o înghit respirând, deşi vreau să postesc. Pentru asta nu trebuie să fiu „cineva”. Într-o bună zi, am să rămân în apă, în bulbi şi verdeţuri, lăfăită sub cer!
   Adevărul meu urât, cu câte văluri pictate încerc să-l acopăr!
– Nu lăsa inima să cadă! Nu lăsa inima să cadă!
   Nu ştiu ce e dedesubtul inimii, nici nu vreau să ştiu. S-ar putea să fie un abis, ori o adâncime finită, şi atunci inima s-ar aşeza pe mâlul din străfund, încet, culcându-se pe-o parte, ca o epavă în adâncul mării, întreagă sau despicată în două, de ea s-ar prinde licheni şi plante moi, desfigurând-o şi modelând-o iarăşi, fiinţe cu aparenţe florale şi zvâcniri de carnasiere ar cerceta-o lent, trecând cu nepăsare pe lângă marele orologiu, acum oprit, şi prin faţa tablourilor cu apusuri de soare în grădini. Nici nu vreau să-mi închipui ce s-ar întâmpla dacă nu mi-aş prinde inima s-o salt repede mai sus! O aşez la loc, pluteşte iar, şi mă  liniştesc. Are, faţă de restul trupului, o autonomie înspăimântătoare... 

va urma
 


Cărţile prietenilor mei: George Bălăiţă,  Ştefan Dimitriu.




















Fotografii...

Fotografie
Ion Lazu, 1969.

sâmbătă, 29 iunie 2013


Scriitorul zilei: Nicolae Bălcescu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-nicolae-balcescu.html 

Poezia zilei
Nicolae Fuiorea
Ela Buga

Trei turle dăinuiesc şi azi de pază
Răniţi le sunt pereţii şi arama,
Se zbate trudnic între maluri Kama,
Tăcerea peste toate se aşează.

Pustiul negru şi-a întins năframa
Fantome triste prohodind veghează
Ecouri de vecernii mai vibrează
Pe când Iisus îşi joacă iarăşi drama.

Chemări de clopot amuţiră-n sânge.
Cu psalmi rostiţi în cor de liturghie
Uitarea ca un strat de plumb se strânge.

Se pleacă arborii-n cucernicie
Şi în crepuscul sumbru lunca plânge
Că Ela Buga s-a-ngropat de vie.
                       Ela Buga, februarie 1945
(Din volumul Poeme siberiene, Ed. Sitech, 1997)

Elisabeta Isanos: Drumul spre Ombria - fragmente, IV
   Au dreptate copiii noştri speriaţi! Vremea luminii s-ar putea să nu fie decât o clipă printre întunecări şi spasme. Dar steaua nu se vede decât pe întuneric, când zidul neterminat luceşte stins sub strugurii sălbatici. Minte cine spune că merită să trăieşti pentru altceva înafară de dragoste. Poate că dincolo de lume mai sunt şi alte lumi, dar nu este nimic dincolo de iubire. Forţa asta pătrunde până-n măduva fierului! Ceva invizibil, imposibil de perceput cu simţurile, poate nu numai să-l străbată, ci să-l şi împuternicească, ordonându-l din nou şi dăruindu-i o viaţă tainică. Fierul nu e mort, ci numai adormit, într-o stare de confuzie, ca un om leşinat. Nu ştiu de unde vine, din stele sau din corpurile însele, dar forţa asta există. În Magnesia, un ţinut din Thessalia, unele pietre smulgeau cuiele din ciubotele văcarilor, regiunea fiind vestită pentru păşunile unde până şi zeii îşi îngrăşau cirezile. Iar munţii scoteau piroanele de fier din corăbii, dezmembrându-le în mijlocul valurilor.
   Ieri noapte, 23 spre 24 martie, o cometă a apărut deasupra orizontului Bucureştiului, în partea de nord-vest. Ea se apropie de pământ o dată la 2000 şi ceva de ani, deci a mai fost pe-aici înainte ca Roma să devină marea putere care avea să schimbe lumea. Ce-o fi văzut pe-aici, pe vremea aceea, martorul ăsta curios şi tăcut? Ce va vedea la următoarea lui vizită? Se va putea menţine Europa sub presiunea tonelor de coca-cola şi sub apăsarea noilor valuri migratoare? Aud că Rusia se aliază cu China, ceea ce-mi aduce aminte de o bătrână soră a bunicii care-i dădea, în locuinţa ei de pe strada Cameliei, lecţii de limba rusă unui chinez. (...)
O doamnă basarabeancă mi-a telefonat şi mi-a povestit că m-a căutat la şcoală, neştiind că m-am pensionat, iar acolo i-au spus că n-au auzit de mine. Unde oi fi fost vreme de treizeci de ani? Oi fi visat? Am fost într-o lume unde multe femei „făceau totul” ca să pară bătrâne şi urâte, în care cel bun şi blând era considerat nebun şi prost, cel cu limba împiedicată ţinea discursuri, portarii şi măturătorii conduceau, iar academicienii măturau străzile şi culegeau morcovi, ţăranii erau mutaţi la bloc şi orăşenii obligaţi să cultive cartofi pe acoperişuri.(...) 
   Am multe vise ciudate: un ogor de grâu verde. Poate că odată o fi fost al meu, cine ştie? Visez un deal, poate că am stat cândva la poalele lui, pe malul pârâului care strălucea. Visez un capăt de oraş fierbinte, noaptea, cu străzi la vale, pe unde nu trece nimeni, curţi paralele, înguste, cu zarzavatul mustind în straturi. Nimic din astea nu există în realitate, şi totuşi îmi revin în visuri, de fiecare dată la fel. (...)
   Sunt într-adevăr o răsfăţată, dar nu-mi place s-o aud din gura ei. E-adevărat, am parte de răsfăţ mult. Am un copil bun, care mă iubeşte, e sănătos şi cu toată viaţa înainte, timp destul să fie fericit, atât cât se poate pe lumea asta. În plus, sunt capabilă să mă bucur de orice, şi de lucruri pe care alţii nici nu le văd. Mă bucur că m-am trezit din somn dimineaţa, în stare suficient de bună încât să mă ridic şi să umblu, mă bucur când mănânc pâine şi când beau apă, când văd un măr la care poftesc, mă bucur când mi-e foame şi ştiu că am ce pune pe masă. Îmi place să fac duşuri repezi şi calde, să mă schimb în lucruri curate, cu miros de aer. Îmi place să dorm şi să visez, uneori visul mi se pare mai adevărat ca viaţa, un alt fel de trezie, spre care treci traversând ca pe o apă starea de somn. Multe şi mărunte răsfăţuri am, nu mi-ar ajunge timpul să le înşir, şi nici nu vreau, pentru că vorbind atâta despre ele, aş pierde prilejul să le trăiesc. 
   Ieri pe stradă mi s-a părut că mergeam în aripi. Sprijinul efemer pe vârfuri infime e mai zbor decât zborul; de fapt, pasărea se târăşte prin aer.                           
   De obicei plec să mă plimb când cerul se înroşeşte spre apus, căldura soarelui se face idee, iar copacii goi ard în ideea de soare. Merg până uit de mine. Îmi place să merg prin oraş. În stradă coboară, mai ales către prânz, ţigani bătrâni, vineţi şi trişti, cu imensă resemnare pe feţe, în haine vechi, moştenite de la tineri ...

va urma


Cărţile prietenilor mei 







Fotografii...

Fotografie
Ion Lazu, 1964.


vineri, 28 iunie 2013

Scriitorul zilei: I.D. Sârbu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-i-d-sarbu-poezii.html

Poezia zilei 
Aurelian Bentoiu * (29 iunie 1892- 27 iunie 1962)
La câmp ne cheamă morţii

Odihnă nu mai aflu de la un timp încoace,
Căci s-a zbicit pământul şi-i numai bun de plug.
Rămâie-acasă ţâncii-n ogradă să se joace,
Eu vreau să-mi văd plăvanii cum se-opintesc în jug.

Rămâie-n sat notarul cu ochii pe hârtie,
Să ţie socoteala la cei ce nasc şi mor,
Eu merg să scriu afară, în zvon de ciocârlie,
Povestea milenară pe umedul ogor.

Aşa precum prin veacuri au scris-o şi bătrânii,
Când nu era hârtie şi nu era condei,
E veşnicirea vieţii şi e povestea pâinii,
De păsări aşteptată, de oameni şi de zei.

Cu primăvara-n aripi, pluti-vor berze iară
Pe marea de lumină a cerului senin,
Să mergem, fraţi, căci plugul iubire e de ţară
Şi viaţa rost nu are un altul mai deplin.

Veniţi să-i facem vieţii lucrarea mai departe,
Spre noi se-ndreaptă-acuma nădejdea tuturor:
Anafura pe care părintele o-mparte
E rod adus pe lume de plug şi de ogor.

La câmp ne cheamă morţii, şi dacă nu ne-am duce,
Şi-ar aştepta, sărmanii, pomenile-n zadar;
Şi cum s-ar frânge trupul Jertfitului pe cruce,
Când n-am avea o pâine s-o ducem la altar?

Îşi toarce borangicul în şes înaltul soare,
Ca-n ziua-ntâi când lumea creat-a Domnul Sfânt.
Să mergem, fraţi, cu plugul, căci munca pe ogoare
E binecuvântată şi-n cer şi pe pământ. 

(Din volumul Zări şi zodii. Poezii din închisoare, Editura Alianţa Civică, 2001)


Drumul spre Ombria, de Elisabeta Isanos, colecţia Opera omnia, Editura TipoMoldova, 2013
(fragmente, III)
        La televizor, reţin un pasaj din Umberto Eco: Există ceva şi mai rău decât să nu ai un cămin, slujbă, familie: să nu exişti în conştiinţa celorlalţi. Să faci parte doar dintr-o categorie socială, cum intră vitele într-un furgon.(...)  
         Îndată ce mă trezesc, roua gândurilor depune primele cuvinte, primele imagini. Timpul, cred eu, are relief, pante, culmi, adâncituri, chiar şi prăpăstii, la propriu. Nu e o figură de stil. Dacă apuci să calci greşit, cazi în gol, în Valea Plângerii. Important e să te menţii în punctele înalte. Un marş pe culmi! Faptul că relieful timpului e nevăzut îl face şi mai periculos: e ca şi cum ai merge pe munte cu ochii legaţi. Totul depinde de cum gândeşti: culme sau prăpastie? Dacă apuci să te gândeşti la hău, ai şi căzut.(...)
    În fine, îmi umblă prin cap o idee năstruşnică: un poet plimbându-se la Şosea, uitat de toţi, „nomen odiosus”, se întâlneşte cu alt poet, adulat, cu numele pe buzele tuturor. La un moment dat, uitatul îl opreşte pe celebrul care vorbea întruna, şi-l întreabă: „Ce auzi?” „Nimic!” „Cum nimic, n-auzi greierii?” „Ba da.” „Ştii ce spun ei? Rostesc nume de poeţi! Taci şi hai s-ascultăm, să vedem pe-al cui îl strigă...” Numele cui îl strigă greierii?  
   Natura, spune Jung, este aristocratică; un om valoros compensează zeci de nulităţi. Sunt departe de a crede aşa ceva. Dintre fraţi, supravieţuieşte cel mai rău, mai egoist, mai vulgar, primii mor cei de rasă. Nu idiotul se prăpădeşte mai întâi. Natura şi omul nu au aceleaşi scopuri, aceleaşi criterii; natura scoate în faţă şi susţine ferocitatea, cruzimea, mediocritatea, egoismul. Natura este mediocră, practică soluţia minimei rezistenţe, prin adaptarea la mediu. Încurajează STAS-ul. De ce are omul alte criterii, alte scopuri decât natura? Pentru că nu e o făptură naturală, ci artificială. Şi mai artificială este Eva, făcută din coasta omului, deci de două ori însufleţită de duh.(...)
   Amintiri care nu amintesc nimic. Dar sunt plină de ele: bucăţi obscure de lume au rămas în mine, şi nu le mai pot numi amintiri pentru că n-au ce să amintească: locurile nu mai sunt, iar eu nu mai ştiu de unde le am. Umbre cenuşii de oameni pierduţi, nu le pot da nume. Amintirile sunt amnezice. Şi-au pierdut memoria. Mi le amintesc, dar nu ştiu cine sunt, îmi aduc aminte de locuri, dar nu ştiu unde sunt. Dacă aş fi ştiut ce sunt, cine sunt, de unde sunt, nu ar fi avut niciodată o asemenea tărie. Amintiri libere ca pietrele.(...)
   M-am bucurat că plecam, fie şi la 55 de ani, vârsta minimă. Penibilă despărţire. O colegă a vorbit despre mine, prea frumos ca să fie adevărat; am vorbit şi eu, însă stângaci şi cu prea mult avânt trist, spunând că în atâţia ani mă identificasem cu zidurile, cu treptele etc.; noua directoare m-a întrerupt: „Ajunge, gata!” Nu pomenisem nimic de factorul uman. Le-am mulţumit colegilor că m-au suportat atâta timp. Am primit cadou o fructieră de porţelan şi un buchet de flori. Acasă, am răscolit totul şi am făcut curăţenie. Nu ştiu ce voiam, de fapt, întorcând casa pe dos. (...)
   Primăvara fornăia afară, năruindu-mi visurile cu gheţari. Printre buruieni, nuiele roşii străpungeau resturile de zăpadă, cineva bătea cuie într-o schelă de lemn. O crenguţă de prun înflorise la geam într-o sticlă de bere, iar pomul întreg tremura gol afară, înmugurit.
   Am fost şi am rămas o făptură terestră. Legătura dintre mine şi mare, înafară de bălăcelile în preajma plajei, a făcut-o marinarul, fratele bunicului, fost contramaistru pe vapor. Băuse vin albastru în Spania şi le demonstrase marinarilor englezi superioritatea boxului românesc. Parcă-l aud spunând că şi el, ca orice tânăr, căutase Lâna de Aur, dar rămăsese tot cu cea de oaie din salteluţa dată de maică-sa la plecarea de-acasă. Nenea era în fond un suflet trist, deşi ne făcea să râdem. În oraş ieşea cu şapca ponosită de marinar şi încă atras de uşile cârciumilor, ca în tinereţe când abia sosit la ţărm îşi număra paralele la lumina  felinarului, înainte de a coborî treptele spre uşa barului scump, cu bătăuşi germani şi chelneri obraznici. Îl iubeam postum, pentru că mi-a înveselit copilăria. Pe-atunci, ningea peste noapte, auzeam casele gemând de oameni, în curţi erau copaci subţiri, cu umbre tremurătoare pe zăpada nouă. În toate casele unde intram, copil, încercam să ghicesc uşile spre încăperi secrete, trebuia să fie pe undeva, în semiîntuneric, vreo bătrână torcând din caier lângă troianul de lână albă, aşa cum şi bunica torcea la nesfârşit, din saltele vechi, surogatul Lânii de Aur.

   va urma  


ANUNŢ: Astă seară, vineri, la orele 23:00, pe TVH (fostul TVRM) puteţi urmări al treilea episod din serialul Memoria creatorului - despre "Odiseea plăcilor memoriale" de Ion Lazu şi "Soarta firului de nisip" de Lidia Lazu. Invitaţii Ilincăi Dumitrescu vor fi: Simona Cioculescu, Lucia Negoiţă, Radu Voinescu, Nicolae Tzone, Emil Lungeanu.


Cărţile prietenilor mei














 * Despre Aurelian Bentoiu

Aurelian Bentoiu cu fiul său Pascal (viitor compozitor, muzicolog) şi Marta (Cozmin), viitoare scriitoare. 1936,











Aseară târziu, iar la drept vorbind chiar în crucea nopţii, cu cartea lui Aurelian Bentoiu în faţă, din care citeam în transă, "tot tremurând, tot aşteptând", eram terorozat de întrebarea: Cum ar fi trebuit să procedez? Cum e mai bine să fac? Acest autor merită să fie postat la Scriitorul zilei ! Dar cum să procedez, mai exact? A murit pe 26 iunie, deci am pierdut prilejul de a-l posta acolo.... Acolo unde deja îl postasem pe Petre Pandrea, un alt mare om al ţării în secolul XX, un alt mare nedreptăţit al Regimului Roşu, el însuşi traversând două detenţii... Să-l postez astăzi..., în locul lui Ion D. Sârbu, care şi el, tot aşa...două detenţii... (Dar Dumnezeule, cum de ai îngăduit?! Ce ghinion pe această naţiune!) Ori să-l las pentru 29 iunie, ziua naşterii sale? Dar e vorba de o datare pe "stil vechi" şi nu-mi cade bine să operez eu modificările de rigoare... Aş avea senzaţia că măsluiesc lucrurile... într-un demers unde miza exclude măsluirile! Şi apoi, pe 29 iunie îl am pe Nicolae Bălcescu, nu? Stresantă dilemă! 
Şi atunci m-am hotărât să-l adaug pe Aurelian Bentoiu zilei de astăzi, fără pic de întârziere. (De parcă, totuşi, s-ar mai putea face ceva în spinoasa problemă a recuperărilor în literatura română...) Zadarnic aş căuta în Istoriile literaturii avute la dispoziţie... nu-l aflu nici măcar la Indice de nume. Ba nu, ba nu! Tot la Călinescu este salvarea ruşinii istoriografiei noastre: îl găsesc pe Aurel Bentoiu menţionat cu Pioase amintiri despre Titu Maiorescu ale studenţimii române, Conv. Lit. 1922, un text de 5 pagini. 
Ce se întâmplă? Am primit spre citire de la prietenul poet Pan Izverna câteva cărţi - ele sunt prezentate în rubrica de mai sus. M-am concentrat asupra lui Aurelian Bentoiu, despre care nu ştiusem nimic ca autor de literatură.  Dar ce ştiusem eu până acum despre...? Aflasem din monografia lui Bogdan Popescu (am postat o cronică pe acest blog, la momentul cuvenit  - vezi aici:  
http://ilazu.blogspot.ro/2012/09/scriitorul-zilei-stefan-banulescu.html) 
despre scriitorul Ştefan Bănulescu câteva lucruri referitoare la A.B. Cei doi sunt din aceeaşi localitate dunăreană: Făcăieni-Ialomiţa; tatăl scriitorului, văr cu A.B., ca sanitar al unui regiment combatant în Dobrogea, 1916, îl recuperează pe Slt. A.B. dintr-un morman de cadavre... Vărul fusese doar rănit. (S-a recuperat, a revenit pe frontul din Moldova şi a avansat până la gradul de căpitan.)  Relaţiile celor doi veri au fost cum au fost, ambii porniţi de-acasă, să înfrunte Lumea. Ce aflu acum, din prefaţa cărţii, scrisă de fiul lui A.B., compozitorul Pascal Bentoiu, şi din evocarea fiicei, scriitoarea Marta Cozmin - pe care am întâlnit-o de câteva ori la Cartea românerască, sau acasă la Mircea Ciobanu... Aflu că A.B. a făcut Liceul Lazăr, coleg cu Camil Petrescu, apoi Şcoala de ofiţeri, din nou coleg cu C.P.; a terminat cu brio Dreptul (deja bănuim că era un lider recunoscut al studenţimii), a devenit discipolul lui Istrate Micescu, a făcut apoi eclatantă carieră în avocatură: cel mai solicitat avocat din anii 30! A intrat în politica liberală, 10 ani deputat de Ialomiţa.  Din 1935 până în 1940, de trei ori subsecretar de stat, la Justiţie şi la Interne, apoi ministru la Interne şi la Justiţie, în mai multe guverne Tătărăscu. În 1948 radiat din Barou. Arestat, o detenţie din 1948 până în 1856 -, însă fără proces, fără condamnare; eliberat în 1956, locuieşte vreme de 18 luni împreună cu fiul Pascal Bentoiu, cu nora Anni Bentoiu şi cu fiica acestora. Dar este din nou arestat, de data asta condamnat la 25 de ani detenţie, din care nu va executa decât 5 ani, decedând la Jilava, în 1962, de cancer, la vârsta de 70 de ani. Despre moartea în închisoarea din Jilava a lui A.B. scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii. La 34 de ani de la deces, se pronunţă o sentinţă de anulare a pedepsei... 
Dar ce este, până la urmă, cu cartea pe care m-am apucat să o citesc?  Om cu însuşiri intelectuale ieşie din comun - deja ştim că la despărţirea de Maiorescu AB a ţinut discursul din partea studenţimii române - pledoariile lui în instanţă au fost cuprinse în antologiile de rigoare. Dar timp de scris literatură propriu-zisă nu a avut acest om de un angajament social extrem, care printre altele dinamitase agricultura din zona Călăraşilor, implementând metode şi utilaje de ultimă oră. Şi totuşi, unde se ascunsese Poezia? Mărturiseşte Pascal Bentoiu: "Nu este prin urmare surprinzător că pe nedrept încarceratul, plimbat prin cele mai oribile închisori, traversând şi perioade de izolare totală ("cele mai sinistre..."), a revenit intensiv la preocupările tinereţii sale, compunând acolo, în închisoare şi fără cel mai mic petec de hârtie ori capăt de creion, întreg volumul de versuri ce se publică aici". Şi fiul precizează: "Nu pot uita cum, în primele 8-10 zile după eliberarea sa din iunie 1956, n-a avut linişte până ce nu mi-a dictat... pe cicluri şi cu foarte puţine versuri lipsă, toate poeziile aici tipărite.". Subliniez că este vorba despre nu mai puţin de 135 pagini de versuri. Ce ar mai fi de adăugat la această performanţă greu de imaginat, şi încă mai greu/imposibil de egalat?  În primul rând faptul simplu că Poezia a putut fi o salvare a omului, în cruntul regim de detenţie din puşcăriile politice româneşti. Să mai spun că la sovietici, de la care am importat sistemul carceral, existau cărţi, exista posibilitatea de a scrie? Să spun că în Gulag, sovieticii au avut abilitatea să-i folosească la maximum pe savanţi, punându-i la lucru, în cercetarea ştiinţifică de vârf, în inovaţii? La noi, dimpotrivă, intelectualul de marcă trebuia stârpit, prin toate mijloacele. S-au găsit scursuri umane care să demoleze cu pumnii fiinţa aproapelui, pentru un jalnic blid de linte. Şi să nu uităm: sistemul carceral român a născocit diavoleşti metode, fizice, psihologice (Experimente...) pentru dezagregarea personalităţii umane, pentru redeşteptarea instinctelor de fiară. Dacă nu vom produce alceva de soi, în deceniile ce urmează, îmi zic, aceste născociri  din arealul carpatic deja ne asigură o prioritate de necontestat...
Am spus că Poezia a putut reprezenta salvarea sufletească; musai să adăugăm credinţa, care ea însăşi face minuni; şi să mai adăugăm, parcă împotriva mersului lucrurilor, dragostea faţă de ţară, de semeni, de trecutul naţiunii. Citiţi sau recitiţi poezia postată mai sus. Citiţi-o cu ochii sufletului şi cu mintea curată, fără farafastâcurile postmodernismului. V-aţi concede că da!, astfel de idei şi sentimente au putut constitui un reazem de neclintit pentru oamenii adevăraţi în înfruntarea cu vitregiile sistemului concentraţionar comunist. Iată mesajul acelei lumi, azi deja pierdute: "Eu merg să scriu afară, în zvon de ciocârlie,/Povestea milenară pe umedul ogor.// Aşa precum prin veacuri au scris-o şi bătrânii,/ Când nu era hârtie şi nu era condei,/ E veşnicirea vieţii şi e povestea pâinii, / De păsări aşteptată, de oameni şi de zei."

Ce s-a pierdut prin strivirea acestor destine de oameni excepţionali? S-a pierdut aproape tot ce putea fi mai de nădejde pentru coerenţa unei naţiuni, în vremurile maştere prin care am trecut. Practic a devenit inutilizabilă, improbabilă însăşi scara de valori pe care aceşti constructori de ţară o edificaseră. 
În momentul arestării sale, în 1948, A.B. avea doar 56 de ani, era deci un om în plină desfăşurare de excepţie. Din detenţie s-a întors cu sute de poezii, memorate pe dinafară, ştiute şi de alţi colegi de detenţie: C.C. Giurescu, Victor Papacostea... Începuse o scriere memorialistică "Zări şi zodii", din care nu a elaborat decât capitolul despre copilărie, două caiete, 120 pagini; ar fi urmat alte 5 capitole, poate şi mai consistente. Pregătea o lucrare dramatică despre domnitorul Constantin Brâncoveanu, o obsesie de-a lui Aurelian Bentoiu, de fapt un simbol naţional. Dar n-a trecut anul şi l-au înhăţat din nou. Nu vom şti niciodată ce alte poezii a mai izvodit în cei 5 ani de detenţie. Literatura noastră, minată de nevindecatul amatorism care ne proclamă pe toţi poeţi, scriitori cu patalamale, cu zeci de premii pe cap de cobreslaş!!! - oroare!!! -, a pierdut iremediabil prin scoaterea din cauză a intelectualilor întemniţaţi, însăşi coloana sa vertebrală.  Într-un capitol referitor la literatura concentraţională sunt discutate 3-4 nume, se fac aprecieri cu privire la 4-5 cărţi. "Zări şi zodii. Poezii din închisoare" nu cred să fi avut vreo cronică, în vreo revistă literară-culturală, în aceşti 12 ani de când a apărut. Vor veni acum, brusc, 20-50 de cronici care să repună lucrurile în ordinea corectă? Îndoi-m-aş ... Şi atunci... şi atunci?
Ion Lazu


Fotografii... 
Fotografie
Ion Lazu, student, 1960.



joi, 27 iunie 2013

Scriitorul zilei: Emanoil Bucuţa: 
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-emanoil-bucuta.html 

Poezia zilei
Ion Lazu:
Elegie

Văd faţa râului înclinată
Tot râul până la mare.
Pe ea am lăsat-o să plece
Într-o străină-ntâmplare

Ci eu îmi aduc iar aminte
Pe malul pierzând rădăcini
Acel pumn mort de cuvinte
Căzut peste trepte-n declin.



Cu greu mi le-aduc iar aminte...
Numai râul ştie de-o urmare.
Eu îi văd brusc faţa
Înclinându-se către uitare.

1969, Pătârlagele, Buzău
(Din volumul Muzeul Poetului, 1982)



Elisabeta Isanos: Drumul spre Ombria, Ed. TipoMoldova, 2013
(fragmente)
... Mă aflam într-un mormânt descoperit, săpat în curtea casei din Popa Nan, nu departe de salcâm şi de curticica găinilor. Ştiam că e mormântul bunicii, deşi nu scria nicăeri. Pe buza gropii, stătea una din mătuşile mele şi plângea, dar mai mult formal, pentru că aşa se cade, iar eu in vremea asta mă spălam cu ţărână, o luam de pe lângă mine şi o turnam pe corp, ca şi cum ar fi fost apă. Ştiam că e ţărâna bunicii, se distingeau fâşii de altă culoare decât restul, şi spălatul cu ea îmi făcea bine la dureri. Mă spălam cu ţărâna bunicii şi plângeam, dar mă şi bucuram de binele acela nespus, când simţi că ţi se ia durerea cu mâna. Totul cu o senzaţie de autenticitate care le lipseşte de multe ori momentelor trăite cu ochii deschişi.
   Trebuie să existe şi o gramatică a visului, elemente care să spună că e la trecut sau la viitor, că se întâmplă aici sau în altă parte, cu tine, cu el, cu ei, cu noi... Trebuie să existe negaţii şi afirmaţii. Dar nu le cunosc, pentru mine visul e un etern prezent, totdeauna aici, mereu afirmativ. Mă cufund în vis, mă revigorez, mă odihnesc. Mă aşez în pat ca într-un vehicul şi călătoresc, totul este adevărat, autentic, neprefăcut, de parcă mi-aş fi regăsit lumea curată, în alb şi negru, a copilăriei. (...)
   Ieri seară o teribilă senzaţie de bine, de parcă aş fi supt laptele cerului ori mi-aş fi muiat gura în faguri nevăzuţi. Am uneori asemenea stări de extaz, fără legătură cu materialitatea mea fizică; ar trebui să mă bucur de ele, poate că sunt ce am mai bun. Poţi să te simţi zeu sau rege fără să-ţi dai seama. Şi mai e ceva: să te simţi ocrotit, nu de cineva anume, nu de un acoperiş, ci de convingerea adâncă şi absurdă că nu ţi se poate întâmpla nimic rău. Cerbul urmărit de câini, în sufletul lui se crede nemuritor. (...)
Dar eu încă n-am fost în stare să tipăresc nici traducerea din Eminescu. În tot ce am încercat să fac s-a instalat o aşteptare deşertică: mă tot uit în zare şi nu apare nimic. Mâine, mâine, niciodată azi. Fiecare zi, fiecare noapte e doar aşteptare, singura care nu moare niciodată. Cartea pe care o aştept devine veşnică. Nu se vede la orizont, dar asta nu-nseamnă că nu există. Iar eu sunt fortăreaţa ridicată în întâmpinarea ei, la marginea deşertului. Poate că n-o merit. Dar n-am de gând să dezertez.  (...)
   Seara, am asistat la o slujbă, la Saint Germain-des-Près, în românească aproximativă „Sfântul Germain al Câmpurilor” sau „din Câmpuri”. Acum, a ajuns în mijlocul Parisului, pe malul stâng al Senei, faţă-n faţă cu Luvrul. În biserica mai veche decât Notre-Dame, urma să aibă loc o slujbă închinată euharistiei. În nişele zidurilor împodobite cu fresce recente şi statui de sfinţi, erau impresionante pietre tombale; una mi-a atras ochii: un cavaler de piatră îngălbenită şi lustruită ca osul, culcat pe-o coastă, cu un genunchi ridicat, într-o poziţie cam ghiduşă pentru un mort, îşi sprijinea tâmpla în palmă, atent, ca şi cum ar fi tras cu urechea la ceva. A fost şi un moment nostim: o soră cu figură de iepure cu ochelari se apropia de mine zâmbind, cu braţele întinse, eu mă uitam la ea mirată, dar cineva din apropiere mi-a explicat că într-o anumită etapă a slujbei, fiecare trebuie să sărute pe cineva, aşa e ritualul.

   Către sfârşitul slujbei, emoţia mă înăbuşise: o colegă urma să citească „Rugăciunea unui dac” în traducerea mea. Sub bolţile vechi de nouă veacuri şi în auzul cavalerului de piatră-ngălbenită! Ca să nu mai vorbesc de auditorii francofoni, din toată lumea. Aşteptam cu sufletul la gură să aud cum sună Eminescu sub bolţile catedralei. Îmi venea să spun şi eu, parafrazându-l pe Napoleon: „Neuf siècles nous écoutent!” În locul murmurelor de mai înainte, în biserică s-a făcut linişte desăvârşită. Ascultam, încercând să percep univoc poemul, ca şi ceilalţi, dar auzindu-l în franceză îl aveam totodată în mine în româneşte şi bubuia ca un clopot. Tăcerea absolută din jurul meu, cea mai bună dovadă că versurile nimeriseră la ţintă, a continuat câteva secunde şi după ce „Rugăciunea” s-a terminat; pe urmă, aflând că eram traducătoarea, s-au strâns cerându-mi textul. A fost multiplicat la xerox şi împărţit. Afară, ploaia picura încet, bătea vântul, şi Parisul mi s-a părut deodată o cetate cucerită. Am mers pe jos, pe străduţe cu galerii de artă, librării, anticariate; într-o vitrină, o tânără ţesea sub ochii trecătorilor o tapiserie.
   va urma


Cărţile prietenilor mei: Şerban Codrin, Ştefan Radof, Theodor Răpan.
























ion lazu, Fotografii... 
Andrei şi Ion Lazu în faţa Catedralei din Timişoara, vara 1990.