vineri, 31 august 2012

Scriitorul zilei: Radu Petrescu; consemnări, poezia zilei; fotografii...



Scriitorul zilei: Radu Petrescu, n. 31. august 1927 - d. 1 februarie 1982

       

Bucureştean prin naştere, dintr-o familie de funcţionari, începe şcoala primară în Capitală dar o termină la Târgovişte, unde părinţii se mutaseră în 1936. Va urma liceul Ienăchiţă Văcărescu, 1938-1946, după care se va înscrie la Litere în Bucureşti, cu licenţa în 1951. În 1942 rămăsese orfan de tată. În 1944, ca licean, începe să scrie un jurnal; se adună cu alţi adolescenţi într-un cerc literar care mai târziu va fi cunoscut ca Şcoala de la Târgovişte,  cuprinzându-i pe Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa şi căreia îi este atribuit şi Alexandru George. Din 1951 devine profesor la Petriş-Bistriţa, strămutat în perioada 1953-1954 la Prundul Bârgăului, după care va renunţa la profesorat, revenind în Bucureşti şi angajându-se la Institutul de Statistică 1955-56, de unde trece ca bibliograf la Institutul hortiviticol Băneasa, până în 1967.
Debutând cu poezii ca licean, va renunţa peste 2-3 ani, căci se dedică lucrului la jurnalul său, care îl va face cândva celebru, considerat în final drept unul dintre cei mai mari diarişti dar şi prozatori ai vremii sale. Retras, modest îmbrăcat,  dificil de abordat, dar conştient de înzestrarea sa,  foarte citit, cu acces la literatura franceză şi engleză parcurse în original, la curent cu marile mişcări înnoitoare din literatura vest-europeană, cărţile sale, pe întinse porţiuni cu text inadmisibil pentru cenzură,  nu au apărut nicidecum în ordinea în care au fost scrise. Mai corect ar fi să afirmăm că îşi scria romanele în paralel cu ţinerea asiduă a jurnalului şi că însăşi substanţa diaristică este aglutinată în textura romanescă, în acelaşi timp, scrierea romanelor devenea subiectul atenţiei sale speciale în notaţiile diaristice - o formulă pe care a perfectat-o în deplină cunoştinţă de cauză şi care l-a consacrat. A făcut o impresie deosebită în momentul apariţiei sale Matei Iliescu, un roman de dragoste, nicidecum anecdotic, ci având în centru descrierea perechii arhetipale, într-o relaţie romantică, consemnând apropierea, destinderea-oboseala în iubire şi declinul acesteia. Îmbinând în mod singular virtuţile finului analist cu cele ale eseistului, proza lui Radu Petrescu, mare iubitor al artelor plastice - al picturii cu predilecţie (el însuşi practicând arta penelului), cu ceva din maniera admiratului Th. Pallady, ieşită la lumină integral abia la decenii după dispariţia fizică a autorului, a constituit un punct de plecare al tinerilor care intrau în literatură ca generaţia optzecistă. De reţinut chiar faptul că ştafeta a putut fi transmisă nemijlocit unor aspiranţi precum Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun şi Mircea Nedelciu, de la care aceştia s-au revendicat mai apoi.
N. Manolescu vede în RP un autor cu deosebire interesant, un stilist perfect. "Roman admirabil", Matei Iliescu este "romanul unei iniţieri erotice şi, în acelaşi timp, romanul naşterii şi morţii unei iubiri". Un rafinat analist, "analiza devine palpabilă, ca şi cum sufletul ar fi atins delicat cu vârful degetului...". Se fac trimiteri la Turgheniev, Hamsun şi Ibrăileanu, cu Adela sa. . Gesturile şi trăirile celor doi  "au înscrise în ele, ca într-un filigran, un plan mai adânc...". Diaristica autorului este "un jurnal al vieţii interioare", "o foaie de temperatură morală". La finalul prezentării, se întrevede o creştere a receptării operei lui Radu Petrescu, chiar prin comparaţie cu Marin Preda, "dată fiind natura intelectuală şi elitistă a prozei sale".
La pol exact opus, ca în atâtea cazuri, se plasează receptarea lui Marian Popa, care punând în discuţie aceleaşi teme ale autorului discutat, găseşte de fiecare dată aspecte grav imputabile, la sfârşitul articolului despre R.P. rămânem cu imagineau unui scrib care nu s-a ocupat decât de banalităţile vieţii, trăite în regim de  mediocritate, iar romenele sale (Matei Iliescu mai ales) nu ar putea fi considerate reuşite decât ca o glumă, şi aceasta tot mediocră.
În ce mă priveşte,  pe la sfârşitul anilor 70 şi după aceea am căutat mereu prin librării şi bibliotecă cărţile lui Radu Patrescu, autor apărut ca din senin. Când le obţineam, consideram asta ca un noroc personal. Practic nu-mi dau seama dacă există un alt scriitor român contemporan pe care să-l fi citit cu asemenea asiduitate şi cu enorm câştig formativ. S-a întâmplat să pierd în autobuz Părul Berenicei şi asta a echivalat cu o mică dramă. Am făcut imposibilul să obţin un alt exemplar, pentru ca lucrurile să reintre în normal. Oricum, a fost scriitorul meu preferat în anii optzeci. Nu sunt curios să aflu ce impresie mi-ar face astăzi reluarea acelor lecturi (cu sublinieri dezlănţuite, vezi-bine), dar ştiu cât de importante au fost pentru mine, care începusem să scriu proză.

Opera literară: Matei Iliescu, roman, (1970);  Proze. Didactica nova. Sinuciderea din Gradina Botanica. Jurnal. In Efes,  1971; O singură vârstă, (1975); Ce se vede, (1979); Ocheanul întors (1977); Părul Berenicei (1982); Meteorologia lecturii (1982); A treia dimensiune (1984); Catalogul mișcărilor mele zilnice (1999);Ocheanul întors (Caiet jurnal, 1956), (2001); Prizonier al provizoratului (Jurnal 1957-1970), (2002)

Citeşte mai mult:  http://www.revista22.ro/articol.php?id=10706
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Petrescu
http://www.autorii.com/scriitori/radu-petrescu/



 
Poezia zilei
ion lazu: Sonetele verii



Carrara  

Ay! Coala de hârtie-i mult profană,
Pe dânsa scrii şi ştergi a zecea oară
Cuvinte proslăvind ori de ocară
Cum ne dictează firea cea mundană...

Nu-i un altar şi nu e vreo icoană,
Ci loc de trecere... Şi-o largă scară
Pe care-ntr-una urcă şi coboară
O lume de cuvinte, calpă, vană...

Ay, coala de hârtie nu-i ca rara
Marmoră albă, cu textură fermă,
Unde se scrie gloria eternă,
Cum e faimoasa piatră de Carrara.

Ci când în marmoră-ai săpat cuvântul,
Nu-l mai astupă colbul, Timpul, Vântul...

PS: Te-au învăţat aheii din Elada
  scrii în piatră, nu să scurmi zăpada...
28 august 2011.


Grăbitul        

Un om grăbit trecu pe lângă mine,
Care nici eu nu lâncezeam pe-alee,
Ci pritoceam la stanţe şi la rime
Tot patinând pe-o slovă, pe-o idee,

Tot încercând să potrivesc o cheie
În broasca firii mele din vechime,
Iar din priviri furam doar o câtime
Din ce Natura zeie vrea să-mi deie.

Dar simt că omul se opreşte-o clipă
Mai la o parte, sub un bec, îşi scoate
Carnet şi pix şi scrie câte toate –
Cumva el scrie ce gândeam, în pripă?

Sau sunt tot eu cel ce-mi scriam sonetul
Iar cel rămas mai colo e... poetul?
28 august 2011


Râsu-Plânsu

Cum de se-adună tusea şi cu junghiul,
Aşa şi noi, pe-o vârstă dificilă –
Că doar nu ne-aşteptam să-i fie milă
Când ne-a zdrobit şi inima şi trunchiul...

Cu gându-n stea şi în pământ genunchiul,
Cu Poezia-n jalnică Idilă,
Noi mai bravăm, dar ţi se face silă
Cât de-nclinat îi e coloanei unghiul...

Dar ce-s aceste scârţâieli şi-aceste
Prelungi scrâşniri şi opinteli o mie?
Ooh, ştiu! E-acea sublimă simfonie
A omului urcând spre culmi celeste!

Nici un acord oricât de-nalt nu este
Sublim, făr-note joase şi modeste...

PS: Sau cum ar fi un fel de Râsu-Plânsu,
Care adună toată lumea-ntrânsul.
28 august 2011


Ion Lazu, fotografii: O preumblare prin Grădina Academiei, I




joi, 30 august 2012

Scriitorul zilei: Al. Protopopescu; poezia zilei, consemnări, fotografii...

Scriitorul zilei: Al. Protopopescu, n. 30 august 1942 - d.20 octombrie 1994

     
Fiu al unui profesor din Fălticeni, termină liceul în 1960, Filologia ieşeană în 1965 şi va fi preparator la Institutul Pedagogic din Constanţa, iar după 2 ani, redactor la nou înfiinţata revistă Tomis, 1967-1974, după care va fi bibliotecar la biblioteca judeţeană Constanţa şi câţiva ani profesor. Eliminarea de la revista Tomis l-a marcat pe fragilul poet, care s-a dedat unei vieţi dezordonate, sfârşind prematur, printre declasaţii boemei bucureştene, 1994. În 1978 îşi luase un doctorat în filologie cu Romanul psihologic românesc, dovdind remarcabile calităţi de interpret al fenomenului literar
A debutat cu poezii în Iaşul literar, 1960, iar în volum cu Exilul imaginar, 1968, după care s-a desfăşurat mai ales în critică literară şi eseistică. Volumul şi esenţa, 1973, adună mare parte din cronicile literare privind literatura momentului. Serialul de dialog cu Cornel Regman a apărut în Tomis şi a fost reluat de mai vârstnicul critic într-un volum ulterior.
Alex Ştefănescu  priveşte cu interes, deşi oarecum amuzat prestaţia poetică a lui A.P., găsindu-i graţie şi bravadă", ceva între Labiş şi Dinescu,; cronicile literare i se par compozite, nesigure ca abordare exegetică, impresinat totuşi de secţiunea despre istoria Ieroglifică a lui Dimitrie cantemir, vădind neaşteptate resurse  interpretative. Performant i se arată a fi studiul monografic despre romanul psihologic românesc. Marian Popa îl numeşte poet graţios zvăpăiat şi nu ia în serios decât porestaţia din studiul monografic, cu bune analize pentru autori ca rebreanu, camil Petrescu, H.P. Bengescu, Gib Mihăescu, Anton Holban, Eliade, M. Bleker, Mihail Sebastiasn, Felix Aderca. În Istoria sa, N. Manolescu îl citează cu temei în privinţa lui M. Bleker, a lui Gib Mihăescu şi a lui Al. Ivasiuc.

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/alexandru_protopopescu


Poezia zilei
Al. Protopopescu
Întoarcerea

Acum se bat la maşină poeziile mele
Şi toate dactilografele tinere visează,
Eu mă întorc bătrân călcând pe pământ
Umbra unui rootitor băiat în ipostază.

Acum urăsc puţin înfăţişarea pe care-o port,
Desenu-absurd şi vechi de pe sacou
Şi-n somn ating fereastra părintească de susţinere,
Cu chipul iluzoriu de erou...
Mă trage luna-n munţii mei să mă ridic,
Nu mă potrivesc cu oamenii de lângă mare,
Nu mă potrivesc cu viclenia de a prinde peşti
Fiindcă nu mă potrivesc cu nimic.

Ajung acasă singur în crucea dimineţii,
Zărind cum ard pe faţa pământului bostanii,
Dar nu pot adormi, cobor în curte
Şi prind sticleţi cu vălul de mireasă-al mamii...
          

Adaos

Eu care mişc în toamnă această apă fumurie,
De o voinţă oarbă adus şi-ntunecat
La paznicul de lacuri noaptea sub fereastră,
Visez o flacără la gura puştii de vânat.

Afară viscolu-mi smuceşte din pripoane barca,
Păzeşte-o, Doamne, răstignită de pământ,
Să se trezească dimineaţa şi să plece
Copilul roş’ pe care-l port în gând.
Încolo nu mai are importanţă
Deliru-acesta înstelat venind,
Eu voi muri în pata de lumină
Pe care-o lasă luna răsărind.

(Ambele poezii sunt preluate prin de-acum celebra tehnică copy-paste din articolul lui Alex. Ştefănescu din Rom. lit.)

N.B.: Pe scriitorul de astăzi l-am întâlnit în compania lui Cornel Regman, probabil întâlnirea este relatată în Scene din viaţa literară, 2007. Peste ani, am pus o placă memorială pentru câţiva scriitori, toţi dispăruţi prea curând, printre care şi  Al. Protopopescu.




Comentarii... 
Îmi iau permisiunea să postez la Comentariul zilei o misivă de la scriitoarea Elisabeta Isanos:

Draga Domnule Lazu,
O scena care m-a zguduit, din prima parte a "Veneticilor": mama prefera să-si incalzească copiii cu propria răsuflare, in acel martie ingheţat 1944, neîndrăznind decât in ultimul moment să se atinga de invelitorile stivuite ale gazdelor, care-i primiseră si aşa cu ostilitate;  in scena aceea e tot amarul celor plecaţi de la casele lor. Eu nu imi aduc aminte nimic la modul constient din refugiul din 1944, abia de pe la cinci ani incep să am amintiri identificabile, dar mi s-a povestit mult, şi citind despre trenul acela supraaglomerat mi-am adus aminte ce povestea bunica despre plecarea cu mama si cu mine din Iasi, după ce incepuse panica. 
Ati creat un document pentru cei de acum si pentru toti cei care habar n-au ce a fost, stiind despre basarabeni cam tot atâta ca despre mayaşi sau incaşi, dacă nu mai puţin, cum am auzit-o odată pe-o doamnă zicand: "Ce mai vor si basarabenii ăstia?!" (Era prin anii 90, când se transmitea la tele buletinul meteo si pentru partea de dincolo de Prut.)
Citesc si lectura merge incet, in paralel cu propriile amintiri povestite de alţii.
Va doresc toate cele bune, cu stima, Elisabeta Isanos


Ion Lazu, fotografii... estetica durerii, III



miercuri, 29 august 2012

Scriitorul zilei: George Mărgărit; consemnări, poezia zilei, fotografii...

Scriitorul zilei: George Mărgărit, n. 27 ianuarie 1923 - d. 29 august 1961

 
Fiu al unui învăţător din comuna Tomeşti, jud. Iaşi, face Liceul internat ieşean, apoi Literele, cu licenţa în 1945, după care, pentru scurt timp este asistentul lui G. Călinescu şi colaboratorul său la Jurnalul literar, divinul critic apreciindu-i producţia lirică şi în textele critice "intuiţia fantastică şi expresia amănunţit plastică". A devenit profesor la Liceul Naţional din Iaşi, s-a strămutat la liceul din Botoşani, până în 1950. Din 1953 este redactor şef-adjunct la Iaşul literar şi profesor la Cornul Caprei. A practicat o intensă publicistică, la mai toate revistele literare moldoveneşti ale vremii, dar şi la cele din capitală. Minat de alcoolism, de tare psihiatrice, de TBC, a sfârşit prin a avea cancer la limbă.
La un moment dat a descins în capitală şi s-a amestecat în boema acelor vremi, împreună cu Pâcă, Ahoe, alţi marginalizaţi ai epocii.
O lirică ânvălmăşită, fantasmatică, mâloasă-neguroasă, atestând o neagră stare spirituală.  Destim zdrobit de firea nestăpânită, stihinică, reuşitele sale lirice s-au redus drastic prin încercarea de a împrumuta din tonul festivist al realismului socialist al anilor 50.
Opera literară. Vulturii amiezii, poeme, 1971
Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/George_Margarit


Poezia zilei
George Mărgărit: 

Crepuscul


Pescari de larg cu bărci smolite şi sitelci
Se rânduiesc arar şi greu la vâslă,
Aduc nisetri graşi în suc de melci,
În seara asta cu tăceri de pâslă.

Le suflă briza bărbile de-aramă,
Pescarii-s osteniţi şi trag tabac,
Iar valurile blânde clipocesc sub ramă
Şi marea toată-i poartă în hamac…

Ca să vestească ţărmului ale sale comori,
Comori cu purpură de raci, cu peşte străveziu
Peste bulboane ei au fost păstori
Cu ochiul adumbrit şi ager şi târziu.



         

Natura


Natura e-un perete de sticlă şi cristaluri
Şi cupe cu polen îi sunt coroane şi portaluri,
Cimitir sub oglinzi de unde crinii ies din sere
Roduri ale pământului, mărgele şi coliere.

Oceanele clistire ce fierb esenţe şi fiinţe moarte,
Iarbă verde, bumbac presat-n file de carte,
Pădurea templu cu pilaştri şi boltă cerească
Licuricii candelabre aprinse de răşini şi iască.

Azur ca mantii-albastre cu bumbii de metal
Deşertul scoicii japoneze, a smalţului astral,
Sufletul zboară prin florile de gheaţă
Ehee! Ehee! Azur sidefat de corali şi ceaţă.


         

Rugăciune


Părinte, sunt marele fiu rătăcit
Care venind la tine boema nu şi-a pocăit,
Părinte, sunt fiul beat de infinit!
Nu mă-ntorc, pasul meu nu calcă drum
Ci scârţâie prin paradisul lui de fum,
Părinte, am o naştere, sunt eu
Rătăcitul, dementul ateu
Ce ia cărbune să se-ncălzească de foc
Eu, tată, am seva măduvii de soc.
Trăiesc apă mută ce nu curge
Din ea nimic nu se scurge;
În urmă păşeşte groaznicul afet:
Se stinse lunatecul poet.


         

Mister


Lângă tine fecioară lume de ceară,
Tăcerea ochi de căprioară
Clipeşte lumină rară 
De brăţară -
Pe fildeşul mâinii de cridă
Ca diamant-n umbre de firidă
Uitat cu scoici japoneze
Şi grăuntele de faleze,
Părul în vânt
N-a sărutat pământ.

Vine amurg pătat de buze
Şi contempli meduze
Cu suavitate de pisică,
Pe sân mugure: mărgică
Se topeşte ciubuc de gheaţă
În primăvară şi dimineaţă.
Nu sunt agavă ori coloare
Să-ţi mângâie fruntea boare
Ireală. Am picioare.
M-am atins de genele de-ametist
Fecioară şi Crist.


         

Elegie


Stăteam lângă cocoşii dimineţii marine
Legănat de nisip ca o vietate a valului,
Părul mi-l simţeam briză, ochii saline
Extazul scobeam-n lutul malului.

Treceau valurile, aceşti monştri de apă,
Mă sărutau uşor cu muzicale buze
Şi mă chemau la dans-n care pasăre să-ncapă
Când liturgic auzi-voi clopot de meduze.

Luând ocheanul noaptea-n săbii
Cobora în pânze brodate-n ametiste
Şi ochii pironiţi la catarge de corăbii
Vedeau-n larg cum fluturau batiste.
 
 
TUDOR GEORGE
Balada cavalerului Mărgărit

cel căruia i s-au pârjolit
bojocii şi i-a căzut limba 
 
- Fragment - 

O clipă numai dacă s-ar putea
Cu mâini de forceps care pruncu-l naşte
În palmă, ferm, să prind gândirea mea -
Ca prinsă-n ţest zvâcnirea unei broaşte

O clipă, numai, dacă-n cer privind
Văd norii fermi - măcar de se destramă -
În ochiul minţii, copleşit de jind,
Râvnesc să prind cugetătoarea flamă!

Un Michelangel dac-aş fi, şi-atunci
Tot n-aş putea în pumnul meu încape
Amoeuba cugetării prinsă-n stânci
Meduză prinsă-n dantelări de ape!

Dar eu, acesta, micul bard hazliu,
Eu, bulevardierul Tudor George, -
Ahoe - chiuitul prea târziu
Al unei triste şi vetuste orge!

Dar eu, acest romantic hărtănit -
Relicvă sumbră într-un veac atomic -
Cum aş putea pe Ghiţă Mărgărit
Să-l cânt, decât cu tonul jalnic-comic?!

Nici unei muze ajutor nu-i cer,
Căci muzele-s vedenii de-ale noastre,
Iar Ghiţă - cuviosul cavaler -
E staroste-al singaporenei castre!

or, care ochi de Argus sau de zeu
Cu geana mai vulcanic flăcărată,
L-a cunoscut mai viu cum îl ştiu eu 
Şi l-a-ndăgit mai pătimaş vreodată? 
 
Rămâie-aşa de simplu, de firesc -
Contur neclar ca scrijelat de-o cretă -
Cum în pupila mea mi-l amintesc -
Efigie-ntr-o antică monetă.
 
Târziu de tot vreun meşter numismat
De-o pipăi pupila mea cu mâna
Te-o regăsi, aşa cum te-am păstrat,
Prietenul meu drag din totdeauna!

Rugini vor trece şi cocleli, oxizi,
Ce viaţa noastră, timpul îl devoră -
Te voi păstra în ochii suferinzi
Nealterat, frumos ca-n prima oră!
 
Pe lumea asta,o, de-aş fi atât,
Nimicnic preţ, şi toată viaţa-mi fie-i
Medalionu-nbrăţişat la gât,
Bănuţul sterp, podoaba prieteniei!
 
Căci nu cunosc alt ban şi nici alt preţ
Pe lumea asta-n care regi sunt banii,
Doar lacrima distinsei frumuseţi
Şi soarele ce-l poartă-n ochi golanii...
  
(din Balade singaporene, ed. Cartea românească, 1970)
 


ion lazu: Consemnări. Marea pianistă Ilinca Dumitrescu sărbătorită la împlinirea vârstei de 60 de ani.



Astăzi, la orele 12:00, pe un timp frumos, care însă a renunţat de data asta să ne mai asuprească, în aula Bibliotecii Centrale Universitare Carol I,  noua şi tânăra directoare a acestei prestigioase instituţii  Mireille Rădoi a deschis, în prezenţa unui impresionant număr de admiratori ai marii pianiste, sărbătorirea a 60 de ani de viaţă şi 50 de ani de creaţie muzicală ai Ilincăi Dumitrescu, nume de referinţă în arta interpretativă românească. La sărbătorire s-au alăturat Uniunea Criticilor muzicali, Redactorilor de emisiuni muzicale, reprezentată prin prof. univ. dr. Grigore Constantinescu şi Asociaţia Euromedia Culturală, prin poetul Dan Mircea Cipariu. Sărbătorita ne-a primit regeşte, în marele hol, îmbrăţişată, felicitată, dăruită cu atâtea flori mirabile, care, etalate apoi pe scena sălii de sărbătoare ar fi stârnit invidia Expoflora et.co. 
S-au ţinut emoţionante cuvântări omagiale, poetul D.M.C., dl director al Filarmonicii din Ploieşti, dl prof. univ. dr. Grigore Constantinescu; întru omagierea marii pianiste, ambasadoare a culturii noastre în întreaga lume - a concertat în peste 35 de ţări din toate cele cinci continente - am rostit meşteşugite alocuţiuni dnii ambasadori Neagu Udroiu şi Ion Brad, care şi-a încheiat cuvântarea citindu-ne o plină de farmec Baladă a pianului îndrăgostit de Ilinca. În cauză fiind pianul Yamaha, adus special pentru Ilinca Dumitrescu din Japonia. Cu vădită emoţie, le-a răspuns sărbătorita, îndelung aplaudată. I s-a decernat diploma de excelenţă din partea trioului organizator, o alta din partea Primăriei Ploieşti, a fost dezvelit un tablou dăruit de un tânăr şi talentat pictor. Extrem de emoţionată, marea pianistă a mărturisit că mult mai la îndemână i-ar fi fost să ne cânte la pian, lucru care nu a putut fi asigurat de organizatori. Am primit în compensaţie un foarte bine articulat film documentar despre viaţa şi cariera artistei, cu elocvente fragmente din marile-i concerte, susţinute în toată lumea. Înregistrări filmate din mai toate capitalele importante ale lumii. Am ascultat piese de rezistenţă din repertoriul pianistei: Bach, Mozart, Chopin, Scarlatti, Schubert, Schumann, Liszt, Grieg, Sibelius..Dar şi din Paul Constantinescu, celebra interpretare a Tocatei, dans dobrogean, şi preţioasele Cîntece aromâneşti de Ion Dumitrescu. Am văzut-o pe Ilinca Dumitrescu alături de nume sacre ale muzicii secolului XX. Aram haciaturian, Iehudi menuhin, Ion Voicu, David Ohanesian, Radu Lupu, câţi alţii...Încă o surpriză de mari proporţii: o filmare din 1964, în Grădina Botanică, împreună cu Mihail Jora, Ion Dumitrescu, un coleg de clasă şi tatăl acestuia.
Printre cei adunaţi sub evantaiul Aulei BCU, i-am identificat pe Manuela Cernat, Sorana Georgescu-Gorjan, poetele Cornelia Maria Savu, Claudia Voiculescu, Lidia Lazu, Niculina Oprea, scriitorii Augustin Buzura, Costin Tuchilă, Ion Andreiţă, George Anca , Alexandu Mica, Adrian Mihalcea, Daniel Tipuriţă şi mulţi, mulţi alţi îndrăgostiţi de muzica extraordinarei pianiste Ilinca Dumitrescu.
Sufletul nostru a fost plin de muzică, cugetul de înalte trăiri spirituale. Am înţeles încă o dată că muzica este treapta cea mai înaltă a omenescului, dincolo de care n-ar mai fi de bănuit decât armoniua sferelor cereşti...

ion lazu: Fotografii cu admiratorii Ilincăi Dumitrescu

Ion Brad, Neagu Udroiu



marți, 28 august 2012

Scriitorul zilei: Marin Mincu; Comentarii: Scriitorii şi securitatea,III; poezii; fotografii cu Mirela Zafiri

Scriitorul zilei: Marin Mincu, n. 28 august 1944 - d. 4 septembrie 2009

               

Fiu de ţărani, s-a născut în satul Clocociov, între timp devenit cartier al Slatinei, a făcut şcoala primară în satul natal, liceul la Radu Greceanu, absolvit în 1962, după care a urmat Filologia bucureşteană, cu licenţa în 1967. S-a angajat preparator la catedra de filologie a Institutului Pedagogic din Constanţa, a devenit asistent şi a urcat treaptă cu treaptă până la profesor universitar, obţinută în 1990 (a fost decan al facultăţii de litere din Constanţa între 1990 şi 1996); între timp îşi luase doctoratul cu o temă privind poezia lui Ion Barbu, 1971, dar în răstimpuri a făcut specializări de semiotică la Universitatea din Torino, 1974-1978 şi la cea din Milano, iar din 1978 până în 1994 la Universitatea din Florenţa.
A scris poezii, articole de critică şi istorie literară, romane, jurnale, eseuri, a condus revista Paradigma, de el fondatş, a înfiinţat editura Pontica din Constanţa, unde a facilitat publicarea traducerilor din Umberto Eco, cu care era prieten..Promotor al semioticii, cercetător atent al avangardei româneşti sub toate ipostazele ei, adept fervent al textualismului în literatura ultimelor decenii din secolul XX, o literatură oricum defazată faţă de cea europeană. A publicat antologii ale avangardei, antologii ale poeziei româneşti din secolul XX. A condus ani de zile cenaclul Euridice al Uniunii SAcriitorilor, desfăşurat la Sala Oglinzilor, transferat apoi la MNLR.
A tradus în româneşte două volume de poezie italiană, în schimb i-au apărut în Italia nu mai puţin de 20 volume de poezii sau despre fenomenul literar românesc, în traducere proprie.
Marian Popa consideră conjuncturală lucrarea de critic şi istoric literar a lui M.M., ca orice activitate ce atârnă de textele altora, îi acordă atenţie mai ales ca poet, dar notă mare îi atribuie abia în privinţa romanului Intermezzo, ca scriere postmodernistă/textualistă, compusă în stil dezinhibat, din jurnale, scrisori şi fragmente eseistice. N. Manolescu îl citează pe critic în legătură cu iniţiativele de revizuire a canonului poetic din anii 60-70, alături de Gheorghe grigurcu şi alţi câţiva, iar în rest, îl citează la bibliografie şi în trece la "Scriitori de dicţionar"

Opera literară:

I. Poezie: Cumpănă, E.P.L., 1968; Calea robilor, Cartea românească, 1970; Eterica noapte, Albatros, 1972; Văile vegherii, Cartea românească, 1974; Discurs împotriva morții, Eminescu, 1977; Pradă realului, Cartea românească, 1980; Proba de gimnastică, Albatros, 1982; Pradă realului, Cartea românească, 1985, colecția „Hyperion”, antologie, cu o postfață de Laurențiu Ulici; Despre fragilitatea vieții, Albatros, 1987; Despre fragilitatea vieții, antologie de autor în colecția „Poeți români contemporani”, cu o prefață de Valentin F. Mihăescu, Eminescu, 1997; Am visat că visez că sunt înger, Asociația Scriitorilor din București/ Eminescu, 1998; Vine frigul, antologie în colecția B.P.T., cu un tabel cronologic de George Popescu, o prefață de Gheorghe Grigurcu și o postfață de Irina Mavrodin, Minerva, 2000; Cum mi-am înscenat un accident de mașină, editura Vinea, București, 2002; Pacient la spitalul fundeni, editura paralela 45, București, 2007. Postum: vol. Dulce vorbi în somn, Ed. Vinea, 2011.
II. Roman Intermezzo (Albatros, București, 1984; ediția a II-a, revizuită, în colecția „100+1”, cu o prefață de Romul Munteanu și o postfață de Gabriel Dimisianu, Gramar, București, 2000; ediția a III-a, revăzută, cu o postfață de Bogdan Alexandru Stănescu, Polirom, Iași, 2007); Intermezzo II, Cartea românească, 1989; Intermezzo III, cu o postfață de Octavian Soviany, Albatros, 2002; Intermezzo IV, jurnalul florentin, Pontica, Constanța, 1997; Jurnalul lui Dracula, rescriere, cu unele referințe critice apărute în Italia (Cesare Segre, Piero Bigongiari, Sergio Givone, D’Arco Silvio Avalle, Lucio Klobas, Giuseppe Pontiggia, Renato Minore, Alfredo Giuliani, Paolo Fabrizio Iacuzzi, Ernestina Pelegrini) și două interviuri cu Ioan Buduca și Cristian Teodorescu, Polirom, Iași, 2004; Moartea la Tomis. Jurnalul lui Ovidiu, rescriere, cu un preambul al autorului („Cum am devenit romancier italian”) și cu unele referințe critice apărute în Italia (Roberto Carifi, Giuseppe Cassieri, Dario Fertilio, Francesco Specchia, Giancarlo Caprettini, Luciano Morandini), Polirom, Iași, 2005.
III. Critică, istorie și teorie literară: Critice, E.P.L., 1969; Critice II, Cartea românească, 1971; Poezie și generație, Eminescu, 1975; Ion Barbu comentat, Albatros, 1975, ediția a II-a, în colecția „Clasici români interpretați” a editurii Pontica, 1995; Repere, Cartea românească, 1977; „Luceafărul” comentat, Albatros, 1978; ediția a II-a în colecția „Clasici români interpretați”, Pontica, 1996; Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică, (Cartea Românească, 1981; ediția a II-a, cu un tabel cronologic de George Popescu, colecția B.P.T., Minerva, 2000); Avangarda literară românească (editura Minerva, 1983, ediția a II-a, revăzută, colecția B.P.T., Minerva, 1999; ediția a III-a, revăzută și adăugită, Pontica, Constanța, 2006); Lucian Blaga comentat, Albatros, 1983, ediția a II-a în colecția „Clasici români interpretați”, Pontica, 1995; Eseu despre textul poetic II, (Cartea românească, 1986; ediția a II-a, cu o prefață de Ștefan Borbely, editura paralela 45, Pitești, 2006); Opera literară a lui Ion Barbu, Cartea românească, 1990; Textualism și autenticitate, Pontica, Constanța, 1993; Poezia română actuală (O antologie comentată), vol. I-II, Pontica, 1998; vol. III, Pontica, 1999; Poeticitatea română postbelică, Pontica, 2000; Paradigma eminesciană, Pontica, 2000; A fi mereu în miezul realului, interviuri, cu un studiu introductiv de Octavian Soviany, Pontica, 2001; Poezia română în secolul XX, vol. I, Pontica, 2003; Avataruri de tranziție, Pontica, 2004; Fărâme critice, Pontica, 2005; O panoramă critică a poeziei române din secolul al XX-lea, Pontica, 2007, Cvasitratat de/despre literatură, Ed. Paralela 45, 2009. Postum: Vol. Polemos, Ed. Compania, 2011.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Mincu
 http://www.evz.ro/detalii/stiri/a-murit-marin-mincu-878552.html
 http://www.cugetliber.ro/stiri-actual-razboiul-lui-marin-mincu-nu-s-a-incheiat-15590
 http://www.romlit.ro/inegalabilul_marin_mincu


Poezia zilei
Marin Mincu:
Gest



Dintr-un orgoliu păgân,
m-am aplecat ca un mire proaspăt
peste sânii glaciali ai mării;
marea gemea amantă beată
şi neiubită-ndeajuns.

Valurile s-au cutremurat până-n genuni,
încât se clintea mersul ciclic al peştilor
spre o apă scursă din steaua scufundată
în bolgiile abisurilor.

Oricât de viril te-am fecundat
femeie absolută,
niciodată n-am să ştiu misterul
pentru care nu-mi spui
că doar eu singur
pot să-ţi fiu zeu. 


Greierul de acasă

 
1.

Am adormit pe furiș
cu capul pe căpătâiul feciorelnic
întins în patul de lemn
scobit în mod secret
precum arborele lui Ulisse;
ca un bou de povară-am adormit
o jumătate de rotație planetară
învelindu-mă cu aerul din copilărie,
cu aerul magnetic al camerei mele
de adolescent imberb citind
toată noaptea romane de 15 lei, doxuri,
cu aerul viu conservat în abajurul cu ciucuri
ce a ieșit și-n fotografia aceea
făcută special pentru prietena mea
din Germania cu care corespondam în clasa a zecea
(ea era o bună canoistă
venea des aici în competiții sportive -
nu mi-a plăcut însă
nu e genul meu i-am spus lui Irmi
care mă ajuta să-i scriu în nemțește
mai bine nu-i mai scriu
și nu i-am mai scris)

2.

ce faci sau ce mai învârți?
m-a întrebat un greier ascuns
într-un colț al scrinului
știut doar de mine: un poznaș ce nu mă lăsa niciodată
să dorm
nici când eram aproape prieteni:
(oricum cel mai bun confident)
de ce te-ai întors?
ca să-i văd pe bătrâni
(i-am răspuns dormind
mai departe ca un taur centaur)

nu, tu minți, ai venit pentru tine
ai venit numai pentru tine
altfel de ce ai dormi așa
de ce ai fi așa de lacom să dormi
nu vezi că sforăi de se zguduie casa
nimeni nu se mișcă de teamă
să nu trezească „băiatu'”;
tu ai venit numai pentru tine

3.

am venit să sap via să curăț pomii de omizi să...
nu, tu minți, ai venit pentru tine
ai venit numai pentru tine
nu vezi că stai în vie toată ziua
te zgâiești la frunzele verzi
le strivești și le bei clorofila
te uiți la strugurii copți
le numeri boabele cu o prefăcută naivitate
le storci mustul și te ungi cu el pe corp
ca și dionysos
tu ai venit să înveți cum sunt frunzele
cum sunt strugurii
cum e via pentru că uitaseși
nu vezi că te uiți la omizi toată ziua;
le întorci pe o parte pe alta
le cauți ochii lor mici
le numeri perișorii negri de pe burtă
le omori și le dai la găini
apoi te bucuri că îți aduci aminte...

4.

am venit să repar gardul cel vechi
să repar acoperișul de la camera de la stradă, să...
nu, tu minți, ai venit pentru tine,
ai venit numai pentru tine
nu vezi că te uiți prin spărtură dincolo
te uiți și nu te mai saturi de uitat
te uiți ca-ntr-o altă țară
ca-ntr-o altă planetă
ca-ntr-o altă viziune interioară,
hai, recunoaște,
tu uitaseși cum arat-o spărtură
cum arat-o casă...

5.

am venit să sap grădina
să pun semințe-n pământ să...
nu, tu minți, ai venit pentru tine
ai venit numai pentru tine
nu vezi că stai și te uiți la sămânță
ca la o monadă leibniziană
la felul cum e făcută sămânța
cum sunt cotiledoanele
și cum e alcătuirea ei dinăuntru
te uiți așa pentru că uitaseși
la ce servește sămânța
de ce se seamănă ea în pământ

6.

am venit să vărui casa
să vopsesc uși ferestre să...
nu, tu minți, ai venit pentru tine
ai venit numai pentru tine
nu vezi că te uiți la casă
ca și când n-ai ști
din ce gen face parte
și de ce trebuie văruită
de ce mai trebuie ea văruită
dacă nu știi de ce gen e
de mai trebuiesc vopsite ferestrele
dacă nu știi de ce se uită ele-n afară
de ce mai trebuiesc vopsite ușile
dacă nu știi să le-nchizi
și nici să le deschizi...

7.

am venit să-i văd pe bătrâni repet
(de ce nu m-o fi slăbind deloc
această lighioană cicălitoare
că doar nu l-am tratat niciodată fără consideraţie
ba chiar aș afirma
că am fost un adevărat domn
în ceea ce-l privește
nu am băgat niciodată dezinsecția
și nici nu l-am înscris în cartea de imobil
ca să plătească chirie
dar pe cine nu lași să moară
nu te lasă să trăiești)
nu, tu minți, ai venit pentru tine
ai venit numai pentru tine măgarule
nu vezui că ei plâng aprig de câte ori
te văd pe tine
ei plâng și tu nu poți să faci nimic
ca să-i oprești
nu poți să le spui
ca să-i convingi
cuvântul tău e gol
pentru urechile lor astupate
gesturile tale sunt mincinoase
pentru ochii și privirea lor
vorba ta este falsă
pentru singurătatea și durerea lor
nu le mai ajunge
vocea ta acum
nu le ajung
gesturile tale de acum
nu le ajunge
nici ființa ta de acum
ei te vor așa cum te știau
dar tu nu mai ai timp
ai auzit?
nu mai ai timp
să fii așa cum te știau ei
așa cum te cunoșteau ei
așa cum...

8.

ba am timp că de-aia am venit
și d-aia dorm fiindcă am timp
și nu m-am schimbat și...
nu, tu minți, n-ai timp prostule
și dormi fiindcă numai acolo în somn
tu te visezi că te-ai întors
cu adevărat acasă
că bătrânii sunt fericiți că te-ai întors
că totul e bine
că nu te-ai schimbat deloc
că...

9.

ia mai taci dracului din gură
pocitanie neagră și imposibilă
că acu' te strivesc cu o palmă
mai bine lasă-mă să dorm
nu vezi că am treabă
și că nimeni nu mă deranjează
în afară de tine...
cri-cri-cri-cri-cri-cri
(îmi răspunse greierul meu de acasă)


Slatina, 1981 



ion lazu: Comentarii: Scriitorii şi securitatea, III
 
Poeziile clănţăilor s-au clamat peste tot, au existat pe toate tarabele, au invadat manualele şcolare - cine a avut ochi de văzut a văzut. Ceea ce se cunoaşte mai puţin, sau deloc sau a rămas în sfera presupunerilor, sunt directivele prin care politrucii strîngeau în chingi scriitorimea, dirijismul strict, măsurile coercitive, lucrarea diavolească a cenzurii. Nu sunt toate acestea cauze reale, concrete ale ostracizării cuvîntului liber?
Altfel despre ce vorbim? Se poate estima vina reală a scriitorilor dacă sunt ignorate condiţiile în care şi-au desfăşurat activitatea? Cărţi mutilate pînă la desfigurarea totală, cărţi oprite în bunul de tipar, cărţi topite după ce tirajul se trăsese, cărţi retrase din librării, cărţi sechestrate, ţinute la secret…. Să dezvăluim regimul traducerilor literaturii noastre în limbi străine, cine făcea listele, cine le aproba... Să elucidăm în sfîrşit felul cum au fost luxaţi scriitorii nominalizabili la Premiul Nobel:  Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu…Cum să iei un Premiu Nobel, ca român, dacă încă nu-l luase Ceaşcă?! Lipsă flagrantă de patriotism! În presa literară nu răzbat decît aluzii… Vezi articolul lui Gh. Grigurcu din România literară nr. 32/06.
Mă îndoiesc foarte tare în privinţa efectelor imediate ale acestor acţiuni, dar pe de altă parte nu vom avea nici o scuză în faţa viitorimii dacă nu ne străduim să facem lumină în casa literaturii române. Este ştiut: Obrăznicia o va lua întotdeauna înaintea bunei cuviinţe. Cu o formulă nouă: Impertinenţa face diferenţa…Primii care au făcut caz de cenzura cu care cică s-ar fi luptat din greu au fost tot clănţăii. (Ei ştiu de ce le spun aşa şi numai aşa.) Au ieşit imediat pe piaţă cu Poezii cenzurate, cu Poezii alese de cenzură. Isteţi cum nu se mai află! 
Din acţiunea de deconspirare a ofiţerilor de securitate, a siluitorilor, a celor care au forţat mîna atîtor intelectuali omeneşte vulnerabili, nu se va alege mai nimic. Vor veni cu alte serii de minciuni, nou-nouţe, pe cît de vechi!(Aceste “strîmbe” deja se fac auzite: Ei şi-au făcut datoria, ei şi-au asumat răspunderea sub semnătură pentru cei care plecau în vest. Ei trăiau cu teroarea că omul pentru care semnaseră va rămîne dincolo; ei nu beau cafea ca aceia. Trăiau modest.. Nu erau privilegiaţii regimului? Nu aveau magazinele lor? Nu tremuram toţi de frică în faţa lor?. Şi, pînă la urmă, întrebarea esenţială: Nu şi-au ales singuri să facă parte din sistemul opresiv?) Ne vor aduce la lehamite; să ni se pară că nu face daraua cît ocaua…Sunt neîntrecuţi la de-alde astea… Cît priveşte lista publiciştilor care au colaborat, apărută deja în presă, în afară de o mare mîhnire de moment, ce-am putea să le facem acestor oameni de nimic?  Despre unii existau multe bănuieli, deja. Dar de ce nu apar pe liste Eugen Barbu, Artur Silvestri, “unii morţi alţii…” miliardari, vorba celuilalt Barbu?
Voi spune acest lucru simplu: noi deja ştim cine sunt cei care au făcut cel mai mare rău literaturii române din vremea ciumei roşii: politrucii, desigur, cei care fixau sarcinile creatorilor de artă, dar şi acei redactori zeloşi la culme, care se dădeau de ceasul morţii să fie pe linie, să răspundă comandamentelor, să-i împingă la margine pe scriitorii care nu se prezentau cu articole de fond, cu comentarii la lucrările Congreselor, care nu aduceau poezii pentru “un număr beton”,  fraza cu care eu însumi eram blocat de cîte ori intram în redacaţia cutărei reviste literare. Or, pentru mine este mai puţin important activistul care le trasa sarcini, (spun asta deşi sunt conştient că astfel de specimene care pe vremuri reprezentau pumnul ascuns în buzunar, pot face astăzi carieră politică, în plină lumină); pe mine mă oripilează cazul Săptămînii, cu terifiantele-i atacuri furibunde la persoană, pe baza dosarului furnizat de securitate; dar mă interesează şi cazul acelui critic literar care se specializase în sinteze la radio, la sfîrşitul fiecărui an, tăind şi spînzurînd, dar mai ales aducînd în prim plan, şi împărţind coroniţe tocmai romanelor cu activişti intransigenţi, cu realizări, cu comunişti de omenie… Ca la un moment dat să adune de prin toate editurile cărţile “cu probleme”, să le facă nişte referate distrugătoare, “pe linie”, să încaseze bănuţii astfel cîştigaţi şi să plece într-o excursie din care nu s-a mai întors… decît după Decembrie, ca să ne fericească din nou cu imparţialitatea sa… Aceste aspecte trebuie aduse în discuţie, ca să putem înţelege nu doar un mecanism opresiv, altfel rudimentar, ci să-i cunoaştem pe actanţi, pe cei care au ales să mintă, să trădeze, să căşune mari năpaste colegilor de breaslă. Şi să profite. Şi apoi: nu suntem scriitori anume pentru că ne interesează în cel mai înalt grad “ce se întîmplă cu oamenii”(Marin Preda), ce se ascunde în cotloanele sufletului omenesc din totdeauna? Altfel despre ce vorbim?
L-am auzit de curînd pe Stelian Tănase adresîndu-i-se lui Dinescu, la televizor, cu o neagră jubilaţie: Ai văzut, Mircea, ce mulţi scriitori au turnat?! Mi se pare cel puţin o inabilitate, din partea unui scriitor, să arunce o asemenea învinuire asupra întregii bresle, substituindu-se CNSAS, care singur este îndrituit să se pronunţe…Or, lucrurile, oricît de grave, trebuie aduse la adevăratele dimensiuni, chiar scrîşnind din dinţi.
Oricum, un lucru e sigur: scriitorii care au colaborat “la vedere” cu vrăjmaşul… nu-şi vor pune cenuşă în cap; nimeni nu se va smeri. Suntem într-o epocă de proliferare a cinismului. Ni se spune în faţă, la TV (îl citez pe acelaşi Păunescu): “Nu eu am adus comunismul în ţară, noi a trebuit să ne descurcăm…” Ni se spune în faţă: Jurnalele pe care vreţi să le daţi publicităţii sunt contrafăcute (D.R.Popescu, în presă) sau, şi mai grav, ni se aruncă în faţă: Aceste jurnale sunt şi ele nişte turnătorii! (C. Stănescu, Turnătorii, în Gîndul). Încercări de intimidare, perdele de fum, diversiuni bine puse la punct în lumea politrucilor. Tot ei ricanează: Ce rezistenţă prin cultură? Ce dizidenţă?! După aceşti sceleraţi, toţi scriitorii au fost o apă şi-un pămînt. Iar de aici, prin falsă logică, vor să acrediteze că pe ei nu i-a scos în faţă pactul cu diavolul, ci marele lor talent… Lucru îngrijorător: Nu s-a înregistrat nici o singură reacţie cînd acum vreun an a fost reluat în presă textul întrevederii de la Neptun a unui grup de scriitori cu Ceauşescu. Deşi era un text terifiant, din care scriitori precum Nichita Stănescu, Fănuş Neagu şi alţii din tabăra protocronistă-ceauşistă-naţional-socialistă ieşeau rău mototoliţi. O pagină mai tristă în literatura română decît orice text scris fără talent…Faţă cu astfel de momente lamentabile din viaţa literară sub ceauşism, întrebarea este: conştientizăm noi scriitorii, în primul rînd, cîte prejudicii au adus imaginii noastre dihonia, invidia dintre colegii de breaslă, loviturile sub centură pe care cu atîta osîrdie ni le-am aplicat unii altora? Cei care au acceptat să-şi vîndă conştiinţa pe bani, privilegii şi faimă, cei care au trădat cuvîntul adevărului şi au venit cu vorbe meşteşugite, se vor cutremura, măcar în ultima clipă? Aceasta este problema. Altfel despre ce vorbim?
Privind lucrurile în mare şi pentru că a trecut atîta vreme de la decesul lui istoric, am putea admite că proletcultismul a fost o sminteală ideologică a celor care după război, (ignorînd în mod vinovat teroarea, victimele etc.) au dorit “mai binele pentru cît mai mulţi”. Însă după 10 ani, după 20 de ani de contra-performanţă a regimului comunist, scriitorii acestei ţări au înţeles cum stau de fapt lucrurile; au conştientizat că trebuie să facă front comun împotriva terorii şi a minciunii care ameninţă fiinţa naţională. Să aducă în paginile lor adevărul despre starea de lucruri de la noi, să-l rostească răspicat, iar în măsura în care asta se dovedea imposibil (cenzura, autocenzura), să strecoare adevărul sub diversele lui forme mediate, nerenunţînd la nici unul dintre procedeele puse la punct nu în cîţiva ani de rezistenţă prin cultură, ci în cîteva milenii de cultură care a trebuit să supravieţuiască tuturor vicisitudinilor imaginabile şi să-şi transmită mesajele, mereu aceleaşi: credinţa, adevărul, frumosul, dreptatea, binele, valoarea umană. Ce i-a făcut pe unii să treacă dincolo, la duşman? Vă amintiţi povestirea Taras Bulba? Acolo în cauză fusese o iubire năvalnică şi împotriva naturii lucrurilor. Îndrăgostitul a trecut în tabăra duşmană. A trebuit apoi să ridice mîna împotriva celor de-un sînge cu el. Ce rea-pornire maladivă şi ce re-sentimente nefaste (căci numai de o iubire irepresibilă nu putea fi vorba!) îi vor fi făcut pe unii confraţi de condei să treacă pe furiş, cu arme şi…note informative, în tabăra duşmană? Altceva decît lichelismul, duplicitatea, invidia, dorinţa de privilegii, nevoia de a face rău sub acoperire? Dacă lucrurile stau altfel decît bănuim noi, să ni se spună, cu cărţile pe faţă. Altfel despre ce vorbim?

                                                                                                                          ION LAZU


ion lazu, fotografii...cu soprana Mirela Zafiri, la Biblioteca Metropolitană Bucureşti