joi, 28 februarie 2013

O pagină de jurnal, 1991, Cărţile prietenilor mei, fotografii cu scriitori...

ion lazu, O pagină de jurnal, 1991
23 04. Aşadar îl găsesc pe amicul C. instalat în zona răspunsurilor cinice, dar care, mie cel puţin, din cauza perplexităţii, îmi par în primul moment: inteligente. Ele mi se arată apoi ca fiind cinice. E în stare să se solidarizeze cu afirmaţii ticăloase de genul: procesul de la Timişoara s-a mutat la Bucureşti ca să li se asigure celor implicaţi asistenţa medicală: Măi să fie! Nu se suflă un cuvînt despre faptul că aceşti “bolnavi” au ucis sute de oameni. Dai o explicaţie mincinoasă, sfidînd pe toată lumea, care ştie cum stau lucrurile. N-au venit ieri timişorenii, n-au vărsat lacrimi de obidă? Pentru alde Putere asta nu înseamnă nimic. Lume slabă! Lacrimi ce vor fi uitate… Sunt alte lucruri mai importante…(Să-i ascundem pe criminali, să preluăm fondurile pe care le deţinea Securitatea, etc.) 
Azi, la Gabriela N., să-i dau romanul franţuzesc, după o amînare cam prea lungă. Mi se plînge că o ustură ochii, că după vreo trei luni în care a tradus 800 pagini şi ar mai avea cam un an de muncă, o să cîştige vreun milion. Aşa că abandonează această muncă, o enervează. După Revoluţie a avut propuneri pentru Dimineaţa, apoi pentru Teatrul Mic, dar după 2 săptămîni nu l-a mai suportat pe Romulus Vulpescu; o tentativă la România liberă. Vrea să scrie poezii şi un roman, necum să buchisească pe operele altora. A mai scris un roman la 14 ani, două caiete cu creionul, ultimele pagini cu chibritul ars. Îl mai are. Altul l-a început, 85 de pagini, apoi n-a mai mers, ieşeau scîntei în casă. În familia ei premoniţiile sale sunt cunoscute; multe lucruri pe care le-a scris s-au întîmplat după aceea, chiar la distanţă de 8 ani, ca în cazul tentativei de spînzurare a lui N. Stănescu; după care o colegă chiar s-a sinucis. Etc. Cu poezia aceste aspecte parapsihologice sunt mai scurte, pot fi întrerupte, însă cînd scrie la roman toată casa e într-o tensiune insuportabilă. Reiese că în aceşti 20 de ani de cînd e redactor, a avut realizări etc, însă în fapt a fost vorba despre o perioadă kafkiană, între oameni incompetenţi sau corupţi, greu de suportat de ea, nevoită să buchisească pe manuscrisele unor veleitari, grafomani sau inşi susţinuţi din umbră, prin pile. Acum vrea să scrie un roman. Dintre persoanele cunoscute nu ştie pe cine ar conta, cu cine ar merge, numai în acest roman şi-ar putea exprima liber punctul de vedere. Ar vrea să aibă un ziar al ei, sau o editură unde să nu fie influenţată de nimeni. De N. M. spune că nu are încredere îl el, că ar fi adversar al lui Iliescu, de fapt se pupă în bot. Ba nu, zic, l-a atacat fără milă. După ce a primit vilă, zice. Şi ce mare lucru să-l ataci pe I., că tot va pica în curînd. Mi-i face praf şi pe ceilalţi disidenţi: întîi pe M. Dinescu, despre care aflu că i se aranjaseră toate întîlnirile în Apus, deşi nu ştie o iotă, în nici o limbă străină; că interviul cu pricina a fost aranjat din ‘88 şi publicat de Liberation atunci cînd au considerat de cuviinţă. Deci poruncă de foarte sus. O. este o poetă mediocră, iar parte din textele ei sunt de prin străini, prelucrate. Nici o noutate în acest sens, căci şi Nichita pare să se fi nutrit din George A., prelucrînd în ‘78 ceea ce acela publicase în ‘72; cum şi Adrian P. s-a luat după acelaşi în poeziile cu accent protestatar. Pe G. A. l-a cunoscut la Paris, a stat la el opt zile dar nu-mi poate spune o părere definitivă, i-a părut că se autoproclamă un ins de mare succes, dacă nu cumva e vorba de un succes căznit, obţinut prin insistenţă personală. Îi spun că-l cunosc de prin ‘66-‘72, în compania lui Ludovic Antal şi a celorlalţi. Vorbim cîte ceva de Paris, unde Marius T., sosit între timp în vizită, a văzut prostituate jalnice la poarta St. Denis. Apoi T., venit să o consulte în privinţa unui roman prea gros, pe care ar vrea să-l reducă la 400 pagini, îmi confirmă că majoritatea publicaţiilor sunt în scădere de tiraj, practic în pragul falimentului. Ar vrea să se privatizeze cu un nou ziar Amor şi umor. Spune că Nichita a fost excrocat şi bătut de proxeneţi în Place Pigalle; şi trebuie să-l apăr eu pe N. S. în faţa celor doi buni amici ai lui, ceea ce dă de gîndit. 
Dar ca să n-o mai lungesc, a fost o întîlnire tensionată, în care G. mi-a şi spus că sunt “cam iritat”. Lasă să se înţeleagă că am vrut să o cumpăr cu pietrele; acum îmi explic de ce, în acel context, m-a cadorisit cu Istoria lui Călinescu! Să ne ierte Dumnezeu pe noi, scriitorii acestei ţări! Cele mai grave hibe în cazul celor despre care am notat mai sus sunt: aroganţa, desfiinţarea tuturor celorlalte valori şi abisala încredere în ce au ei de spus. Ei şi numai ei – un abis de orgoliu. Îi las înde ei, plec indispus, cu manuscrisul nedeschis. Nervi scăpaţi din mînă, sau doar fiţe din partea ei, ca să plec, renunţînd la ce-i cerusem? 
Spre casă mă gîndeam: Nu vreau să se spună despre mine că sunt frumos, deştept, talentat, plin de succes, ci să se recunoască faptul că sunt un om cumsecade, onest şi demn. Or, cu oameni ca poeta G.N. nu ai nici o şansă, de cum ieşi pe uşă, te desfiinţează una-două… 
Azi, la birou, vine Anca B. de la Institut, declară: M-am hotărît să te vorbesc numai de bine. Implicit recunoaşte că mai înainte a procedat altfel. 
Andrei: Eu nu mai ştiu ce-am să mă fac cînd voi fi mare – simt o avalanşă de pasiuni; să desenez, să construiesc nave şi multe asemenea pasiuni. (15 apr.’91).  
(va urma)


Cărţile orietenilor mei: Constantin Abăluţă, Totul despre nimic, ed. Limes, 2010, 148 pagini




















ion lazu: fotografii cu scriitori...

N. Breban, Mihai Şora, Barbu Cioculescu,Eugen Simion,Dan Hăulică, Radu Beligan

N. Breban, Mihai Şora, Barbu Cioculescu,Eugen Simion,Dan Hăulică


miercuri, 27 februarie 2013

Scriitorul zilei: O pagină de jurnal, 1991, Cărţile prietenilor mei: Radu Aldulescu, Fotografii cu scriitori prieteni...

Scriitorul zilei: Al. Rosetti
http://ilazu.blogspot.ro/2012/02/scriitorul-zilei-al-rosetti.html

O pagină de jurnal, 1991 
14 apr. Duminică. Întunecatul april. Ieri, în Cişmigiu, cu ai mei, pînă seara. Citim numele scriitorilor de pe statui, pentru Andrei. Două babe se bagă în vorbă: în ce clasă eşti? Etc. Apoi A. le-o trînteşte: L-aţi votat pe Iliescu! Da, recunosc ele spăsite, ne-a păcălit…  Apoi L. şi A. se duc la Didi, îl găsesc afumat şi cu pozele lui Miţi pe masă. Bucuros că Lidia şi-a găsit o slujbă. Mare ghinion, am pierdut înscrierea la tv color.
Serialul Budenbrook nu-mi face nici o împresie, nimic din strălucirea lui Th. Mann.
21 04. Duminecă – o dimineaţă cu soare, o după amiază cu ploaie în pervaz, din cauza căreia n-am mai mers în parc, unde A. voia să-şi confirme performanţa de ieri, cînd a izbutit să alerge pe patinele cu rotile, spre marea mea surprindere şi încîntare.
Rămînem deci acasă şi ne uităm la un SF despre Triunghiul Bermudelor; îmi vine ideea să-i propun lui Corjos un flim pe baza celor 4 volume de Nae Ştefănescu Cuibul vulturului.
Despre întîlnirea cu C., care mă căutase la telefon, iar eu pe el la Institut: Vineri stabilim o întîlnire, vrea să mă întrebe “despre ceva ce tu ştii mai bine”. Îmi spune că a devenit unul dintre consilierii lui Roman, pe teme de politologie. Prima tentativă fusese din aprilie trecut, dar nedusă pînă la capăt. Atunci ar fi trebuit să fie pe lîngă Severin. Acum Roman a insistat din nou, după ce se cunoscuseră mai bine. Că îi respectă părerile, că ştie că a scris prin reviste, îşi va păstra un fel de autonomie şi i se cere părerea de pe-o zi pe alta. C. şi-a păstrat o jumătate de normă la laborator, cît să fie acolo dar să nu-l prea poată prinde. Încă nu-i cunoaşte pe ceilalţi 4-5 consilieri. Începutul s-a făcut la recomandarea lui Titi V., despre care aflu acum că se va duce ambasador la Paris. Demisia acestuia a fost, se pare, nu din cauză că n-ar fi fost de acord cu fazele reformei, care e prea lentă şi parţială, ci pentru că a considerat că echivalarea leu-dolar e prea defavorabilă pentru noi. După ce îmi explică noua poziţie obţinută, C. mă întreabă ce ştiu eu despre cinematografia noastră, el părînd intrigat că în decurs de un an s-a făcut doar un film, deşi se dăduseră subvenţii pentru mai multe. Mă întreabă în ce regizori cred. Cred în Piţa, Gulea, Veroiu, Daneliuc şi desigur în Pintilie şi încă în Niki. Iar Sergiu Nicolaescu e considerat compromis, însă e un profesionist al superproducţiei, un bun organizator, eficient, rapid. El: că în Apus nu se investesc bani decît nominal, pe filme, nu pe regizori. La noi, zic, în tranziţie, se poate merge pe cele cîteva nume pomenite, lăsîndu-le mînă liberă, însă sub control financiar. El tocmai de controlul financiar se îndoieşte. Îi spun că pîinea şi cuţitul nu trebui să fie în mîna vreunui regizor, căci sunt inşi foarte subiectivi, părtinitori, cîrcotaşi, cum şi poeţii între ei, sau pictorii…Nu mi se pare alarmant că n-a ieşit decît un film în ultimul an.
Îmi spune că nu i-au plăcut poeziile de Mălăncioiu, Crăsnaru, Dan Laurenţiu din ultimul an. Stupide etc. Spun: Nu se pot da verdicte pe perioade aşa mici. Mulţi nici nu au publicat poezii în acest răstimp. Eu, de exemplu, nu am publicat nici o poezie. Îmi dă să citesc un grupaj de-al lui M.C. din 15 ian. în Luceafărul, intitulat 666 şi unde îi apare şi lui o poezie, pe care o crede mai nouă ca stil. Îi spun că aglutinează fragmente ale realităţii imediate, plus iubirea, moartea, care sunt la el mereu în poezie. Crede că partidele de opoziţie au greşit de la început, iar intelectualitatea noastră a greşit făcînd pedagogie şi didacticism politic, că omul secolului XX nu mai vrea să fie dădăcit, că alde Dorin T. şi exilul, degeaba încearcă să-şi aroge poziţia de sfătuitori, nu sunt decît nişte provinciali, deşi vorbesc de acolo, din America, din Franţa… De ce ar fi mai bun Vladimir T. decît tine? face el. Eu sunt un caz mai rar, zic, sunt dispus să găsesc părţile bune dintr-un articol, nu defectele, ca alţii; e şi modestie aici şi generozitate. Recunoaşte. Că pe vremuri scriitorii apăreau în grupuri, iar acum singuri. Păi, zic, pe atunci se făceau fotografii la momentele festive.
Că cei de la Alianţa Civică nu ştiu ce vor, nu au personalităţi puternice, nici idei clare. Că i-a dat lui N.M. serialul lui din Luceafărul şi a cam ridicat din umeri. Că apoi i-a dat cartea, dar nu a reacţionat în nici un fel; că numai Petre R. i-a telefonat şi i-a spus, textual: Mă bucur că în ţara asta se mai fac şi lucruri altfel decît de azi pe mîine. Pare mîndru de această recunoaştere. Că dizidenţa lui Mircea D. e suspectă, dacă a făcut aşa mari datorii; că l-a întrebat pe Geo B. şi pe Ana B. ce dizidenţă e aceea cînd te aprovizionezi de la magazinele nomenklaturii. Şi-mi pare că, pe de o parte, le caută neapărat defecte tuturor din opoziţie, iar pe de altă parte îmi dă dreptate în privinţa unor Baltazar şi Văcaru. La observaţia mea că e încă un exemplu că Puterea vrea să descurajeze cu dinadins orice iniţiativă a opoziţiei nu răspunde nimic, iar la aceea că P. R. şi-a adjudecat rolul de lider şi că şi-a tras un partid al guvernului spune că e adevărat şi că asta e situaţia la noi. Îl întreb dacă el crede în această reformă şi-mi spune că e singura pentru care Apsul ne acordă ajutor şi că, într-altfel, el nu se pricepe la probleme economice. Pare de acord că s-ar fi putut proceda altfel, însă nu şi că s-au dat înlesniri populiste, pentru a căpăta capital electoral.
Vrea să acrediteze ideea că jocurile se fac undeva, în altă parte, nu ştiu unde, dar americanii nu ne au în vedere – în schimb s-ar părea că îi au pe cehi, pe unguri şi polonezi, pe noi ne-ar lua sub aripă franţuzii. Că ştie asta de la diverşi ambasadori, încă de dinainte de revoluţie. De fapt cred că s-a descurcat destul de bine şi înainte, a fost pe la diferite congrese, desigur pe merit. În zilele Revoluţiei fierbea şi bîntuia prin Piaţa Victoriei, într-un rînd m-a rugat să-l însoţesc, şi, surprinzător! a fost un marş cam în genul celui făcut cu Mircea, prin cartier: neliniştit, că ne-au furat revoluţia; ca apoi, de la o întîlnire a noastră la alta şi de la o explicaţie la alta, unele juste, altele doar aparent juste, în genul falsei logici a FSN-ului, a cotit-o spre putere, îmi pare că anume din cauză că opoziţia nu i-a acordat atenţia dorită şi nu i s-a oferit poziţia pe care consideră că ar merita-o.
C. mi se explică în acest fel: succese profesionale, prieteni ambasadori, toţi Nobelii care au trecut prin Bucureşti au intrat şi în apartamentul lui; se cunoaşte cu toţi scriitorii, dacă vrea îi opreşte şi discută cu ei – asta şi-a dorit, asta a obţinut! – la fel cu femeile, a avut, precum declară, succes deplin pe toate liniile, în sectoarele care l-au interesat. Se simte că această numire pe lîngă Primul ministru i-a dat aripi. Nu spune explicit, dar e clar că îl acceptă pe Roman pentru că i-a lăudat cartea (recunoaşte că “indiferent dacă a deschis-o sau nu” – eu chiar am citit-o, Caius, aici ar sta diferenţa, dacă sesizezi!), şi tot aşa, nu-l agreează pe N. M.pentru că i-a ignorat cartea. Că nici Ioan Raţiu nu l-a tratat cum ar fi meritat, ţinându-l în stradă. El nu pare să ştie că eu cunosc mai puţini scriitori decît el şi că nu prea îndrăznesc să-i abordez pe cei mai mulţi dintre ei. Să-i fi spus că am semnat adeziunea la Alianţa Civică precum orice alt muritor, pe un colţ de masă; că de un an port pe străzi pancarta “Basarabia- pămînt românesc!”?
Ajuns acasă, Lidia îl taxează de mînjit şi trădător. El însuşi recunoscuse că la el acasă sunt cinci păreri diferite în politică, consoarta fiind mult mai de dreapta decît el, iar fiul avînd idei studenţeşti. Ei gîndesc americăneşte, zice. Iar eu, care nu am radicalismul Lidiei, mă uit cît de des îşi schimbă C. din temelii adeziunile. Şi mai cred că s-a lăsat abia acum sedus de putere, cum a păţit-o altădată Popescu-Dumnezeu, care nici el nu era lipsit de calităţi, care şi el va fi fost flatat de postura în care a fost avansat. Să fie drama dintotdeauna a intelectualului de vârf? Unii sunt împinşi de temperament şi de mîndrie spre disidenţă, alţii spre putere. Nu prea ştiu de ce nu mă bucuram aflînd că prietenul C. a ajuns atît de sus, ştiu însă bine că nu îl invidiam nicicum, de data asta, deşi în alte ocazii mi s-a întîmplat să-l invidiez, nu pentru literatură neapărat, ci pentru reuşitele sociale, desigur. Nu i-am spus toate astea, dar nu m-am arătat entuziasmat şi nu l-am felicitat, la sfîrşitul celor 4-5 ore de discuţie.
Şi ce aş mai avea de adăugat? Că, aşa cum mă cunosc, calităţile mele nu m-ar recomanda pentru un post ca acela, ba chiar nu l-aş primi, chiar dacă aş fi asigurat că defectele mele nu contează nicicum. Acum mi se pare că e vorba de colaboraţionism cras.
E ciudat cum reacţionează C. la diversele imputări sau întrebări de-ale mele. Zic: Pentru terenurile achiziţionate de Ţiriac, nu ar fi trebuit să se facă  licitaţie în valută? Păi vezi de ce Ţiriac îl susţinea pe Roman acum cîteva luni? Bălmăjeşte, nu i se pare că Roman e un tip corupt. Că vila lui e în limitele decenţei. Valorizare? Cazul omului cu calităţi deosebite care doreşte să fie folosit la întregul său potenţial? Ca Speer, ca atîţia alţii…
Ciudată teoria lui că în afară de Rousseau şi alţi prieteni de-ai săi, filosofii nu au fost pentru democraţie ci pentru dictatură. Politicos, dar şi cumva luat prin surprindere, îi spun că totuşi de-ar fi să-i luăm pe scriitori, ca de pildă Cehov, care e şi cel mai ilustrativ, dar şi Tolstoi, dar şi majoritatea scriitorilor, au crezut că merită şi că e de datoria lor să scrie absolut despre orice om, deci în mod democratic, nu? Da, zice, e şi exemplul copilului de sclav, pe care Socrate l-a indus să refacă demonstraţia unei teoreme… Asta n-o ştiam, recunosc, eu nu i-am parcurs pe clasicii filosofiei, în schimb am fost pe cît s-a putut atent la scriitori şi la viaţă, la oameni. Părerea lui C., că intelectualii trag la dictatură îmi rămîne suspectă. Apoi, în alt context probabil, îi susţin ideea că n-a existat doar o rezistenţă explicită, declarată – şi cel mai adesea declanşată-provocată de stat, prin măsuri care i-au dus pe intelectuali la exasperare. Ce se întîmplă? Generaţia de sub 60 de ani n-a cunoscut un alt regim decît cel al dictaturii proletariatului, deci nu ştim ce înseamnă efectiv a scrie liber, fără cenzură pe cap.
(Deci tema ar fi: C. între mine şi Titi V. Ca pînă la urmă C. să i se alăture lui Titi.)
Să nu uit: de mirare că sîmbătă mama lui C. nu ştia unde s-a dus, cu pachet de mîncare la el, “nu spune unde se duce” au fost cuvintele ei – oare să nu fi spus alor lui că a acceptat acel post? Sau bătrîna s-a ferit să-mi spună, iar azi C. a început discuţia prin a tatona dacă “am aflat cumva despre noua lui situaţie?”, cum a numit-o, întrebare pentru a afla dacă maică-sa a scăpat vreo vorbă, trecînd peste interdicţia lui expresă?
Iar părerea mea explicită, desigur nu o va afla. I-ar fi spus-o ceilalţi prieteni literaţi ai lui, Mircea C., Ana B., Eugen U.?
În privinţa Basarabiei, spune că ne purtăm tot ca nişte copii, Basarabia va veni la noi după cîţiva ani, dar nu acum, căci asta l-ar termina pe Gorby, nu? Că URSS nu are pretenţii la Ungaria şi Jugoslavia, ci are în mod expres la noi şi la polonezi, cu care are de fapt litigii teritoriale. În timpul discuţiei, venind vorba despre unele probleme, îl auzeam : iar despre asta nu am să vorbesc; deci îşi supraveghează discursul.
Mai e alt aspect: probabil întrebările cu privire la cinematografie au avut ca scop să vadă dacă m-ar putea consulta în acest domeniu; şi dacă mi-am schimbat atitudinea faţă de el odată cu această evadare la duşman, ca în Taras Bulba.
Acum un lucru e sigur: dotarea lui îmi pare de excepţie, asta e adevărat, dar e oare obligatoriu, e oare un blestem ca omul de excepţie să se pună în slujba diavolului? Luînd lucrurile ceva mai lejer, nu cumva diferenţa dintre mine şi C. e cea dintre Hector şi Serge din Înainte, calm şi drept? Serge fiind prietenul meteoric, briant, însă nu la fel de tare la capitolul rectitudine.
Spre sfîrşitul discuţiei îl întreb cine e persoana căreia i se dedică “Argumentul” şi-mi spune povestea acelei colege care a emigrat în Germania şi după doi ani s-a sinucis. A venit cu destule amănunte, după care a încheiat:” nici nu ţi-aş fi povestit dacă nu erai un scriitor”.
De altfel, e destul de agil în a evita unele imputări de-ale mele. De exemplu, zic: Titi, dacă abia acum îşi instalează o baie, înseamnă că nu e cine ştie ce gospodar. El: sau nu e tocmai pentru că s-a ocupat de alte probleme mai importante. Iar eu rămîn la ideea că ordinea pleacă dinspre interior spre exterior. De la tine de-acasă spre ordinea din ţară. Îmi pare o problemă de morală.
Ideea că guvernanţii actuali nu cunosc poporul şi deci nu au cum acţiona ca să-l angreneze în reformă.  Despre iubire şi milă de popor ce să mai vorbim!
Se schiţează  o adversitate între C. şi Alianţa Civică, eventual direct cu Ana B., cu Liicenii: Greşesc făcînd pe dascălii naţiunii. Cine ţi-o cere? Cine îţi dă voie?! Cine te-a investit? … Oricum, m-a dat gata etalarea în triumf a reuşitelor sale pe toate fronturile. Cartea lui am început s-o citesc, dar îmi va lua timp.
Poate C. crede că pactizarea lui nu e de domeniul trădării, ci că nimic nu mai e de făcut, acum-aici. Bine, şi atunci treci de partea ticăloşilor, a oportuniştilor fără scrupule?
Azi termin Rădulescu-Motru. Mesaj cam descurajant, ce-i drept. Dar drept.

(va urma)
 

Cărţile prietenilor mei: Radu Aldulescu, Proorocii Ierusalimului, Redacia Publicaţiilor pentru Străinătate,2004, 310 pagini



  























Fotografii cu scriitori prieteni...

Gabriel Dimisianu, Simona Cioculescu,Geo Vasile, Daniel Dragomirescu

Lidia Lazu, Daniel Dragomirescu şi colectivul redacţional Orizont literar contemporan.




marți, 26 februarie 2013

O pagină de jurnal, 1991, Cărţile prietenilor mei: Felix Sima; fotografii de familie...

Scriitorul zilei: Bogdan Petriceicu Hasdeu:
http://ilazu.blogspot.ro/2012/02/scriitorul-zilei-bogdan-petriceicu.html
 
O pagină de jurnal, 1991
3 apr.  Iau adeverinţă pentru Lidia, sunt 26 de luni lucrate la firma mea, e ceva pentru cazul că se va angaja...Vorbesc la telefon cu Pan Izverna, vrea să-mi dea cartea lui cu autograf. Editurile stau pe loc, zice amicul scriitor, fără spaţiu tipografic, fără hîrtie... Excrocii momentului sunt tipografii, ei iau partea leului şi blochează drumul cărţii spre cititor.
Aflu că la posturile de radio s-a spus că Walter Roman a băgat la închisoare pe toţi intelectualii.
Tanti M. îmi spune că apartamentul ei costă 91.000, ar trebui să achite pe loc 30%, deci cam 27.000, iar restul să se împrumute de la bancă şi să achite ratele. De unde să scoată ea pe loc 6-7 salarii de-ale mele?
Citesc Moartea nimănui de Petru Manoliu, 1939, recuperată din biblioteca unchiului Gică. Interesant că unchiul sau tanti Dona – sau cine? - a subliniat unele pasaje.
Un grup de cocoane pleacă de la întreprindere pe la ora 13:00, se pare că la o înmormîntare.
De propus spre publicare: Ben Corlaciu, Moartea lîngă cer şi Emil Botta, Trîntorul.
A murit Graham Green, la 86 de ani.
Ieri, pe scările Ministerului, un geolog din seria ‘59 a căzut, a zis Au! şi a murit cu capul pe picioarele lui Şuri Mătieş. 
11 apr.  Zi frumoasă de primăvară, după cîteva zile de ploicică.
Ieri nu am fost la mitingul Alianţei Civice, aseară i-au dat iz depreciativ la TV, iar azi şi-au permis să-l ridiculizeze. Ieri dimineaţă Roman anunţase o largă remaniere a guvernului, cu participarea partidelor de opoziţie; se pare că opoziţia nu vrea aşa ceva, ci un guvern de tranziţie spre alegeri anticipate. Deci Roman cedează prea tîrziu, după ce s-a încăpăţînat să nu se clintească de pe scaun. Lacom de putere. S-a ales lider FSN, deci şi-a făcut un partid al guvernului.
Marile nemulţumiri ale populaţiei fac să treacă neobservată trădarea de neam a lui Iliescu, care la Moscova a semnat Tratatul, oficializînd renunţarea la Basarabia, Bucovina şi Insula Şerpilor, plus tezaurul nostru. Sunt trădări monstruoase, pe fondul neînţelegerii maselor de jos, aici, şi cu acordul tacit dar explicit al americanilor, care îl sprijină pe Gorby, de teama dezmembrării colosului rus.
Se spune că Roman şi-a cumpărat vilă pe Valea Loire şi alta lîngă New-York. Peste tot corupţie la cel mai înalt nivel. Cei vreo 200 oameni trimişi ca ajutor sanitar în Golf s-au dovedit nişte ticăloşi: frizeri, coafeze, chelneri, cosmeticiene, cei care au putut da şpagă ca să fie trecuţi pe listă. Securişti? Un viol, un deces, etc. Pe astfel de oameni se bazează Roman ca să ne reprezinte?! 
13 apr. Încercăm să facem rost de bani spre a cumpăra apartamentul lui tanti M. Am vîndut locul înscrierii la Dacia, am făcut un CAR de 17.000. Să vedem dacă ne ajung.
De poimîine, 15 aprilie (după 6 ani şi jumătate de întrerupere pentru Andrei), Lidia se duce la slujbă la DTM, unde lucrează cumnatul V.
(va urma) 


Cărţile prietenilor mei: Felix Sima, Poarta raiului, ed.Napoca Star, 2000, 60 pagini



















ion lazu, fotografii de prieteni scriitori...

Gabriela Creţan

luni, 25 februarie 2013

O pagină de jurnal, 1991, Cărţile prietenilor mei, Fotografii...

Scriitorul zilei: Corneliu Buzinschi
http://ilazu.blogspot.ro/2012/02/scriitorul-zilei-corneliu-buzinschi.html

O pagină de jurnal, 1991 
31 martie. Duminecă. Nichita 58. L-au huiduit, l-au adulat, l-au îmbătat, l-au înfometat, l-au umilit cu neînţelegerea lor, l-au derutat cu falsul lor interes, au rîs în pumni de nebunia lui. Dar el a fost un erou. El şi-a pus viaţa la bătaie pentru poezie. Nimic altceva nu a contat de fapt. Şi-a construit gloria cu o voinţă şi o răbdare şi o putere de muncă pe care nu le-ai fi bănuit la un boem. Aş accentua pe cuvîntul muncă, pentru că el pare rău ales în cazul unor poeţi precum Nichita sau Hagiu sau… Dar uitaţi-vă cît au scris aceşti poeţi morţi de tineri! Cît au scris şi cît s-au consumat.
Acum: marele poet, genialul poet, cuvinte pe buzele tuturor, spuse cu convingere, lansat. E drept, i s-a spus mare poet şi pe cînd trăia; prietenii, veleitarii, ciracii. Acum toţi luptă pentru Nichita. Dar cîţi îl înţeleg?

Gică, pentru a ne sugera ce cuprinsă era familia lui: Cînd m-am ridicat eu erau atît de mulţi oameni la noi în ogradă că nu ştiam care sunt ai mei.
De ce mă cert cu cei doi pe teme politice? Sandu are un exacerbat spirit de contradicţie, îl contra mereu pe Gherasie deşi niciodată nu avea dreptate. Iar ei i-am spus: Da, sunt proşti Dan Rădulescu, Emil C., şi cu mine, numai tu eşti deşteaptă! La sfîrşitul programului plec primul; cele două familii rămîn să mă foarfece.
 2 apr.  Termin la serviciu Arestarea. Şi găsesc că merge. O citeşte din spate Gică, spunând că “m-a prins cartea asta”. Îi căutăm un titlu: Peninsula? Mărturia?
Ang. vrea să ştie dacă de acum o să se publice numai cărţi făcînd apologia legionarilor, că Memoria publică numai despre ei.
La un moment dat, vine vorba de fetele care se expun în vitrine la Rotterdam. Colegei îi e milă. Îi spun: e vorba despre persoane care nu se pot scula de dimineaţă, care nu vor să renunţe la cafea, ţigări, whisky, la viaţa uşoară, fără asumarea răspunderii personale. Lene şi pretenţii neîntemeiate. Persoane pentru care munca e cea mai grea pedeapsă. Şi n-am mai continuat: Lenea femeilor e prostituţia – din care îşi câştigă existenţa, lenea bărbaţilor e beţia: îţi toacă banii, îşi ruinează sănătatea.
Vine vorba de fiica ei, practicantă Yoga, mi se plânge că îşi pierde tot timpul cu yoghinii: leşinaţi, nemîncaţi, fără pic de vlagă. Manevraţi de un hoţ de profesor. Zic: Din lipsă de modele şi de justă scară a valorilor.
Florin Mitu citeşte Actualităţile obosit, mereu oftînd, cu un fel de lehamite, cu scîrbă de foile manevrate. Nu mai e ce-a fost. Unanimitate, monolit, realizări. Ştiri care îţi dădeau aripi, nu?
Discuţii foarte interesante şi precise cu Erika, vrea să se angajeze la un cămin de copii handicapaţi, să-şi ia revanşa că nu a avut familie şi copii. Să se devoteze. Va avea şi ea un blid de mîncare, zice.
Foarte dezamăgit de Marin Sorescu-politicianul. O familie de prieteni a hotărît să-i mute cărţile în boxă, măcar pentru un timp…

Din Lamentaţiile Uitucului, jurnal 1990-1999
(va urma)


Cărţile prietenilor mei: Valeriu Matei, Somn de lup, ed. Feed Back, 2010, 120 pagini





















ion lazu, Fotografii de prieteni scriitori... 

Poetul Florin Costinescu

duminică, 24 februarie 2013

Scriitorul zilei: Ovidiu Cotruş
http://ilazu.blogspot.ro/2012/02/scriitorul-zilei-ovidiu-cotrus-poezii.html


Conferinţa Dan C. Mihăilescu, II
Dar erau la Filologia bucureşteană a acelor ani şi profesori care l-au impresionat: Ioan Alexandru, întors de la studii în Germania, cu Heidegger în braţe, Zoe Dumitrescu Buşulenga, care le vorbea la cursuri despre Psalmii lui Arghezi, aducând şi Psalmii biblici... Era şi Romul Munteanu, cel care le-a deschis ochii asupra mişcărilor înnoitoare în literatura europeană, chit că era general de securitate, nu contează...
...În studenţie, mereu activ, implicat partinic, era responsabil cu munca patriotică, se punea problema colectării de sticle goale, el venea de acasă cu plasa plină de sticle, îi îmboldea pe colegi, pe căminişlti, dar colinda şi catedrele, unde ştia că se adună sticle după sindrofii...
La o întrebare din sală: se ştie că nu a urmat o carieră didactică, însă de-ar fi fost să fie, ce domeniu i-ar fi plăcut să predea? Răspunde: de-ar fi fost să aleagă între universitate şi liceu, ar fi ales fără ezitare liceul, un mediu pentru el irezistibil; dar pe de altă partre, trebuie să le spună acestor studenţi că, din păcate, învăţământul care îi aşteaptă le va aduce prea puţine împliniri şi în schimb foarte multe umilinţe din partea sistemului şi desigur: plafonarea, sărăcia. Acum, după absolvire, trebuie să-ţi găseşti un post, te descurci singur; pe vremuri erai repartizat undeva, în ţară, era obligatoriu să te prezinţi acolo. A avut colegi eminenţi, unii publicaseră deja cărţi de poezie până să termine facultatea, dar odată repartizaţi prin provincie, în 2-3-4 ani s-au stins ca scriitori: s-au lovit de umilinţe, de sărăcie, de invidie; s-au căsătorit, au dispărut din viaţa literară... Ce-i drept, nu mai e cum a fost. Acum i s-a spus că în licee, la 15 ani, perechile sunt deja constituite, consimţite, părinţii şi profesorii s-au împăcat cu situaţia... Ca să nu se spună că, în entuziasta prezentare a juneţii sale, conferenţiarul a uitat de marile frustrări ale ceauşismului, povesteşte cu haz cum  eram nevoiţi să ne sculăm la 6 dimineaţa şi curentul electric lipsea; că apa caldă  se distribuia parcimonios, iar el nu prea avea parte de băi la cadă, căci mai întâi se îmbăia fiica lor, cu părul lung de 1 metru, îi lua destul timp, apoi urma soţia, iar pentru el nu mai rămâneau decât câteva minute, pentru un duş sumar. Că era o mare victorie să găseşti la vreun magazin hârtie igienică, plecai de acolo în triumf, cu o ghirlandă întreagă, însă asta nu înseamnă că ajungeai cu trofeul întreg acasă, căci te întâlneai cu amicul X sau Y, care făcuseră rost de unt, ori de brânză, de cafea – şi se făcea un troc,. În natură...Spune toate astea spre hazul dezlănţuit al sălii, care gustă din plin stupizenia situaţiiei, în vreme ce eu însumi ascult fără să-mi pot reprima amărăciunea acelor vremuri hâde... Da, e de tot hazul ce spune DCM-ul, are succes sigur la aceşti tineri născuţi toţi după Revoluţie şi deci dispuşi să guste latura comică a discursului.
Mă duc cu gândul la problema dezastrului din învăţământul liceal, din facultăţi: dezinteresul cras pentru a învăţa, dispreţul faţă de profesori, sfidarea, faptul că sunt licee unde nimeni nu trece la absolvire; faptul că Universitatea Bucureşti a căzut pe locul 500 în lume...
Aflăm că până la vârsta de 24 de ani DCM nu avea idee ce e aceea "69"! Şi în general, DCM spune lucruri  de viaţă cu o totală dezinhibiţie - , la el problema pare să fie nu a curajului de a spune ceva, chiar scandalos, ci dacă va reuşi de data asta să-şi învingă bâlbâiala. (Un curaj ce pentru un pudibond ca mine pare înmărmuritor...) Poate nici nu e curaj propriu-zis, ci DCM şi-a dat seama că aceşti tineri anume astfel de chestiuni truculente, fără perdea, doresc să audă. Asta le menţine traz interesul pentru vorbitor. Nu mă pot opri să mi-l închipui pe profesorul Vianu pus într-o situaţie similară. Dar, deh, au trecut aproape 50 de ani de la moartea acestui faimos profesor de modă veche. Observ la DCM o remarcabilă uşurinţă de a frunzări idei la rând şi de a găsi pe loc cuvântul, expresia plastică pentru a se exprima. În totul, un discurs eminamente postmodernist, acroşant la nivelul de aşteptare al studenţilor de astăzi. Mă îndoiesc că alţi profesori de filologie dintre câţi cunosc ar fi în stare de o prestaţie precum a lui DCM. Şi mai observ că DCM  n-a prea vorbit despre „Valorile noastre”, cum sună tema conferinţelor, ci a vorbit despre sine însuşi, ca una dintre valorile noastre actuale. (Titlul e interpretabil eu particip la prima conferinţă de acest gen)..
Am mai reţinut: La un moment dat, l-a chemat Adrian Sârbu la televiziunea lui, i-a dat o emisiune şi i-a spus. Bâlbâieşte-pe cât vrei!
Nu e uşor să rămâi credincios ţie însuţi, spune DCM.. Or, asta înseamnă să te cunoşti, să-ţi înţelegi ADN-ul: resorturile, direcţiile, disponibilităţile, limitele; în primul rând să-ţi cunoşti antecesorii, datul genetic; să ai un tirbuşon mental cu care să-i scoţi din tine pe strămoşi, cei care ţi-au transmis codul lor, firea, felul de a fi... Şi rosteşte DCM-ul acest sfat: Nu lăsaţi simţurile să adoarmă, ţineţi-le tot timpul treze, în freamăt – ca să simţiţi trăiri intense. Dacă eşti atent cu toate simţurile, lumea îşi transmite mesajele ei, ispitirile. La el în cartier de trei zile au sosit mierloii – şi ce cântece îi trag, dimineaţa, seara, peste zi... 
A fi scriitor, chiar a fi în miezul evenimentelor, acolo unde se fac jocurile, dă de înţeles DCM, nu asigură nici pe departe gloria eternă. În ce-l priveşte, a publicat până acum 30 de cărţi, dar la noi, în aceste vremuri, o carte apare în 300-500 de exemplare, unele cărţi de-ale sale au avut tiraje de 1.000-2.000 de exemplare; se pare că volumul despre călătoria la Athos e cea mai căutată carte a sa, a trecut de 3000 de exemplare. Pe de altă parte, această carte de succes editorial, nu i-a adus decât amărăciune sufletească: nici un cuvânt de apreciere din partea clerului, dar niciunul! Idem din partea laicilor. L-a întrebau un preot de la noi: Dar cu călugărul XY te-ai văzut. NU, a fost răspunsul. De unde concluzia ecleziastului. Degegaba ai fost la Athos...Da, schimbă DCM tonul, a merge printre coloanele unei mănăstiri e cum ai trece printre înalţii arbori ai unei păduri – ca să ajungi în altar, precum în luminişul unei poiene...
Povesteşte diverse scene cu călugări greci de la Athos (a făcut aluzie la unele ascendenţe greceşti ale sale) , înalţi ca brazii, făcând absolut toate muncile pentru femei: măturat, spălat de rufe, dereticat, bucătărit; l-au pus să cureţe la cartofi preţ de câteva ore...  Şi, ca la un semn, cei vreo 300 de călugări-vlăjgani, auzind clopotele, au căzut în genunchi; el singur, printre ei, a rămas popândău, nu a putut să îngenuncheze... La fel, când a fost să sărute icoana, după liturghie: a trecut pe alături; ca pe vremea liceului, la sport, cînd ajungea în fugă până la aparat, dar nu sărea, ci îl ocolea. Inhibiţii imposibil de controlat. Pe care, însă, ar dori să înţelegem, musai să ţi le respecţi, iar nu să-i imiţi pe semeni, ca un robot, fără a fi pătruns de credinţă, de exemplu. A vrut să repete experienţa cu Muntele Atos, dar până acum nu s-a decis.
La o altă întrebare, aceasta din partea tatălui de student (cei doi stăteau pe scaunele din faţa mea), despre plăcerea lecturii, DCM atrage atenţia: Pe vremuri, plăcerea a fost prohibită, ea a fost condamnată în toate dictaturile, erai învinovăţit pentru asta, nu trebuia să mărturiseşti bucuria şi plăcerea, erau considerate neproductive: numai devotamentul pentru cauză, abnegaţia în muncă etc.  Plăcerea de a te locui pe tine însuţi era o vinovăţie, căci era incontrolabilă! Puteai fi acuzat de sustragere de la îndatoririle obşteşti... Or, este esenţial, de exemplu, să ştii să mergi armonios prin lume; să faci din prezenţa ta ceva muzical...
Nouă, românilor de la acest început de mileniu, ne lipseşte cel mai mult ştiinţa de a construi, noi ne înverşunăm să de-construim. Suntem maniheişti, mereu somaţi să alegem între şi între, să optăm ori-ori. Dar asta ni se trage din toată dezvoltarea noastră istorică. Am avut în societatea noastră o orientare pro-franceză, aceea a fost de stânga; am avut una de dreapta, germanică, monarhistă, masonică. Lucruri care ar trebui să ne unească, pe noi românii, ne despart ca naţiune: moldovenii se conjugă cu vinurile dulci de Cotnar, ardelenii se acomodează cu pălinca, muntenii se dedau la berea conului Iancu... Dar imediat după chestiunea cu maniheiştii, spune că el are încredere în carte, nu în internet, nici în operele postate acolo, în reţelele de comunicare virtuală. Deci el însuşi se prezintă ca un maniheist feroce, ce respinge unele forme şi le cultivă pe altele.
La întrebarea privind perioada din cultura noastră care îl atrage cel mai mult, răspunde: Până de curând a fost nedesminţit un admirator al Generaţiei 27, a studiat perioada, personalităţile, realizările, le-a editat lucrările. Le-a admirat seriozitatea pregătirii, lipsa de complexe faţă de Apus, dorinţa de construcţie culturală, enciclopedismul.. Acum însă, simte că ar fi îmboldit să se întoarcă spre perioada Carol I, îl pasionează vocaţia de constructor a unei Românii moderne. Probabil, privind sala doar pe jumătate plină şi amintindu-şi situaţii similare, îl va fi cuprins un fel de jale gândindu-se la succesele eclatante de la conferinţele Kriterion, unde veneau mii de ascultători...
Este întrebat, cum s-a construit pe sine, pentru a deveni un critic şi istoric literar de cursă lungă. A dat toate aceste detalii într-un foarte lung interviu luat de Daniel Cristea Enache, care a reuşit să-l stoarcă precum pe o lămâie; a ieşit o carte de 400 pagini, ce va fi lansată la Târgul Gaudeamus. În critica literară de la noi, distinge un eşalon de critici-amanţi, gen Călinescu, Raicu, aceştia se entuziasmează de text precum Emil Codreanu la vederea unei mici porţiuni de piele în susul mănuşii Adelei - persdonajul lui Ibrăileanu simţea o jubilaţie, o ejaculare mintală...; sunt apoi criticii ginecologi, cei care printr-un tuşeu pun fără graş diagnosticul operei, gen Pompiliu Constantinescu, gen Nicolae Manolescu. Ei nu iubesc textul, în schimb dau totdeauna diagnostice imbatabile...
Despre sine: a avut o magmă temperamentală greu de gestionat, el nu poate înţelege şi discuta un text decât dacă ştie ceva despre autor, dacă îi e clar contextul şi subtextul cărţii – dosarul ei; deci pune autorul în faţa operei.
În literatură trebuie să începi din copilărie, să citeşti foarte mult, iar pe la 15 ani să scrii jurnal, să comiţi poezii, articole de atitudine. Să-ţi încerci glasul să faci vocalize, digitaţie...


ion lazu, cărţile prietenilor mei: Vasile Igna, Orbite, ed. Cartea românească,1989, 88 pagini 

 

sâmbătă, 23 februarie 2013


Magda URSACHE 



odiseea0001.jpg 

Surprizele posterităţii sau

Lista de marmoră
Hotărît lucru, spre osebire de cei ce văd doar suboameni în români şi-n scriitori doar hahalere, păcătoşi patenţi, „pragmatii”, caractere deformate de comunism (nu că n-ar fi destui şi din ăştia), Ion Lazu, spirit independent, dar şi idealist, nu suferă de depresie naţională, nici de indiferenţă la martiriu, ba chiar taxează apăsat aceste maladii, vrînd să le vindece. Cum? Luptînd pentru aducere aminte corectă, rememorînd eliticidul (Virgil Nemoianu îi spune astfel) din vremi de coşmar social-politic.
Lazu are „o părere înaltă” (sintagma sa) despre scris şi scriitori. Şi nu se întreabă, ca atîţia alţii, cum e posibil să ai o satisfacţie etică atunci cînd eşti scriitor român. Conu Ionu face parte din categoria condeierului modest-orgolios (ca Mircea Ivănescu, neezitînd să spună despre un cobreslaş, Marin Sorescu: „Oricum, era un poet mai bun decît mine”). Deloc lipsit de ceea ce s-ar putea numi gust afectiv, are vocaţia rară a prieteniei (ca Breban, Alec Ivasiuc şi Nini Stănescu, Ioan Lăcustă şi Costi Stan, Adrian Alui Gheorghe şi Aurel Dumitraşcu...). Recomand Himera literaturii, scrisă la două mîini de cărţarii parteneri de dialog, Ion Lazu ;i Ion Murgeanu, ce-şi ţin himera aproape, ca pe un animal de casă.
Poetul Ion Lazu nu este „un fel de spirit pedepsitor în lumea scriitorilor” ca poetul Cezar Ivănescu; îi vede pe ceilalţi cum trebuie să-i vadă şi ne ajută şi pe noi s-o facem: cu înţelegere, stimă, respect, cu preţuire colegială. Recunoaşte harul înaintaşilor de scenă naţională ca Arghezi, dar ţine cu victimizaţii de soartă; pune accent, în jurnale, pe cei care n-au cedat doctrinei roşii, nu pe fricoşi, laşi, adaptaţi, oportunişti.
Vă avertizez: Odiseea plăcilor memoriale (Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2012), aşezată sub un motto din Mircea Vulcănescu: „Vreau să mă devotez, nu să poruncesc”, nu-i carte reconfortantă. Gib I. Mihăiescu, mort la 41 de ani, a fost dus pe umeri la groapă de „greii” Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic, Ovidiu Papadima, fapt ce-l provoacă pe Lazu să întrebe: „solidaritate de breaslă. Unde mai întîlneşti aşa ceva?” La înmormîntarea Hortensiei Papadat-Bengescu, stinsă în mizerie, n-au ajuns decît N. Balotă şi Ion Negoiţescu. Iar placa în memoria marii doamne a prozei e nefinalizată: zonă în renovare. Nefericitul N. Caradino a trăit (altă închisoare decît cea politică) sechestrat în apartament cam trei ani, pînă-n moarte, de „o nebună”. Postum, e nedreptăţit, ca şi-n viaţă. Măcar Victor Kernbach a fost dăruit cu un subit: a murit în seara cînd a încheiat cea de-a şaptea corectură la Dicţionar mitologic; a mers la fereastră, a respirat adînc de două ori şi s-a stins. Subitul dorit de Şerban Cioculescu. V. Nicorovici, însă, a făcut atac de cord în  baie; opărit, l-au scos într-un sac... Ioan Lăcustă n-a apucat să ofere ultima carte cu dedicaţie. Exemplarele din Luminare au rămas pe rafturile ticsite, în apartamentul pustiu.
Şi cîte surprize nu face posteritatea! Placa ştiută a lui Perpessicius de pe strada M. Eminescu (sublinierea îmi aparţine) a fost dată jos în schimbătorul april 2007. Doamna Gopo  a vîndut casa lui Fane Spoitoru, care a înlăturat iute placa lui Ion Popescu Gopo. Ce-i păsa lui de premiul de la Cannes? Alţi ghinionişti: bunul Al. Vlahuţă (casă demolată, placă dispărută); nici vechea casă a lui Ioan Alexandru nu mai există. La Teatrul „Victor Ion Popa” din Bîrlad nu se ştie cînd a murit patronul spiritual. Proprietarii actuali ai casei lui Mihail Sorbul se răzgîndesc după ce aprobaseră şi neagă că ar fi aprobat. Medicul care a cumpărat casa lui Sorin Titel „zice de la început NU”. Tot doctori, dar deloc fără de arginţi, sunt şi cei care se opun să se fixeze dreptunghiul de marmoră pe casa unde a locuit 44 de ani Mircea Ştefănescu, fiu de erou în primul Război Mondial. Fiica nu putuse recupera locuinţa, devenită policlinică, desigur, cu plată. Placa Cellei Delavrancea se află pe peretele unui restaurant chinezesc. Proprietarul casei lui Păstorel e un turc; „vine din SUA la sfîrşitul lunii”. Ce epigramă ar fi compus Teodoreanul! Nici Banu Rădulescu (1924-'98), fondatorul revistei „Memoria”, n-are parte de placă: locuinţă  în renovare.
Ion Lazu dă seamă despre o adevărată campanie de front pentru realizarea proiectului aprobat de USR. À rebours, pune plăci comemorative într-o vreme cînd se demolează valori, cînd unii visează la placa tombală a întregii literaturi române. Lazu luptă cu reaua credinţă şi voinţă, cu ingratitudinea cobreslaşilor. Poate din pricina asta Al. Kiriţescu, mult timp funcţionar SSR, nu s-a vrut şi membru, sătul de „gaiţele” din bestiarul scriitoricesc. Vasile Nicolescu, paralizat după un accident cerebral, 7 ani în scaun cu rotile, într-o casă revendicată, a fost părăsit de cei pe care-i ajutase. Căzuse în stradă după ce se topise romanul lui Romulus Zaharia, cu B.T.-ul său; în altă variantă, după ce i se imputase costul unui film (7 mil., cînd o maşină Dacia era 70.000 de lei). Proprietăreasa casei lui Mihail Dragomirescu refuză placa, aşa cum refuză şi „criptocomuniştii şi securiştii” din cartierul Primăverii să aprobe placa pentru Nae Ionescu. N-au dat ei accept nici pentru George Macovescu, de altfel, care i-a închis gura disidentului C. Pârvulescu la congres. „Putem să vorbim? întreabă Lazu, la interfon. Răspuns sec: Nu putem!”.
Pricep invidia lui M.R.P. pe Tudor Arghezi, pica lui Marino pe Călinescu, ciuda lui Beniuc pe Blaga, dar de-a dreptul incriminantă e nepăsarea urmaşilor. Soţia supravieţuitoare se ocupă de ale ei, la fel fiul, fiica...;  sunt chiar plictisiţi ori agasaţi de proiectul USR. Soarta bibliotecilor e şi ea tragică: volumele cărturarului Eugeniu Speranţia, refuzate de biblioteca universităţii din Cluj, au ajuns în saci (ah, doamnă Speranţia!), la gunoi; Leontina Niţelea vrea să scape de biblioteca lui Beniuc; postdecembrist, preţioasa bibliotecă-donaţie a lui Traian Chelariu din Casa cu Absidă s-a risipit.
Ion Lazu nu se vaietă din cauza piedicilor enorme întîmpinate. Efortul său cotidian în folosul obştei, i se pare „semn al normalităţii”. Normalitate? Cînd Asociaţia din Bucureşti nu deţine nici adresa fostului preşedinte, Zaharia Stancu, „ceea ce pare incredibil”? Nu se ştie la USR unde a stat Lucian Raicu; lipsesc adresele lui A.E. Baconsky, Ivasiuc, Velea, Al. Dima şi cîte altele. Nu se cunoaşte la Uniune unde au vieţuit, măcar după închisoare, D. Caracostea sau Romulus Dianu. Dosarele au dispărut la Revoluţie (majuscula aparţine lui Ion Lazu, eu prefer sintagma lui Mircea Iorgulescu: „lovitură de stat revoluţionară”).
„Nici USR, nici Muzeul Literaturii Române, ne aduce la cunoştinţă I. Lazu, nu au un control asupra a ceea ce s-a făcut deja pentru memoria scriitorilor dispăruţi”. Cît despre exilaţi, ei rămîn exilaţi. À propos: ICR, că nu ştiu, o fi realizat plăcile pentru diasporă?
Cum secretara n-are agendă, necum electronică, Ion Lazu depistează adresele nu la Uniune, cum ar fi fost firesc (nici la Copyro lista nu-i completă), ci în ghidul Paginilor aurii; le vînează prin cărţi vechi de telefon, la Biblioteca Academiei, pe Internet... Cooperanţi sunt tot cărţarii ca editoarea Elis Buşneag, ca Pan Izverna ori ca Nicolae Ţone. Nestorul „Scînteii”, Ignat, nu ştie nici o adresă. Rîde de victima sa, Ben Corlaciu, pe care l-a întîlnit la Paris, în rasă de călugăr. Aşa i-l „pictează” lui Lazu, în uitarea vinei proprii.
USR n-are nici bani, nici oameni pentru proiectul început în 2007. La fel, Asociaţia Bucureşti, la fel Muzeul Naţional al Literaturii Române. Deşi o placă (după calculul Lazu) ar costa mai puţin decît o coroană de flori; şi cîte nu se risipesc, cu sutele.
Patetic spus de prozatorul Lazu, în luptă cu boala uitării scriitorului: „fila de piatră marmoreeană pe tîmpla casei în care a trudit neştiut, nesperînd nimic de la nimeni”. Ba sperînd în cernerea sitei istoriei literaturii, care să-i aducă postum şi această lumină – lumînare: placa in memoriam.
Confraţii se fofilează să dea o adresă, din invidie, dispreţ, ură, dar şi din indiferenţă. Pe Viola Vancea, din Apolodor, o deranjează zgomotul; Lazu aşteaptă „pînă ce va da colţul la bloc cu întreaga ei pălărie”, sătul de „discuţii agasante şi sclifosite cu ea”. Amara constatare a autismului generalizat o face în „săptămîna patimilor” plăcilor memoriale. În fapt, anul patimilor, 2007. Maladia scriitorului, trudind solitar asupra hîrtiei, cînd ar trebui să fie solidar, să-şi cultive spiritul de comuniune, comunitarul. De-asta au şi ajuns (unii) precum cîinii comunitari. Vorba lui Tudor Muşatescu rămîne actuală: „confraţii se cunosc, dar nu se recunosc”.
Dificultăţi enorme întîmpină „pe teren”. Geologul prospector, antrenat să citească hărţi şi să uzeze de busolă, caută şi caută adrese. Muncă titanică. Gestul nobil de a umple cu dreptunghiul alb „golul ce se cască în urma celor plecaţi” se izbeşte de spaima de „recuperatori” a locatarilor prea prudenţi. Discuţii, pertractări prin uşi întredeschise sau închise. Modestul omagiu nu primeşte aprobarea preşedinţilor de scară inepţi, de o ignoranţă vastă.
Ca să ştim cum stăm: pe strada lui N. Cartojan nu s-a auzit de Cartojan. De Paul Zarifopol locatarii n-au auzit şi refuză. Habar n-au cei din Cîmpia Turzii că ar fi locuit acolo Noica. În Schitu Măgureanu, greu găseşti pe cineva ştiutor de Brunea-Fox. De Iorgu Iordan, „amic URSS”, posesor a trei apartamente la etajul II, s-a auzit, cum să nu?
Un colocatar „l-a cunoscut pe Sorin Titel, dar n-a citit. De ce să exagerăm?” Iosif Naghiu? Nu cunoaştem. Habar n-are nimeni de Iordan Chimet în blocul lui. Eugen Botez (Jean Bart) e nume de stradă şi de parc, dar un colocatar crede că era actor şi „i-o trăgea Licăi Gheorghiu”. Placa lui Bart, comandorul, a fost pusă nu de USR, ci de Liga navală română, în 2003. Proprietarii naţionalizaţi nu vor placa mateinului Radu Albala pe faţada casei lor, spre mirarea doamnei Albala: veniseră prin schimb de locuinţă.
Cu unii posteritatea e neîndurătoare, nu destul că au fost arşi de vii ca Nessus. Cei ce stau în casa de unde Pandrea a fost scos în stradă, în '48 şi condamnat la 10 ani de închisoare spun nu. Refuzat, notează Lazu în jurnal, „fără explicaţii”. O soacră a cuiva dintr-un bloc n-a auzit de poetul Dumitru Alexandru, mort la 62 de ani, care a făcut şi puşcărie pentru omisiune de denunţ. Se repede să înţepe ca o muscă tze-tze şi ameninţă să arunce placa „în bălării”. Şi pe Ion Lazu îl desconsideră. Cică nu-l citeşte nimeni, nici ea! Într-o marţi, Ion Lazu primeşte vestea că s-a dat jos placa lui Vasile Băncilă. Sancta simplicitas!
Istoricului literar (de Veche) Ştefan Ciobanu (1883-1960), nepotul Ion Lazu i-a fixat, pios, o placă în B-dul Ghica Tei. Şi pentru că se trage din marele unionist, care s-a opus, alături de Iorga, Inculeţ, Pelivan, semnării Ultimatumului, fost ministru al Culturii şi Cultelor, Lazu i-a moştenit stofa de debateur. Se zbate, insistă, nu cedează neam. „Mă credeau geamgiu”, mi-a spus odată bonomul, cu autoironie fină.
Pe vreme închisă sau pe arşiţă, conu Ionu sare în 135, coboară în metrou, urcă în troleu; exasperat de RATB şi de autobuzele arhipline, de traficul imposibil face pe jos drumuri nesfîrşite; traversează, dă ocoale, merge înainte şi înapoi, se rătăceşte printre blocuri numerotate fantezist, bîjbîie după vreo scară intruveră... Nedumerit de o indicaţie greşită, se dumireşte şi găseşte. După 5-6 ore de alergătură, identifică, dacă are noroc de zi bună, 5-6 adrese. Serile? Este retezat. El spune „desnodat”. O notaţie a diaristului m-a cutremurat: vede iniţialele R.A.R. pe sonerie şi pe cutia de tablă, dar nimeni nu răspunde. Dus prea devreme, Radu Anton Roman; ca şi George Pruteanu, ca şi Mircea Dinutz.
Cu obstinaţie, Ion Lazu explorează ganguri, intră în pasaje subterane infecte, în curţi sordide, cu cîini neprietenoşi şi cu locatari mai agresivi decît zăvozii, isterici, senili, proşti. „Cine e acest Ion Iuga? Nu l-am găsit în Călinescu”, face reprezentanta comitetului de bloc, profă de română. Ce să-i mai explici că Istoria... s-a oprit la 1941? O cucoană opinează că „Uniunea ar face mai bine să-i ajute pe scriitorii în viaţă [...] Să-l ajute pe Cărtărescu, care de 20 de ani trăieşte numai din burse în Europa şi America  şi s-a tradus în nenumărate limbi străine”. „Poate că dimpotrivă, el ar trebui să înceapă să-i ajute pe colegii săi din Uniune”, se enervează cumsecadele domn Lazu.
În cartierul Primăverii, „high-life-ul comunist”, e mai uşor să descoperi vilele în care au stat Beniuc, Stancu, Ivaşcu (acum, instalat senatorul Triţă Făniţă), Jebeleanu: „altfel îţi vin ideile roşii sub condei, după ce te-ai încuibat în ditamai viloiul”, oftează Lazu, după ce s-a rătăcit pe Calea Socialismului ca să afle adresa lui Labiş, pe o stradă amărîtă, Miletin, nr. 14. Să locuieşti la vilă, bine hrănit de Gospodăria de Partid, bine păzit (de clasa muncitoare?) şi să militezi pentru crezul egalitarist! Elita conducătoare? Ba elita condusă, oportun staliniza(n)tă. Cînd cucul din ceas n-a mai strigat, ca-n celebrul banc anticomunist, Le-nin, a strigat Gor-ba-ciov; cînd nu mai striga Dej, striga Ceau-şes-cu şi strigă acum Băses-cu-cu. „Intelectualii publici” (cu termenul lui Richard Postner) n-au rămas independenţi înregimentării în partide; s-au supus comenzii politice contra cost(uri): poziţie socială, profit bănesc, celebritate, măcar gloriolă... Şi ce spirit critic tacit are Radu F. Alexandru, de-o pildă, cînd e vorba de preşedintele-jucător! Îmi aduc aminte cum combătea pe vremea cealaltă: în Iubiri, activistul-personaj era ros, mîncat de îndoiala dacă acţionase conform normelor „democraţiei muncitoreşti”. Doar trebuia intensificată activitatea politico-educativă, iar literatura, ridicată „la o calitate superioară”.
Nu m-aş omorî să pun plăci pentru Violeta Zamfirescu, care a tot oglindit realitatea „noastră” socialistă fără a fi o clipită refractară „indicaţiilor”, pentru Veronica Porumbacu (turnător e vocabulă introdusă în poezia de tip nou de fosta „măiastră” a Şcolii de literatură) ori pentru Nic. Ţic, prozatorul ilegaliştilor, mereu în/pe linie. Un Ignea bucureştean. Cît timp Traian Chelariu are parte de o placă pe casă nelocuită (Casa pe nisip e titlul „iconarului”, volum publicat în Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1940) şi-n Pitar Moş, în casa marelui exilat care ar face cinste oricărei literaturi, Vintilă Horia, nu este muzeul meritat ci reprezentanţa firmei Renault, atunci şi lista lapidară a lui Ion Lazu să fie mai selectivă cu „toboşarii timpurilor noi”; nu mă pot agăţa de poala poeziei Mariei Banuş, după ce, în şcoală, am fost obligată să învăţ pe de rost Ţie-ţi vorbesc, Americă!, pamfletul anticapitalist versificat simplist. Şi dacă sunteţi dispus să-i eliminaţi din Muzeul figurilor de ceară pe toţi dictatorii bruni ori roşii, de ce nu i-aţi elimina dintr-o istorie literară în piatră pe toţi proletcultiştii, fără menajamente, fără indulgenţe?  Cenzura morală e mai necesară decît oricînd. Altfel, după atîtea mistificări şi re-mistificări, o să dăm numele Sorin Toma unei străzi de pe lîngă Mărţişor, o să sărbătorim centenarul lui Nikalai Moraru, iepurator al ielitei (în pronunţie proprie) în cumpliţii ani cincizeci. Ne vom plimba în continuare pe Nikos Beloiannis şi pe Dimitrov (în Paris, mai este strada Stalin). Oare acad. C.I. Gulian, poreclit Nulian, duşman declarat al filosofilor „decadenţi” Ion Petrovici, Blaga, Mircea Florian, P.P. Negulescu are placă? Şi-o fi făcut, postsocialist, mea culpa? Şi dacă şi-o fi făcut nu-i aceeaşi nimicarniţă? Ca şi Paul Georgescu, şef de „Gazeta literară”, „trăgînd al lui picior” spre disidenţă cînd ceauşismul n-a mai fost atît de profitabil ca dejismul.
„Uitarea e sora mai mică a morţii însăşi”, avertizează diaristul Ion Lazu, împărtăşindu-ne odiseea românească a plăcilor memoriale.
 (va urma) 


Scriitorul zilei: Eta Boeriu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/02/scriitorul-zilei-eta-boieriu-poezii.html

ion lazu, cărţile prietenilor mei: Gheorghe Istrate, Ritualuri/Rites, Ed. Rafet, 2007,117 pagini