31 martie: Nichita Stănescu, n. 31 martie 1933 - d. 13 decembrie 1983

 

   Din  Ion Lazu - Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007, p. 125-128:

 

13 decembrie 1983. A murit Nichita Stănescu! Le ţin un mic spici celor din birou, vreo opt. Aş vrea să subliniez cît de mult a însemnat el pentru poeţi şi pentru oamenii de artă în general, mai mult decît pentru marele public. Le-a dat tuturor creatorilor de artă un curaj necesar şi un statut mai demn. Şi aş mai vrea să subliniez că a cucerit teritorii noi pentru poezie. Cum l-am cunoscut pe Nichita Stănescu, la redacţia Gazetei literare, prin ‘62-‘63. Apoi l-am căutut odată în strada Grigore Alexandrescu 21, am stat de vorbă la poartă; altădată pe trotuarul din Piaţa Filantropiei – îl invitam la o întîlnire cu cititorii din întreprinderea mea. Îşi amintea de mine “ca prin apa rîului”, după propria expresie. Altădată am stat la aceeaşi masă la Casa Scriitorilor, cu mai mulţi, printre care Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea, ambii încă studenţi. Păunescu a venit pe scaunul de lîngă Nichita şi l-a abordat astfel: “Venim să vă sporim singurătatea!” Emfatic, ca întotdeauna. Acroşeur. Rimînd la repezeală orice cu orice, n-a ezitat să lanseze: “Ca să vezi, Anaximene / trăim printre fenomene!”

Altădată, într-o seară Nichita a venit la masa unde eram cu mai mulţi şi îmi amintesc că i-au dat lacrimile cînd ne-a relatat că în Consiliul Uniunii care tocmai se încheiase, Marin Preda l-a acuzat de trădare. Era pe vremea disputei Preda-Barbu şi poetul era foarte afectat de faptul că îl supărase rău pe Preda. Ce pot să spun este că toată lumea, peste tot unde apărea, trăgea de Nichita, voia să fie în preajma lui - să se bucure de atenţia lui şi apoi să se laude cu asta - or eu, considerîndu-l un talent ieşit din comun, nu mi-am permis niciodată să-i ocup timpul, pe care mi se părea că trebuie să şi-l consacre scrisului, iar nu acestor risipiri amicale-bahice… Nu am vrut să mă încarc cu o astfel de vină. Colegii mă ascultă în tăcere, poate se miră că m-am ambalat astfel.

În aceeaşi seară mă duc să-l văd expus în holul de la Casa Scriitorilor. O dubiţă albă în faţa intrării; lume mişunând pe alei, în semiobscuritate. Muzică simfonică. Fotografia lui de prinţ rus alb, îndoliată, fixată sus, pe perete. Se vorbeşte despre un drum la Turnu Severin, la nunta lui Augustin Frăţilă, sau a altcuiva din anturajul care îl acaparase cu totul, devastîndu-i viaţa personală. Nu scrisese chiar el: “Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală”? În ultima vreme umbla o vorbă: Nichita este un bun public! Chiar aşa... I s-a făcut rău la nuntă, a revenit în Capitală. S-a prezentat la Salvare, insuficienţă respiratorie, nu i s-a putut face nimic. Nu încerc să pun ordine în aceste spuneri. Deja se înfiripă o legendă pe seama dispariţiei sale, cum există atâtea despre viaţa lui. Înmormîntarea la Bellu, pe un ger năpraznic, la cîteva zile după ce murise Amza Pellea. Am fost cu Dumitru Alexandru şi ambii am plîns. (Cei doi s-au cunoscut bine, cândva. Nichita i-a prefaţat primul volum de versuri Focuri iarna.)

Lume multă, toată suflarea artistică - ne răspîndisem pe toate aleile din jur şi printre morminte. Pînă să vină maşina funerară, Ioan Alexandru citea un poem ocazional, cîtorva care se strînseseră în preaja lui, pe aleea principală, în faţa capelei. La întoarcere, pe la Unirii, îl zăresc pe Virgil Mazilescu, sumbru, vînăt la faţă, cu o schismă de rău augur, într-un autobuz cu care reveneau o parte dintre scriitorii care fuseseră la Bellu.

(Mi-l amintii pe Nichita la înmormîntarea lui Mihu Dragomir: la ieşirea de la Casa Monteoru s-a pus problema ca scriitorii să urce într-o dubiţă spre Bellu. Nichita s-a derobat, strecurîndu-se pe trotuar, pe lîngă ziduri, cum îi era obiceiul...)

27 decembrie 1983. Abia moartea lui Nichita a atras atenţia unei largi categorii de oameni asupra sa, drept “cel mai mare poet al timpului său”. După ce am pledat elocvent în faţa colegilor, le-am dus două din volumele lui, le-au parcurs/răsfoit şi nu s-au lăsat convinşi. Asta cu toate că la radio s-au spus răspicat atîtea lucruri elogioase, de către persoanele cele mai creditabile. Ce-i drept, în lipsa acestor elogii venind din toate părţile, dulcii mei colegi l-ar fi desfiinţat, cu mari proteste, fără să-l fi citit, cum se întîmplă. Au auzit ei că era un beţivan…

Conversaţie în redacţia de poezie a Luceafărului, cu Ion Gheorghe, mai feriţi, spre fereastră, amîndoi în picioare, privind afară spre un zid orb (partea laterală a corpului principal). În sfîrşit o discuţie mai sinceră, întîi despre Eugen Barbu, apoi despre Nichita Stănescu. Îmi afirmă că relaţiile dintre scriitori sunt atent urmărite şi pe cît se poate dirijate. Că te poţi procopsi cu “prieteni” care să te izoleze de ceilalţi; că se lansează zvonuri care să te discrediteze sau să te împingă pe cine ştie ce căi. Îmi spune, spre ilustrare, mirîndu-se, că el nu a apucat să-i comunice lui Nichita că au avut doi profesori comuni: pe Simache şi pe Cristescu. Dîndu-mi a înţelege că se lucrează spre a nu se ajunge la prietenie cu cine trebuie, ci cu cine vor ei şi cînd vor ei. Îi spun că printr-un capriciu al memoriei îmi amintesc că el a scris acum vreo 15 de ani: “Fără Nichita Stănescu m-aş plictisi în literatura romînă; cu Ion Alexandru mă cumpănesc…”

Opera: • Sensul iubirii, prefaţă de Silvian Iosifescu, 1960;            • O viziune a sentimentelor, Bucureşti, 1964; • Dreptul la timp, cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, Bucureşti, 1965; • 11 elegii, Bucureşti, 1966; • Roşu vertical, Bucureşti, 1967; • Oul şi sfera, Bucureşti, 1967; • Alfa (1957-1967), Bucureşti, 1967; • Laus Ptolemaei, Bucureşti, 1968; • Necuvintele, Bucureşti, 1969; • Un pământ numit România, Bucureşti, 1969; • În dulcele stil clasic, Bucureşti, 1970; • Poezii, Bucureşti, 1970;  Belgradul în cinci prieteni, prefaţă de Mircea Tomuş, Cluj, 1972; • Cartea de recitire, Bucureşti, 1972; • Măreţia frigului,  Iaşi, 1972; • Clar de inimă, Iaşi, 1973; • Starea poeziei,  prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1975; • Epica magna, cu ilustraţii de Sorin Dumitrescu, Iaşi, 1978; • Operele imperfecte, cu desene de Sorin Dumitrescu, Bucureşti, 1979; • Carte de citire, carte de iubire (în colaborare cu Gheorghe Tomozei), cu ilustraţii de Janos Bencsik, Timişoara, 1980; • Noduri şi semne, cu ilustraţii de Sorin Dumitrescu, Bucureşti, 1982; • Oase plângând, Pancevo, 1982; • Respirări, Bucureşti, 1982; • Amintiri din prezent, ediţie îngrijită şi postfaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1985; • Antimetafizica (în colaborare cu Aurelian Titu Dumitrescu), Bucureşti, 1985; ediţia II, prefaţă de Alexandru Paleologu, postfaţă de Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 1998; • Ordinea cuvintelor, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1985; • Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ştefania Mincu, Bucureşti, 1987; • Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Cristian Moraru, Bucureşti, 1988; • Fiziologia poeziei. Proză şi versuri (1957-1983), ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1990; • Colindă de inimă, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Galaţi, 1991; • Cu viii şi cu morţii laolaltă, Bucureşti, 1991; • Leoaică tânără, iubirea, ediţie îngrijită de Dumitru Udrea, Bucureşti, 1991; • Argotice (Cântece la drumul mare), ediţie îngrijită şi prefaţă de Doina Ciurea, Bucureşti, 1992; • Dedicaţii (Poeme inedite) (în colaborare cu Gheorghe Tomozei), Ploieşti, 1992; • Tânjiri către firesc, prefaţă de Aurel Covaci, Iaşi, 1993; • Leoaică tânără, iubirea, ediţie îngrijită şi postfaţă de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1995; ediţia II, Bucureşti, 2002; • Cărţile sibiline, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Crişan, Bucureşti, 1995; • Poezii, ediţie îngrijită şi introducere de Ştefania Mincu, Constanţa, 1997; • Fel de scriere. Poeme inedite, ediţia II, ediţie îngrijită şi postfaţă de Anghel Dumbrăveanu, Timişoara, 1998; • Îngerul cu o carte în mâini, ediţie îngrijită şi introducere de Alex. Ştefănescu, Bucureşti, 1999; • Amintiri cu Nichita Stănescu, ediţie îngrijită de Nicolae Mohorea-Corni, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1999;  • Opera poetică, I-II, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1999-2000; • Necuvinte, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 2001;• Opere, I-V, ediţie îngrijită de Mircea Coloşenco, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 2002-2003; • Cartea vorbită (în colaborare cu Victor Crăciun), ediţie îngrijită de Cristiana Crăciun, cu fotografii de Vasile Blendea, Bucureşti, 2003; • Cartea vorbită. Poeme rostite la Radio (1964-1983), ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 2003.

Traduceri.• Vasko Popa, Versuri, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1966; • Adam Puslojic, Pasărea dezaripată, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1972, Apă de băut, ediţie îngrijită de Ioan Flora, postfaţă de Mircea Tomuş, cu ilustraţii de Mircia Dumitrescu, Bucureşti 1986 (în colaborare cu Ioan Flora), Gradul zero al poeziei - Nulti stepen poezije, ediţie bilingvă, postfaţă de Mircea Tomuş, Timişoara, 1998.

 

Ticu Archip, n. 4. ianuarie 1891  – m. 31 martie 1965

 

 

 

Fiică a unui ofiţer din Târgovişte, face facultatea de Matematică în Bucureşti, absolvită în 1913 şi va fi profesoară la diverse licee, apoi asistenta lui Gh. Ţiţeica şi a lui D. Pompeiu, la cursurile de geometrie analitică şi de mecanică. Debutează după primul război mondial cu piesa Inelul, pusă în scenă la T.N.B., 1921, urmată de piesa Luminiţa, 1928, de Ecoul, 1930 şi de Gură de leu, 1935, piese care au plăcut doar în parte, cu subiecte la modă: caruselul iubirii în Inelul, contrarietăţile unei căsnicii ce se va destrăma, în general conflicte construite "matematic", cu personaje ce ilustrează abordări diverse ale vieţii. Din 1922 se ataşase mişcării literare de la Sburătorul, îmbrăţişând modernismul, psihologismul, tratarea ibseniană a subiectului dramatic.

Se exersează şi în proza nuvelistică: Colecţionarul de pietre preţioase, 1926, Aventura, 1929, ocupându-se de cazuri mai ciudate, alunecând spre grotesc şi chiar patologic. O întreprindere romanescă de mari proporţii, Soarele negru, îndelung elaborată, din care a apărut în 1946 primul volum Oameni, iar în 1949 cel de al doilea Zeul, despre un profesor universitar, fire egolatră, dominatoare; din al treilea volum Patul fraţilor au apărut fragmente nesemnificative. Posibil că realismul socialist nu a convenit unei scriitoare cu interes pentru sondaje abisale în psihologia personajelor, astfel că în continuare autoarea s-a ocupat de traduceri din mari scriitori ruşi: Gorki, Tolstoi, dar şi din cei francezi, Al. Dumas, J. Verne sau din englezi: Oskar Wilde, J. Conrad etc.

 

Citiţi mai mult: http://www.crispedia.ro/Ticu_Archip

*

I-am pus o placă memorială în str. Sf. Constantin, nr. 13-A, S.V.

 

 

Valeriu Matei, n. 31 martie 1959

 

Cămaşa lui Grigore Vieru

 

La balconul de unde Poetul privea cerul,

ca un drapel frânt într-o luptă nedreaptă,

cămaşa lui sinilie prinsă de gerul

iernii cumplite, ca un ostaş fidel aşteaptă

s-o îmbrace Poetul; dar el a plecat de-acasă

punându-şi cămaşa morţii - grea povară

pentru inima lui rănită şi arsă

de minciuna trufaşă, de otrava barbară

aruncate asupra-ne de trişorii de farsă

ajunşi la putere - urâciunea fără suflet, fără cuget,

spân roşcat, pardosit cu lozinci patriotarde,

cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,

scribul slinos în slujba hidoaselor hoarde...

 

Ca o rază de soare în bezna fără sfârşit

Poetul venea să-ţi aducă adevărul,

aşchie de neam, divizat şi nedreptăţit,

copil orfan căruia i s-a furat viitorul.

 

Poetul înfrunta viscole şi furtuni,

ploi cu piatră şi surpări de pământ

să-ţi aducă icoana adevăraţilor tăi străbuni,

să te înalţe din beznă prin crez şi cuvânt.

 

Nu iarna l-a strivit, nu negura nopţii -

hăul minciunii şi-al urii inima i-a sfâşiat,

cuţitul lui Iuda pieptul lui firav l-a-njunghiat,

timpul sugrumat de mişei

l-a făcut să-mbrace cămaşa tatălui mort

                                      la răscrucile sorţii,

cămaşa însângerată a morţii cu toate durerile ei...

 

La balconul Poetului razele soarelui pal şi cernit

mângâie firul de viaţă rămas în cămaşa de stele,

ca o pasăre a cerului ea se zbate şi flutură-n infinit...

 

Spune-i, mamă îndurerată, lui Dumnezeu

                                      că Poetul a murit,

Spune-i, maică Maria, lui Dumnezeu

că verbul lui n-a murit!

                  duminică, 18 ianuarie 2009

 

Ploi în aprilie

 

plouă în aprilie cu zgomot de paşi obosiţi

de parcă-n prunci orfani azi plânge Dumnezeu

şi-i neîncăpătoare umbrela tinereţii

(mai tineri cu o moarte mereu)

de lăncile reci ale ploii cum stăm sprijiniţi,

 

e ziua Învierii, dar vestea nu-şi are vestiţii

destinului, întru împlinire, îi mai lipseşte-un popor,

ne-au îngropat în pulberea urii lor

pelticii veseli luându-şi arginţii

 

şi drumu-i mereu la-nceput,

                             bifurcat ca o limbă de şarpe,

meandrele şi le poartă dincolo de obişnuinţă, de fire,

din valea plângerii norii pogoară lent şi subţire

firele reci ale ploii ca strunele rupte din harpe...

 

paşii se întrerup, radiaţi din indefinitul prezent,

măsura sfinxului pulverizat bântuie zările,

în scriptele clipei defilează iertate erorile,

apelul muţeniei îşi flutură condica lent

 

şi plouă de parcă s-ar potoli

                             setea morţii făr’ de măsură

pe şesuri cu mormintele proaspăt arate...

 

dureri şi iluzii - golul ne are în captivitate

şi-adună fâşii de neant pe soclul statuii de zgură

                        11 aprilie 1999

 

 

Alţi scriitori:

I. M. Raşcu, n. 1890

Arnold Hauser, n. 1929

Mariana Marin, n. 10 februarie 1956 -  m. 2003

Gh. Tomozei, 29 aprilie 1936 -  31 martie 1997 

Ion Lazu - Șapte case de pe traseul spre grădina 

Botanică...(fiecare cu magnolia ei!)

 

 

 

 30 martie: Victor Ion Popa,  n. 29 iulie 1895  - d. 30 martie 1946

 

 

Unul dintre cei mai populari scriitori şi dramaturgi din România interbelică, a cărui priză la public nu s-a stins nici până astăzi, V. I. Popa s-a născut în satul Călmăţui, com. Griviţa din zona Tutova, actualul judeţ Galaţi, ca fiu al unui învăţător. Face şcoala primară în satul natal, apoi începe faimosul Liceu internat din Iaşi, dar în ultimele clase se transferă la un alt liceu, absolvit în 1914. În continuare se înscrie la Drept, dar şi la Conservatorul din Iaşi. Începe războiul, V. I. Popa urmează o şcoală de ofiţeri la Botoşani, devine sublocotenent, participă la luptele de la Oituz, unde este rănit. După război revine la Iaşi, unde se căsătoreşte şi este actor, se strămută la Bârlad, din nou la Iaşi, apoi vine la Bucureşti, unde se va ocupa mulţi ani de teatru: mai întâi ca desenator de decoruri, apoi ca actor, ca regizor la diverse teatre bucureştene, dar şi la Craiova, la Cernăuţi, unde girează 41 de premiere, şi unde înfiinţează teatrul de păpuşi şi marionete. 

Mereu neobosit, inventiv, implicat, cu dorinţa arzătoare de a oferi publicului hrană spirituală, o posibilitate de emancipare prin cultură. Se va face cunoscut ca dramaturg de mare succes dar şi ca romancier. Debutase cu poezii încă elev fiind, în 1912, dar şi cu desene, 1914. Fusese redactor la Revista copiilor şi tineretului. Colaborator infatigabil la nenumărate reviste, cu cronici de artă, comentarii, desene, caricaturi, versuri, fragmente de proză şi piese de teatru. Prima piesa care i se joacă este Ciuta, 1924, cu subiect din mediul provincial, o iubire care nu vrea să trădeze, să facă compromisuri şi va recurge la sinucidere. Urmează Muşcata din fereastră, 1928, în care iubirea reuşeşte să învingă mentalităţile părinţilor, prejudecăţi învechite şi se împlineşte. Dar cea mai populară piesă este Tache, Ianche şi Kadâr, 1932, o piesă despre toleranţă etnică, înţelegere interumană, sentimente trainice, curate, care asigură o viaţă în lumină. Lirism, comic de situaţie, limbaj colorat, personaje puternice, bine reliefate, - o adevărată performanţă dramaturgică, de atunci jucată mereu cu imens succes de public, de cei mai mari actori ai timpului. Piese ce se transmit la radio: Deşteapta pământului, Mironisiţele etc.

Ca romancier, a scris cărţi populare, inventive, în stil alert, cu un limbaj colorat: Sfîrlează cu fofează, despre un analfabet care are vocaţia invenţiilor, atras irezistibil de aviaţie şi care trece prin aventuri incredibile spre a-şi atinge idealul. Alt roman: Velerim şi Veler Doamne, drama unui om simplu care comite o crimă în legitimă apărare. După 10 ani de puşcărie, revine în sat, fosta soţie se recăsătorise, consătenii îl dezavuează, iar în curând este suspectat de a-l fi omorât pe un negustor în trecere spre târg. Iar acţiunea devine palpitantă, cu urmăriri de tip poliţist, cu suspans şi rezolvări drastice.  Floarea de oţel  reia experienţa perioadei din război, protagonistul este nevoit să renunţe la ideile sale naiv-adolescentine despre viaţă, se formează ca persoană, se maturizează.

O viaţă de mare dinamism, a unei personalităţi plurivalente: scriitor, dramaturg, dar şi actor, scenograf, caricaturist de mare talent, regizor, pedagog, cu iniţiative în fondarea unui teatru popular-muncitoresc Muncă şi Voie bună, la care a trudit vreme de 4 ani. A fost comisarul Expoziţiei Româneşti de la Paris, 1937 şi a primit Legiunea de Onoare.

***

Nu l-am învăţat în liceu. Nu am idee dacă se studia la facultate. Însă colegii mei de studenţie citeau cu pasiune romanele sale, trecându-şi-le din mînă în mână, în ediţii interbelice, desigur. Am văzut piesele sale în mai multe distribuţii, de fiecare dată jucate excepţional, căci oferă actorilor o materie umană extrem de viu colorată, o gamă de trăiri amplă, delicată, nuanţată. Umor blajin, lirism, nevoia de comuniune umană. O abordare pozitivă a vieţii, neşablonardă.

 Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Victor_Ion_Popa

 

Din Ion lazu -  Odiseea plăcilor memoriale: 

21 mai  07, luni. Vorbesc la TNB pentru Victor Ion Popa, apoi dau telefon la Teatrul G. Ciprian din Buzău, la Teatrul V. I. Popa din Bârlad, neştiinţă pură şi simplă, amânări, promisiuni de telefoane, neonorate în seara respectivă, în următoarele seri. Mai simplu spus, respectivii nu ştiu unde a trăit patronimicul lor. Dar aţi înţeles? Toate aceste telefoane le dau de acasă, pe banii mei. (...)

1 iunie 07. Dau telefon la Bârlad, la teatrul V. I. Popa, pentru adresa dramaturgului, în ideea că măcar ei trebuie să ştie, să aibă vreo monografie, ceva; răspunde secretara, zice că tocmai voia să-mi telefoneze. Cer adresa şi anii. A făcut investigaţii, a vorbit şi cu dl Mălinescu, fost secretar literar al acestui teatru (care tocmai a împlinit 50 de ani), nici el nu ştie absolut nimic despre adresele din București unde a locuit scriitorul, dramaturgul. Par să nu ştie nici măcar anul morţii dramaturgului. Îmi sugerează să fac demersuri la Evidenţa populaţiei, la Starea civilă, căci, nu-i aşa? trebuie să se fi menţionat adresa şi data morţii în actul de deces. E drept, poate voi fi nevoit să fac demersuri şi la Starea civilă (însă mă ia cu fiori când mă gândesc). Dar după ce fixăm primul lot de plăci memoriale. Zic: Tot o să aflaţi dvs vreodată anul când a murit marele V. I. Popa, patronul dvs!

27 sept.2007, miercuri... Ajung în strada Leonida, la nr. 28; sun, apare un ins de sub uşa batantă a garajului, toată clădirea e renovată, echipată la ultimul strigăt, e omul casei, se duce să-l cheme pe proprietar. Arhitect – apare un domn extrem de înalt, cam la 2 m, cu ochelari; înţelege, mergem înapoi, are un birou la parter, proiectează construcţii. Da, Victor Ion Popa...îmi vorbeşte despre ultima soţie a acestuia, actriţa Maria Mohor, au locuit aici în ultimii lui ani de viaţă. (Aflasem că a avut pe puţin 40 de adrese în Capitală. În familia ei, de fel de la Porceşti-Turnu Roşu, au fost doi fraţi şi o soră. Au venit la Bucureşti, aveau bani, unul dintre fraţi a deschis un restaurant, este clădirea impozantă din capătul piaţetei, celălalt avea o casă peste drum, iar sorei mai mici i-au făcut o casă aici, apoi au mai cumpărat o casă, spre capătul străzii, chiar pe colţul cu piaţeta. Iar restauratorul a ridicat pe vechiul loc o casă mare pentru cele trei fete ale lui, imobilul unde suntem noi acum, la stradă, cu parter şi două etaje. (Familii venite din provincie şi care se înfiripau în mahalalele Bucureştiului, se extindeau pe o stradă întreagă...).  La parter stătea Maria Mohor cu Victor Ion Popa, acesta este biroul lui, l-a păstrat, are şi câteva desene de scenografie ale dramaturgului şi animatorului teatral. Îi sugerez o cameră muzeu, cum sunt prin ţările apusene, cu unele obiecte de-ale scriitorului, cu nişte desene, schiţe, caricaturi, căci avea şi acest talent; să adauge toate ediţiile din operele lui, cu fotografii, afișe, decupaje din ziare. O declară la Primărie, imobilul devine casă muzeu, obiectiv cultural etc. Scutire de impozit. Îi spun că tocmai am văzut la Rotonda MNLR o expoziţie cu nişte caricaturi-portrete grozave de V. I. Popa. În străinătate proprietarii unor astfel de imobile sau chiar castele, dacă declară o cameră ca muzeu, sunt scutiţi de impozit pe respectiva clădire.

  

Placa memorială Victor Ion Popa, str. Leonida nr. 28. S.II. Imaginea casei apare şi în albumul Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.

 

 

 

 Alţi scriitori:                                                               

N. Steinhardt, n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989

Edgar Papu, m. 1993 

    

Ion Lazu - Preumblare î

n trei, prin Cișmigiu, prin Grădina 

Botanică, I

30 martie: Victor Ion Popa,  n. 29 iulie 1895  - d. 30 martie 1946

 

 

Unul dintre cei mai populari scriitori şi dramaturgi din România interbelică, a cărui priză la public nu s-a stins nici până astăzi, V. I. Popa s-a născut în satul Călmăţui, com. Griviţa din zona Tutova, actualul judeţ Galaţi, ca fiu al unui învăţător. Face şcoala primară în satul natal, apoi începe faimosul Liceu internat din Iaşi, dar în ultimele clase se transferă la un alt liceu, absolvit în 1914. În continuare se înscrie la Drept, dar şi la Conservatorul din Iaşi. Începe războiul, V. I. Popa urmează o şcoală de ofiţeri la Botoşani, devine sublocotenent, participă la luptele de la Oituz, unde este rănit. După război revine la Iaşi, unde se căsătoreşte şi este actor, se strămută la Bârlad, din nou la Iaşi, apoi vine la Bucureşti, unde se va ocupa mulţi ani de teatru: mai întâi ca desenator de decoruri, apoi ca actor, ca regizor la diverse teatre bucureştene, dar şi la Craiova, la Cernăuţi, unde girează 41 de premiere, şi unde înfiinţează teatrul de păpuşi şi marionete. 

Mereu neobosit, inventiv, implicat, cu dorinţa arzătoare de a oferi publicului hrană spirituală, o posibilitate de emancipare prin cultură. Se va face cunoscut ca dramaturg de mare succes dar şi ca romancier. Debutase cu poezii încă elev fiind, în 1912, dar şi cu desene, 1914. Fusese redactor la Revista copiilor şi tineretului. Colaborator infatigabil la nenumărate reviste, cu cronici de artă, comentarii, desene, caricaturi, versuri, fragmente de proză şi piese de teatru. Prima piesa care i se joacă este Ciuta, 1924, cu subiect din mediul provincial, o iubire care nu vrea să trădeze, să facă compromisuri şi va recurge la sinucidere. Urmează Muşcata din fereastră, 1928, în care iubirea reuşeşte să învingă mentalităţile părinţilor, prejudecăţi învechite şi se împlineşte. Dar cea mai populară piesă este Tache, Ianche şi Kadâr, 1932, o piesă despre toleranţă etnică, înţelegere interumană, sentimente trainice, curate, care asigură o viaţă în lumină. Lirism, comic de situaţie, limbaj colorat, personaje puternice, bine reliefate, - o adevărată performanţă dramaturgică, de atunci jucată mereu cu imens succes de public, de cei mai mari actori ai timpului. Piese ce se transmit la radio: Deşteapta pământului, Mironisiţele etc.

Ca romancier, a scris cărţi populare, inventive, în stil alert, cu un limbaj colorat: Sfîrlează cu fofează, despre un analfabet care are vocaţia invenţiilor, atras irezistibil de aviaţie şi care trece prin aventuri incredibile spre a-şi atinge idealul. Alt roman: Velerim şi Veler Doamne, drama unui om simplu care comite o crimă în legitimă apărare. După 10 ani de puşcărie, revine în sat, fosta soţie se recăsătorise, consătenii îl dezavuează, iar în curând este suspectat de a-l fi omorât pe un negustor în trecere spre târg. Iar acţiunea devine palpitantă, cu urmăriri de tip poliţist, cu suspans şi rezolvări drastice.  Floarea de oţel  reia experienţa perioadei din război, protagonistul este nevoit să renunţe la ideile sale naiv-adolescentine despre viaţă, se formează ca persoană, se maturizează.

O viaţă de mare dinamism, a unei personalităţi plurivalente: scriitor, dramaturg, dar şi actor, scenograf, caricaturist de mare talent, regizor, pedagog, cu iniţiative în fondarea unui teatru popular-muncitoresc Muncă şi Voie bună, la care a trudit vreme de 4 ani. A fost comisarul Expoziţiei Româneşti de la Paris, 1937 şi a primit Legiunea de Onoare.

***

Nu l-am învăţat în liceu. Nu am idee dacă se studia la facultate. Însă colegii mei de studenţie citeau cu pasiune romanele sale, trecându-şi-le din mînă în mână, în ediţii interbelice, desigur. Am văzut piesele sale în mai multe distribuţii, de fiecare dată jucate excepţional, căci oferă actorilor o materie umană extrem de viu colorată, o gamă de trăiri amplă, delicată, nuanţată. Umor blajin, lirism, nevoia de comuniune umană. O abordare pozitivă a vieţii, neşablonardă.

 Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Victor_Ion_Popa

 

Din Ion lazu -  Odiseea plăcilor memoriale: 

21 mai  07, luni. Vorbesc la TNB pentru Victor Ion Popa, apoi dau telefon la Teatrul G. Ciprian din Buzău, la Teatrul V. I. Popa din Bârlad, neştiinţă pură şi simplă, amânări, promisiuni de telefoane, neonorate în seara respectivă, în următoarele seri. Mai simplu spus, respectivii nu ştiu unde a trăit patronimicul lor. Dar aţi înţeles? Toate aceste telefoane le dau de acasă, pe banii mei. (...)

1 iunie 07. Dau telefon la Bârlad, la teatrul V. I. Popa, pentru adresa dramaturgului, în ideea că măcar ei trebuie să ştie, să aibă vreo monografie, ceva; răspunde secretara, zice că tocmai voia să-mi telefoneze. Cer adresa şi anii. A făcut investigaţii, a vorbit şi cu dl Mălinescu, fost secretar literar al acestui teatru (care tocmai a împlinit 50 de ani), nici el nu ştie absolut nimic despre adresele din București unde a locuit scriitorul, dramaturgul. Par să nu ştie nici măcar anul morţii dramaturgului. Îmi sugerează să fac demersuri la Evidenţa populaţiei, la Starea civilă, căci, nu-i aşa? trebuie să se fi menţionat adresa şi data morţii în actul de deces. E drept, poate voi fi nevoit să fac demersuri şi la Starea civilă (însă mă ia cu fiori când mă gândesc). Dar după ce fixăm primul lot de plăci memoriale. Zic: Tot o să aflaţi dvs vreodată anul când a murit marele V. I. Popa, patronul dvs!

27 sept.2007, miercuri... Ajung în strada Leonida, la nr. 28; sun, apare un ins de sub uşa batantă a garajului, toată clădirea e renovată, echipată la ultimul strigăt, e omul casei, se duce să-l cheme pe proprietar. Arhitect – apare un domn extrem de înalt, cam la 2 m, cu ochelari; înţelege, mergem înapoi, are un birou la parter, proiectează construcţii. Da, Victor Ion Popa...îmi vorbeşte despre ultima soţie a acestuia, actriţa Maria Mohor, au locuit aici în ultimii lui ani de viaţă. (Aflasem că a avut pe puţin 40 de adrese în Capitală. În familia ei, de fel de la Porceşti-Turnu Roşu, au fost doi fraţi şi o soră. Au venit la Bucureşti, aveau bani, unul dintre fraţi a deschis un restaurant, este clădirea impozantă din capătul piaţetei, celălalt avea o casă peste drum, iar sorei mai mici i-au făcut o casă aici, apoi au mai cumpărat o casă, spre capătul străzii, chiar pe colţul cu piaţeta. Iar restauratorul a ridicat pe vechiul loc o casă mare pentru cele trei fete ale lui, imobilul unde suntem noi acum, la stradă, cu parter şi două etaje. (Familii venite din provincie şi care se înfiripau în mahalalele Bucureştiului, se extindeau pe o stradă întreagă...).  La parter stătea Maria Mohor cu Victor Ion Popa, acesta este biroul lui, l-a păstrat, are şi câteva desene de scenografie ale dramaturgului şi animatorului teatral. Îi sugerez o cameră muzeu, cum sunt prin ţările apusene, cu unele obiecte de-ale scriitorului, cu nişte desene, schiţe, caricaturi, căci avea şi acest talent; să adauge toate ediţiile din operele lui, cu fotografii, afișe, decupaje din ziare. O declară la Primărie, imobilul devine casă muzeu, obiectiv cultural etc. Scutire de impozit. Îi spun că tocmai am văzut la Rotonda MNLR o expoziţie cu nişte caricaturi-portrete grozave de V. I. Popa. În străinătate proprietarii unor astfel de imobile sau chiar castele, dacă declară o cameră ca muzeu, sunt scutiţi de impozit pe respectiva clădire.

  

Placa memorială Victor Ion Popa, str. Leonida nr. 28. S.II. Imaginea casei apare şi în albumul Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.

 

 

 

 Alţi scriitori:                                                               

N. Steinhardt, n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989

Edgar Papu, m. 1993

 

 Ion Lazu - Preumblare în trei (cu Andana) prin 

Cișmigiu și Grădina Botanică