joi, 10 noiembrie 2011

ion lazu: Comemorări 110 la Academie, II; poezii, fotografii

Comemorări 110, II.
 Acad. prof. univ Theodor Neagu îl evocă pe mentorul său Miltiade Gh. Filipescu. De fel dinspre Tecuci (Burdusaci), fiu de învăţător. Rămas orfan la 9 ani trebuie să preia grija familiei, având trei surori mai mici. Îşi va da examenele în particular, la gimnaziul din Tecuci, la cel din Bârlad, unde îl are ca profesor pe A.D. Sturdza, apoi liceul la Bucureşti. Intră la facultatea de Ştiinţe ale naturii. În studenţie militează pentru înfiinţatea Societăţii Tinerilor Naturalişti, având 70 de membri şi bogată activitate, redactând publicaţia Societăţii, propunând printre altele oreglementare privind protejarea siturilor geologice, o idee în premieră europeană. Colaboratorii revistei erau viitorii noştri mari naturalişti: Bogoescu, Codreanu, Preda,  - şi întâmplarea face să-i fi avut profesori de Zoologie în primul an de facultate. Dl Bogoescu abia ieşit din detenţie, introdus la curs de... colegul Codreanu!, ne-a ţinut primele cursuri în libertate. Într-un costum de-i plângeai de milă. Dar desenând dumnezeieşte: Clasa Flagelate...

În 1925 M.F. îşi ia licenţa în geologie, în anul următor pe cea în Biologie. Primeşte o bursă de studii la Paris, atribuită de Ludovic Mrazek, faimos geolog, preşedinte ani la rând al Congresului mondial de geologie. A descoperit teoria diapirismului, fără de care cercetarea zăcămintelor de petrol ar fi rămas legată la ochi. Un aport ştiinţific esenţial, eminamente românesc...
M.F. îşi susţine teza de doctorat în 1934: Cercetări geologice între valea Telejenului şi valea Prahovei.  Şi el, ca şi Băncilă, ca şi Murgeanu a intuit importanţa unităţii Şisturilor negre pentru structurile alpine, a Cretacicului în general. Devine profesor la Timişoara, nevoit să facă naveta, căci avea familia în Bucureşti. Abia în 1946, prin chemare, ocupă postul de profesor la Facultatea noastră, care pe atunci era nedespărţită de Biologie. Iniţiază cursuri de micropaleontologie, de petrografie sedimentară, de paleontologie, în premieră românească. Organizează catedra, organizează Laboratorul de paleontologie, colecţiile, gata la serbarea semicentenarului din 1956 (cu participarea lui C.I.Parhon, Traian Săvulescu etc). Cred că am fost prima serie care a vizitat Colecţia, conduşi de Profesor. Moment solemn.
Pentru noi, "Nea Filică" era un fenomen. Un sacerdot. Cu mare vocaţie didactică. Scriam după dictarea sa. (După primul trimestru de scris după dictare, la toate cursurile, am ajuns la spital; astenie adolescentes...) Nu existau cursuri tipărite, nici măcar şapirografiate. Probabil nu obţinuseră dreptul de tipărire. Poate nici nu se grăbeau să o facă aceşti străluciţi profesori ai noştri, mereu terorizaţi de cadrişti, de activişti, de propagandişti care voiau să vadă dacă în cursuri au fost asimilate principiile marxiste: lupta contrariilor, saltul calitativ. O teroare, nu alta...
Mai degrabă mic de stat, dar nu dolofan precum prof. N. Oncescu, deşi avea un pic de burtică, rotund la chip şi cu chelie decentă, mereu cu capul pe spate, demn,  impunea de la catedră, te făcea să fii atent la spusa D-sale, să faci ochii mari la seriile filogenetice cu care umplea tabla de jos până sus (nu e greşeală, se desenează pe vârste, începând de la bază...).  Era mândru de realizările catedrei, iniţiate şi duse la capăt de D-sa. Se înconjurase de asistenţi devotaţi, competenţi, ceea ce nu e puţin lucru - într-o vreme când "cadrele hotărau". Nelipsit în practicile studenţeşti, unde se amesteca printre noi. Unde, în momente strategice, în tren sau la căminul unde ne cazam, dădea tonul la cântec: Gaudeamus igitur, Pe Mureş şi pe Târnave, La Roma într-un vechi palat, Aseară ţi-am luat cercei... Probabil ceva din gena bunicului dinspre mamă, preot rural, i se transmisese. Nu aducea vorba despre asta, ferit-a sfântul. "Copil orfan de învăţător sărac", aceasta era placa pe care o punea, în toate ocaziile. Noi am trăit acele vremuri.
A ridicat oameni de specialitate, dl. Th. Neagu e doar exemplul cel mai la vedere. Cu greu a obţinut dreptul de a conduce doctorate: 60 de doctorate, premii ale Academiei etc. Nu mă mir defel că dl Neagu, cu care am rămas în strânse relaţii, ia note patetice evocându-l pe mentorul său Miltiade Gh. Filipescu.
Dar ce vrea de fapt să spună Domnia sa? De ce pledează pentru înalta conştiinţa ştiinţifică, didactică, umană în fond? Când acum doctoratele se atanjează în vreo parcare? Pe vreun cont curent?

Despre Acad. George Murgeanu ne vorbeşte unul dintre studenţii săi la Institutul de Petrol, prog. univ., M.C.Acad. Nicolae Panin, actualmente director la Institutul de cercetări marine.  G.M. provine dintr-o familie mixtă. Tatăl său este trimis cu o bursă în Franţa, acolo se căsătoreşte cu o franţuzoaică, aceasta l-a urmat în ţară, a adoptat-o, şi-a crescut cei 4 copii, dintre care George era cel mai mare, urmat de 3 surori, în dragoste de ţară şi de tradiţţle ei. Un aspect mai aparte: niciunul dintre cei 4 fraţi nu s-a căsătorit.
Fiind vorba de marii oameni ai geologiei româneşti, pe noi ca studenţi râvnitori dar şi deschişi spre lume ne interesau aspecte din viaţa profesorilor şi am constatat că mulţi geologi de marcă din vechea generaţie se căsătoriseră cu franţuzoaice. Ai fi zis că e o regulă. Or, la cadre, pe acea vreme, asta atârna foarte greu. Cum şi faptul că unii dintre ei fuseseră angajaţi ai unor firme străine, multinaţionale. Steaua Română, Astra, Mica etc etc.  Dl prof. Valeriu Patriciu, tatăl potentatului era în aceeaşi situaţie. Şi fapt este că nu aveau alţi specialişti, cu care să acopere necesarul de profesori universitari, de consilieri în ministere, în institutele de cercetare şi proiectare, căci i-ai fi înlocuit fără ezitare. Au trimis la Moscova tineri cu dosar beton, dar nu a ieşit ce-au vrut ei...
G.M. a făcut şcoala primară la Cuibul cu Barză, liceul la Gh. Lazăr, licenţa în Geologia în 1922, apoi se angajază la Institutul geologic, ajungând secretarul acestuia în 1940. Doctoratul şi-l ia cu subiectul Pânza internă din zona Fieni-Teşila. A intuit împortanţa scurgerilor gravitaţionale ca factor component al tectonicii în fliş. Cum şi mai apoi, importanţa curenţilor subcrustali în tectonica plăcilor. A contribuit cu idei valabile în cercetarea structurilor petrolifere, în studierea zăcămintelor de cărbuni. Şi-a dedicat energia formării tinerelor generaţii de cercetători în geoştiinţele româneşti.
În sală, la această comemorare, numai cei veniţi de bună voie, nu mulţi aceştia. Îmi ziceam: inşi care au pus pe primul plan al vieţii lor ştiinţa geologică. E ceva, totuşi, să te dedici, pe măsura puterilor. Aşa cum au făcut-o înaintaşii noştri întru geologie. Corifeii. (Şi, era să uit, un şir de 13 studenţi, plasaţi în fundal, strict decorativ.)


Poezia zilei


ION lAZU: Cusătura

Pe partea cealaltă
Trebuie să fie
O pasăre, un arbore,
O literă, un chip –
Ceva trebuie să fie
Pe partea cealaltă!

Dar dintr-o greşeală
Cusătura ni se arată pe dos –
Vedem semnele misterioase
Stele şi alte icsuri –
Şi ne spunem că, desigur
Ceva trebuie să fie
Pe partea cealaltă...

(din volumul Muzeul Poetului, 1981)


SCRIITORUL ZILEI: George Ţărnea, n. 10 nov. 1945 - d. 2 mai 2003


Ion lazu: Rememorare George Ţărnea

Pe la sfârşitul anilor 70, când lucram aproape campanie de campanie ca geolog în judeţul Vâlcea, îmi făcusem câteva prietenii literare în Oraşul de pe Olt şi nu scăpam principalele evenimente culturale estivale. Nu-mi dau seama dacă pe atunci George Ţărnea mai locuia propriu-zis în Rm. V. sau îşi luase zborul spre Capitală, cum o făceau atîţia alţi tineri dornici de carieră literară, însă se prezenta şi el cu consecvenţă la întruniri, iar cunoştinţa noastră s-a produs în modul cel mai firesc. Asistasem la acest asalt al colegilor de generaţie asupra Capitalei, locul unde se părea că se putea cuceri faima şi consolida prestigiul, unde se făceau jocurile, sau cu o exprimare mai elegantă „în cetatea care fierbe şi se pregăteşte acum”, aşa cum îmi scria Pituţ în autograful pe prima lui carte intitulată nu fără tâlc „Poarta Cetăţii”. La cenaclul Labiş se afirmaseră principalii protagonişti ai noii generaţii, veniseră din Ardeal mai sus pomenitul Gh. Pituţ, dar şi Ioan Alexandru, Matei Gavril, Ion Iuga, Angela Marinescu, Vasile Speranţă, atâţi alţii, dar şi din Banat, din Moldova – era o adevărată migraţie centripetă de talente în dorinţă de afirmare. Oricum, la sfârşitul deceniului opt G.Ţ., plasat oarecum în al doilea val de poeţi, însă nerăbdător şi el să se prezinte la rampă, îşi consolidase o platformă de tânăr poet de succes şi s-ar fi spus că ocupa locul cel mai în faţă printre combatanţii din judeţ. Vreau să spun că G.Ţ. avea deja în percepţia vâlcenilor interesaţi de literatură – şi aceştia nu sunt niciodată mulţi într-o localitate fie ea cu tradiţie culturală cum este Rm. Vâlcea, dar nici într-o metropolă ca Bucureştiul, ci foarte participativi de fiecare dată –  poetul nostru avea deci, şi se pare că era conştient de avantajul său, acea abia conturată aură care prefigurează laurii ce-l vor încununa nu peste mult timp pe învingător.
Îi citisem volumele, cele trei sau patru, dar şi consistentele grupaje de poezii ce apăreau pe pagini întregi în principalele reviste literare, precum şi cronicile totdeauna laudative referitoare la poezia sa. O poezie pregnantă pe cât de simplă în fond, muzicală cu deosebire, apelând la sentiment, la iubire în primul rând, la ataşamentul faţă de neam şi ţară. Probabil chiar aceste calităţi ale versului său îl propulsaseră în primele rânduri ale mai noului pluton de cântăreţi, căci tonul totdeauna direct, ataşant, cursivitatea, ardoarea şi desigur virtuozitatea frazării îl făceau lesne remarcabil printre colegii de breaslă. Dacă luăm lucrurile ceva mai în serios, înţelegem că e vorba despre nişte afinităţi elective, dacă nu şi despre o anumită fire şi, mergând la subiect, despre predispoziţia unor poeţi de a se plasa „pe val”, ca în cazul lui Păunescu, al altora precum Lucian Avramescu, George Stanca – aceştia nu ezitau să urce pe scenă, să se exhibe, cu un cuvânt mai precis: să se erijeze în purtători de cuvânt ai unor aspiraţii presupus generale ale naţiei. Ei aveau încă de pe-atunci o rubrică sau un colţ de pagină, dacă nu o emisiune la radio, la Tv – şi în taină sau mai pe faţă jinduiau să conducă un cenaclu, de s-ar fi putut itinerant, ca să-i cunoască toată ţara; ei au în vedere şi astăzi toate emisiunile pe care puterile fizice îi ajută să le acopere în cele 24 de ore ale zilei, fugind de la un post de televiziune la altul.
E de observat că pe cât de intim este actul poetic creativ şi pe cât de diferite sunt personalităţile actanţilor, asistăm - şi asta indiferent de epocă - la o ocultare a poeţilor introvertiţi şi, pe de altă parte, la o grupare densă a celorlalţi pe liniile de forţă ale „comenzii sociale”, fie că aceasta este oficializată sau rămâne totuşi neexprimată ca atare. În cazul personal al lui G.Ţ., aş fi avut un alt motiv să-i caut apropierea, căci aflasem că provine dintr-o familie de basarabeni refugiaţi, cum mai întâlnisem şi alte familii la Rm.Vâlcea, la Horezu, la Tg. Jiu. El având din start avantajul că se născuse cu cinci ani mai târziu, deci lipsindu-i de pe buletin otrăvitul „născut în URSS”, pe care de nevoie l-am purtat la piept până după Decembrie. Însă fie că-mi găsisem gazdă la Ioneştii Vâlcei, la doar câţiva kilometri de Şirineasa poetului, fie că am stat la Băbeni-Români, de data asta următoarea localitate la nord de satul copilăriei sale, iar gazda mea cunoştea familia de basarabeni (îmi preciza că adevăratul nume este Târnea, şi făcea asta cu o anumită răutate în ton, care m-a pus pe gânduri) - şi deşi am trecut deseori pe jos prin comuna respectivă, înşirată pe îngusta luncă de pe stânga Luncavăţului, nu am avut imboldul de a mă interesa unde locuiesc părinţii săi. Om plin de inhibiţii cum mă cunosc, mi se părea extravagant să-i tulbur pe bătrânii Ţârnea dintr-ale lor, atâta timp cât cu fiul lor aveam relaţii pur formale. (Cu totul altfel stătuseră lucrurile cu ani în urmă, când lucram în zona Beiuş şi am luat hotărârea să fac o vizită în satul lui Pituţ, deja stabilit în Capitală şi deci cu şanse minime de a-l găsi acasă la părinţi. Am parcurs cei vreo 5 km până la Beiuş cu o bicicletă de împrumut şi apoi am împins-o la deal încă pe-atât, până în cătunul Săcele, unde într-o căsuţă răzleţită pe deal, departe de sat, practic pe ultima treaptă de relief de sub Munţii Pădurea Craiului, care se înălţau brusc spre orizont, am stat de vorbă cu tatăl poetului. O întâlnire de care îmi amintesc şi azi cu emoţie.)
Însă după ce ieşeam din Şirineasa, într-o zonă mai strâmtă, unde versantul se apropia de şosea şi de cursul apei, pe-un imaş ponorât, fost cândva fâneaţă sau livadă, întorceam capul cu jale să privesc silueta urgisită a unei vechi biserici părăsite, în parte deteriorată de neglijenţa oamenilor dar în fapt victima alunecării inexorabile a pantei despădurite. Aici liziera făcea o largă curbă, îndepărtându-se până sub culmea dealului. Uneori chiar mă abăteam din drum, urcam panta şi, apropiindu-mă de edificiu, îi dădeam ocol, cu inima strânsă, sau intram înăuntru, cu un fel de masochism, să cercetez rezultatele urgiei omeneşti. Părăsită de voie de nevoie datorită crăpăturilor din ziduri, lăsată de izbelişte imediat după război şi după schimbarea regimului, clădirea cu uşile vraişte mai era şi acum folosită ca adăpost pentru oi şi vite. Unele obiecte de cult mai supravieţuiau prin colţurile pronaosului, însă icoanele pe lemn fuseseră luate - salvate, poate de preotul paroh sau de Episcopie, fiind totuşi vorba despre o ctitorie străveche - iar altele smulse de trecătorul fără teama Domnului, cum se întâmplă pe lumea asta. Turla bisericii, despicată, picturile de pe pereţi în grea suferinţă.
Îmi dau seama că vorbesc despre o perioadă când eram în admiraţia bisericilor din nordul Olteniei: le dădeam ocol ca unor adevărate minunăţii de pe alte vremuri, mai tihnite, rămase printr-un noroc la vedere pentru cel care avea ochi de văzut; le cercetam pictura din pridvoare, cu influenţe bizantine, însă oferind observatorului practic singurele imagini păstrătoare ale unor realităţi umane cufundate în umbra deasă a non-istoriei... Doar reprezentarea reliefului mă punea pe gânduri, era vorba despre stilizarea până la abstractizare a reliefului din textele biblice, mult diferit de cel al dealurilor olteneşti. Munţii abrupţi sunt schemaţizaţi, deveniţi adevărate cuneiforme, în contrast net cu celelalte reprezentări, realistice, autohtonizate. Am făcut o serie de diapozitive, în ideea unui album: Pridvoare de biserici din Oltenia – alt proiect rămas în stadiu de sertar. Şi tocmai aici, în Şirineasa medievală am plasat o parte din acţiunea romanului meu Rămăşagul (1982), căci în hrisovul care a inspirat acţiunea sunt menţionate numele unor boieri aflaţi în conflict cu răzeşii din Obenii moşului Ion, protagonistul de pe la 1500 al unei prinsori la capătul căreia în aştepta moartea.
Pe George Ţărnea îl revedeam la Vâlcea, verile, era genul de om care se plasa de fiecare dată în centrul grupului de aspiranţi; ne relata întâmplări din viaţa literară a metropolei, ne împărtăşea impresii proaspete de la diverse manifestări în care era implicat, gen Cântarea României, ori de la Festivalul de la Mamaia, de la cel din Costineşti. Iată-l pe poet într-un grup de literaţi vâlceni: Felix Sima, Ioan Şt. Lazăr, Doru Moţoc, Gh. Deaconu, G. Zmeoreanu, Petre Tănăsoaica, Gh. Achim, Laurenţiu Mărgineanu, reproducând o zicere despre prestaţia Didei Drăgan: „E ca o flacără ce se consumă...”; ne invita la o partidă prelungită de libaţii, în grădina de vară pe trotuarul căreia se purtase discuţia. Un preambul, se înţelege, grosul veştilor avea să fie etalat în faţa halbelor de bere. N-am marşat niciodată, eu aveam un alt program, care excludea boema; de fapt trebuia să mă întorc în aceeaşi seară la gazda mea din Obeni-Ioneşti sau din Băbeni sau din Păuşeşti... În după amiaza despre care relatez, G.Ţ. era neînsoţit. Auzisem despre o soţie pe care o părăsise? Era în flirt cu nou lansata cântăreaţă? Cine era de-acum Clara din poemele sale? „Iubita mea cu sufletul de aer...”. Iubirea poetului e mereu aceeaşi, doar iubitele se mai schimbă...
Iată-l într-o seară intrând la secţia de poezie a revistei Luceafărul, iar redactorul, „cuio nombre no quiero recordarme”, adresându-i-se, de cum l-a zărit: „Ai adus poezii? Scoate-le!” Uşa o deschideam şi eu, oricât de rar, la Luceafărul, însă ca simplu solicitant, deşi la acea dată publicasem trei cărţi. Dar la apariţia lui G.Ţ. înţelegeai bine ce înseamnă expresia „uşi deschise”. Iată-l pe poet la colţul străzii Gutemberg din Bucureşti, arătându-mi cu un gest al capului hotelul Dâmboviţa, unde locuia de ani buni şi lansându-mi invitaţia de a-l vizita, oricând, să stăm la taclale. Iată-l după Decembrie, mereu bine îmbrăcat, dichisit, cu sacouri cum numai Constantin Ţoiu mai îmbrăca la Uniune, cu cravate asortate, de-acum de-a binelea împlinit, un domn cam corpolent. Însă întotdeauna şarmant. Vorbindu-mi despre o nouă carte în pregătire.
Iată-l la trecerea de pietoni din Piaţa Romană, de data asta după ce avusese o dificilă intervenţie pe cord deschis. Pantaloni de caşa la un sacou care-ţi lua ochii, însă cam strâmt, căci omul nostru nu înţelegea că e musai să slăbească urgent, pentru a-şi scuti inima de un travaliu excesiv. Fusese totdeauna, în grăbita lui viaţă, un domn prezentabil, mândru, cu capul sus, parcă pregătit pentru o ieşire în faţa frontului. Om al mişcării în spaţii deschise, expus soarelui şi vântului, cu tenul bronzat care ar fi indicat un brunet, deşi nu era decât şaten cu ochii verzi. Un fecior fain, ar spune ardeleanul, însă noi doi eram din Oltenia, dacă eludăm ascendenţa basarabeană.
Acum, când mă opresc la stopul de lângă barul Turist şi îmi arunc privirea spre placa memorială a poetului Miron Radu Paraschivescu, de curând fixată la intrarea dinspre bdul Magheru, mi-ar plăcea să-l regăsesc lângă mine pe George Ţărnea, mereu tânăr şi în plină formă,  hotărât să-şi trăiască fără inhibiţii destinul de poet, colegul pe care mai mult l-am citit decât l-am fracventat. Iar în rest, îmi spun că urma poetului printre semeni repede se estompează, pe când amintirile continuă să ne bântuiască, cum li-i voia, fără o legătură determinată cu rolul pe care insul ca atare l-a jucat în viaţa noastră. Singura urmă durabilă ar fi slova scrisă. Cartea Clara. Însă citim tot mai puţin, noi toţi. Şi nu recitim decât din întâmplare. Am devenit un popor foarte-foarte grăbit. Pe stradă nu vezi decât oameni care îşi dau duhul să ajungă acolo unde îi cheamă interesele. Mi se pare că am înţeles în fine care este adevăratul motiv al faptului că suntem mereu stresaţi, presaţi, că nu avem timp pentru noi înşine, pentru lucrurile care cândva făceau dulceaţa acestei vieţi: prea multul timp petrecut în goana după zădărnicii.

19 aprilie 2008