joi, 31 mai 2012

Scriitorul zilei: Onisifor Ghibu; poezii, fotografii...

Scriitorul zilei: Onisifor Ghibu,
 

S-a născut la Sălişte, unde şi-a făcut şcoala primară; pentru liceu merge la Sibiu, apoi la Braşov. Va reveni la Sibiu pentru studii teologice, pe care le desăvârşeşte la Bucureşti, Budapesta, Strasbourg şi Jena, unde îşi ia doctoratul în  filosofie şi istoria culturii (1909). Revenit în Transilvania, va fi inspector şcolar între 1910 şi 1914, înfiinţând nu mai puţin de 3.000 şcoli săteşti româneşti; concomitent profesor la Teologia din Sibiu. La izbucnirea Războiului, 1914, se refugiază  în Basarabia şi împreună cu Octavian Goga, Vasile Lucaciu şi câţiva cărturari localnici va milita pentru revenirea Basarabiei la România. Dar şi pentru intrarea României în război de partea Antantei, pentru redobândirea Transilvaniei -, motive pentru care în 1915, la Budapesta, a fost condamnat la moarte în contumacie. Pentru rezolvarea celeilalte mari aspiraţii naţionale, cea basarabeană, va alege calea politică, înfiinţând în 1917 Partidul Naţional Moldovenesc. A fost cel mai activ militant pentru Unirea Basarabiei cu România. A reuşit să înfiinţeze şcoli săteşti în limba română în toată Basarabia şi să le doteze corespunzător. A stăruit pentru înfiinţarea unui Institul de Agronomie la Chişinău, considerat ca prioritar faţă de un institut teologic.A scos dincolo de Prut prima revistă cu litere latine: Ardealul, din 1918 devenită România Nouă, militând "pentru unirea politică a tuturor românilor". Transportase dincolo de prut o tipografie cu caractere latine, anume în acest scop. A donat basarabenilor o bogată bibliotecă românească publică. A fost ales în Primul Sfat al Ţării din 1918, senator de Orhei.
 Unirea odată înfăptuită, revine în Ardeal, unde preia Universitatea din Cluj, o restructurează pe coordonate româneşti, iar pentru a-i mări prestigiul, îl convinge pe Emil Racoviţă să revină la Cluj, unde îi înfiinţează un Institut de speologie, primul din lume. Alţi câţiva profesori şi savanţi parizieni au fost aduşi la Cluj şi le-a creat avantaje, aşa încât s-au împământenit. Devine profesor universitar la Cluj şi este ales membru corespondent al Academiei Române - unul dintre cei 12 academicieni din Mărginime, despre care vorbeam aici cu câteva zile în urmă. Cu mari iniţiative, inflexibil, dârz, răzbătător, plin de neasemuit curaj, va scrie în 1956 lui Bulganin, lui Hruşciov, cerând revizuirea atitudinii faţă de Basarabia răpită. Oricum, era mult după cele ce pătimise încă din 1945, imediat după instalarea sovieticilor învingători. A fost arestat fără judecată şi ţinut un an în lagărul de la Caracal.  Interdicţie de semnătură timp de 3 decenii, perioadă în care a continuat să scrie miile de pagini de memorialistică. Rearestat în 1956, când deja avea 73 de ani!, probabil în legătură cu scrisorile spre Moscova, a făcut încă doi ani de închisoare, din cei cinci, amnistiat de Petru Groza, comiliton din tinereţe. Abia la centenarul său, inclus pe listele UNESCO, s-a vorbit din nou de marele luptător pentru unitatea naţională a românilor, pentru ridicarea poporului prin învăţătură, prin cultură, prin continuarea tradiţiilor.
I-au apărut, în special după Decembrie 1989, prin marea grijă a fiului său Octavian Ghibu, numeroase cărţi de memorii, dar şi studii de pedagogie, de didactică, de folclor, de  religie, evocări, jurnale de călătorie. Mai cunoscut şi admirat în Basarabia decât la noi, considerat pentru faptele sale istorice drept "apostolul Basarabiei", a fost editat la Chişinău, i s-a ridicat un monument lui şi fiului său Octavian (1998), a apărut pe timbre, în efigii, s-a dat numele său unor licee şi institute de cercetare. Ele nu lipsesc nici din Transilvania ultimelor două decenii, pe bună dreptate.
Prezentat ca mare militant naţionalist în Istoria lui Marian Popa, vol I şi II, nu-l regăsim în cea a lui N.M., el însuşi cu ascendenţă sibiană.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Onisifor_Ghibu
 http://www.onisifor-ghibu.ro/DespreOnisiforGhibu.html
 http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/onisifor-ghibu-apostolul-basarabiei-210965.html
***
Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:
5 aprilie 2007 (...):
Ies în Piaţa Decebal, o iau pe Calea Călăraşilor ca să dau în Hristo Botev, dar realizez că numărul 22 nu este spre Piaţa Rosetti, ci înapoi. Acolo, după două restaurante, un imobil cu o singură scară, de 5 etaje, iar în dreapta intrării există o placă memorială dichisită, pentru Onisifor şi Octavian Ghibu. Intru fără probleme, e o casă cu firme? La etaj vorbesc cu dna Ghibu, spre 80 de ani, foarte scundă, slabă rău, faţa prelungă, ochi verzi-albaştri. Nu pare încântată de încă o placă memorială, mă previne că va trebui o aprobare de la comitetul de locatari, de la... dar pe a lor cum au pus-o?, întreb. Acum 11 ani, fără nici o aprobare. Să-l caut pe administrator, Radu Gheorghe, la parter. Cobor, nu-l găsesc. Dar coboară alt domn în vârstă, tot Radu, însă Octavian, acesta foarte cooperant, l-a cunoscut pe Nicolae Carandino, om fin etc, bine că ne-am gândit, el e de acord, ne sprijină, îmi dă telefonul lui, îl am şi pe al dnei Constanţa Ghibu. La apartamentul 16 stă un Căpuşan, acum nu e acasă. Între timp coboară şi dna Ghibu, îl căuta pe celălalt Radu şi după ce dânsa pleacă, domnul cumsecade îmi spune că e o femeie ranchiunoasă, dar că Nicolae Carandino merită, e o onoare pentru bloc. Iată un om simplu dar nu lipsit de bun simţ. Îl pozez la intrarea în imobil, apoi dăm mâna şi plec într-ale mele. ;ă gândesc la vajnicul gazetar interbelic, la felul lui de a fi dârz şi bătăios şi mă întristează acest sfârşit nemeritat.
(...)30 august 2007: Oprim pe Hristo Botev la nr. 22, pentru N. Carandino. Urc şi sun la etajul I, acolo o basarabeancă, vorbind destul de rău româneşte, ajunsă aici ca menajeră; ea nu ştie rosturile... urc la II, iese dna Ghibu, explic, mă invită înăuntru, stă în două camere, aflând că sunt basarabean şi ştiu de faptele lui Onisifor Ghibu de la Chişinău pe vremea Primului război şi a luptei pentru Unirea cea mare, îmi arată fotografia monumentului ridicat lui O.G. la Chişinău, autor Adoc, foarte frumos; acolo au şi o bibliotecă Ghibu. Pe merit, zic. Îi spun că am cartea de evocări şi memorii, că am urmărit interviurile TV cu Octavian Ghibu. Pe pereţi, icoane pe sticlă, un Băncilă. Câteva fraze cu această doamnă ce se dovedeşte agreabilă; îmi dă un ghem de sfoară, îl las să coboare prin balcon, C.C. leagă firul, bag ştecherul în priză, cobor împreună cu dna Ghibu, să vadă şi dânsa locul unde punem placa. Urc din nou, decuplez firul şi îl lansez pe geam. Ne despărţim cu bune vorbe. ..


Poezia zilei
Ion Sofia Manolescu, n. 30 mai 1909
Insomnie





Îmi adun pleoapele pe albia insomniei
să nu le înfăţişez prea aproape de zgomotul ars.
Din ciobul surâsului mi-am aruncat dinţii
care se reflectau în madrigalul oglinzilor.

Numai pe gustul amar dintre ziduri
m-au lăsat ferestrele întredeschis.
M-au lăsat să pot fugi până la focul înalt,
până la capătul unui hohot.

Poate că trebuia să mă întorc singur
cu nici o speranţă legată de caroserie.
Poate că trebuia să rămân lângă nufărul
desfăcut pe luntrea aşteptată-n desfrâu.

Împingându-mi cuvântul până dincolo de cuvânt,
până la marginea nostalgiei din prima ninsoare,
mi-am trecut prin deget inelul mort
şi mi-am aruncat veştmintele strânse de fericire.


Un răspuns dlui Petre Clej, pentru ancheta ACUM

 După ce în anul 2007 am fost iniţiatorul unui Proiect prin care USR a realizat fixarea în Bucureşti a unui număr de cca 200 plăci memoriale pentru marii scriitori (Proiect pe care tot subsemnatul l-am adus la îndeplinire), la începutul lui 2008 am prezentat un Proiect pentru un Memorial al scriitorilor români victime ale regimului comunist din România. Proiect pe care la şedinţa sa din ianuarie 2008 Uniunea Scriitorilor şi l-a însuşit. În cauză erau 403 scriitori care au fost arestaţi, închişi pentru ani îndelungaţi, torturaţi, umiliţi, reduşi la tăcere. Dintre aceştia un număr de 25 au suferit două sau mai multe arestări; 62 scriitori au decedat în închisorile sinistre ale regimului. Alţi 52, după ieşirea din detanţie şi-au căutat scăparea în Occident. Acest proiect, la care am lucrat doi ani, adus până în ultima etapă, a fost abandonat de USR, din motive de... criză. Măcar colegii noştri din RM au apucat să ridice un mic monument, simbol al rezistenţei intelectualilor la Regimul Roşu. Noi nici atât.
Acum, la obiect. Nu mă interesează statuia lui A.P.. N-ar fi primul caz de scriitor care, după ce şi-a chivernisit cariera, şi-a programat şi posteritatea. Se mai cunosc la noi cazuri.  Va fi lăsat bani, instrucţiuni dar şi oameni devotaţi, care să-i ridice statuie.  Pe mine mă doare faptul că un popor de 20 milioane nu conştientizează necesitatea/ datoria/oportunitatea de a ridica un monument celor ce au căzut victime dictaturii comuniste.
Să iniţiez o colectă publică? Mai aştept un pic... ION LAZU
(Detalii despre aceste iniţiative, pe blogul meu de scriitor   http://ilazu.blogspot.com  )



Ion Lazu: Fotografii Buşteni,II... 




Buşteni: Ctitoria Regelui Carol I.



Regele Carol I.




miercuri, 30 mai 2012

Scriitorul zilei: Marcu Beza; consemnare Saşa Pană; poezia zilei; fotografii...

Scriitorul zilei: Marcu Beza, n. 29 iunie 1882 - d. 30 mai 1949

 
Aromân născut în Macedonia, la Vlaho-Clisura, a fost scriitor, diplomat şi academician. Unul dintre cei mai străluciţi aromâni din cultura noastră. A făcut facultatea de Litere şi Filosofie de la Bucureşti, student al unor Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga care l-au remarcat, probabil l-au şi sprijinit. A debutat în 1903 cu De la noi, în dialectul aromân şi a continuat să publice în reviste literare, în analele Academiei, în revistele de lingvistică folklor şi istorie. A iniţiat el însuşi revista Grai bum, 1906-1907 şi 1909. Din acelaşi an devine interpret la legaţia română din Londra, timp în care îşi face studiile lingvistice la Oxford, cu un doctorat. A fost cel mai important anglist al nostru în Interbelic. A ajutat traducerea romanului Pădurea spânzuraţilor, a făcut cunoscută cultura română în sfera anglistă, a studiat referirile asupra românilor în literatura engleză, a referit despre circulaţia motivelor culturale între cele două ţări, dar şi în domeniul folklorului, o idee foarte preţioasă, nu îndeajuns cercetată.. A ţinut numeroase conferinţe, ale căror texte s-au pierdut, din păcate. 
În perioada războiului revine în ţară şi pleacă pe front. Din 1920 până în 1933 este din nou consul la Londra, facilitând relaţiile dintre Bernard Shaw şi Teatrul Naţional din Bucureşti; scrie note de călătorie, este tradus în engleză. În 1925 fusese ales membru corespondent al Academiei Române. Tradusese din Carlyle, Ruskin, din Shakespeare, referind despre noile puneri în scemă ale marelui Will şi opinând că opera lui este de stringentă actualitate. După care merge cu aceleaşi însărcinări diplomatice la Ierusalim, prilej pentru asiduie cercetări privind circulaţia influenţelor şi motivelor culturale-religioase între ierusalim, Balcani şi zona Mării Negre. În vremea celui de al doilea război mondial este din nou consul cultural la Londra. În tot acest timp, în afară de traduceri, de studii ştiinţifice, publică literatură: proze scurte, arhetipale, poezii în dialect aromân şi preţioase florilegii din poezia popuilară aromână..


Opera:   De la noi, Bucureşti, 1903; Graiu bun. Calendar aromânesc, Bucureşti, 1909;• Pe drumuri. Din viaţa aromânilor, Bucureşti, 1914; Romantismul englez, Bucureşti; Papers on the Romanian People and Literature, Londra, 1920; Zidra. Gardana. The Dead Pool, Londra - New York, 1921;
O viaţă, Bucureşti, 1921; ediţia (Doda), Londra, 1925; Ruva. Între două lumi, Bucureşti; Romanul englez contimporan, Bucureşti, 1928; Paganism in Romanian Folklore, Londra, 1928; Shakespeare in Roumania, Londra, 1931; Din alte ţări. Studii şi impresii, Bucureşti, 1933; Biblioteci mănăstireşti la Muntele Athos, Bucureşti, 1934; Lands ofMany Religions. Palestine, Syria, Cyprus and Mount Sinai, Londra, 1934; Urme româneşti în Răsăritul Ortodox, Bucureşti, 1935; Calea destinului, Bucureşti, 1938; Cartea cu amintiri, Bucureşti, 1938; Din Anglia, însemnările unui literat, Iaşi; Vechi legături cu Anglia, Bucureşti, 1938; Necunoscuta, Bucureşti, 1939; Origin of the Roumanians, Worchester-Londra, 1941; The Roumanian Church, London, 1943; Heritage of Byzantium, Londra, 1947; Romantismul: romanul englez, îngrijită şi introducere de Andi Bălu, Bucureşti, 1999; Pe tărâmuri biblice, Bucureşti, 2000.

Poezia zilei

Marcu Beza - Căntic

Da cap luna pisti noapti,
ca galbinâ curunâ.
Dzânili cu kepturi goali
Pi la shopati si-adunâ.
Sh-tu minuta aistâ dultsi
S-avdu cărvănari pri cali
cum tut urdină sh-ma căntă
lăcrămos cu ahăntâ jeali,
di si antreabâ sh-lailji muntsâ
dishtiptats di-a lor cântari
'' Tsi au, moi, di-shi plăngu ashetsi
cărvănarlji-n calea mari?''


Ion Lazu: consemnare: Saşa Pană la MNLR- expoziţie şi simpozion al avangardei.


Luni la orele 14 (o "oră pentru pensionari", cum a numit-o Lucian Chişu), destulă lume la Rotonda MNLR, un al treilea colocviu Avangarda românească-avangarda europeană, de data asta cu o apariţie surpriză, la editura Tracus Arte - un volum pus la cale de Saşa Pană în 1947 şi care vede lumina tiparului abia acum... (N-ar fi decât 65 de ani, acolo...) Preia iniţiativa prof. univ. dr. Ion Pop, venit de la Cluj, mărturiseşte că a fost simpatizat şi ajutat efectiv de Saşa Pană într-un moment decisiv al destinului său - când îşi pregătea lucrarea de licenţă despre Ilarie Voronca, în anii 1962-1963. S.P. l-a primit cu drag în strada Dogarilor şi i-a prezentat cu generozitate nesperată arhiva Avangardei româneşti, al cărei depozitar, actant, animator, arhivar, istoric, promotor a fost în deceniile interbelice şi după aceea. De fapt îşi asigurase o poziţie centrală în mişcarea avangardistă, înfiinţând revista Unu, militând alături de Vinea şi Ştefan Roll, dar şi Geo Bogza -  mereu activ, inventiv, catalizator. "A fost sufletul mişcării noastre de avangardă, în perioada ei cea mai fertilă, reunind toate tendinţele de la noi şi europene într-un creuzet românesc". S-a exprimat în manifestele Unu, consecvent în abordările sale, a fost prieten cu toţi, un factotum - aranjând întâlnirile, evocându-i mai apoi pe principalii actanţi ai Avangardei. S-a identificat literar prin de-acum celebrele sale Prozopoeme
Pasionat arhivar, a colectat tot ce se putea, lucruri aparent insignifiante, care între timp au căpătat relevanţă. "Poet, editor, jurnalist", îl caracterizează universitarul clujean I.P., actualmente cel mai avizat cercetător al mişcării avangardiste româneşti şi nu numai. Subliniază: se reţin pentru istoria literaturii, în afară de revista Unu, alte două fapte de-ale lui Saşa Pană: în 1930 publică Urmuz, Pagini bizare, cele 8 proze, care au făcut epocă. Din păcate s-a pierdut întrega arhivă Urmuz, meditaţiile, jurnalele, variantele din care au rezultat Paginile bizare, compoziţiile sale, căci era un împătimit al muzicii. În 1934 publică poemele lui Tristan Tzara, de unde s-a putut deduce totuşi continuitatea creativă, legătura cu opera sa de tinereţe, românească.
Vladimir Pană, fiul avangardistului (cu care discutasem în antract, mulţumindu-mi pentru placa memorială, iar dna Oana Oros prezentându-i şi cadorisindu-i albumul nostru cu Case de scriitori din Bucureşti), păstrător cu sfinţenie al marii arhive din str. Dogarilor 36, face mărturisiri despre arhivă, despre ecourile actanţilor români în lume: Voronca, Fundoianu, Tzara, câţi alţii. L-a emoţionat faptul că la un moment dat, aşteptat pe un aeroport de cineva care nu-l cunoştea, nu a văzut numele său pe vreun carton, ci un tablou cu Saşa Pană...
A descoperit în arhiva tatălui două exemplare legate între coperte roşii, pe format lung: sunt şpalturile din 1948 de la Fundaţiile Regale, o antologie din texteleSsaşa Pană; ne citeşte fraze din contractul cu Editura Fundaţiile Regale, apoi textul din 1948, după abdicare, când se înfiinţase editura unică pentru literatură şi artă; i se comunica să primească înapoi şpalturile rămase în tipografie... S.P. le-a recuperat, le-a îndosariat, le-a legat şi iată că pe baza lor a apărut integrala Pană.
Mulţumeşte celor ce i-au găzduit expoziţia, dlui Ion Cristescu pentru frumoasa editare, fiului său pentru că a avut ideea să păstreze uşa dulapului de la arhivă, în momentul când dulapul a fost distrus, căci devenise el însuşi depozitar de insecte, molii, etc... (N. Tzone se entuziasmase de această relicvă, citeşte cui vrea să audă textul scris de Geo Bogza pe faţa interioară a uşii, fotografiază la nesfârşit relicva, textul mărit, mă roagă să-i fac 3-4 poze cu uşa, cu aparatul meu, cu al lui. Şi iar...)
Se distribuie în sală xeroxuri de pe aceste şpalturi. Expoziţia stârneşte un viu interes. Notez textul din afişul Unu, anul IV, martie 1931, lei 5. Colaboratori: Geo Bogza, Victor Brauner, Rene Daumal, Andre Far, B. Herold, M.H. Maxy, Corneliu Michailescu, Michonze, Saşa pană, S. Perajim, Paul Sterian, ilarie Voronca...
In sală, dintre cunoscuţi (dar şi destui neidentificaţi, poate ştiuţi din vedere, elegante doamne cărora nu le-am fost prezentat): Ioana Diaconescu, Teodora Stanciu, Eugenia Ţarălungă, Georgiana Enăchescu, Oana Oros, Mircia Dumitrescu, Petre Răileanu, Nicolae Tzone, George Corbu, Geo Şerban, Andrei Oişteanu, editorul Ion Cristescu şi nelipsit, inepuizabil, fotograful Dan Vatamaniuc.


Geo Şerban. Mircia Dumitrescu, Ioan Cristescu






























marți, 29 mai 2012

Scriitorul zilei: Stan Velea; consemnare Salonul de Literatură, III; poezia zilei; fotografii

Scriitorul zilei: Stan Velea, n.29 mai 1933 - d. 30 iunie 2007

      



Doljan din comuna Poiana Mare, din părinţi ţărani, a făcut şcoala primară în satul natal, liceul la Calafat, 1945-1952, apoi Facultatea de Filologie din Bucureşti, secţia slavistică, 1952-1957, după care, ca discipol al lui I.C. Chiţimia va funcţiona la Institutul de Teorie literară G. Călinescu, până la pensionare.  Deosebit de sobru, modest şi tenace, dedicat muncii sale, nu a pregetat să studieze cu acribie fenomenul literar polonez, din perioada evului mediu, trecând prin Renaştere, secolul Luminilor, romantism, realism critic, naturalism, mişcarea literară din Interbelic şi până la fenomenul literar polonez din stricta contemporaneitate. Istoric literar, traducător şi comparatist, făcând munca de cercetare a unei întregi secţii, a tradus în româneşte marea literatură poloneză, a publicat, studii, sinteze, monografii, dând o impresionantă Istorie a literaturii poloneze, în trei volume 1986-1995, lucrare unică în peisajul exegetic european, rivalizând cu cele mai avizate lucrări apărute în Polonia, precum şi studii comparatiste privind confluenţele culturale româno-poloneze şi europene. Statul polonez l-a răsplătit cu nenumărate distincţii culturale.
Opera literară:   Reymont, Bucureşti, 1966; Scriitori polonezi, Bucureşti, 1972; Paralelisme şi retrospective literare, Bucureşti, 1974; Ipostaze europene ale romanului contemporan. Romanul polonez, Bucureşti, 1984; Istoria literaturii polone, Bucureşti, I-III, 1986-1995; Interferenţe literare româno-polone, Bucureşti, 1989; Adam Mickiewicz. Vârstele romanticului patriot, Bucureşti, 1995;
 Universalişti şi comparatişti români contemporani, Bucureşti, 1996; Plămada cărţilor, Bucureşti, 1997; Sienkiewicz, Bucureşti, 1998. Literatura polonă în România. Receptarea unei mari literaturi, Bucureşti, 2001.

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/stan_velea
 http://www.crispedia.ro/Stan_Velea
 http://www.crainou.ro/?module=displaystory&story_id=11188

Poezia zilei
 Lidia Lazu ***

Pe drumul de întoarcere 

Al valurilor   pe nisip

Am găsit o pană de pasăre
Auriu-verzuie
Cenuşiu-albăstruie
Cu vârful tăiat ca de un cuţit

Şi am făcut-o să zboare
suflând asupră-i
aproape la fel de uşor
Ca un copil adormit

9 02 1985

Ion Lazu: Piatră în ploaie

(la Mânăstirea dintr-un Lemn)
                                 sculptorului Doru Drăguşin 


Lacrima cerului întristează

Lucruri în praf şi-n risipă.

Numai sufletul se-nfiripă.

Numai piatra-nviază...

 


Ion Lazu, consemnare: Salonul de Literatură şi Artă "Rotonda 

plopilor aprinşi", III - Mânăstirea dintr-un Lemn - Galicea.

Şi a venit (cu ploaie generalizată) dimineaţa celei de a treia zi la Rm. Vâlcea - eu hotărât să plec în grabă la autogară, presat de amânarea cu o săptămână a postărilor mele pe blog. Cine nu s-a încurcat într-o acţiune de acest fel, poate nici nu înţelege... Îi comunic asta sculptorului Doru Drăguşin: e ploaie, sunt presat, am mai fost de multe ori la Mânăstirea dintr-un Lemn... N-are nici o legătură, zice, de fiecare dată e ca de prima dată: cu mari emoţii, ca şi neîncepute. Apoi intervine şi Ioan Barbu şi pe loc renunţ la planul meu, poate pentru că între prieteni nu argumentele propriu-zise contează, ci felul în care îţi vorbeşte amicul. Pornim cu autocarul spre Frânceşti, pe Otăsău la dreapta, înainte de Băbeni. Urcăm priporul, pe alei sunt grupuri şi grupuri de vizitatori, toţi sub umbrele. Fac fotografii, de la adăpostul umbrelei, de sub porticuri. Îi spun lui Emil Lungeanu: pe ploaie ies fotografiile cele mai reuşite. Poate nici n-aş şti să-i explic fenomenul - dar mă bazez pe experienţa mea de fotograf de 5 decenii. Asta contează mai mult decât toate teoriile. Şi îmi dau seama că unii s-ar mira dacă ar fi atenţi cum folosesc eu aparatul fotografic, strecurându-l printre ulucile gardului, îndreptându-l spre scorburile copacilor, spre pietrele pe care lumea calcă fără păs. Îi spun lui Florentin Popescu: Ai văzut ce culori au pietrele udate de ploaie? 

Intrăm în bisericuţa de lemn, cea din deal, printre alte grupuri de şcolari, veniţi poate în sâmbăta lor liberă. Ni se spune încă o dată povestea-legenda călugărului care a găsit o icoană într-un stejar multisecular, gros de abia îl cuprindeau 6-7 oameni şi apoi a visat că icoana Maicii Domnului îl îndemna să construiască o bisericuţă numai din lemnul acelui stejar uriaş... (Şi ce stejari, şi astăzi, pe aceste meleaguri! Unul chiar lângă alee - şi nu cred să-l poată cuprinde trei oameni.) Legendă consemnată de Paul de Alep, apoi şi de alţi oameni de carte. Şi aflăm că spre mijlocul secolului XVII, domnitorul Matei Basarab a ridicat la câţiva zeci de metri în aval o biserică de piatră - tabloul votiv ne întâmpină în dreapta pridvorului "bisericii din vale", iar de cealaltă parte a uşii este redat banul Preda Buzescu şi Doamna Păuna, (de unde s-ar deduce că ambii au conlucrat la ridicarea edificiului), cea în care se găseşte şi astăzi icoana minunată. O icoană neobişnuită şi ca dimensiuni, de 1,5 /1,0 m, pictată pe ambele părţi, lucru ce a fost mult mai târziu descoperit, sub căptuşeala protectoare a icoanei. Se află aşezat în catapeteasmă, însă pelerinajul la aşezământul monahal s-a intensificat, se simte nevoia unei biserici mai mari (aflată în construcţie), care să permită expunerea icoanei pe ambele feţe. Icoana a ajuns în mod misterios pe meleaguri vâlcene, adusă nu se ştie de cine, ea este din secolul XIV, provenind poate de la Athos, poate de la Bizanţ -, amănunte ce vor trebui elucidate, deşi fondul problemei nu se schimbă. Lucrările de construcţie la noua biserică s-au oprit, pe moment, deşi e nevoie de spaţiu larg pentru rugăciune. Mă gândesc că marile catedrale s-au edificat în sute şi sute de ani. Credinţa creştină nu este nicidecum o chestiune de azi pe mâine, ci este o permanenţă, ea va însoţi omenirea în veac şi poate o va şi lumina sufleteşte.

Îmi fac de lucru fotografiind icoanele adunate în veacuri de măicuţe, în bisericuţa dintr-un lemn - sunt sute de icoane, pictate de-a lungul secolelor, şi nu te poţi opri să gândeşti la osârdia zugravului de subţire care a stăruit cu lunile şi a pus, o dată cu liniile unor chipuri de sfinţi, o dată cu simbolicele aure care-i încedrează, toată iubirea de Dumnezeu şi nădejdea întru mântuire - , aşa că nu-mi rămâne timp pentru biserica de piatră - altă dată, îmi spun - aici am venit şi voi mai veni. 

Ni se serveşte masa, maica stareţă ne-a primit cu toată inima, împărţind cuvinte creştineşti. La sfârşit, Ioan Barbu îi acordă o diplomă de recunoştinţă, i-o înmânează academicianul Gleb Drăgan.

Şi din nou în autocar. Convinşi că ne vom întoarce la Rm. Vâlcea, cum scrie în programul manifestărilor.  Însă amfitrionul nostru prodigios, "Nenea Nelu", alias Ioan Barbu ne pusese la cale o ultimă şi mare surpriză, în stare să le eclipseze pe cele precedente: Descinderea la Galicea, o comună vâlceană de pe celălalt mal al Oltului. În sala mare a Casei de cultură, lume luminată, în aşteptarea distinşilor oaspeţi, scriitori şi artişti plastici. Cum avea să declare primarul galicenilor, o onoare nesperată, chiar istorică! - niciodată nu au venit atât de multe personalităţi în comuna lor. Este şi primarul Romeo Rădulescu. Dar aceşti oameni nu au clipă de odihnă? Prezenţa lor pare ubicuă. Se rostesc alocuţiuni, se lansează cărţi: La loc de cinste, o monografie a localităţii Galicea, prezentată de autorul ei, Anton Ceauşescu. Multe aflăm despre trecutul unei localităţi atestată din Evul mediu. De aici s-au ridicat mari oameni, Teodosie Rudeanu, cărturar de seamă al vremii, logofătul lui Mihai Viteazul şi cel mai creditabil cronicar al faptelor acestuia, până la anul 1697. I-a fost sfetnic înţelept şi credincios, l-a găzduit pe Voevod în refacere, l-a însoţit în  Transilvania, a fost ambasador la Viena. S-a stins la două decenii după Voievodul său. Ctitorise o mânăstire Schitul Flămânda, înzestrând-o cu toate de cuviinţă şi îşi va avea piatra tombală în pridvorul ctitoriei sale. Mai aflăm despre locuitorii galiceni că au dat jertfa supremă în războaiele de Întregire. Şi, fapt semnificativ, că este localitatea cu cele mai puţine infracţiuni din toată ţara. Destoinicia face casă bună cu demnitatea şi buna cuviinţă.

Ioan Barbu, susţinut din ambele flancuri de scriitorii Florentin Popescu şi Constantin Zărnescu, îşi lansează cărţile Bâlciul cu amintiri şi Îmblânzitorii de ape, despre lucrările hidrotehnice din munţii Lotrului şi din salba de lacuri de acumulare de pe râul Olt. Dl Ionel Votic îşi re-lansează revista Oraşul

Sala plină, receptivă, oameni pe care te bucuri să-i ai în preajmă, cu care ai dori să discuţi pe îndelete, pentru a-i cunoaşte. Îi spuneam scriitorului Constantin Zărnescu:  În toate campaniile mele geologice, mi-a fost dat să cunosc oameni simpli, însă cu suflet mare şi impecabili din punct de vedere moral. Acest fapt mi-a redat, de fiecare dată, încrederea în om şi în viaţă. Numele acestor oameni se află încrustat în memoria mea afectivă, pentru totdeauna.



Ion Lazu: Fotografii din Vâlcea, III

Mrea dintr-un Lemn: Tablou votiv: Matei Basarab şi Doamna Elena





luni, 28 mai 2012

Scriitorul zilei: Tudor Ţopa; consemnare: Salonul de Literatură şi Artă, II; poezia zilei; fotografii

Scriitorul zilei: Tudor Ţopa, n. 27 mai 1928 - d. 10 august 2008

 
 Bucovinean din Cernăuţi, dintr-o familie de intelectuali: bunicul profesor la Teologie, tatăl profesor de istorie, mama directoarea Liceului de fete, şi-a început liceul în Cernăuţi dar a survenit refugiul şi a continuat studiile la liceul Sf. Sava şi la Dimitrie Cantemir, apoi Facultatea de Pedagogie din Bucureşti, licenţa în 1957. Profesor, bibliotecar la BCS şi BCU, curator al unor importante expoziţii, apoi cercetător la Institutul de Pedagogie, de unde a şi ieşit la pensie. Scriitor de sertar, cum îl consideră Barbu Cioculescu în evocarea prietenului său, un cărturar inveterat, meloman, om singuratic şi elitist, s-a manifestat ca traducător al unor scriitori ruşi-sovietici, precum Bednâi, Krutilin, Ceakovski sau francezi: H. Taine, Stendhal, H. Focillon, iar ca  romancier a publicat târziu (fapt pentru care este considerat ca făcând parte din Şcoala de la Târgovişte) şi parcimonios, două romane: Incercarea scriitorului, 1975 şi Punte, 1985, prelucrări ale unor jurnale, impresionând prin stil şi compoziţie ingenioasă, dar nemulţumindu-i pe amicii scriitori care s-au văzut "încondeiaţi".  În fond, este reacţia dintotdeauna a persoanei devenită personaj, chiar cu numele schimbat - iar scriitorul, care mereu îşi clamează libertatea condeiului, cade în păcatul de a nu accepta regula simplă a jocului. Se tot întâmplă...

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/tudor_opa_scriitor_i_personaj
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_%C8%9Aopa

Poezia zilei
 Lidia Lazu:  ***

         Caii aleargă şi ploaia-n şiroaie
Curgându-le-n coame
a-nmiresmat tot satul
şi-a limpezit copacii

pun mâna la ureche
să aud paşii tatei

dar ropotul ploii
dar tropotul cailor
dar clopotul cerului
mă poartă pe sus
ca pe-o răstignită
spre poarta
din neant
8 iulie 1983 


Ion Lazu: consemnare - Salonul de Literatură şi Artă "Rotonda

Plopilor Aprinşi", II - Prundeni.

În cea de a doua zi, pornim înainte de orele 10 spre Prundeni. Pentru că mi-am ales cu grijă locul, voi avea posibilitatea să văd pe tot parcursul dealurile din dreapta Oltului, cele pe care le-am bătut cu pasul, ca geolog, în anii 70 ai veacului trecut. Scriu cifra şi  mă ia cu ameţeală... Lângă mine, Constantin Zărnescu, scriitor cunoscut mie chiar pe-atunci, căci de prin satele unde găzduiam musai să merg săptămânal la Vâlcea, pentru aprovizionare, pentru o gură de aer cultural... Avem ce discuta. Îi arăt Băbenii, unde am stat în gazdă la verişoara lui Dragoş Vrânceanu. C.Z este el însuşi din Lădeşti, iar tatăl din Lăpuşata, alte localităţi bătute de mine cu pasul. Ştie că Poetul Cântecelor transhumanţei se trage din ciobani veniţi de peste munţi, din Mărginime. Da, zic, comuna Băbeni chiar are două sate: Băbenii-Ungureni şi Băbenii-Români, eu am stat la Români, pe deal. Şi destul de repede îi arăt amplasamentul Casei de sub Pădure, pe care şi-o ridicase Dragoş Vrânceanu ca să-şi petreacă acolo vacanţele. Familia lui avea acolo un loc, minunat amplasat, chiar sub poala pădurii, care aici, parcă anume, vine mai spre luncă... N-a mai apucat să se bucure de vilişoară.  Pe vremea când Ioan Şt. Lazăr era directorul Bibliotecii judeţene Antim Ivireanu şi se ocupa de sumedenie de acţiuni culturale, înfiinţase un cenaclu cu acest nume: Casa de sub pădure. A fost o iniţiativă interesantă şi a devenit de multă vreme o frumoasă amintire.  Îi spun lui C.Z. că de pe traseele mele de geolog mă abăteam cât se poate de des pe la casa poetului, oarecum de parcă l-aş fi putut întâlni. Pe la casa aceea şi pe sub deal se strecoară un drum de care, ieşind la Şirineasa, comuna natală a lui George Ţărnea. Dar mai înainte de sat, pe-o costişă despădurită, se află o veche biserică, de prin veacul XVII, izolată, părăsită, devastată, căci pe vremea comunismului devenise staul de oi... Zic: Am recuperat un sfeşnic şi i l-am dus poetului Felix Sima, îl mai are şi acum...
Dar am trecut podul peste râul Luncavăţ, acum mă concentrez asupra dealurilor Ioneştilor şi la un moment dat îi spun lui Andreiţă, din spate: Ăsta e dealul urcat de Moşul din romanul meu Rămăşagul. Se apleacă să vadă, sau în amintirea Moşului meu.?..
Şi ajungem la Prundeni. Ne întâmpină "primarul de cinci stele" Ion Horăscu, numit aşa de Ioan Barbu, pentru că se află la al cincelea mandat. Ceva ce cu greu îmi intră în cap:16 ani primar al unei comune, mi se pare o născocire. Însă ce văd, preumblându-ne prin şcoli, grădiniţe, casă de cultură, bibliotecă, cămin de bătrâni, cantină, terenuri de sport şi în localul primăriei mă uimeşte de-a dreptul. Asfalt peste tot, apă curentă, canalizare, gaze naturale. Sălile de grădiniţă, de clasă, cu panouri de încălzire - fixate pe pereţi, de dimensiunea unei table, cu care le-am confundat pe moment, însă albe. Grupuri sanitare de ultimă oră. Intri în sala de consiliu sau la bibliotecă şi fiecare pupitru are un calculator în funcţiune, 24 de calculatoare împrejurul tău, numai să cauţi pe Google, să fii la curent cu ultimele informaţii din orice domeniu. Comună europeană, cum pe drept este numită.
Dar ce se întâmplă, în fapt? Când toată lumea dă din colţ în colţ şi se plânge că nu există fondurile strict necesare supravieţuirii, aici în Prundeni, o comună de 4000 locuitori, cu nimic diferită de altele, s-a ivit un primar destoinic, activ, devotat misiei sale şi care a găsit căile de acces spre fondurile europene. Mai auzisem despre primari-minune, unul în judeţul Buzău, altul cine mai ştie unde, însă abia acum văd cu ochii mei că totul devine posibil atunci când există dedicaţie. Guvernele s-au perindat, fiecare cu favoriţii săi, perindându-se ca la teatrul de marionete - însă Ion Horăscu a rămas pe poziţie, susţinut de alegători într-un mod mai eficient decât toate aranjamentele politicianiste. Aici nu e nimic propagandistic, îţi spui, ci devotament, iscusinţă, spirit dezinhibat, iniţiativă.
La Biblioteca din Călina, un colocviu pe tema Direcţii şi tendinţe în literatura actuală. Cartea la sate, cartea despre sat. Ne cam înfierbântăm, ne cam aprindem, unii dintre noi -, dar nu suntem la Rotonda spiritelor aprinse? Toţi vedem cu mare amărăciune reculul cărţii,al literaturii, al culturii în general - toţi ne raportăm la ce-a fost bun cândva, pe lângă toate relele regimului roşu; ne amintim de tiraje ameţitoare, de răspândirea cărţii până în ultima bibliotecă sătească sau şcolară, pe tarabele magazinelor săteşti, de unde recuperam titluri ce ne scăpaseră în oraş... De vină ar fi guvernanţii, PIB-ul, acel scandalos 0,01 % repartizat Culturii; alţii dau vina pe şcoală, care nu promovează valorile, literatura noastră, pe marii scriitori. Programa şcolară este un dezastru. Profesorii incompetenţi, nemotivaţi. Lipsa modelelor. Clasicii nu mor!, spune cineva. La rându-mi, spun că este de înţeles dezamăgirea noastră de autori, însă va trebui să acceptăm evidenţa: literatura nu mai interesează, la ora actuală, lumea s-a orientat spre alte forme de comunicare şi informare; televiziunea, internetul ai ieşit în faţă, ocupă prim-planul atenţiei tineretului.  La ce ne putem aştepta, când tirajul unui roman este 300 exemplare, care nici acelea nu se difuzează - şi nu sunt primite în reţeaua de librării nu din rea-voinţă, ci pentru că nu se vând, nu există cerere, ca pe vremuri. Nu numai la noi, ci şi în ţările de aleasă cultură ale Europei. Degeaba dăm vina pe unii şi pe alţii. Vremurile s-au schimbat radical, între noi şi generaţiile precedente a fost o continuitate, acum este un hiatus între noi şi tânăra generaţie. Nici pe internet, literatura nu captează interesul multor cititori, receptarea este îndoielnică, mesajul artistic nu ajunge la cititor, nu-l interesează, nu-l convinge. Cu posibilităţile nelimitate de difuzere instantanee a textului literar, rezultatul nu este nicidecum cel scontat - totuşi scrisul este altceva, internetul nu va produce mai mulţi scriitori decât cei ce au vocaţie certă. Etc. Nici noua generaţie, cu noile ei abordări, nu repurtează succese, diferenţa faţă de noi stă în faptul că ea înţelege schimabrea radicală a paradigmei, pe când noi ne cantonăm în regrete şi nostalgii şi...Spun toate astea şi-mi dau seama că nu-i pot dezbăra pe cobreslaşi de Himera literaturii, cum o numeam în cartea de confesiuni.
Se relansează Ultimul ţăran, apoi două cărţi de Ioan Barbu, omagiat şi de primarul comunei natale, Corbu, din judeţul Olt, venit special pentru aceasta, care îi conferă titlul de Cetăţean de onoare. Din apropiere, Andreiţă comentează: Iar pe mine cei din comuna Perieţi nu mă iau în seamă. Nimeni nu e profet în satul lui, îl consolez. În schimb eşti cetăţean de onoare al municipiului Slatina şi laureat al Liceului Radu Greceanu. Da, frate, zice, asta aşa-i! Se lansează revista Oraşul a dlui arhitect Ionel Vitoc, de la Cluj, împărţită cu generozitate celor din sală; şi în final volumul Peregrin pe cinci continente, de prof. univ. dr. Pompiliu Manea - carte despre care am mai consemnat aici, urmată de un film care ne poartă prin locuri nici măcar visate, cu explicaţii la nivel enciclopedic din partea autorului. Mă impresionează chiar faptul că nu repetă nimic din ce spusese data trecută, ci vine mereu cu lucruri noi, comentate cu pătrundere, dar şi cu umor, cu superioară detaşare..
Ne deplasăm la Centrul cultural din Zăvideni - nu mai insist asupra dotărilor de ultimă oră, ar părea redundant; la arlechinul din stânga se află un ecran în care se oglindesc toţi participanţii la sărbătoare. Căci a fost o adevărată sărbătoare a cântecului şi dansului popolar. Mai întâi grupul vocal Haiducii, din comuna vecină Amărăşti, apoi echipa de dansuri (şi cîntec) Mândrele, din Prundeni. Mari emoţii pentru mine, la cântecele haiduceşti; dar cu atât mai mult la Mândrele. De ce oare?, ar fi întrebarea simplă. Nu şi răspunsul... Să fi fost frumuseţea costumelor, eleganţa-nobleţea linilor şi culorilor - dar nu -şi uită de rang, nu devine egalul regilor şi al zeilor cel ridicat pe aripile dansului şi ale melosului? Să fi fost flagranta ţinereţe, ca şi neîncepută, a dansatoarelor, sau freamătul lăuntric, al întregii lor făpturi, boiul, linia gâtului, ochii scăldaţi în lumină, alura boticelliană a acestor fete-feţişcane-adolescente, sau pur şi simplu dăruirea coparticipativă în dans, bucuria ritmului, a mişcării şi melodiei, un fel de mândrie (Mândrele, nu?) că "eu mă aflu aici, în faţa dumneavoastră, ca să vă farmec sufletele"; dar până la urmă şi un fel de uitare de sine, pentru un sentiment mai cuprinzător, general uman, venind de departe, ancestral, ivit în om o dată cu primul cântec, înaintea oricărui cuvânt...
Şi ni s-a mai dat un moment magic, prestaţia unui interpret de excepţie al melosului popular oltenesc. Ne-a cântat şi ne-a încântat la fluier, la caval, la ocarina de lut, la nai şi de asemeni din gură. Este ceva într-adevăr greu de prins în cuvinte, oricât de meşteşugite. O personalitate dăruită cu har, interpret şi compozitor cu succese în ţară şi în toată lumea.. Iar faptul că nu i-am notat numele s-ar explica tocmai prin impactul grozav pe care l-a avut asupră-mi, care mă nimerisem în primul rând de scaune, la doi paşi de interpret.
Am plecat la Crama Domnească Filipescu, un conac boieresc cu bogată tradiţie culturală, căzut de izbelişte după expropiere. Devenit cămin de vară al elevilor de la şcoala agricolă din Drăgăşani; iar spre final, casă de protocol a partidului (citeşte: de chiolhanuri ale activiştilor). Din asta nu se va deduce că i s-a acordat îngrijirea necesară, ba dimpotrivă, l-au lăsat să se degradeze ireversibil. Ne-a întâmpinat un domn profesor, urmaşul Filipeştilor, care ne-a spus istoricul conacului. La masă, amfitrionul ne-a făcut surpriza de a pune la patefon melodia Gaudeamus igitur, flatându-ne şi însufleţind avânturi căzute parcă în catalepsie - precum melodia însăşi, pe placa de ebonită... Nu ştiu cum se face, dar am stat la masă cu grupul Haiducilor. Care şi ei ne-au răsfăţat cu nu mai puţin de 3 cântece, haiduceşti, cum altfel? Şi ne-am întins la vorbă, dânşii mirându-se că le-am fost cumva consătean, pe când găzduiam la Guşoieni, apoi la Ioneşti.
Timpul are cursul lui ineluctabil, de mare fluviu; dar spre obârşii se propagă, insidios, undele inverse ale rememorării... Sau: Du-te, vreme, vino, vreme! , ca să-l cităm o dată în plus pe Valeriu Anania.

 (va urma)