marți, 30 septembrie 2014

30 septembrie: Mihail Săulescu, n. 23 feb. 1888 - d. 30 sep. 1916

  

Născut la Bucureşti, a fost custodele bibliotecii Socec. A publicat în 1906 un prim volum de Poezii, pe care imediat l-a repudiat şi s-a străduit să recupereze şi să distrugă întregul tiraj. Abia peste un deceniu şi ceva, în 1914 publică un nou volum, Departe, cu poeme simboliste, melancolice, aspirând spre o evadare în necunoscut. Doi ani mai târziu, în 1916 editează cel de al treilea volum de poezii, Viaţa, cu mai apăsată notă privind realitatea socială a timpului, ce stârneşte revolta autorului. La începutul războiului, deşi bolnav, îşi părăseşte logodnica şi se înrolează ca voluntar într-un regiment de infanterie, spre a se "căsători cu Transilvania", după propria declaraţie; va fi printre primele victime în luptele de la Predeal.
În 1921, la Teatrul Naţional din Bucureşti se pune în scenă drama într-un act Săptămâna luminată, text publicat şi în volum, tot atunci, dramă ce impresionează prin abordarea expresionistă, redusă la esenţial, a unei poveşti de crimă şi de zbucium primar,  protagoniştii fiind prinşi în chingile unor prejudecăţi şi eresuri. Mama unui criminal muribund, îl sugrumă cu perna, înainte de miezul nopţii, în credinţa că în săptămâna luminată sufletul nelegiuitului va ajunge totuşi în rai, cum prezisese şi ghicitoarea în bobi. Iraţionalul, ancestralul, încercarea de a păcăli un destin hidos, cu preţul altei crime - toate acestea scrise cu simţ dramatic şi ştiinţă a dialogului. De altfel, în 1943, pe acest text compozitorul Nicolae Brânzeu crează o operă muzicală, dirijată chiar de el, la Opera română. În 1947, Eugen Jebeleanu îngrijeşte o ediţie de Opere, în colecţia Scriitori români uitaţi.
Cu colaborări în diverse reviste ale vremii, se consideră că prozele scurte ale lui M.S. sunt insignifiante, iar poezile sale, totuşi bine strunite stilistic, sunt demne de atenţie. G. Călinescu îi consacră o jumătate de coloană, aceleaşi susţineri trec şi în Istoria critică a lui N. Manolescu. Dicţionarul Zaciu-Sasu-Papahagi reţine numele poetului. Un bulevard din Predeal şi Liceul din aceeaşi urbe poartă numele poetului Mihail Săulescu. Jertfa pe câmpul de luptă, poate mai mult decât performanţele scriitoriceşti, a forţat mâna istoriei.
La ieşirea din Predeal spre Braşov, chiar acolo unde s-au dat luptele, a fost înălţat un impresionant monument al eroului, de sculptorul Oskar Han, dezvelit la 5 septembrie 1930, cu inscripţionarea: "POETULUI EROU MIHAIL SAULESCU - CAZUT IN LUPTELE DE LA PREDEAL - 1916 - SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMANI".

Opera literară: Versuri, 1906; Departe, 1914; Viaţa, 1916; Săptămâna luminată, 1921; Opere, 1947.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_S%C4%83ulescu
http://www.cerculpoetilor.net/Mihail-Saulescu.html
 http://ro.tititudorancea.org/z/mihail_saulescu.htm
http://agonia.ro/index.php/author/0035343/index.html


Poezia zilei, Mihail Săulescu

Celei aşteptate


Tu ce mă faci să cânt şi să visez acuma,
Eu văd că eşti departe, şi poate n'ai să vii...
Şi cine eşti, eu nu ştiu, cum cine sunt, nu ştii;
Dar simt că eşti frumoasă, că ochi albaştri ai,
Că porţi ceva în tine din rozele de Mai,
Tu, care eşti departe — şi poate n'ai să vii...
            
... Şi cine ştie? Poate e visul meu de vină, 
Căci el îţi dete viaţă, şi doar în el trăeşti,
Tu, care azi nu eşti — 
Şi poate nici odată aevea n'ai să fii...
 
Dar eu visez — şi visul aripile-şi întinde,
Dar eu visez — şi visul din nou mai mult s'aprinde,
— Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit,
Tu, care nu eşti astăzi, şi poate n'ai să fii
Ori eşti, — dar prea departe, şi pururi n'ai să vii.
 
Din volumul „Departe”
      

Et nunc et semper

Şi cei ce plâng ca şi acei ce râd 
O luptă duc amară,
- Năuntrul lor e-aceeaş tragedie,
Aceeaş iarnă tristă şi pustie, 
Aceeaş primăvară.
 
Pe orice faţă-o lacrimă de pică,
Un zâmbet de răsare,
În pieptu-oricui, furtuna dacă bate,
Ori raza bucuriei de străbate
E 'n toţi ceva ce ochilor n'apare.
 
- Porniţi pribegi, călătorim, purtând,
Ca să le pierdem toate,
Comori de visuri, de speranţe sfinte; 
Şi 'ndeplinirea veşnic e 'nainte 
Şi veşnic nu se poate!...
 
... Pe-acei ce plâng ca şi pe-acei ce râd,
Pe drumuri lungi ce-i mână?
Ce stea pe cer în veci luminătoare,
Ce rază pribegită dela soare
E cruda lor stăpână?...
 
Pe toţi îi cheamă 'n depărtare dorul 
De ce e nou, de ce-i necunoscut; 
Pe cel ce vine să pornească mâne, 
Pe cel ce 'n urma rândului rămâne, 
Pe cel ce s'a pierdut...
 
Din volumul „Departe”

Cei singuri

              Poetului D. Nanu
 
Cei singuri cu adevărat
Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;
Dar cei pe care-un gând îndepărtat
Îi poartă prin necunoscut,
Spre toţi acei ce plâng câte-au pierdut...
 
Cei singuri cu adevărat
Sunt toţi acei ce se pricep să tacă —
Sunt cei ce merg şi nu se mai opresc,
Sunt cei ce duc sub haina lor săracă,
Sub lutul omenesc,
Secrete bogăţii necunoscute —
În alte lumi setoşi să le strămute...
 
Cei singuri cu adevărat
Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,
Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,
Nu pentru gândul lor neînţeles —
Dar pentru ce, mergând o viaţă 'ntreagă,
Ei totuş n'au putut să înţeleagă...
 
Nu te gândi la scunda lor chilie!
Chilia lor e sufletul lor mare!
— Îi vezi trecând, şi îi aştepţi să vie;
Îi vezi pierzându-se în depărtare:
În orice parte sânt,
Şi 'nuntrul lor, duc un întreg pământ!...
 
În mijlocul oraşelor trăiesc! 
Şi-oraşele, cât sunt de frământate. 
Ei trec ca nişte răzleţiţi prin ele, 
- Fantastice corăbii ne 'nfrânate, 
Ne 'nvinse de talazurile grele...
 
Ei trec,
Pe străzile ce furnică de lume,
Pe uliţe cu fabrici zgomotoase,
Prin pieţele mizeriei din lume...
Ei trec —
Nu ştie nimeni, unde anume!
Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase
Bucată cu bucată risipirea
De petice din sufletul cel mare,
Ne 'nchipuit, neaşteptat, pe care
Doar îl visează numai omenirea...
 
Din volumul „Viaţa” 
         
Texte culese din Mihail Săulescu, „Opere”, 
Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 
Bucureşti, 1947
 
 
Alţi scriitori:
Ovidia Babu, n. 1932
Dan Stanca, n. 1955
Suto Andraş, m. 2006 


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2003
 7 aprilie. Luni, spre seară şi ninge din nou (Ciudatul April?); Sîmbătă şi duminecă Lidia fuse la Avrig, pentru mică vînzare. Acolo a nins mai serios. Dar priveliştea spre Făgăraşi era magnifică, magnifică... Am invidiat-o. Era o privelişte de la care nu mi-am dezlipit ochii în timpul campaniilor de la Avrig şi Victoria, în anii ‘84-85 şi 94. La anul vor fi 20 de cînd i-am cunoscut pe Jugăreni.

Vineri am trecut pe la Uricaru, la secretariat mă văd cu Bălăiţă, vorbim despre Vera Lungu şi fratele ei vitreg Ion Cărmăzan, în a căror casă am locuit eu la Bocşa Montană. B. ştia nişte secrete despre Vera L. în mare vogă prin ‘6o-‘65, apoi s-a fanat repede şi a plecat la Paris, la Londra, cîteva căsătorii. Mi-o compară cu Aurora Cornu, altă damă bine, care însă a ştiut să se valorizeze. Îi spun că Ion Cărmăzan a scris Povestiri din Bocşa şi localnicii voiau să-l bată. Cum scria?, întreabă B. Chiar foarte bine, multă culoare locală, dar sătenii s-au simţit vizaţi… G.B. l-a întîlnit în Vietnam pe tatăl Verei Lungu, un aventurier în Spania, apoi în Indochina Franceză, rămas acolo şi pe vremea războiului cu americanii. Despre intemperiile din aprilie, B. zice: vreme isterică, precum lumea de pe-acum. Ne amuzăm de cacialmaua cu Maria Vlas. Săracă, nu are din ce plăti chiria şi avocatul. Sau e o sosie? Îi spun: Noi stăm aici şi despicăm firul ca nişte condeieri, iar în timpul ăsta cine ştie ce ziarist s-a şi apucat să scrie o carte despre ipochimena asta, sau un scenariu de film, precum în cazul celor două neveste ale lui Tinu. Facem prinsoare? Iese Vucadinovici, intru la Uricaru, propune să facem lansarea la Chişinău în iunie, cînd merge un autocar pentru schimburi culturale. Zic: să o trecem în program, ca punct fix. De acord. Îi spun că la Radio se tace despre carte, am dat-o la 4 inşi. Să i-o dau lui Liviu Grăsoiu, o să-i spună el să se vorbească despre carte. Marţi, la Fundaţia culturală, zice U., vin basarabenii.
Va urma 



Consemnare: Pianista octogenară Liana Șerbescu sărbătorită la Sala Euterpe, I

Duminică 28 septembrie, orele 11:00, la Sala Euterpe, în cadrul emisiunii televizate Ilinca Dumitrescu și invitații săi, a fost sărbătorită la împlinirea vârstei de opt decenii marea pianistă și muzicoloagă Liana Șerbescu, venită din Olanda pentru a parcurge acest moment sensibil împreună cu prietenii și admiratorii săi: din București, din țară dar și de prin străinătățuri. (Lîngă mine doamna Blejan, venită din Germania, mi-a sărit în ajutor cu un pix, căci al meu își dăduse ultima suflare...). A fost de față - și a urcat la un moment dat pe scenă - fiul marii pianiste, ing. dr. Dariu Gavrilă, cibernetician lucrând la un institut de cercetare al firmei Mercedes.
Ajungem cu câteva minute înainte de începerea transmisiunii. În sală lume luminată, prima impresie fiind că e vorba despre oameni cunoscuți dintr-un anumit mediu pe care și eu îl frecventez, cel muzical-cultural. Genul de public special, select, pe care-l întâlnești la Ateneu, în alte săli de concerte. Privind mai cu luare-aminte, îmi dau seama că sunt participanții fervenți ai emisiunilor doamnei Ilinca Dumitrescu, de nu chiar protagoniștii unor emisiuni; am timp să merg în culise, pentru a-i înmâna Ilincăi Dumitrescu volumul I din cartea mea recent apărută Calendarul scriitorilor români, cel în care relatez despre Centenarul Caragiale de la sfârșitul lui ianuarie trecut, manifestare ce a avut loc tot la Sala Euterpe. În trecere, îl salut și îl felicit pe maestrul Valeriu Râpeanu, astăzi find aniversarea sa, 83 ani! Îi arăt cartea și îi notific faptul că în volumul III există câteva pagini cu relatarea sărbătoririi sale la a 80-a aniversare, chiar în cadrul emisiunii acesteia.
Începe emisiunea, pe scenă cele două protagoniste; Ilinca Dumitrescu se adresează invitatei sale, amintindu-i că se cunosc din copilărie, respectiv din tinerețe și că au în comun nu numai cariere pianistice de prestigiu, dar le apropie și mediul special în care s-au format: acela al unor familii de compozitori, muzicieni, interpreți, în cazul Lianei Șerbescu fiind vorba despre mama acesteia, extraordinara pianistă Silvia Șerbescu, aflată în topul interpreților din anii 50-60. A fost un mediu formativ care le-a transmis o pronunțată exigență profesională, cu care părinții lor dar și ceilalți muzicieni de prim-plan ai acelor vremuri veniseră din școlile muzicale de perfecționare din Germania. Liana Șerbescu, plecată din România cu 4 decenii în urmă și stabilită în Olanda unde și-a continuat cariera interpretativă și de muzicolog, și-a lansat anul trecut în România un dublu CD cu interpretările sale din anii 60, repertoriu cu adevărat impresionant, începând cu Bach, Schumann etc și continuând cu compozitori contemporani, inclusiv Hindemith, Bartok, Stravinski, abordări nu la îndemâna oricui și care probează o viziune foarte îndrăzneață pentru acele vremuri.  Desigur, un rol important va fi avut și mentorul Lianei Șerbescu, neuitatul Constantin Bugeanu, profesorul atâtor dirijori de elită, precum Cristian Mandeal, spre a avea un exemplu. Un alt domeniu pe care îl relevă  CD-urile editate este preocuparea pentru găsirea și punerea în valoare a muzicii unor compozitoare, ignorate în epocă, subevaluate din cauza cunoscutelor prejudecăți. Nu e nicidecum vorba de abordări feministe, ci propriu-zis de recunoașterea adevăratelor valori componistice, neținând seama de bărbați sau femei. Din Enescu, a interpretat Sonata în Re major, dar și Sonata pentru pian și violoncel. Este apoi fără egal contribuția Lianei Șerbescu la editarea unor partituri ale marilor compozitori, lucru realizat prin perseverență, prin cultivarea relațiilor personale, a unei corespondențe cu persoane din străinătate, lucru care prezenta mari riscuri în acei ani. Ilinca Dumitrescu accentuează ideea: Ar trebui să revizuim ierarhiile pianistice ale perioadei postbelice, atunci s-ar vedea că pianista Liana Șerbescu se află în fruntea listei.
Liana Șerbescu mărturisește că marile sale bucurii s-au consumat nu neapărat în timpul interpretării pe scena de concert, ci în perioada pregătirii concertelor, în fața partiturii, descoperind minunatele intuiții ale autorului, căutând și adeseori găsind căi și modalități de punere în valoare a bogăției de sugestii din partitură. Atunci, în timpul pregătirii concertelor a avut parte de mari bucurii pure, indicibile. Iar după concerte, mărturisește pianista, a precumpănit nu satisfacția, ci regretul că multe dintre sugestiile interpretative pe care le descoperise în timpul lucrului pe partitură au rămas în virtualitate, neaduse la îndeplinire.
Și da: a plecat în exil acum 4 decenii, (jumătate din viață aici și jumătate Dincolo...) s-a stabilit în Olanda, unde a trebuit să ia totul de la zero; după 7 ani a primit cetățenia și imediat a cerut viză pentru o vizită în România - a venit în țară, dar nu a avut inimă să ajungă din nou pe strada Sf. Constantin, acolo unde trăise înainte de exil și unde avusese o copilărie și o tinerețe fericită. Ilinca Dumitrescu: Are prieteni care nu mai vor să se întoarcă, fie că le lipsește curajul, fie ca formă de autoapărare. Liana Șerbescu completează: Iar forma cea mai rea a despărțirii de țară este să critici de departe tot ce e în România, să nu recunoști nimic din valorile ei. 
A doua secvență a emisiunii, cu invitații de marcă: Sorin Alexandrescu și Valeriu Râpeanu. Sorin Alexandrescu relatează că s-a cunoscut cu Liana Șerbescu nu în țară, i-ar fi căzut foarte bine să se fi întâlnit cu 20 de ani mai devreme... (înțelegem bine la ce face referire, privind-o pe octogenara în eclatantă desfășurare), ci la Amsterdam, în foaierul unei săli de concert: vorbea românește cu soția, de ei s-a apropiat Liana Șerbescu și întrebându-i dacă sunt din România, i s-a confirmat. De obicei, în astfel de situații, ni se spune, cei interpelați șterg putina, evită contactul cu alți români. Cunoaștem. A doua întrebare: Sunteți de la ambasadă? Răspuns: Dacă eram de la ambasadă nu ne întîlneați la concert. Și de la acest răspuns a început prietenia celor două familii. 
Sorin Alexandrescu vine cu detalii despre greutățile de racordare la viața din Olanda, la limba olandeză, de ce nu?, o limbă guturală, dură, care însă sună atât de bine în piesele dramatice, în recitaluri. O limbă mai greu de asimilat, totuși nu ca japoneza... Liana Șerbescu: Sorin Alexandrescu a luat pe cont propriu reprezentarea culturii noastre în Olanda, a devenit pe drept liderul românilor din Olanda, atât pe latura culturală cât și pe cea politică. A inițiat săptămâni ale culturii și politicii din România, a organizat concerte, inclusiv concerte Enescu, marele nostru compozitor fiind ca și necunoscut acolo...,, seminarii Brâncuși, reviste, expoziții etc. A activat în zona ziaristicii, a ținut rubrici... Sorin Alexandrescu: Am năzuit să impun în Vest un set de valori românești diferite de cele ceaușiste și nu oriecum, ci împotriva neîncrederii și necunoașterii olandezilor. De exemplu, există în olandeză o traducere a lui Eminescu dulceagă, care îl compromite pe genialul nostru poet național. În Olanda, în ce privește cunoașterea valorilor culturale-muzicale românești totul era de făcut. În paralel, a predat pentru studenți limba și literatura română. Dintre cursanți s-au ales câțiva militanți pentru valorile culturale din România, printre ei și cel mai bun traducător din română în olandeză, care a tâlmăcit inclusiv scriitori contemporani precum Cărtărescu, ceea ce nu e deloc puțin, având în vedere dificultatea stilistică.
Va urma 

Fotografii: Pianista octogenară Liana Șerbescu sărbătorită la Sala Euterpe  


Dariu Gavrilă, Ilinca Dumitrescu, Liana Șerbescu

Valeriu Râpeanu, Ilinca Dumitrescu, Liana Șerbescu, Sorin Alexandrescu




luni, 29 septembrie 2014

Scriitorul zilei: Ernest Verzea, n. 5 oct. 1917 -  d. 29 sept. 2003

       Imagini pentru ernest verzea imagini
Fiu al unui subdirector de minister, s-a născut la Bucureşti, a început liceul în Capitală, l-a continuat la Călăraşi, întrerupându-se pentru a deveni ucenic la Griviţa, apoi mic funcţionar tot acolo. Urmează studii de arte plastice, în atelierul lui Jean Al. Steriadi. Va deveni redactor la revista Vieaţa a lui Liviu Rebreanu, 1941-1944. Frecventează cenaclul Sburătorul, dar şi cursurile de perfecţionare în franceză de la Institutul Francez. La recrutare, a fost selectat pentru a lucra la editarea unui studiu coordonat de N. Iorga.  În 1944, publicând un poem defetist, prezentat ca traducere din Li-Tai-Pe, a fost trimis în lagărul de la Tg. Jiu. Între 1945-1948 este şef de cabinet la Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, apoi şef de cabinet al lui Ştefan Voitec. Concomitent, urmează Literele şi Filosofia, absolvite în 1948, iar în 1950 devine licenţiat şi în Drept. În 1950, este exclus din PMR, pentru cu alţi 15 scriitori, învinuiţi de a nu fi lăudat corespunzător realizările noului regim. Vizitat de un unchi fost deputat PNŢ, este arestat împreună cu soţia, deţinut între 1950 şi 1955. (Nu excludem ipoteza că în acest mod josnic, Şt. Voitec s-a debarasat de un colaborator inflexibil.). Eliberat, va lucra vreme de 12 ani ca paznic în parcul Herăstrău. Oricum, revine în lumea publicisticii abia în 1968. Între timp îşi desăvârşise cunoştinţele de pictură murală medievală la Patriarhia Română. Din 1968 până la pensionarea în 1977 a fost redactor la revista Forum.
A debutat încă în anii de dinainte de război, publicând cronici literare, teatrale, cinematografice şi de artă plastică, reportaje, interviuri, anchete. Cele trei plachete de versuri apărute înainte de război, în tiraje confidenţiale, n-au stârnit ecoul meritat. Ca de altfel şi cărţile editate după cele două decenii de interdicţie. A scris totuşi o poezie  elevată, de talent, intimistă, clară, sobră, calmă, neostentativă în vreun fel, "pură, palidă, în vârful picioarelor", după verdictul lui Geo Dumitrescu (care ştia el ce ştia...). 
S-a întâmplat să-i fiu lector la volumul Itinerarii oxidate, editat la Vinea în 1999, cu o prefaţă de Emil Manu, un portret de N. Hilohi şi un desen de Vasile Dobrian.  Am moderat lansarea volumului, în prezenţa autorului octogenar şi a câtorva supravieţuitori ai ceauşismului, la Rotonda Muzeului Literaturii Române, în pragul anului 2000. Un om de o modestie, urbanitate, delicateţe şi cumsecădenie prea rar întâlnite la actanţii vieţii noastre literare. Însă precizez imediat: o delicateţe a demnităţii, a unei înalte păreri despre menirea Artei şi despre rostul artistului în societate, cu respingerea oricăror compromisuri şi malversaţii. S-ar explica astfel de ce nu s-a străduit să-şi facă un loc în faţă, în lumea literară şi artistică a vremii (precum colegul de generaţie Geo Dumitrescu, , comentat iezi la Scriitorul zilei...), dar şi de ce a făcut lagărul de la Tg. Jiu şi apoi 5 ani de puşcărie atroce, dejisto-stalinistă.Incompatibilitatea cu structurile dictatoriale.

Opera literară: Îngeri de lut,  1933; Fugarnice, 1935; Uzina umbrelor tangente. Cântece mecanice, 1937; Alter ego!, 1942; Grădina cu portocali din norul 43, cu un portret de Eugen Drăguţescu, 1943; Portative pe sol, în văzduh şi pe ape, cu un portret de Silvan, 1944; Experienţe, 1949; Sub suliţele stelelor,  1950; Litoral sintetic, cu cromaje, coperta şi 14 grafointuitive ale autorului, 1968; Pasărea inimii, cu ilustraţii de Vasile Dobrian,  1979; 10 poeme,  1979; Combustii, cu un portret şi desene de Alexandru Ţipoia, 1980; Crepuscularia, prefaţă de Gh. Bulgăr, cu un portret de George Tomaziu, 1992; Itinerarii oxidate, prefaţă de Emil Manu,  1999; Îmblânzitorul muşcătoarelor nelinişti, prefaţă de Valeriu Râpeanu, postfaţă de George Anca, cu un portret de Dragoş Morărescu,2002. Antologii: Creaţia în artă văzută de Tudor Arghezi, E. Lovinescu, Lucian Blaga...,  1994.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ernest_Verzea
 http://agonia.ro/index.php/author/0035677/index.html


Poezia zilei
Ernest Verzea

Mirajul sfertului de pâine

Ce-o fi cu sfertul meu de pâine azi?
Împrăştie o boare delicată:
o trag în piept, şi parcă mă îmbată
ca freamătul pădurilor de brazi…
Mă uit atent şi nu-mi vine să cred
cât e de mic! Dar ce nu-mi aminteşte!
piftii, sarmale, saramuri de peşte,
şi mă calific: un vulgar biped.
Pe dinafară, coaja ruginie
mă ispiteşte s-o ciupesc neîntrerupt…
ori, să-l înghit având, dedesubt,
pufos şi proaspăt miezul mă îmbie.
Ce praznice o să trântesc cu el!
şi aprioric jubilez în gând
că mă vor delecta, în fine, rând pe rând:
cârnaţi, salate, sau costiţe de purcel!
Acum, mă simt aproape fericit -
şi cum îi sorb aroma încă-odată,
îmi pare că miroase… a ciocolată!
deci, voi avea şi-un “dulce” la sfârşit.
Dar, într-o clipă, insolitul vis gingaş
s-a risipit: vii, aburii de pe culoar
vestesc hârdăul care ne aduce iar,
aceeaşi porţie de… H2O cu arpacaş!


Copacii din văzduh

Pe orizontul noptatic jefuit,
Copacii de cristal, aerieni,
Neîncetat agită, pianizate frământări:
În paradisul oscilant al ramurilor
Vibrează lung super-melancolii autumnale…
Sub stele însă,
Mai departe de marile uzine siderale,
Sticlesc înfiorate linişti, elegii.
Atunci,
Întruchipare rece,
Ochiul mi-l desfac din lut
Şi vibratil îl urc pe cer, în grădina lui cu portocali
Din norul 43
În vreme ce ascult
Cum şueră adânc Necunoscutul, în glasuri tremurânde!


Interior

Vreau un cântec înalt
Şi subţire ca un delir de fum rătăcitor…
Să se ridice sus,
Din drum…
Peste moarte, peste văi, să sboare lin,
Peste frunzişul anilor tăi,
Şi ca o pasăre bolnavă
Să se stingă’n pelin…
Pe bărăganul gândurile noastre de venin,
E frig… Nici o lumină
Şi noaptea asta adâncă-i atât de străină.
…………………
Da, striveşte-mi sufletul în mână: e bine…
Şi soarbe însetată din el ca dintr’un ciorchine
Licoarea tuturor tăcerilor de seară înturnată
În mătasea anilor tăi de-arătare ciudată.
Luminat de melodia înaltă a unui cuvânt
Să cresc zâmbet de zăpezi târzii
La rădăcina unui gând, prin livezi,
Vezi,
E atât adânc sub fiece întindere de pleoapă
De par’că ar prăvăli
Torent de urlete ‘nfundate,
O mână uriaşă, poate-o groapă!…


Mal du siècle

Dantelată îți prelingi făptura,
Cercuri, văluri și priviri adiacente,
Ritm spumos între jupoane indecente,
Frânge pieptul, rotujindu-ți gura.
Sub balcoane vechi rugina șterge anii,
Mor atâtea primăveri pe sânii tăi,
Sau în ierni topite, lunecând pe sănii zurgălăi,
Suni cadențe moarte peste flăcări stranii!
Luna-ți pune diadema rece-n păr,
Un pian împrăștie dureri mărunte
Mâinile aleargă albe – și se aștern brumate -
Peste clape, peste frunte,
Cine plânge acum, Chopin sau Weber?…
Te-ai întors din drum când l-ai văzut aseară,
Luneci iar din vis în ireal…
Peste orele-ți bolnave, sufletul se scurge gol, banal
Lâncezind dureri adânci în ochii mari de domnișoară.
Frigul toamnei mătură alei pustii,
Parcul solitar începe încet să moară,
Vântul suflă’n lumânări de ceară
Peste goana frunzelor, uscate melodii…
Rece poleind cu-argint copacii; noaptea,
Te răsfrânge clar în unda apei grea,
Boala verde a apelor inundă sufletu-ți de catifea,
Și te-adoarme încet, în umed paradis, albastru, moartea…

(din Itinerarii oxidate, 1999)


Alţi scriitori:
Iorgu Iordan, n. 11 octombrie1888 -d. 20 septembrie 1986
Virgil Ierunca, n. 16 august 1920 - d. 28 septembrie 2006.


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2003 
   2 aprilie. Ieri pe la 5 dimineaţa ne trezeşte telefonul de la Chicago: alde V. au ajuns cu bine.
La prînz trec pe la Rom. literară, nu era nimeni, apoi las o proză în cutia de la Luceafărul, Tupan absentînd. La chioşcul de la Muzeul literaturii mă văd cu Marian Drăghici şi Marin Codreanu, aflu că peste noapte a murit Mariana Marin, 47 ani, probabil comoţie cerebrală, i-a curs sînge din nas. . Şi fiind marţi, trei ceasuri rele, în Piaţa Romană mă abordează Vlad N., în ruseşte, spunînd ceva de Brejnev. La insistenţe, căci părea de neoprit, o dă pe româneşte: mi-am făcut o poză de Brejnev, sunt necinstit, umflat cu ţeava. Practic nu înţelegeai ce vrea să spună. Incoerent, însă agresiv şi foarte veninos. Mi s-a făcut rău de supărare. Apoi mi-am zis că în aceşti 12 ani boala lui mintală a evoluat, se instalează clar demenţa cea mai hîdă. Hotărît să-l evit cu dinadins. Mă gîndeam la fraza lui Cehov: La om totul trebuie să fie frumos: şi hainele şi faţa şi sufletul. La Vlad (?) al nostru totul era invers, la modul cel mai hidos.
Azi duc o proză la Viaţa românească şi mă programez la Eugen Uricaru pentru vineri la prînz. La indicaţia lui Ţone, duc azi la Uniune cartea pentru premiile pe 2002. Încă o dată îmi pare foarte rău că nu am insistat pentru 2003 ca an al apariţiei.. Înscris al 42-lea. Nici o şansă!
Va urma 


Ecouri ale Calendarului scriitorilor români...
Vasile Andru îmi scrie:
Excelent! Prietene înțelept Ion Lazu,
Mulțumesc pentru mesaj. Am mers
pe firul conexiunilor și am intrat pe 
blogul tau, cu destăinuiri și cuprinderi vaste.
Voi fi un vizitator consecvent al
labirintului ce l-ai forjat frumos.
     Îți trimit o povestire basarabeană, scrisa pe la 
2002, și trăită cât un veac... A fost publicată în 
2011, și încă mai așteaptă un cititor basarabean...
                                   Cu mult drag,


                                            Andru 


Fotografii... floarea de ciumafaie, cărțile, scrisul de mână...









duminică, 28 septembrie 2014

Scriitorul zilei: Valeriu Râpeanu la 80 de ani, n. 28 sept. 1931

Consemnare:  Duminică dimineaţa, la sala Euterpe a Universităţii Spiru Haret,  în cadrul unei emisiuni cu înregistrare ce se va transmite pe TVRM, a avut loc întâlnirea cu Valeriu Râpeanu, sărbătorit la împlinirea frumoasei vârste de 80 de ani. Pentru a evoca diferite aspecte din actiivitatea prodigiosului om de cultură VR, spirit enciclopedist, renumit critic şi istoric literar, editor, critic de teatru, realizator TV, critic de arte plastice, au fost convocaţi poetul Ion Brad, el însuşi octogenar, cunoscându-l pe sărbătorit încă din anii 50, când s-a reînodat firul Festivalului internaţional George Enescu;  şi mai tânărul scriitor şi om de Radio Costin Tuchilă, unul dintre merituoşii colaboratori, discipoli şi continuatori ai  maestrului.  Care şi-a început mărturisirea prin a sublinia rolul decisiv al şcolii în formarea viitotului intelectual. S-a născut într-o familie de învăţători, practic a făcut primii paşi în şcoală, considerată ca un loc sacru. A avut învăţători şi profesori eminenţi; de exemplu, încă din clasa I-a primară a avut profesor de muzică pe compozitorul şi muzicologul Danielescu. Le-a insuflat şcolarilor dragostea de muzică, socotită a fi una dintre manifestările esenţializate ale spiritului uman.  Exista un cor al şcolii, cu două repetiţii săptămânale şi un altul, al bisericii; şi a fost o dramă pentru colegii care nu aveau voce şi nu puteau participa la aceste forme de instrucţie.  Apoi, la liceul Petru şi Pavel din Ploieşti a avut profesori străluciţi, mari somităţi ale învăţământului şi ştiinţei, un Nicolae Simache, istoric redutabil şi infatigabil animator cultural, cel care a izbutit, în condiţii improprii, ca intelectual format antebelic, mereu obstrucţionat, supravegheat etc,  totuşi a reuşit să înfiinţeze muzee de istorie nu doar în Ploieşti, ci şi în Câmpina, Văleni, Rm. Sărat, Buzău etc.  Trăind el însuşi în condiţii de sărăcie la limită, dăruindu-şi timpul şi energia pentru binele obştei. Suntem, spune prof. Valeriu Râpeanu, generaţia care la începutul războiului aveam 13-15 ani. Generaţia care a dat jos din perete nu mai puţin de 5 şefi de stat, începând cu Carol II, apoi Antonescu, Regele Mihai, Gheorghiu-Dej, Ceauşescu. O experienţă teribilă, iar în fapt ultimele 6 decenii ale secolului XX, corespunzătoare unei istorii zbuciumate, necruţătoare.
Lucrări de referinţă:  
 George Mihail Zamfirescu, 1958; • Noi şi cei dinaintea noastră, 1966; • Vlahuţă şi epoca sa, 1966; • Călător pe două continente, 1970; • Interferenţe spirituale, 1970; • Pe drumurile tradiţiei, 1973; • Interpretări şi înţelesuri, 1975; • Cultură şi istorie, 1979; • Cultură şi istorie, vol. II - Nicolae Iorga - Gheorghe I. Brătianu, 1981; vol. III - Nicolae Iorga - I.G. Duca, 1989; • Ţărmul unde nu ajungi niciodată, 1983; • Memoria şi feţele timpului, 1983;• Scriitori dintre cele două războaie, 1986; • Nicolae Iorga. La vie de l’histoire et l’histoire d’une vie, 1989; • Nicolae Iorga - Mircea Eliade - Nae Ionescu, 1993; • Nicolae Iorga, 1994; ediţia revăzută şi adăugită, 1999); • Enescu Contribuţii documentare, Reconstituiri, Interpretări, 1998; • Orientări în cultura română modernă, 2001;• Nicolae Iorga - 1940-1947, vol. I, 2001.

Ediţii critice, studii introductive, note, comentarii...


Citeşte mai mult: www.crispedia.ro/Valeriu_Rapeanu

Alţi scriitori:
Vasile Pârvan, n. 1882
Chiril Tricolici, n. 1924




Ion Lazu - O pagină de Jurnal 2003
28 martie. Vineri. De dimineaţă revăd textul Cum am devenit scriitor, cam 6 pagini, scris pentru Ziua Literară. Miercuri, după cenaclu îi dau lui Mariam Drăghici două fragmente din Ruptura, pentru că data trecută îmi ceruse nişte proze; alt fragment i l-am dat Aurei Christi, dimpreună cu un răspuns la ancheta Contemporanului. Imi dă telefonul lui Zalis, precum că ar trebui să-l contactez. O fac aseară, îmi răspunde chiar Z., recunoaşte că nu-şi aduce aminte de întîlnirile noastre la Biblioteca Universitară (au trecut 35 de ani!), dar că a primit cartea, a început să o citească şi are impresia că de mult nu a mai trăit o asemenea mulţumire şi satisfacţie. Va citi mai departe şi dacă lucrurile merg tot aşa (e la pag. 70), va scrie despre carte nu doar cu căldură, ci cu entuziasm; are sentimentul că se află în faţa unei cărţi mari. Cunoaşte chestiunea cu evreii din Basarabia, e indignat de atitudinea extremist-antisemită a lui Goma şi în plus a avut surpriza să constate că unii amici s-au deconspirat abia cu această ocazie… Să reluăm discuţia peste vreo 2 săptămîni. Şi să ne vedem. Foarte bucuros de receptarea lui Zalis, îi spun Lidiei, apoi telefonez lui Ţone. Mă întreabă încă o dată titlul jurnalului meu, vrea să ducă lista de sponsorizări la Minister. Se ocupă de apariţia rapidă a Faclei. M-aş bucura, acolo sunt trei pagini din Vreme închisă.

La cenaclul Euridice pierd vreo trei ore, ajuns iar cu întîrziere; citise Mircea Muthu, despre balcanitate, apoi un poet Ovia Herbert, onorabil şi un Galeriu Cristian, citeşte un text porno-ghei, cu ceva vervă dar după 3-4 fraze iscusite se repetă şi se proliferează la modul foarte plictisitor – ceea ce îi şi spun tînărului, la plecare spre Romană: Pare ţăcănit, un rîs hăulit, grotesc; vrea să plece urgent în Norvegia, la muncă. Personaj straniu, la fiecare şedinţă citindu-şi opiniile de pe un mobil pe care îl excită cu pixul, scos din buzunarul de la spate al pantalonilor, de parcă s-ar căuta la coada de diavol. Inclusiv mersul e cam ţopăit, de drac – blond-roşcat şi cu ochi albaştri-tulburi, mustaţă ţepoasă, ca în caricaturi. Îi spun că sunt lucruri importante de scris, să lase mofturile, lumea nu are timp de aşa ceva. Etc. Zăbovisem mai ales pentru a schimba cîteva cuvinte cu Cassian Maria Spiridon, căruia (culmea!) cu o oră înainte îi expediasem prin poştă Veneticii, cu rugămintea să-l dea vreunui critic pentru o cronică. Alte două plicuri pentru Ion Simuţ şi Gabriel Chifu. 
Va urma


Fotografii... 








sâmbătă, 27 septembrie 2014

Scriitorul zilei, Grigore Hagiu, n. 27 sept. 1933 - d. 1 februarie, 1985
          
Dintr-o familie de ţărani, s-a născut la Tg. Bujor, lângă Galaţi, a făcut şcoala primară în satul natal, liceul la Bucureşti, s-a înscris la Institutul de Cinematografie;  eliminat după un an, devine student la Filologia bucureşreană, secţia germană. Va fi redactor la Drum nou-Galaţi, apoi la Gazeta literară şi la Luceafărul. Debutase ca licean, în 1950, redebutat în 1952 la Tânărul scriitor; debutul în volum, 1962, cu Autoportret în august, versuri plătind tribut poeziei aliniate a acelor vremi. Se va detaşa în Sfera gânditoare, 1967, optând pentru o lirică de introspecţie, a somnului şi "visului din vis", dar şi cu referiri insolite la realitatea imediată.
În prima tinereţe a format un cuplu de zile mari cu poeta Vera Lungu, apoi s-a căsătorit cu poeta ardeleancă Ana Mureşan, cu ascendenţe memorandiste (care, şocată, a părăsit ţara la câteva săptămâni după dispariţia poetului). Considerat ca făcând parte din generaţia şaizecistă, a resurecţiei poetice, colegii săi de drum i-au apreciat nu doar talentul (mi-l aminesc pe Ilie Constantin enumerându-l printre marile speranţe ale poeziei tinere din acel moment), ci şi delicateţea, spiritul lipsit de agresivitate, generozitatea, înţelepciunea, tactul  şi umorul. A frecventat intens boema literară a vremii, în nesfârşite reprize dionisiace, cu Velea, Pucă, Petre Stoica, Fănuş Neagu, Mircea Micu, Virgil Mazilescu; încă de la debut a format un grup elitist împreună cu Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Nicolae Breban şi Matei Călinescu, acesta prefaţîndu-i şi primul volum. Antologii din poezia acestui "boier al literelor romîneşti", cum îl numeşte Petre Stoica, tot aşa cum s-a ocupat de editarea poemelor sale, în ultimii săi ani de viaţă, celălalt poet suprevieţuitor al grupului, Cezar Baltag, cu care la început a împărţit un demisol pe str. pictor Stahi. A iubit artele frumoase (sora lui, pictoriţa Gina Popa i-a ilustrat câteva volume) şi a scris despre spectacole de teatru, despre vernisaje, ateliere de artă, muzee din Bucureşti, deţinător al unei rubrici de specialitate, texte reunite apoi în volumul Bucureştiul artistic, 1984.
Poetul a murit într-o noapte din cumplita iarnă 1985, încercând să se încălzească la aragaz...Gazele s-au oprit, au pornit din nou, după ce poetul adormise, asfixiindu-l , altfel o cruce de bărbat...
O şcoală gimnazială din Tg. Bujor îi poartă numele, un festival de poezie la Galaţi şi în târgul natal îi omagiază poezia.

Opera literară: Autoportret în august, prefaţă de Matei Călinescu,  1962; Continentele ascunse, 1965; De dragoste de ţară, 1967; Sfera gânditoare, 1967; Poezii, 1968; Spaţiile somnului, 1969; Nobleţe de stirpe,1969; Nostalgica triadă, 1970; Cântece de stemă,  1971; Poezii, 1973; Miazănoaptea miresmelor, 1973; Zenit de anotimpuri,  1974;  Sărbătorile anului, 1975; Descântece de gravitaţie, 1977; Sonete, 1978;  Fantastica pădure, 1980; Alte sonete, 1983; Desemne pe sticlă, cu ilustraţii de Gina Hagiu, 1983; Bucureştiul artistic, 1984; Zilele, vârstele, anii. Mărturii despre mine însumi, prefaţă de Cezar Baltag, 1985; Poeme, prefaţă de Fănuş Neagu, 1986; Cristal de primăvară, prefaţă de Gina Hagiu, Galaţi, 1991; Liniştea versului, prefaţă de Cezar Baltag, 1997.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Hagiu
 http://petrestoicaremembernecesar.blogspot.ro/2011/05/grigore-hagiu.html
 http://www.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=1123
 http://www.bvau.ro/manifestari/2010/0200/grigore_hagiu.pdf
 http://www.crispedia.ro/Grigore_Hagiu


Poezia zilei, Grigore Hagiu

Sămânţă de stele

Din nou să punem ordine în gânduri,
să mai gândim odată ce-am gândit
cu un cuvânt mai lin şi-ncetinit,
dând loc priveliştii de printre rânduri.

Din tot ce inima mi-a dovedit
un ram, un spic să scot la vârf de cânturi,
mormane de păduri şi de pământuri
înalte-n urma mea am cheltuit.

Să fie limpede acum foşnirea,
să fi înduplecat încremenirea
cu-o patimă, cu-o linişte, c-un dor ?

Pe sus cocoarele urmându-şi firea
şi-n ceruri largi vâslind nemărginirea
îmi par şi azi sămânţa stelelor !

Portret uitat 

în nemişcare
vag îngîndurată
numai poteca pe care stai
alunecă departe

şi te trezeşti în bătaia de raze
cum te-ai izbi deodată
de marmora afroditei
frumoasa cea fără de braţe

sînt împăcate
subţirimile toate
cuvântul şi gândul

oasele tale încap
în două trestii de lac
pe care le scutură vîntul. 

Alţi scriitori:
Crina Bocşan Decusară, n. 1941
Ion Biberi, m. 1990
Gellu Naum, m. 2001
Iustin Panţa, m. 2001



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2003
 22 martie. De pe 20 noaptea a început războiul anglo-american înpotriva regimului lui Saddam H. din Irak. Noi implicaţi prin oferirea spaţiului aerian şi a aeropertului din Mihail Kogălniceanu ca bază de pre-poziţionare a trupelor americane; idem portul Constanţa. Se iau măsuri de întărirea pazei împotriva actelor de terorism; cîţiva irakieni au fost expulzaţi. Au existat şi la noi demonstraţii de protest împotriva soluţiei de rezolvare prin război a conflictului, ele continuă în toată lumea. Grav este că s-a spart consensul Uniunii Europene, al ONU şi al NATO, prin veto-ul Franţei, Germaniei, Rusiei şi Chinei. (Aflu că americanii au avut o atitudine de embargou faţă de Irak, irakienii au început să trăiască mai rău, de asta a profitat Saddam învinuindu-i pe americani, dar au profitat şi Rusia, China şi Franţa, care au făcut investiţii – iar acum îşi văd interesele ameninţate…). La 2 zile după debutul ostilităţilor e clar că americanii vor cîştiga, dar e la fel de clar că motivul declanşării a fost fals, propagandistic, susţinut ca atare în faţa întregii lumi: Irakul nu deţine arme de distrugere în masă! Deja specialiştii noştri militari o afirmă sută la sută. Deci Bush ştia clar asta şi totuşi a atacat, sfidînd pe toată lumea! Turcii şi ei, deşi nu au acordat spaţiu de deschidere a unui front american la ei, pierzînd recompensa promisă, au deschis ei înşişi front în nordul Irakului-Kurdistan, în interes personal, preîntîmpinînd formarea unui stat curd. Ni s-a promis intrarea sigură în NATO, ni s-a promis regim economic favorizant, inclusiv participarea la reconstrucţia economică de după război a Irakului. În dimineaţa asta îl aud pe un preot binecuvîntînd trupa militarilor români, vorbind de biserică, de chemarea patrie etc., necum de faptul că violenţa e incompatibilă cu spiritul credinţei creştine, măcar în secolul XXI… Ce să mai zici?!

Miercuri la cenaclul  Euridice, lume multă, sosesc cu întîrziere, la masă trei combatanţi: Radu Voinescu, Urmanov şi Bogdan Alexandru Stănescu. Eseuri despre generaţiile de creaţie. Ţone, de pe scaun, îmi arată Luceafărul cu o cronică despre Veneticii, pe o pagină întreagă. Îi cer revista, ies în hol şi citesc; semnată de B.A.Stănescu. Pozitivă și la obiect. Despre “realismul” înşelător. Un roman foarte bun, încadrabil la romanul interbelic, pătrunzînd adînc în problamatica umanului; rînduri excepţionale despre îmbătrînirea părinţilor; spre sfîrşit fragmentarism, ca al unui glas destrămat de plîns. Şi încheie: “Ion Lazu experimentează fără a avea aerul că o face, scrie un roman foarte bun fără a o pretinde şi e modern fără a fi.” Nota bene: Este criticul care l-a făcut de două parale pe N. Breban, practic l-a desfiinţat, dar şi pe alţii, cotat deci ca foarte “rău”. Ducând romanul la redacția Luceafărul, Marius Tupan m-a întrebat dacă am curaj să-i dea cartea acestui tînăr care i-a pus pe mulţi la colț şi eu i-am dat mînă liberă. Îl întreb pe Ţone dacă a citit cronica. În diagonală, zice. Probabil nu i-a prins şpilul, ca să-și arate încântarea. Într-un antract îl abordez pe B.A. Stănescu, un tînăr ca la 25 de ani, cunoscut mie doar din vedere, nu înalt, brunet-pletos-bărbos cu ochii verzi şi zîmbet plăcut, îi spun că tocmai am citit cronica, e pozitivă. Da, i-a plăcut cartea. Îi spun că problematica Veneticilor nu convine, mi-e deci teamă că receptarea cărţii va fi dificilă.  Adevărul este că el însuşi se eschivase să atace aceste probleme ale basarabenilor, evreilor etc, mutînd discuţia pe strategii de creaţie, stil, mijloace etc. Ne mai vedem o dată la plecare  şi îi spun că un singur cuvînt nu mi-a plăcut: Marius Ianuş, probabil i-a venit sub condei din cauza cuvîntului “fracturat”; da, confirmă criticul; însă, adaug, M. Ianuş nu va putea niciodată să scrie o astfel de carte. Pare să fie de acord. Îl auzisem pe Ţone că vrea să-l ia colaborator la Facla literară. Bine ar face, dar plătindu-l, desigur.
Mai vorbisem şi cu Ştefan Agopian, îmi promite publicarea eseului meu despre Mioriţa. La sfîrşit îi dau lui Marian Drăghici textul promis, inclusiv celălalt, Scrisoare către Vitalie Ciobanu, promite; îmi cere proză, îi voi aduce. Aura Christi îmi spusese că a dat cartea criticilor de la Contemporanul, se vor scrie mai multe cronici. Să fie! Îmi cere o carte cu autograf pentru Henri Zalis, i-o dau pe loc. Alt exemplar i-l dau lui N. Georgescu, cu soţia, eu impresionat de verva lui cărturărească. Ne revedem la ieşire şi facem împreună drumul pînă la Romană, discutînd în plin. Mă întîlnisem cu Florentin Popescu, îmi promite să scrie despre roman. Alte promisiuni: Valentin F. Mihăescu şi Grişa Gherghei, poate şi Radu Voinescu. Iar Marian Popa nu dă nici un semn, din Germania, în schimb aflu că scoate o nouă ediţie a Istoriei de azi pe mîine.
Ieri m-am uitat prin prozele mele din Tinereţea pe sfîrşite, cu impresia că Mircea Ciobanu le-a dat de-o parte nu că ar fi fost mai slabe, ci din motive de cenzură, să nu avem probleme şi în ideea să nu iasă volumul prea gros; poate ar trebui să mă lupt să le public. Am ales vreo trei proze scurte, am să le dau la reviste, deşi sunt scrise exact acum 30 de ani. Şi să scot la bătaie vreun fragment din Ruptura.
Va urma 


O nouă carte de Ion Lazu: Calendarul scriitorilor români, 3 volume, ed. TipoMoldova, 2014





Răsunete ale Calendarului printre confrați:

Toate pânzele sus, conu Lazu! Noi vom naviga alături de scriitura dumitale, mereu. Trei ani de la început, alți doi de postare cu dedicație, numai și numai scriitorilor într-un „calendar” mai ceva ca un dicționar al scriitorimii române. Felicitări și PANA (vela mare), cât mai sus!
Tudor Cicu


Stimate Domnule Ion Lazu,

Încă o dată vă felicit pentru izbânda acestui extraordinar proiect al D-voastră! Realizat fiind prin truda de zi şi de noapte a unui scriitor, îl consider a fi un act de mare nobleţe şi cu atât mai valoros, cu cât probează faptul că (deşi... rara avis!...) există solidaritate şi generozitate şi între "breslaşi"... Dar, mai presus de toate, probează dragostea D-voastră pentru literatura română! 
Am fost emoţionată să-mi văd numele prezent în prefaţă şi în dicţionar! Vă mulţumesc că empatia a "funcţionat" şi în ceea ce mă priveşte şi vă mărturisesc că mă simt onorată de preţuirea pe care întotdeauna mi-aţi arătat-o.

Sânziana Batişte

Fotografii...