31 ianuarie: Nicolae Velea, n. 13 aprilie 1936 - d. 31 ianuarie 1987

           

 

Născut la Cepari-Tigveni, judeţul Argeş dintr-o familie de învăţători, a urmat liceul la Curtea de Argeş, apoi înscris de părinţi la Silvicultură în Braşov, a făcut diligenţe pentru transfer la Filologia bucureşteană, absolvind-o în 1958. Devine redactor la Gazeta literară, apoi la Studioul cinematografic, în fine la Luceafărul, până la sfârşitu-i dramatic (îngheţat în nămeţii din Parcul Herăstrău, noaptea, la întoarcerea spre casă).

Debutează în 1958 şi are o intensă activitate creativă, ce face o excelentă impresie, căci suntem spre sfârşitul perioadei proletcultiste (realismul socialist schematizant şi propagandistic) şi tânărul argeşean vine cu o viziune diferită, pe urmele lui Preda din Întâlnirea din pământuri şi din Moromeţii, I. Oameni mărunţi, dintre tinerii plecaţi de la ţară care au încă mentalitatea satului tradiţional şi reacţionează foarte personal pentru a găsi o soluţie de adaptare şi racord la noua realitate socialistă, uniformizatoare. Proză scurtă, sau povestire, niciodată un roman propriu-zis, stil de mare rafinament, pitoresc, ironie, comedie a limbajului, ton hâtru, plin de tâlc, prestaţia din prima fază a lui Velea a marcat o înnoire în literatura timpului. Era o nouă abordare, adaptarea stârnea în personajul scriitorului reacţii bizare, un limbaj viu colorat, specific, ingenios pus în pagină, acroşant la lectură, însă nu era decât o pliere mai nostimă la noile comandamente, nicidecum o opoziţie la sistemul care se impunea la toate nivelele vieţii sociale, cu mijloacele totalitarismului. Unanim apreciat, se aştepta de la Velea să devină un scriitor consistent, de largă suprafaţă; nu s-a întâmplat. Autorul a debutat editorial cu volumul  Poarta, 1960, în colecţia Luceafărul; a urmat  8 povestiri, 1964; Paznic la armonii, 1965; Zbor jos, 1968; Cutia cu greieri, 1970; În război un pogon cu flori, 1972; Vorbă-n colţuri şi rotundă, 1973, iar în 1981 Întâlnire târzie, antologie din prozele publicate mai înainte. Premiat, prezent în antologii de gen, tradus în câteva literaturi vecine şi prietene.

 

Chintesenţă a propriilor personaje "sucite", NV era bonom, colocvial, cu vorbă plină de spirit; dar s-a pierdut în boemă, risipindu-şi marele talent.

 

Citeşte mai mult:

 http://www.crispedia.ro/Nicolae_Velea

 http://www.autorii.com/scriitori/nicolae-velea/

 

 

Am pus o placă memorială pentru N. Velea, în str. W.A. Mozart, nr. 2., scara 2, S.II, cartier Floreasca. Imaginea casei cu placă memorială apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.

 

 

 

Poezia zilei, Mircea Micu, n. 31 ianuarie 1931        
   

 

De iarnă

 

Un colind de iarnă , depărtat și vechi

Imi răsună astăzi iarăși in urechi.

Un colind de taină astăzi am să cânt, 

A căzut zăpada, nu mai am cuvânt.

Mișună sub strașini mâțele la uși

Scuturându-și moale labele de pluș.

Și încearcă vântul muzici prin grădini

Legănând toți macii de cristale plini.

Am să-ți cânt colindul din pruncii rămas

Și nu mai am vorbe și nu mai am glas

Și aud cum brazii râd sunând din crengi

Când le cad pe creștet stelele întregi.

Scade iute luna, stelele se duc

Stau cântând în noapte singur ca un cuc.

Un colind de iarnă depărtat și drag

Mamă de zăpadă am să-ți cânt în prag.

Un colind de taină, tremurat și sfânt

Mamă de zăpadă mamă de pământ... 

 

           

Alţi scriitori:

Dominic Stanca, n. 1926

Constantin Mateescu, n. 1929

Marta Cosmin, n. 1930

Valeriu Bucuroiu, m. 1980 

 

 30 ianuarie: I. L. Caragiale, n. 30 ianuarie 1852 - d. 9 iunie 1912.

 

http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=5916614679647805821

 

Consemnare (din 2012): La Sala Euterpe, Centenarul I.L. Caragiale.

 

 

Duminică dimineaţa, în cadrul emisiunii televizate Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi a fost deschis anul aniversar I.L. Caragiale.

Se împlinesc în acest an un secol de la moartea genialului dramaturg şi 160 de ani de la naşterea sa. Marele dramaturg a trăit doar 60 de ani, ultimii 8 în exil la Berlin. Se speră că manifestările omagiale centenare vor fi pe măsura celui mai mare dramaturg din literatura noastră. Invitaţii dnei Ilinca Dumitrescu au fost prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, muzicolog şi istoricul şi criticul literar, prof. univ. Valeriu Râpeanu. Tema anunţată: Caragiale şi muzica, nu putea decât să ne intereseze la maximum, căci nu ştiam decât lucruri nesemnificative despre legăturile dramaturgului cu muzica. Au fost, aceste legături nu doar statornice de-a lungul unei vieţi, ci marcate de mari emoţii şi de indicibile bucurii. Îmi dau seama că nici despre clasicii literaturii noastre nu cunoaştem decât unele aspecte, dar în lipsa ansamblului este imposibil să-ţi faci o idee corectă despre personalitatea unui mare scriitor. Cei trei protagonişti ai discuţiei, documentaţi la sânge, vin cu numeroase citate semnificative din scrierile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe Caragiale. Un sensibil portret este făcut de Cella Delavrancea, care a crescut sub semnul marii prietenii dintre Barbu Delavrancea şi Caragiale. Tânăra pianistă a locuit o vreme la familia Caragiale, în Germania şi dramaturgul a ascultat-o în nenumărate ocazii. 

Alt portret privindu-l pe scriitorul-meloman este semnat Nicolae Iorga. O evocare scrisă în 1912, la dispariţia marelui dramaturg. Cei doi mari oameni au fost în relaţii privilegiate, de preţuire, întrerupte de mici disensiuni de moment. Pe când Iorga nu avea decât 19 ani a primit o carte cu dedicaţie de la Caragiale, încrezător în talentul de excepţie al tânărului literat şi istoric. Or, această evocare a lui Caragiale de către Iorga (din volumul într-o nouă ediţie Oameni cari au fost) îngrijit de Valeriu Râpeanu, este fără îndoială una dintre cele mai frumoase pagini de literatură scrise în limba română. Câtă pătrundere în adâncurile firii unui om despre care noi credeam a fi fost o fire pozitivă, un scriitor de comedii talentat, cu vervă, ironie, spirit de observaţie şi replică nimicitoare. Dar până una alta, în mentalul românului Caragiale ar fi fost o fire complementară lui Eminescu. Era în schimb omul Caragiale un romantic, era un sentimental, o fire ultrasensibilă, trecând de la entuziasm la suferinţă atroce, un om care izbucnea în lacrimi la ascultarea unui pasaj din Mozart, din Beethoven... 

Alte referinţe cu privire la Caragiale împătimit de muzică aflăm din scrierile unui Paul Zarifopol. În perioada berlineză a lui Caragiale, deci după 1904, cei doi se întâlneau în mod special ca să meargă împreună la concertele de la Berlin, dar şi la Leipzig, pe atunci un foarte important centru muzical al întregii Europe. Corespondenţa dintre cei doi este înţesată cu amănunte legate de concertele pe care le audiaseră sau la care urmau să asiste. Nu ştiam decât foarte vag că I. L. Caragiale a ţinut cronică muzicală în numeroase reviste, că era preocupat de starea Operei române, pentru a cărei înfiinţare se zbătea pe acea vreme George Stephănescu. Dramaturgul avea în casă un pian şi se exersa în momentele de destindere. Mereu subliniind cu regret, ca pe un complex al său, că nu a făcut destulă şcoală, I.L. Caragiale deţinea cunoştinţe cu privire la instrumentele muzicale, era în situaţia să poată face deosebirea dintre sunetul unei viori a lui Paganini, de exemplu, şi vioara la care solistul X interpretase o sonată, la Berlin. Scria un astfel de text: O vioară pe care Paganini ar fi aruncat-o în sobă, şi la care totuşi X a reuşit să cânte mai mult decât onorabil. E genul de minune asemănător unui frizer care nu te rade cu briciul ci cu o custură, fără ca totuşi să te taie... (citat din memorie, ca să ne facem o idee despre nivelul abordărilor lui Caragiale în ceea ce priveşte arta interpretativă a marilor muzicieni ai acelor vremuri). Cu sublinierea faptului că dramaturgul îi ascultase aproape pe toţi înterpreţii şi soliştii vremii sale - şi nu doar atât, ci cunoştea muzica tuturor marilor compozitori ai sfârşitului de veac XIX şi ai începutului de veac XX.

Este discutată nu doar contribuţia lui Caragiale la viaţa muzicală a timpului, ci şi modul cum opera sa a insipirat pe compozitori: Paul Constantinescu a scris  Noaptea furtunoasă, o capodoperă. Care din păcate n-a mai fost pusă în scenă de decenii. Sabin Drăgoi a scris o operă Năpasta, nici aceasta jucată de multă vreme. Când aceste compoziţii ar trebui să se afle în repertoriul permanent al Operelor din ţară. Iar Teatrul Naţional din Bucureşti, după multele renovări, ar trebui să-şi înscrie pe fronton adevăratul nume: Teatrul Naţional I. L. Caragiale

Cunoscut ca autor al unor piese de excepţie: Noaptea furtunoasă, Scrisoarea pierdută, D-ale carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, a unor sclipitoare Momente şi schiţe, se cunosc mai puţin şi se discută doar în treacăt despre nuvelele lui Caragiale. Kir Ianulea, Păcat, La Hanul lui Mânjoală, O făclie de Paşti. Sau despre drama Năpasta. Or, există două etaje ale operei lui Caragiale: scrierile care au în obiectiv lumea oraşului şi a mahalalei – acestea fac obiectul comediilor și schiţelor sale - şi un alt etaj, al scrierilor cu subiecte din lumea satului, toate acestea sunt de natură dramatică-tragică. Dramaturgul considera că la sat viaţa se desfăşoară sub alte coordonate morale, acolo sunt de găsit trăirile fundamentale ale omului din totdeauna, neinfluenţat de istoria momentului. "Pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă!", replica Anei din drama Năpasta sintetizează viziunea lui Caragiale cu privire la lumea satului românesc. Administraţia statului nu are a se amesteca în treburile obştei, care se conduce după legi imuabile şi îşi face singură dreptate, restabilind cursul firesc al vieţii. În acelaşi sens se desfăşoară lucrurile şi în nuvela Păcat, inspirată dintr-un caz real.

Ascultăm aria lui Spiridon, aria Ziţei, ambele din  Noaptea furtunoasă  şi aria lui Ion din  Năpasta  de Sabin Drăgoi.

Un foarte substanţial debut al anului centanar Caragiale. Pe care ni-l dorim plin de realizări la cel mai înalt nivel, cum o şi merită genialul dramaturg.

 

Alţi scriitori:

Gr. Pleşoianu, n. 1808, m. 1857

Dinu Săraru, n. 1932

Claudia Voiculescu, n. 1950

Ion Laca, m. 1972

Radu Petrescu, m. 1982

Gh. Crăciun, m. 2007 

 

 

 29 ianuarie: Gheorghe Brăescu, n. 29 ian. 1871 - d. 15 martie 1949

     

S-a născut la Iaşi, ca fiu al unui arendaş. Şcolarizare problematică, adolescenţă aventuroasă, ajungând să facă doi ani în legiunea franceză africană. Revine şi urmează o şcoală de ofiţeri, dar alege să fie profesor la o şcoală de subofiţeri şi inspector cultural al armatei. În Primul război mondial, ca maior în timpul campaniei din Transilvania este rănit, îşi pierde braţul drept, dar drama personală nu se încheie aici, căci ajunge prizonier la nemţi, într-un lagăr din vestul Germaniei. În 1918, cu grad de general, este trecut în rezervă, la 47 de ani. Începe să frecventeze cenaclul Sburătorul, foarte bine primit de Lovinescu. Se lansează pe piaţa literară, colaborând la numeroase reviste ale vremii.

Dar de unde îi venise lui Brăescu ideea lansării în literatură? O împrejurare în sine plină de tâlc: În lagărul german, ca să-şi amuze camarazii de suferinţă, începe să spună istorioare cazone, descoperindu-şi înzestrarea nativă. Schiţe umoristice, 1922;  Schiţe vesele, 1924;  Un scos din pepeni, 1926;  Alte schiţe vesele, 1928;  La clubul decavaţilor, 1929. Publică şi câteva romane, inspirate din cele trei medii pe care le cunoştea îndeaproape: cel cazon, cel sătesc şi cel al mahalalei bucureştene: Moş Belea, 1927; Conaşii, 1935; Margot, 1942, însă rezultatele îi dezamăgesc pe cititorii vremii, încântaţi de schiţele sale scrise impecabil stilistic, concetrat, cu vervă, cu umor irezistibil. Scrie şi teatru, însă numai Ministrul este pusă în scenă. Memorialistica sa din Amintiri se citeşte cu oarecare interes pentru atmosfera dezinhibată a anilor de copilărie ai autorului.

*

I-am pus o placă memorială în str. Mecet nr. 24, colț cu Popa Nan, sectorul III. Imaginea casei cu placă memorială apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.

 

 

 

Poezia zilei, Mihai Moșandrei, n. 1896

    

       

 

Ora virgiliană

 

De poţi, mai cântă, liniştit şi clar,

Tihna veche şi potolită a casei,

Petunia ca sângele de iepure amar

Danţând sub cerul vânăt al terasei,

 

Postavele pădurii, şi noaptea din tălăngi,

Şi panoplia veche, şi geanta-nsângerată,

Cu pene de ieruncă, sub scuturări de crăngi,

Pendula ce susură şi pâinea miresmată.

 

În aerul de vârfuri, prin auritul rai,

Când inima scânteie, cu bradul către cer,

Ascultă-ţi viaţa dusă, când vântul cimpoier

Sfâşie lin făgetul şi-al frunzelor alai.

 

 

Alţi scriitori:

Paul Constant, n. 1895

Mircea Popa, n. 1939

Matei Vișniec, n. 1956 

Ion Lazu - Imagini din Cișmigiu, alaltăieri...