La sala radio, Concert de colinde şi cântece de Crăciun; poezii, fotografii

Ion Lazu: Concert de colinde şi cântece de Crăciun.
Corul de cameră Preludiu. Dirijor Voicu Enăchescu.

Aseară, pe întuneric şi zloată, pornim cu tot curajul să ascultăm vestitul cor Preludiu, de la Tinerimea Română, cu care acum câţiva ani Lidia a dat un recital.

Ninsoarea ca ninsoarea, fiind vorba abia de o lapoviţă; de întuneric n-ai ce zice, căci suntem, vrei-nu vrei, în cea mai scurtă zi a anului. Mâine ziua va fi deja mai lungă, iar de la Crăciun începând, speranţele noastre cresc nemăsurat. Ieşim în grabă de la metrou Izvor, trecem în stil aventurist stopurile, fiind noi în uşoară întârziere, şi când colo: luminile stinse - şi nimic la Tinerimea!
Doar un homless, întins pe prag, lung cât o zi de post!, într-un sac de dormit, într-o rână, mâncând de pe un ziar....

Hai iute la Sala Radio,! zic, dumirit/ inspirat. Eram deja la limită cu timpul. Dar în faţa noastră o siluetă tânără, accelerând la maxim, pe Schitu Măgureanu în sus, apoi pe Pictor Stahi, traversând Ştirbey Vodă... şi tot aşa - desigur îndemând tot spre Concert! Parcă mai lung ca niciodată, acest drum!, excalm...Dar ajunsesem; intrăm, ne plasăm pe primele scaune (o spun pe şoptite: concertul deja începuse. Dar oameni au mai venit, câţiva, în urmăptoarele 5-10 minute. Din acelaşi motiv, de homless? Vorba Lidiei: Cei de la RRC au menţionat Tinerimea...). Se va dovedi că nu pierdusem decât primul colind: Astă seară-i seară mare... Noi umblăm şi colindăm / Vestea bună să v-o dăm...

Şi a urmat concertul, preţ de 20 de piese, interpretate magistral, în acest caz cu mult-mult suflet de coriştii Preludiului, parcă mai în formă ca oricând. Colinde bine cunoscute, altele sunând neaşteptat, ca o promisiune. Din vechime, invocând momente de răscruce în viaţa comunităţii rurale. Cu subiect creştinesc, dar unele putând să vină din străvechime, din vremi pre-creştine. Cântate/recitate din moşi-strămoşi, transmise ritualic, secole şi secole (limba şi obiceiurile), culese în cazul românilor abia mai încoace, când cultura noastră şi-a venit în fire, înţelegându-se imperativul ca aceste comori să fie fără zăbavă puse pe hârtie şi pe partitură: ca să nu se risipească, şi să nu se altereze, mai ales. Prelucrate, cum se întâmplă, sau piese de mari compozitori, inspirate din melosul popular: Gh. Cucu, Gh. Budiş, P. Constantinescu, V. Popovici, A.Pann, V. Spătărelu - şase colinde ori cântece româneşti, plasate în debutul recitalului, iar alte patru piese pe motive de colind în partea de încheiere a programului: Chirescu, Buciu, Ursu, Pascanu. Şi, în grijulie cumpănire cu aceste colinde, alte 10 cântece, care se îndepărtează destul de colindul propriu-zis. Piese de cameră, amintind atmosfera saloanelor germane medievale, după cum mi s-a părut. La urmă, consultând programul de sală, preluat de la Lidia, am confirmarea supoziţiilor mele impresioniste, de nespecialist: Menskes, Weber, Steinheuser, Simeone, Gruber, Haendel, Ramirez, Leontovich, Berlin...

Dar ce-ar însemna până la urmă un colind, în afară de mesajul său de fond, al celui ce-şi ia răspunderea de a duce oamenilor, în toiul nopţii, vestea naşterii Domnului? Dar ce ar însemna un cântec popular, în adevărata lui semnificaţie? Ce vrei cu cântecul dumitale, omule ce-mi vii la fereastră, într-o noapte a marilor aşteptări însufleţite? Cântecul, de stai să-l asculţi, numai tu singur cu el, se dovedeşte a fi o chintesenţă a ta, ca om trăitor/pieritor; el este totodată imboldul tău de a te arăta semenilor cu partea cea mai frumoasă, cu ceea ce este înalt şi pe cât se poate luminos în fiinţa ta mundană. Totul împins spre visătorie, spre aspiraţie aleasă, cu inima desfăcută către cerul cu îngeri şi bune făgăduinţi imateriale. Şi nu vei uita că Naşterea lui Cristos s-a altoit pe o îndelungă presimţire şi aşteptare a mai-binelui ce încă nu-şi aflase întrupare în conştiinţa nevindecată a oamenilor...

Multe ai auzit, la multe te-ai dus cu gândul; ai citit, ai încercat să pui laolaltă neîmpliniri, aspiraţii, temeri, dimpreună cu jindul spre ceva care să dăinuiască şi după petrecerea ta prin lume. A ta, cel cu capul doldora de dizertaţii, cu sufletul animat de speranţe încurajatoare. Or, aici şi acum, în Studioul Mihail Jora de la radio, musai să te eliberezi de toate acestea, să-ţi laşi sufletul în legea lui, să-ţi simţi cugetul neînceput: să primeşti la tine chemarea, să urmezi notelor urcând din străfunduri către cerurile deschise. Unde te afli? Ce faci?

Dar în primul rând: ce face dirijorul, omul de care s-a convenit că depinde totul? Maestrul Voicu Enăchescu, un dirijor cu personalitate, atipic deci, cu felul său de a aborda coplet diferit fiecare piesă în parte. Pe imensa scenă, vezi ce nu-ţi vine să crezi: un grup răsfirat-strâns, alcătuit din 14 fete şi 12 băieţi, o mînă de tineri  izolaţi/delimitaţi de rotocolul reflectoarelor, însă totuşi cântînd, iar în faţa lor se aţine dirijorul, care-i struneşte, le dă semn, ori îi lasă la liberă alegere, parcă. Un cântec s-a terminat, s-a închis, urmat de aplauze intense. Nu va fi fost ultimul din astă seară-i seară mare? Ce mai urmează? Un drum totdeauna ezitant: spre avanscenă, scrutând publicul ascuns în obscuritatea sălii, ca prin geamul vecinului-creştin: Deschide uşa, creştine!; ne-am pomenit cântând - dar pentru cine oare?! o întoarcere spre sopranele din primul rând-stânga, ba nu, un drum spre culise, în ultima clipă deviat către pianul din arlechinul stâng. Două trei note, niciodată mai mult de patru - niciodată un crâmpei de cântec - ca să ştim despre ce va fi vorba - note ce se vor dovedi un cod secret, o înţelegere peste capetele ascultătorilor. Cu acelaşi pas ezitant, potrivindu-şi manşetele din mers, cu gest reflex, pe cât de bine studiat, dirijorul ajunge în faţa pupitrului, în postură interogativă: pare nedumerit de ceeace vede, coriştii nu sunt bine aşezaţi în dispozitiv, îi redistribuie cu palma, de jos; ridică braţele, tot needificat, în espectativă, parcă înscriind în aer indecizia sa de durată. Semne şi semne, cu palme albe, rotocoale prin faţa ochilor, ce par fără urmare. Însă, n-ai crede: melodia se ivise de pe undeva, nu se ştie cum - şi deja se înălţa, cu toată uimirea, cu limpezime şi în deplină vibraţie -cu întreaga ei dorinţă de confirmare şi de afirmare... a unui legământ muzical, nedesminţit. Stelle nacht... Şi stingerea cântecului, reascunderea lui în întuneric, asemenea unei fiinţe căreia îi trebuie odihna binemeritată.

Da, şi fusese la un moment dat o tamburină, în mîinile tenorului din ultimul rând, sau o baterie la arlechin, pentru a sugera ritmul unui Param-pam-pam spaniol; dacă nu sunetele de cristal ale unui trianglu, amestecat cu şenmi-şenmi, morişca unui descântec medieval germanic, şi bătaia din degete, a bărbaţilor, la un spirituals gen bleckman.

Dar se revine pe plaiuri maramureşene, unde este cuibul colindelor noastre dacice. Nişte vremi începătoare, de primăvară sufletească: linu-i lin şi iară lin, bate vântul frunza lin, Floare albă de mălin. Mălinul fiind tot un liliac, însă alb, după cum reiese din context...

"Florile dalbe", fie în primăvară, fie acelea florile albe ale ninsorii îngereşti

Din sală, la sfârşitul melodiei, izbucneşte un Bravo, care ne umple inimile. privim într-acolo: Un nou Bravo, cu braţele înălţate pe sus. Cum şi spuneam, mai înainte. Un strigăt mi-a părut, de fericire nemaistăpânită, care îşi căuta eliberarea, din întunericul sălii. M-a emoţionat mai mult decât un cântec propriu-zis.

Steaua sus răsare! Iar după un răgaz: Bună dimineaţa la Moş Ajun!

Nişte voci feminine atât de calde-frumoase-coparticipative, care iau melodia în braţe precum ai lua un prunc (Copilaşul cât dormea/ Mama lui îl mângâia...) şi îl leagănă şi îl duc de la un capăt la altul al cântării. Şi cântarea nu-i mai multă...

S-a încheiat concertul? aşa cum ne asigură programul; aşa cum ne încredinţează maestrul Voicu Enăchescu, dintr-odată destins, apropiat, omeneşte comunicativ. Ne propune să cântăm împreună cu Corul un Moş Crăciun. Ei prima strofă, apoi numai noi, sala, şi din nou Corul, în încheiere. Dar de ce oare, în această sală unde s-au adumat numai cei pe care inima nu i-a lăsat să stea acasă, de ce oare ne-am pomenit toţi cu genele înrourate de sfântă bucurie?

Noi suntem stelele...

ion lazu: Poemul

Omul trăind în izolare

Vorbeşte singur

Chiar dacă nu-i senil.

El nu-şi face curaj, cum s-a crezut,

Nici nu-şi pune judecata

La încercare, nici

Nu se iluzionează că transmite

Perechii sale de la distanţă;

Priveşte-l prin peretele de aer

Care-l blochează asemeni unui
Paralelipiped de gheaţă

Şi te vei convinge

Că omul singur

Vorbeşte fără să-şi dea seama.

El lasă să-i scape, strofă cu strofă,

Textul unui poem

Despre zarea prea largă.

1981
din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)

Ion Lazu: Biserica de la Casa Domnească din Brebu-Câmpina: