vineri, 31 ianuarie 2014

Scriitorul zilei Nicolae Velea, n. 13 aprilie 1936 - d. 31 ianuarie 1987
Născut la Cepari-Tigveni, judeţul Argeş dintr-o familie de învăţători, a urmat liceul la Curtea de Argeş, apoi înscris de părinţi la Silvicultură în Braşov, a făcut diligenţe pentru transfer la Filologia bucureşteană, absolvind în 1958. Devine redactor la Gazeta literară, apoi la Studioul cinematografic, în fine la Luceafărul, până la sfârşitu-i dramatic (îngheţat în nămeţii din Parcul Herăstrău, noaptea, la întoarcerea spre casă).
Debutează în 1958 şi are o intensă activitate creativă, ce face o excelentă impresie, căci suntem spre sfârşitul perioadei proletcultiste (realismul socialist schematizant şi propagandistic) şi tânărul argeşean vine cu o viziune diferită, pe urmele lui Preda din Întâlnirea din pământuri şi din Moromeţii, I. Oameni mărunţi, dintre tinerii plecaţi de la ţară care au încă mentalitatea satului tradiţional şi reacţionează foarte personal pentru a găsi o soluţie de adaptare şi racord la noua realitate socialistă, uniformizatoare. Proză scurtă, sau povestire, niciodată un roman propriu-zic, stil de mare rafinament, pitoresc, ironie, comedie a limbajului, ton hâtru, plin de tâlc, prestaţia din prima fază a lui Velea a marcat o înnoire în literatura timpului. Era o nouă abordare, adaptarea stârnea în personajul scriitorului reacţii bizare, un limbaj viu colorat, specific, ingenios pus în pagină, acroşant la lectură, însă nu era decât o adaptare mai nostimă la noile comandamente, nicidecum o opoziţie la sistemul care se impunea la toate nivelele vieţii sociale, cu mijloacele totalitarismului. Unanim apreciat, se aştepta să devină un scriitor consistent,de largă suprafaţă; nu s-a întâmplat. Autorul a debutat editorial cu volumul Poarta, 1960, în colecţia Luceafărul; a urmat 8 povestiri, 1964; Paznic la armonii, 1965; Zbor jos, 1968; Cutia cu greieri, 1970; În război un pogon cu flori, 1972; Vorbă-n colţuri şi rotundă, 1973, iar în 1981 Întâlnire târzie, antologie din prozele publicate mai înainte. Premiat, prezent în antologii de gen, tradus în câteva literaturi vecine şi prietene.

Chintesenţă a propriilor personaje "sucite", era bonom, colocvial, cu vorbă plină de spirit; dar s-a pierdut în boemă, risipindu-şi marele talent.

Citeşte mai mult:
 http://www.crispedia.ro/Nicolae_Velea
 http://www.autorii.com/scriitori/nicolae-velea/



***
Din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

 28 martie 07. Starea plăcilor. Ieri d.m. am refăcut lista, am scos în faţă tabelul celor cca 50 scriitori care deja au placă memorială, inclusiv adresele şi textele, luate din cartea lui C. Lupeş. Ca să ştim de unde plecăm, nu? Azi merg la Asociaţie, iau alte adrese, dar tot nu-i am pe Velea, Ivasiuc, Baconski, nici măcar pe Zaharia Stancu, faimosul preşedinte, ceea ce pare incredibil. Secretara nu are alte catastife, mi le dă pe cele două, să-mi copiez ce doresc; spune că trecerea pe calculator a acestor date o depăşeşte, abia au găsit un voluntar care să expediaze sutele de plicuri la membrii care nu şi-au achitat cotizaţia, unii chiar de la Revoluţie încoace. Totuşi, sunt doar două caiete studenţeşti, îmi zic, care ar putea fi bătute la o dactilografă din oraş pe câteva mii de lei. Dar unde este iniţiativa? Unde e mistica lucrului bine făcut?
(...)
4 aprilie 2007: Ies la bulevardul Barbu Văcărescu, o iau la picior spre strada Ceaicovski, preţ de 2-3 staţii de tramvai; ajung şi îmi dau seama că pe Mozart sunt în dreptul numărului 16, deci aş fi putut să scurtez drumul... Drum înapoi, cam cât mersesem, căci fiecare bloc de 4 etaje se lungeşte pe câte 3 scări, ajung la cel de la nr. 2 şi încep cu scara 3, sun la diferite interfoane şi nu răspunde nimeni. Vine din spatele meu un domn şi spune că vrea să sune la 06, îi atrag atenţia că ap. 6 este la scara 1, scoate o însemnărică, o consultă, zice: Da, la scara 1 şi pleacă; eu însumi mă mut la scara 2, de acolo tocmai iese o doamnă slăbănoagă, la vreo 60 de ani, confirmă că dna Velea stă la etajul I, mi-ar deschide dar... şi-a uitat cheile, totuşi se întoarce cu mine, între timp a coborât o doamnă scundă şi grăsuţă, cu părul vopsit negru pieptănat în două părţi, e chiar doamna Velea!, care ieşise să-şi caute pe la farmacii medicamentele compensate şi să alerge după alte angarale. Îi spun de plăcile memoriale, se bucură, mă invită sus, în timp ce domnul care urma să o ducă cu maşina va mai lucra la motor.
Urcăm la I, în casă văd pe pereţii sufrageriei 5-6 desene de C. Baciu, uşor de recunoscut după stilul abordării. În rest vitrine şi biblioteci cu multe cărţi. Îi cer câteva poze cu împrumut, pentru că voi scoate o carte de amintiri cu scriitori Scene din viaţa literară. Scoate nişte albume, dar n-ar vrea să-mi dea poze din ultima perioadă, când era bolnav. Îi spun că ne-am cunoscut. Da, Velea era prieten cu toţi, pe toţi îi aducea acasă, seara târziu era nevoită să-l aştepte îmbrăcată, îl ruga să-i ducă la bucătărie, căci dincolo dormea băiatul. Deci 2 camere şi în rest bucătărie şi baie. Când mă aflu într-un apartament de bloc încerc să-i descifrez schema: locuind eu însumi la bloc în ultimele decenii, şi schemele nu sunt decât câteva, prin forţa lucrurilor. Un apartament mic, să nu zic meschin, în străinătate astea sunt considerate locuinţe de serviciu. Îmi relatează: Ei beau, jucau şah, cel mai bun prieten fiind Grigore Hagiu. O lungeau peste noapte, ea se ducea la culcare. La începutul căsniciei lor au stat în Roma 13, unde Jalea construise pe terasa vilei o cămăruţă de rezervă, acolo aveau doar câţiva metri patraţi, loc de o masă, un pat şi un scaun, cărţile le sprijineau de peretele exterior, să le ţină de cald. Apoi ea a primit de la serviciul ei acest apartament. O întreb despre convieţuirea lui Nicolae cu Grigore Hagiu şi Cezar Baltag, în demisolul de pe pictor Stahi nr.16. Nu intră în detalii, poate acea perioadă îi scapă. Are mari greutăţi cu cei din Comuna Cepari („Pe şoseaua din Cepari/ Trece-o mândră cu-n jăndar/Jandarmul mergea călare/Fata mare pe picioare...” fiind un cântec la modă pe vremea copilăriei mele în comuna de lângă Slatina. Şi mă întreb: ce şanse de a fi abstinent are cineva născut-crescut într-o comună al cărei nume aminteşte de poloboc?), n-au vrut să-i dea şcolii numele Nicolae Velea, precum că el a învăţat în satul vecin, unde părinţii lui erau învăţători. Pot, numai să vrea, zic, dându-mă cunoscător al legilor. Primarul a promis, la un moment dat, zice, dar nu mai e la putere. Celor de acolo le duce cărţi, dispar. Fratele lui Nicu nu se interesează, deşi cumnata e profesoară de mate, ce-i drept, stă rău cu nervii, face urât, e chiar resentimentară, la rigoare. Nici un interes. Cărţile lui Velea nu le-a putut reedita. A fost acum în ianuarie la MLR în vederea unei expoziţii cu fotografii de-ale lui N.V., din fondul lui Ion Cucu, dar Al. Condeescu fiind în râcă cu Eugen Simion n-a vrut să-l cheme la  vernisaj, or E.S. îl iubea mult pe Velea. Nici fiul Andrei nu o ajută în vreun fel, deşi este redactor la Evenimentul Zilei, un ziar cam oficios, pe care ea nici nu-l deschide. Adevărat, fiul a cam avut de tras cu Velea, pe când era mic. Zic: Îl aducea uneori la restaurantul scriitorilor, l-am văzut şi eu pe când „era cu creştetul cât masa”, vorba lui Coşbuc. Ştie că Valentina Pituţ e răzbătătoare, dar ea stă bine cu sănătatea, e zdravănă pe picioare. I-o dau de model: multe a realizat, reeditări peste reeditări, la o ediţie definitivă am fost redactor la editura Vinea, cu inedite, cu poze etc, a iniţiat comemorări la Uniune, la CCA, la care şi eu am participat, tot Valentina a instituit un concurs şi un festival naţional de poezie, Oradea şi Beiuşul o sprijină etc. Ce mai, soţia lui Gh. Pituţ s-a zbătut, s-a descurcat şi a realizat mai mult decât toate celelalte neveste de scriitori, e o forţă, zic. Să insiste şi ea la Judeţ, la Consiliul culturii, la comitetul şcolar, la... O să-mi dea poze chiar de la expoziţia care s-a închis la Rotondă, dar ea nu a apucat să meargă să recupereze fotografiile. Îmi dă telefonul. Coborâm. E de acord să punem placa în drepta intrării, la loc mai deschis. Şi nu-i mai spun că Velea mi-a „pierdut” manuscrise, că nu m-a publicat niciodată, în două decenii de „colaborare”.
E fragilă, bolnăvicioasă. A fost muncită de mică. A scris undeva N.V.: „Lala e aşa fragilă şi frumoasă că mă tem să n-o pierd.” Iar acum câteva luni, îi ieşise un neg pe decolteu, s-a dus la doctor, acela din uşă i-a spus că e cancer. Mai apoi i l-a lichidat cu laserul. Dar să dea un asemenea diagnostic, în gura mare, fără biopsie..., zice, cu năduf.. Un tâmpit!, zic. A depus la MLR Jurnalul lui NV. Iar la şcoala din sat le duce foi de manuscris, dar aceia le pierd... Nu a reuşit nimic, nici fiul, nici cumnaţii nu o sprijină. Ar vrea să scrie o carte despre N.V., are multe fişe, dar toate insuccesele au descurajat-o. Mi le-ar da mie, să le valorific, să scriu. E şi ea membră USR, sub numele Ana Velea. Îmi spune câteva poante cu Grigore Hagiu. N.V. îi spunea lui Hagiu, când luau împrumuturile de la Fondul literar: Hai Grigore să-i bem cât mai repede, că altfel îi cheltuim... Alta: Jucau şah, de data asta H. era mai beat decât N.V., de obicei era invers. H. mută cu tura lui V, ăla îi zice: Eşti beat, boule, nu vezi că ai mutat cu tura mea? La care Hagiu: Lasă, mă, Nicule, că nu ne vede nimeni, suntem între noi... Ar fi trebuit să o întreb dacă n-am fost cumva colegi de studenţie. Prin 60 la alegeri a apărut în Viaţa studenţească un articol „Nu fii tristă, Lala”, apoi cineva mi-a arătat-o în grupul de demonstranţi: o copilandră candidă, cu ochi râzători, comunicativă...
Promite că va obţine aprobarea de la colocatari. Foto în faţa scării. A lucrat la MLR, toate doamnele de acolo i-au fost colege, prietene. Acum are mari probleme de sănătate. Tensiunea sau tiroida sau...
        
Alţi scriitori:
Dominic Stanca, n. 1926
Ctin Mateescu, n. 1929
Marta Cosmin, n. 1930
Mircea Micu, n. 1931 

Poezia zilei
Şerban Codrin: Balada Dreptului de autor

(13)
Recolta-închipuită de-un poet
După călătorii izbăvitoare
Pe-oceane, mări şi râuri spre izvoare,
Ermetic e-încuiată-într-un caiet,
Cu pagini smulse, aruncate-în vânt,
Tocmai de-aceea, sed lex, controlate
Cu fermitate, autoritate,
Sub marţial, energic jurământ,
De vameşi, pompieri, vraci, vânători
De recompense, caporali de-armate,
Subtili degustători de libertate
Din cele mai faimoase închisori,
         Portari şi paznici de stabilimente
         Universale şi-interdependente.

(14)
Mi-am cumpărat din drepturi de-autor
Douăsprezece zodii incomplete
Şi-o mătură de-ascuns pe îndelete
Istoria cu scârbă sub covor;
Şi nişte roabe-umplute cu pietriş,
Cât a rămas din toată desperarea
Şi strigătele după demolarea
Lui Dumnezeu, pe faţă ori furiş;
Şi-o cană cu-apă de la robinet
Să o răstorn la rădăcina vieţii
În patosul de-a preschimba profeţii
Pentru nimic la casa de-amanet;
         Şi încă-un pumn mi-am cumpărat, de sare
         Pe rănile de ieri şi viitoare.



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1996
30 nov. 96. Sf. Andrei. Vine Cezar Baltag şi dna Doina, plus Miţi şi Didi şi un Amarand, din America.
 1 dec. 96. Pleacă Anişoara la Georgeta, cu trei scrisori de la noi şi cartea mea de elegii.
Vreme de ploaie. Se pare că a cîştigat Lucinski, semne rele pentru Basarabia noastră.
Fîţîială, înainte să mă apuc de Veneticii.
 3 dec. 96. Ar fi fost ziua lui Nea Mitică. La slujbă, în trecere, apoi la magazinul Unirea pentru lansare Vitruviu: Fum, de Tudor Alexander. Vorbesc cu autorul, îi dau şi o carte cu autograf, ca şi dnei Graciov. Cînd să scriu data, realizez că e ziua lui D. Alex. Şi îi spun Musicăi. Mă năpădesc lacrimile. Îi arăt poezia 3 decembrie, ca şi poezia Nimb, (aceasta dedicată celuilalt mare prieten Mircea Ciobanu ) cele două in memoriam. Foarte tulburat.
Călina se arată dornică să citescă Jurnalul, probabil în ideea că memorialistica se caută în librării. Le spun celor trei: Graciov; Călina şi Rodica Ciobanu că romanul Capcana… e desprins din acest Jurnal (şi publicat chiar sub formă de jurnal de campanie). Om vedea.
 5 dec. 96. Nu se scrie cu talentul, nu se scrie cu metodă. Se scrie, pînă la urmă, cu tot ce ai în tine, în perioada respectivă, într-un angajament deplin şi definitiv.
Ieri, la lansarea de la Casa scr. a aceluiaşi Fum de T.A. Acum multă lume. Ioana Marcu vorbeşte mai adecvat. Apoi Al. Paleologu, anunţă că a luat fiinţă Fundaţia culturală Mircea Ciobanu. Că MC a dat României două lucruri care vor produce o schimbare importantă: cele patru cărţi cu regele Mihai şi cartea La capătul puterilor, în curs de apariţie - un comentariu la Cartea lui Iov.
În preajmă: Pan Izverna, Ion Murgeanu, Gh. Istrate, M. Graciov, R. Ciobanu, Pan Vizirescu, iar Stelian Tănase vine mai tîrziu, suflînd, apoi pleacă în grabă, probabil foarte prins. Dau cartea lui Al. Paleologu, discut cu Pan V., care mă invită la el, IM va scrie despre elegiile mele, dar şi despre Mircea, la rugămintea mea. Constanţa Buzea îmi dă vestea bună că au apărut în Rom. lit. trei poezii de Lidia. Îi las la şampanie şi o zbughesc.  Cînd revin, o găsesc pe C. Buzea, îmi spune: Mama a avut cancer, de curînd am înmormîntat-o. E prea ocupată şi prea obosită, terminată. Mai zîmbesc cîte odată, pe stradă fac paşi mari, dar numai eu ştiu ce e în inima mea. Solitudinea! Şi sărăcia lucie. Se miră cum de a făcut faţă, cu cheltuielile pentru înmormîntare. Mă sfătuieşte să cumpăr revista numai de la redacţie, din asta ei mai cîştigă de-o cafea…Blajină, dar exasperată la culme, aşa mi s-a părut. Plec cu Ţone la tipografia din Viting. Apoi la el pentru a dicta prezentările cărţilor lansate. La noua lui carte, o cronică de TTCoşovei, foarte bună. Şi ATD una strivitoare, pe 10 pagini, numai lucruri interesante, însă toate discutabile… Aflu că DSB a desfiinţat-o şi pe Aura Ch., sunt rugat să merg azi la lansarea unei cărţi de-a ei. Promit, dar acasă constat că am o julitură la călcîi, trebuie să stau cuminte, dau cu aloe.
Recitesc cele 6o pagini din Veneticii, mi se pare că ar merge. Dar, se subînţelege, acele lucruri nu li s-au întîmplat părinţilor mei, ci mie, care scriind, am încercat să preiau toată suferinţa lor presupusă...
 (din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)
Va urma

Fotografii cu scriitori, IV : Petru Ursache




joi, 30 ianuarie 2014

Scriitorul zilei: I.L. Caragiale
Consemnare: La Sala Euterpe, Centenarul I.L. Caragiale.
Duminică dimineaţa, în cadrul emisiunii televizate Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi a fost deschis anul aniversar I.L. Caragiale.
Se împlinesc în acest an un secol de la moartea genialului dramaturg şi 160 de ani de la naşterea sa.  Marele dramaturg a trăit doar 60 de ani, ultimii 10 în exil la Berlin. Se speră că manifestările omagiale centenare vor fi pe măsura celui mai mare dramaturg din literatura noastră. Invitaţii dnei Ilinca Dumitrescu au fost prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, muzicolog şi istoricul şi criticul literar, prof. univ. Valeriu Râpeanu. Tema anunţată: Caragiale şi muzica, nu putea decât să ne intereseze la maximum, căci nu ştiam decât lucruri nesemnificative despre legăturile dramaturgului cu muzica. Au fost, nu doar statornice de-a lungul unei vieţi, ci marcate de mari emoţii şi de indicibile bucurii.  Îmi dau seama că nici despre clasicii literaturii noastre nu cunoaştem decât unele aspecte, dar în lipsa ansamblului este imposibil să-ţi faci o idee corectă despre personalitatea unui mare scriitor. Cei trei protagonişti ai discuţiei, vin cu numeroase citate semnificative din scrierile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe Caragiale. Un sensibil portret este făcut de Cella Delavrancea, care a crescut sub semnul marii prietenii dintre Barbu Delavrancea şi Caragiale. Tânăra pianistă a locuit o vreme la familia Caragiale, în Germania şi dramaturgul a ascultat-o în nenumărate ocazii. 
Alt portret este semnat Nicolae Iorga. O evocare scrisă în 1912, la dispariţia marelui dramaturg. Cei doi mari oameni au fost în relaţii privilegiate, de preţuire, întrerupte de mici disensiuni de moment. Pe când Iorga nu avea decât 19 ani a primit o carte cu dedicaţie de la Caragiale, încrezător în talentul de excepţie al tânărului literat şi istoric. Or, această evocare a lui Caragiale de către Iorga (din volumul într-o nouă ediţie Oameni cari au fost) îngrijit de valeriu Râpeanu, este fără îndoială una dintre cele mai frumoase pagini de literatură scrise în limba română. Câtă pătrundere în adâncurile firii unui om despre care noi credeam a fi fost o fire pozitivă, un scriitor talentat, cu vervă, ironie, spirit de observaţie şi replică nimicitoare. Dar până la urmă o fire complementară lui Eminescu. Era în schimb omul Caragiale un romantic, era un sentimental, o fire ultrasensibilă, trecând de la entuziasm la suferinţă atroce, om care izbucnea în lacrimi la ascultarea unui pasaj din Mozart, din Beethoven... 
Alte referinţe cu privire la Caragiale împătimit de muzică aflăm din scrierile unui Paul Zarifopol. În perioada berlineză a lui Caragiale, deci după 1904, cei doi se întâlneau în mod special ca să meargă împreună la concertele de la Berlin, dar şi la Leipzig, pe atunci un foarte important centru muzical al întregii Europe. Corespondenţa dintre cei doi este înţesată cu amănunte legate de concertele pe care le audiaseră sau la care urma să asiste. Nu ştiam decât foarte vag că I.L. Caragiale a ţinut cronică muzicală în numeroase reviste, că era preocupat de starea Operei române, pentru a cărei înfiinţare se zbătea pe acea vreme George Ştephănescu. Dramaturgul avea în casă un pian şi se exersa în momentele de destindere. Mereu subliniind cu regret, ca pe un complex al său, că nu a făcut destulă şcoală, I.L. Caragiale deţinea cunoştinţe cu privire la intrumentele muzicale, era în situaţia să poată face deosebirea dintre sunetul unei viori a lui Paganini, de exemplu, şi vioara la care solistul X interpretase o sonată, la Berlin. Scria un astfel de text: O vioară pe care Paganini ar fi aruncat-o în sobă, şi la care totuşi X a reuşit să cânte mai mult decât onorabil. E genul de minune asemănător unui frizer care nu te rade cu briciul ci cu o custură, fără ca totuşi să te taie... (citat din memorie, ca să ne facem o idee despre nivelul abordărilor lui Caragiale în ceea ce priveşte arta interpretativă a marilor muzicieni ai acelor vremuri). Cu sublinierea faptului că dramaturgul îi ascultase aproape pe toţi înterpreţii şi soliştii vremii sale - şi nu doar atât, ci cunoştea muzica tuturor marilor compozitori ai sfârşitului de veac XIX şi începutului de veac XX.
Este discutată nu doar contribuţia lui Caragiale la viaţa muzicală a timpului, ci şi modul cum opera sa a insipirat pe compozitori: Paul Constantinescu a scris Noaptea furtunoasă, o capodoperă. Care din păcate n-a mai fost pusă în scenă de decenii. Sabin Drăgoi a scris o operă Năpasta, nici aceasta jucată de multă vreme. Când aceste compoziţii ar trebui să se afle în repertoriul permanent al Operelor din ţară. Iar Teatrul Naţional din Bucureşti, după multele renovări, ar trebui să-şi înscrie pe fronton adevăratul nume: teatrul Naţional I.L. Caragiale
Cunoscut ca autor al unor piese de excepţie: Noaptea furtunoasă, Scrisoarea pierdută, D-ale carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, a unor sclipitoare Momente şi schiţe, se cunosc mai puţin şi se discută doar în treacăt despre nuvelele lui Caragiale. Kir Ianulea, Păcat, O făclie de Paşti. Sau despre drama Năpasta. Or, există două etaje ale operei lui Caragiale: scrierile care au în obiectiv lumea oraşului şi a mahalalei - comediile sale, schiţele sale - şi un alt etaj, al scrierilor cu subiecte din lumea satului, toate acestea sunt de natură dramatică-tragică. Dramaturgul considera că la sat viaţa se desfăşoară sub alte coordonate morale, acolo sunt trăirile fundamentale ale omului din totdeeauna, neinfluenţat de istoria momentului. "Pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă!", replica Anei din drama Năpasta sintetizează viziunea lui Caragiale cu privire la lumea satului românesc. Administraţia statului nu are a se amesteca în treburile obştei, care se conduce după legi imuabile şi îşi face singură dreptate, restabilind cursul firesc al vieţii.În acelaşi sens se desfăşoară lucrurile şi în nuvela Păcat, inspirată dintr-un caz real.
Ascultăm aria lui Spiridon, aria Ziţei, ambele din Noaptea furtunoasă şi aria lui Ion din Năpasta de Sabin Drăgoi.
Un foarte substanţial debut al anului centanar Caragiale. Pe care ni-l dorim plin de realizări la cel mai înalt nivel, cum o şi merită genialul dramaturg.

***
Poezia zilei: Şerban Codrin
Balada Dreptului de autor
(10)
Încrezător, mă bate-un gând, ce-ar fi
Cu banii câştigaţi pe poezie
Să-mi cumpăr pe sub mână o moşie,
Cu miazănoaptea către miazăzi;
Să, în registru-agricol, mă declar
Cultivator de zurgălăi şi alte
Iluminaţii cu miraje-înalte,
Câte fântâni încap în fântânari;
Sub constelaţia Capra-cu-trei-iezi,
Bonne, chance!, cu oale şi ulcele-oneste,
Lăsaţi de capul lor pe brazde-agreste,
Barzi cu toptanul, trubaduri, aezi, 
         De chefuri să-mi exulte, cât dovlecii
         Înscrişi în calendare pe toţi vecii.
(11)
Şi-Aristotel, şi David din scripturi,
Şi-Ovidiu, Puşkin, şi-Eminescu, Dante
Au scris cu râvnă cărţi iradiante,
Dogen, Vivekananda, Epicur,
La pâlpâitul unui amărât
De sfeşnic, în genunchi, pe-un hârb de masă,
Ca într-o peşteră prea-întunecoasă
Şi de-o prostie încă pe atât;
Cum nu mă plâng de cardul berechet,
Unul ce-ar fi să-mi cumpăr, zeci şi sute
De-opaiţe-într-o grabă pe-întrecute
Cu-orice cămaşă-astrală de poet,
         Iar pietre-asupră-mi de-aruncaţi, imense,
         Sunt laudele, nicidecum ofense.
(12)
Mi-am reparat cu faste cheltuieli
Maşinăria, care prea-mi înghite
Un cer de stele, sutre infinite,         
Nori lungi pe şesuri şi-alte îndoieli;
Imediat, nici nu încape schimb
De inspiraţie, păreri, torpile,
O-aştept din şapte-ori şapte-ori şapte zile
Prin nouă-ori nouă insomnii să-o plimb;
Aşa că-o pun la trebi, o-îndemn, oblig,
Cu zeci şi zeci să-mi scrie, de peniţe,
Ori hărnicia-a mii de şcolăriţe
Mereu murdare de cerneli, să-i strig
         Că poezia-în loc de-orice minune
         E-un fel de veşnică defecţiune.

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 1996
28 nov. 96. Soare, după zile de ploaie. Dar în nord şi la munte deja a nins. Anişoara la noi, pentru zborul de duminecă spre Roma. Pe 26 mă văzui cu C., seara, pe Schitu Măgureanu. Ne plimbăm în jurul statuii lui Kogălniceanu. Îi dau elegiile, atrăgîndu-i atenţia asupra poeziei Facsimil, în care e vorba despre el. Se arată plăcut impresionat. Îi spun: jumătate din poezii sunt de pe vremea Muzeului Poetului, o parte au fost date afară de redacţie, altele nici măcar prezentate spre publicare. Iar pentru poemul dedicat ţie în Muzeul… m-am luptat să-l rebag, se făceau că l-au rătăcit, că nu are legătură cu cartea, că să fiu mulţumit cu atît; dar eu am trecut într-un birou vecin şi l-am rebătut la maşină, aveam o copie la mine. Îţi spusesem întîmplarea? îl întreb. Parţial, zice. Şi: Firesc, sunt acolo lucruri prea tari, nu le convenea. Zic: Am scos această carte pe banii mei; mă mir că scriitorii din diasporă fac presiuni la Fundaţia culturală să li se sponsorizeze cărţile, cînd le-ar fi uşor să depună 500 dolari, pentru ei e un fleac, un drum mai puţin la Bucureşti, în schimb le-ar apărea cartea, ceea ce îşi doresc în cel mai înalt grad.…Şi-i spun că Petru Dumitriu a făcut figură foarte proastă, venind cum a venit. Discuţia plecase de la editura Vinea, care vrea să scoată ediţia completă a poetului. El: Da, nu au fost lăsaţi să publice. Eu: Iar Petru Dumitriu a iscălit traducerea din Hamlet, făcută de Vinea, eu l-am întrebat ce şi cum, în amfiteatrul Odobescu de la Filologie. Da, e adevărat, mi-a răspuns, dar cine a vrut să afle a aflat, cică. . Amicul C.: Dar sunt necesare acele ediţii complete, le citeşte cineva? Eu: păi Vinea e un foarte mare scriitor, este iniţiatorul suprarealismului la noi etc. iată, citesc abia acum Cartea amăgirilor (zice că nu a auzit de ea), abia acum îmi dau seama că Cioran e un geniu, un extraordinar poet. (Asta pe cînd deja eram în maşină, mă conducea spre Dristor.)  Mi s-a părut mai “dat la minim” ca atitudine, iar în rest: mai greoi, albit şi mai fălcos, poate şi mai scăzut în înălţime, deja, de unde fusese lunganul clasei. I-am vorbit de iniţiativa mea de a scoate o carte de amintiri despre Mircea C. şi s-a angajat să scrie cîteva pagini. A vrut să-şi verifice dacă eu i l-am prezentat lui Mircea. Zic: e cel mai complet scriitor de după război, de anvergură. Etc.
Părea cam nesigur ce-o să urmeze cu el şi cu alţii de pe la ambasade. I-am sugerat că nu au să fie mari schimbări. Nu se pricep, nu ştiu să le facă, a strecurat C. Ba bine că nu! îl contrazic. Însă nu va fi o vînătoare de vrăjitoare, îl liniştesc eu. I-am dat cartea pentru Jan A. şi pentru Andrei Pandrea, expunîndu-i succint situaţia precară a acestui scriitor medic, coleg cu Pan Izverna. Mult mai mari ca noi, zice. Ba nu, doar cu trei ani, cel mult.
Rînd pe rînd băncile mi-au răspuns negativ la cererea de sponsorizare. Mă trezesc exact în poziţia de acum două luni, graţie lui Nelu Oancea, care m-a pus pe o pistă falsă, drăgă-laşul!
Joi îi voi preda Jurnalul Călinei Marcu, ne-am văzut la lansarea celor Zece poeţi ai oraşului Bucureşti, în juriu Regman, Baltag, Naghiu, Boerescu.
Să mă întors la Veneticii, cu toată forţa.
 (din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)
Va urma



Fotografii cu scriitori...Ion Murgeanu, poetul...

Ion Murgeanu


Ion Murgeanu

Ion Murgeanu

I. Murgeanu

miercuri, 29 ianuarie 2014

Scriitorul zilei: 29 ianuarie:  Gheorghe Brăescu, n. 29 ianuarie 1871 - d. 15 martie 1949

S-a născut la Iaşi, ca fiu al unui arendaş.  Şcolarizare problematică, adolescenţă aventuroasă, ajungând să facă doi ani în legiunea franceză africană. Revine şi urmează o şcoală de ofiţeri, dar alege să fie profesor la o şcoală de subofiţeri şi inspector cultural al armatei. În Primul război mondial, ca maior în timpul campaniei din Transilvania este rănit, îşi pierde braţul drept, dar drama personală nu se încheie aici, căci ajunge prizonier la nemţi, într-un lagăr din vestul Germaniei. În 1918, cu grad de general, este trecut în rezervă, la 47 de ani. Începe să frecventeze cenaclul Sburătorul, foarte bine primit de Lovinescu. Se lansează pe piaţa literară, colaborând la numeroase reviste ale vremii.
Dar de unde venise ideea lansării ăn literatură? O împrejurare în sine plină de tâlc:  În lagărul german, ca să-şi amuze camarazii de suferinţă, începe să spună istorioare cazone, descoperindu-şi înzestrarea nativă. Schiţe umoristice, 1922;  Schiţe vesele,  1924;  Un scos din pepeni, 1926;  Alte schiţe vesele, 1928;  La clubul decavaţilor, 1929. Publică şi câteva romane, inspirate din cele trei medii pe care le cunoştea îndeaproape: cel cazon, cel sătesc şi cel al mahalalei bucureştene: Moş Belea, 1927; Conaşii, 1935; Margot, 1942, însă rezultatele îi dezamăgesc pe cititorii vremii, încântaţi de schiţele sale scrise impecabil stilistic, concetrat, cu vervă, cu umor irezistibil. Scrie şi teatru, însă numai Ministrul este pusă în scenă. Memorialistica sa din Amintiri se citeşte cu oarecare interes pentru atmosfera dezinhibată a anilor de copilărie ai autorului.

***

Din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

28 iulie 2008. (...)  Înapoi spre pţa C.A.Rosetti şi de acolo cu troleibuzul până la staţia Vlad Ţepeş, unde cobor şi vin puţin înapoi, în căutarea numărului 24, unde a locuit Gh. Brăescu, mort în 1949. Noroc că l-am depistat în cartea de telefon de la Academie. Pe atunci un scriitor nu prea avea telefon, dar dacă îl avea, atunci după nume se menţiona: scriitor, ziarist, medic, avocat etc., lucru care a fost aruncat peste bord pe vremea comunismului, când toţi eram oameni ai muncii (sau duşmani ai poporului). O clădire pe colţ, cu trei nivele, nu mare, dar cu gust, acum în vizibilă degradare. Dar există o altă intrare prin curtea din spate, unde se vede un alt corp de clădire; la poartă, lanţ cu lacăt şi semne că prin curte acţionează un câine de pază. Revin la intrarea de pe colţ, uşa deschisă, sun la parter, la etajul I, la II, nişte etaje foarte înalte, ca pe vremuri. Cobor, îmi notez numele de pe cutiile poştale şi când să ies, uşa se deschide, apare o locatară. Scenă cam pe muchie de cuţit. Poate că s-a speriat. Dar mă legitimez, mă explic. Ştie de scriitor, a locuit în apartamentul de la parter, acum acolo stă o familie foarte tânără, plecată, care vrea să vândă. Doamna Adam e de acord, însă trebuie să vorbesc şi cu ceilalţi, să vin dimineaţa din timp sau după 19. Nu se arată dispusă să vorbească cu ei, ea vine acasă după orele 23, atunci e prea târziu să-i deranjeze; nu le ştie nici telefoanele. Ca între buni vecini. Ies şi fiind pe Mecet, întreb de şcoală, mi se arată direcţia, dau de o şcoală pe Austrului, e în reparaţii, un muncitor mă conduce la altcineva, acela imediat îmi spune că sunt pe o cale greşită, probabil caut altceva, aici e o şcoală de copii cu deficienţe de vedere, iar cea pe care o caut e la următorul colţ, tot pe stânga. Ajung. O clădire impozantă, cu porţi pe la ambele capete, prima fiind baricadată cu lanţ, deci vacanţa mare!, intru într-o clădire anexă, de la celălalt capăt al clădirii, o tânără drăguţă – şi înţeleg imediat de ce – îmi spune că acolo e o secţie a poliţiei, intrarea la şcoală e pe la celălalt capăt, când nu sunt în vacanţă. Va trebui să aştept. Or, placa Magdei Isanos aşteaptă şi aşa de ani buni, în cancelarie...
Seara, Lidia îl sună pe Murgeanu, vorbesc şi eu. Şi văd că tot nu înţelege de ce mă implic atât cu plăcile. Poate pentru că orice formă de muncă voluntară a fost compromisă de comunism. Cum, zic, nu înţelegi că asta va fi o nouă carte? Aşa da!, consimte I.M. (...)



***
Ion Lazu: La vedere

Un laz în pădure, o galerie
În trupul muntelui   un istm în mare
O claie de lumină sub vintrele
Nopţii – nu-ţi adjudeci, doar pentru tine.
Ci te culci odată cu găinile, lăsând
Durerea la vedere, în canatul uşii.
Soarele cade-n apus, tu în partea
Cealaltă, ca despicaţi în două cu stânga
De-o bardă. Nu te menţin deasupra
Iubire, ambiţie, artă. Te laşi asemenea
Lunii, smuls dintr-o planetă moartă.

1980, Păuşeşti - Vâlcea

Alţi scriitori: 

Poezia zilei: Şerban Codrin
Balada Drepturilor de autor
(7)
Bogat şi talentat între cămăşi
Cu diamante artificiale,
Din pipă fumuri mi-urcă-în rotocoale
De-arome-eterice de Bangladesh;
Mai rătăcesc prin Ramayana-în van,
Cu-Omar Khayyam beau cană după cană,
De-mi vindec sufletul că viaţa-i vană,
Iar pofticiosul trup doar pământean;
Prea Goethe-şi joacă dragul rol de prim-
Ministru, de mă doare în Germanii
Cu Rinuri şi-Odere pentru titanii
De trei parale-ai stilului sublim,
         Deci calea-mi port cu-oricâtă trudnicie
         Deasupra apelor din poezie.

(8)
Cu preţul decăzut la nici un preţ,
Mi-am cumpărat ca un poet de seamă
Căderi din lună să le-aşez în ramă  
Fără-orologii şi-alte vanităţi;
La şapte paşi de uşa mea un far,
Un far se-înalţă-alături de-o furtună,
Furtună-a toate-oceanele-împreună
Amar să-îndur amărăciunea, dar,                       
După-un nesomn, devin colecţionar
De albatroşi batjocoriţi pe mare,
Pungi de hârtie sparte fiecare
Cu răfuieli de tunete-în zadar;
         Decât prosper în zodii şi comete,
         Le schimb mai bine pe-umbre pe-un perete.

 (9)
M-am fericit cu-un ram de mărăcini
La bunul preţ răscumpărat, al pieţei,
Taraba-aceeaşi, unde precupeţii
Smulg dintr-o carte de-unul Hölderlin
Şi-împachetează peşte-în ambalaj;
Din inimă, amar şi-amar, prea-aş vrea să
Mă-încoronez, dar cui şi cui mai pasă
De noi candidaturi la martiraj;
Abia târându-mi umbra de pripas,
Mă-atrage desperarea în ispită,
Dar mi-e cerneala-abject de ponosită
Şi-mi cade neputinţa în impas,
         Gândind la Dostoievski-ori Shakespeare filă
         Cu filă-aprinşi în loc de o feştilă. 



Ion Lazu -  pagină de Jurnal, 1996
25 nov. 96. Ieri A. şi-a sărbătorit ziua de naştere, cu Adrian şi patru fete, la urmă era foarte îmbujorat, plăcut impresionat. L. remarcă faptul că deja colegele lui A. sunt nişte domnişoare în toată regula.
De dimineaţă vorbisem cu Rodica, mi-l dă la telefon pe Caius, stabilim să ne vedem. Să-i dau cartea etc.
Azi la slujbă două veşti, care de care mai pocită: Că a murit Mircea Şerban, la Constanţa, atac de cord, om sub 50 de ani; apoi că bărbatul de care s-a auzit la Tv că s-ar fi aruncat în faţa metroului e chiar Viorel Macaleţ, soţul Rodicăi Teleman de la Institut, stagiara noastră de cîndva. Mi se plînsese că de mai bine de un an e depresiv, stă în pat, nu poate ieşi din acea stare.  Şi acum, iată ce face! Se aruncă în faţa trenului cînd abia intrase în staţie, cu viteză mare, ca efectul să fie sigur şi instantaneu. Lector universitar. Descris ca un bărbat de 45 de ani, cu geantă diplomat, elegant. Ce va fi fost în sufletul lui? Dar în al Stagiarei, acum? Biata de ea, rămasă singură cu trei copii, toţi mici. Mâine ar fi ziua de naştere a lui Adrian, băiatul lor cel mare, 13 ani, doar cu o zi mai mic decît Andrei al nostru. Le reaminteam colegilor că acum vreo 15 ani biata R. a avut drama cu fratele mai mic, Gheorghiţă, omorît în bătaie la Braşov. Toată dimineaţa stau şocat de această veste şi plec foarte tulburat spre casă, cu Horia N. Necum să mă mai pot bucura de victoria colegilor haigini, care au luat premii japoneze. Zice Nae Şt.: Trebuie să ne obişnuim cu ideea că în fiecare clipă ni se poate întîmpla, oricăruia dintre noi, de ce nu?
Ieri, terminat Cartea amăgirilor, scrisă în mare forţă. Cioran este filosoful cu cele mai formidabile intuiţii poetice. Chiar zice la un moment dat: Aş fi mîndru dacă vreun poet ar avea ceva de învăţat de la mine.
(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)
Va urma


Fotografii cu scriitori prieteni, II


Ion Brad

Mihai Miltiade Nenoiu


Magda Ursache

marți, 28 ianuarie 2014

Scriitorul zilei Martha Bibescu, n. 28 ianuarie 1889 -d. 28 noiembrie 1973.

 Scriitoarea franceză de origine română era fiica lui Ion Lahovary şi a Smarandei Mavrocordat. Prin căsătoria ei în 1905 cu George Valentin Bibescu, continuator al familiei domnitoare din Ţara Românească, devine principesă, înrudită prin soţ cu altă scriitoare româno-franceză, contesa  Ana de Noailles, dar şi cu Elena Văcărescu, iar prin rudele din Franţa înrudită până şi cu familia lui Napoleon. Şi-a făcut educaţia în Belgia. În 1908, în urma unei călătorii prin diverse ţări, inclusiv Persia, împreună cu soţul diplomat, îi apare prima carte de însemnări de călătorie Les huit Paradis, în curând premiată de Academia franceză. Cu numele său sau sub preudonimul Lucile Decaux a scris numeroase romane, unele cu conţinut evocator-irstoric, altele de ficţiune, dar şi poezii: Isvoru- Ţara sălciilor, 1923; Papagalul verde, 1923; Destinul lordului Thomas; 1927; La bal cu Marcel Proust, 1928; Confesiuni şi portrete, 1970; Corespondenţa cu Paul Claudel, 1972, Portrete regale, Raiul naiadei..., A scris eseuri, a ţinut conferinţe. Dintre care destule editate şi la noi, (un Jurnal politic), dar mai ales după Decembrie 1989. A avut un număr record de prestaţii la o emisiune culturală la radio France. O prezenţă magnetică: frumoasă, inteligentă, instruită, talentată, generoasă, încântând pe toată lumea, căutată şi admirată de mulţi intelectuali de frunte ai Franţei, ai Angliei, ai Europei.

***
Se întîmplă că această rubrică a mea, pe care am iniţiat-o din spirit ludic, nepretenţios, şi ca semn al ataşamentului meu declarat pentru ideea de scriitor român, nu a avut de la început şi cu atât mai puţin în desfăşurarea sa, vreo legătură cu ideea de istorie literară, ignorând prin urmare ierarhiile pe bază de criterii valorice, fiind doar o înşiruire simpatetică de nume care au ajuns într-un fel sau altul până la mine. Căci altfel, văd a se practica în tratate şi istorii literare o discriminare fără excepţie a românilor care nu au scris sau nu scriu în româneşte. O face, spre mirarea mea şi Marian Popa, în foarte temeinica şi echilibrata sa Istorie. (Şi totuşi, din câte înţeleg eu ca ne-filolog, istoria unei literaturi musai să includă şi traducerile, ca fenomen de interacţiune cu literaturile lumii, cu cele vecine sau înrudite în ultimă instanţă...Iar mai simplu spus, câţi dintre colegii mei de generaţie nu-şi vor fi încropit pospaiul de cultură literară citind traducerile de la Cartea Rusă, apoi şi din alte literaturi, în secetoşii ani 50, când marii noştri scriitori interbelici erau la index?!). Măcar G. Călinescu, în paragraful ce li-l rezervă străinilor, spune fără echivoc, de exemplu despre Panait Istrate: nu a fost şi nu va fi scriitor român. Traducerile pe care el însuşi le-a făcut din propria operă sunt considerate fără valoare, lipsindu-le, chipurile, chiar ceea ce le-a asigurat succesul francez: exprimările de metec. Şi adaugă, cu un fel de satisfacţie: iar istoriie literare franceze nu îl menţionează nici măcar la indice. Căci, o scrisese în acelaşi paragraf, dacă un muzician precum Enescu poate cânta pe toate meridianele, scriitorul (cât este) e al limbii pe care o alege. În articolul cu pricina nu-i face loc decât Anei de Noailles şi lui Ch.A.Cantacuzino.
Ce bine că nu sunt şi nu mă tentează să fiu critic şi istoric literar! Am citit cu delicii poezioarele Marthei Bibescu: Ţara sălciilor, Flautul de soc. Dar cu şi mai mult profit La bal cu Marcel Proust, care mi s-a părut nu preţios pandant la opera marelui francez. Apoi, nu pot uita că Marta Bibescu a fost soră de caritate pe frontul primului război mondial, un fel de mamă a răniţilor, dar şi o persoană cu minte ascuţită, care a ştiut să le transmită combatanţilor noştri manevre ale inamicului nemţ. Că apoi a avut un rol cum nu se poate mai important în tratativele de la Paris, în urma cărora s-a ivit ca din cenuşă,- întrecând cele mai nesăbuite aşteptări!- România Mare. A rămas până în ultima clipă a viaţii sale, deşi despărţită de ţară, o militantă inimoasă şi cu deosebire influentă întru binele naţiunii. (Acelaşi impact teribil l-a avut asupră-mi opera lui Panait Istrati, indiferent de acuzatele carenţe ale traducerilor; inclusiv confesiunile din Cum am devenit scriitor.).
E chiar minunat că atâtea lucruri care nu încap într-o riguroasă istorie literară îşi găsesc un loc privilegiat în inima cititorului - inocent, cum altfel? - (de oriunde ar proveni ele!), răsfăţându-se el, de pildă, într-o plină de ciripituri dimineaţă de vară, întins în iarba grasă a Parcului Palatului Mogoşoaia - ultima proprietară: Martha Bibescu! - la umbra cărţile în floare...
 Pe când cele două principese ale poesiei, Ana de Noailles şi Martha Bibescu  s-au însingurat într-o criptă din cimitirul parisian Montparnasse...
***

Poezia zilei: 
Şerban Codrin, Balada drepturilor de autor


(4)
Pe sacerdotul dacă-aş face-o, cel
Mai credincios iluminând cerneala,
Un domn contabil ţine socoteala,
Foarte-încruntat, întotdeauna chel;
Acont, impozite, dobânzi, decont,
Neliniştea mi se îmbogăţeşte
Şi am, utopic şi poeticeşte,
Vedenii şi-ameţeli cu-un orizont
De constelaţii în ardent urcuş    
Şi-un turn cu ceas la ore-înălţătoare
Din darurile mele-în gura mare
Solemn declamă, însă cu retuş,
         Căci statu-i pândă şi fiscalitate
         Pe-eternitate mai întâi de toate.

(5)
Cu fabrici de  pasteluri şi-elegii
Aducătoare numai de profituri
Să-mi cumpăr o cutie de chibrituri,
Împăietor de fantasmagorii,                            
Le şlefuiesc până îndeajuns
Dughene şi bazaruri le consacră;
Pe faţă, marfa-mi vând, sublimă, acră,
Stupidă, după vremuri, sau pe-ascuns
Degustătorilor de-esenţe prea
Hipnotic distilate-în arsenale
De-elipse, antiteze ireale,
Nefaste bunătăţi la cacealma;
         În faliment, goliţi atelierul,
         În schimb, de neatins, lăsaţi-mi cerul.

(6)
Rapsod şi trubadur, bard şi poet,
Merg la talcioc duminica, agale,
Maidanul dincolo de mahalale,
Doar cât să-mi cumpăr noduri la şiret;
Un traficant de vorbe, mâncăcios
Din bronzul propriilor monumente,
Mi-întinde-o palmă cu-ultrasentimente
Cerşite pe 30 de-arginţi în jos;
Stropşit de crivăţul impetuos
Cu numărul o mie la sandale,
Îi dezertez fără-echivoc din cale
Şi-o aţă din cămaşa lui Hristos
         Aş rupe-o cu-ochii ridicaţi la stele
         Să o-împletesc iluziilor mele.

va urma


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1996
18 nov. 1996. Am cîştigat alegerile prezidenţiale, după cele locale şi parlamentare. Democraţia a învins, societatea civilă s-a impus. Şi totul a pornit de la Timişoara şi din Piaţa Universităţii. A avut cîştig de cauză răbdarea, nonviolenţa, perseverenţa în încrederea că şi la noi se poate, deşi ei ne umileau şi ne striveau cu majoritatea lor tîmpă. 
1 nov. 96. Victor Ciorbea este desenat prim-ministru, cum prevăzusem. Mesajul Regelui Mihai este transmis integral la TV1, e drept, fără imagine. Presa apuseană ne saltă în slăvi. Trec pe la catedra de mineralogie, cabinetul deschis, luminile stinse, cărţi pe cele două birouri şi linişte. Las o carte cu autograf. Colegii trimiseseră o telegramă de felicitare. Mîine şedinţa secţiei proză a Asoc. Buc.
20 nov. 1996. Miercuri, ceaţă peste zi, după ce în zori plouase susţinut. Ploaia de care începe să fie nevoie, deşi lucrările agricole sunt foarte întîrziate. La 11,oo la Casa Scriitorilor pentru şedinţă. Mă trezesc printre bătrîni şi bunicuţe de care habar nu am cine sunt, ce au scris. Discuţii haotice. Un moment de reculegere pentru Petre Fati, poetul de care cei din preajmă par să nu fi auzit. La prezidiu Naghiu, Maria Luiza Cristescu, Ulici, Bălăiţă şi Costache Olăreanu. Caracudele G Iuga şi Iulian Neacşu dau cu noroi. Mie IN îmi ripostează cu “De ce te bagi, măi? Asta derivînd de la “Măi animalule”, probabil… Dau cu autograf cîteva cărţi, apoi merg la Muzeul Lit. rone unde se lansa cartea de versuri a lui Coman Şova. Lume multă, somităţi, vorbesc: Octavian Paler, N Balotă, Alex Ştefănescu. Senatori, magistraţi, actori. Dau şi aici cîteva cărţi, vorbesc cu fam Regman. N. Corjos filma de zor, se scuză că nu a putut ajunge la lansarea mea. Zic, cam strepezit: de, aşa se întîmplă în viaţă… F. elocvent Alex., propune stilul Şovist. Şova o lasă să vorbească pe soţia lui, un poet care are purtător de cuvînt; actorii recită din diferite locuri ale sălii. N. Ioana mă întreabă dacă se profilează ceva în chestiunea noastră, se scuză că nu a venit la lansare. Cezar Baltag realmente bucuros că mă vede, aranjăm să ne viziteze în curînd. Îl prind în hol pe fantele DSB şi-i dau o lecţie: Dta ştii pe ce lume trăieşti? Ce am eu cu tranzacţiile dintre dta şi Ţone? Dar am scris de bine… Şi nu sunt cronici literare, ci fantezii… De unele lucruri nu-şi aminteşte să le fi scris. Îi citez toată fraza: "am încercat din răsputeri să fiu drăguţ cu autorul şi implicit cu editorul..."  Apoi, domnule DSB, chestii dintr-astea am scris eu pe la 20 de ani, înainte să mă apuc propriu-zis de literatură. Cu lucruri dintr-astea nu ajungi prea departe… Pleacă spăsit: Îmi pare rău, îmi pare rău… Apoi vorbesc cu Maia Belciu, îi dau o carte, apare şi N. Corjos, i-l prezint, ea pregăteşte un roman Vin americanii, zic: iar eu Veneticii. Împreună cu Dimisianu şi Regman ne bucurăm de victoria în alegeri. Plecînd, mă întîlnesc cu Pan Izverna, îl conduc înapoi spre Muzeul literaturii şi la un moment dat atac problema noastră: De ce e supărat, crede că eu nu simt? Neagă încă o dată. Renunţ să lămurim lucrurile, dar îmi e clar că amiciţia noastră s-a încheiat aici. Îl conduc pînă la sala unde invitaţii încă mai combăteau. Aflu de o serie de cărţi de proză scurtă, zece autori ce vor fi sponsorizaţi.
(22 nov, cotinuare). Aseară N. Ioana îmi spunea că s-a zbătut să-i găsească loc de veci lui VP Fati la Bellu şi i-a găsit, chiar la un preţ rezonabil.
Cînd auzi de moartea cuiva cunoscut, şi pe care îl ştiai în formă, imediat îţi spui că nu e posibil – iar în al doilea moment te gîndeşti că dacă totuşi a fost posibil în cazul lui, nu va fi la fel şi cu tine. Poate şi el a gîndit asemenea aflînd de moartea unor oameni de vîrsta sa,  dacă nu şi mai tineri.
Aseară, gripat. Citesc Minima moralia. AP spirit elevat, dintre rarităţile acestor ani. Pregnanţă, amplitudine şi bogată informaţie filosofică.
A. ia încă un 8 la biologie. Zice: Cînd ajung la tablă nu-mi găsesc cuvintele. O profesoară foarte antipatică. Or, A. ştie biologie, nu glumă! Noroc că nesuferita nu e de mate, de fizică sau chimie.

 Va urma


Fotografii...cu scriitori prieteni:


Florin Costinescu

George Bălăiţă

Gabriela Creţan