marți, 13 decembrie 2011

O întâlnire predestinată, II; Scriitorul zilei: Nichita Stanescu; poezii, fotografii

ion lazu: O întâlnire predestinată, II.

(...) Ce se întâmplă?, continuă dl Nistor. De la un moment dat, vedem că iese din curtea dlui Dima un om prăpădit, chiar cu oarecare dificultăţi la mers... Ne-am zis că va fi vorba de vreun chiriaş, cum se întâmplă. Dar acest intrus în cartier, tot trecea încoace şi încolo, pe trotuarul din faţa casei noastre. În acea perioadă eu deja exersam din plin la vioară. Muncă de ore şi ore, în camera cea mare, de la stradă, destinată exerciţiilor mele. Şi, cândva, mama primeşte prin poştă o scrisoare, am păstrat-o, o mai am: Stimată doamnă şi tovarăşă... Şi expeditorul, nimeni altul decât intrusul, îi spunea Mamei mele că fiul ei are talent
şi trebuie să primească tot sprijinul pentru a-şi croi drum spre virtuozitate... Între timp, aflasem că acel om era chiar fiul dlui Dima, întors după mulţi ani de puşcărie. Scriitor de mare talent, romancier cu faimă înainte de război. Scrisese inclusiv cronică muzicală în cotidianele vremii. Ştia ce vorbeşte, a ţinut să-i comunice Mamei, spune violonistul, cu emoţie împrospătată ca prin minune. Şi iată, dle Lazu, care i-aţi pus placă memorială lui Romulus Dianu, cum destinele noastre se leagă cu sute de fire nevăzute...

La mirarea lui că nu l-am „sărit” pe Romulus Dianu, despre care nu s-a vorbit ca scriitor pe vremea comunismului, îi povestesc cum am aflat despre el. De la rudele poetului Dragoş Vrânceanu, cu care era bun prieten şi pe care l-a vizitat cândva în comuna natală, la Băbeni-Vâlcea. Rudele lui Vrânceanu îi păstrau o foarte bună amintire, iar o anumită domnişoară Pia (desigur Olimpia, de-acum sexagenară), gazda mea prin forţa lucrurilor, căci pronunţasem cuvântul cheie: Dragoş Vrânceanu, mi-a strecurat că R.D. „era mai bun scriitor decât” verişorul ei. Ce-i drept, citindu-i şi eu romanele de dinainte de război, îl ţineam pe Romulus Dianu la mare preţ. Nu i-am mai spus dlui N.I. unde mă dusesem cu gândul, pe când lucram la Băbeni (deh, ca tot romancierul, imaginând subiecte, intrigi, chiar romanţioase): poate că domnişoara Pia se va fi îndrăgostit în taină de tânărul domn romancier şi ziarist de la Bucureşti, cu care venise Dragoş... Şi atunci, desigur, devenise părtinitoare...

Fapt este că ambii scriitori au avut de suferit sub comunişti. Dianu băgat la închisoare, pe mulţi ani, iar Dragoş Vrânceanu a reuşit cumva să se fofileze, ascunzându-se ani buni pe la stânele oierilor vâlceni. (După un episod în Elveţia, a avut reaua inspiraţie să revină în Ţară...). Scos apoi la lumină, ca prin minune, atunci când însuşi Eugenio Montale a sosit în România, ca invitat oficial, şi, încă la aeroport, a pus întrebarea magică: Dar unde se află marele meu prieten, poetul Dragoş Vrânceanu, cu care militam pentru democraţie pe vremea studiilor noastre, la Torino, sub fascism? Şi comuniştii noştri au fost nevoiţi să-l scoată de la cutie pe poetul cu studii în Italia şi cu mari prieteni, cunoscuţi antifascişti...
Îi spun dlui Nistor: I-am pus o placă memorială şi lui D.V, undeva în Drumul Taberei. Spune: În fiecare zi trec prin faţa plăcilor pe care le-aţi pus în cartierul meu, Drumul Taberei, pe străzile învecinate... Îi spun cu ce greutate am dat de adresa din Nicolae Filimon a lui Romulus Dianu. Mi se spusese că a fost vizitat într-un bloc de la capătul străzii Berzei, colţ cu Plevnei. Redactorul a fost primit într-o cameră care dădea cu ferestrele spre Splai. Am întrebat pe toată lumea, desigur mai ales pe cei vârstnici...Nu am obţinut nici o confirmare. Ba am început să mă îndoiesc de valabilitatea informaţiei primite: în acel bloc locuiseră pe vremuri sportivii de performanţă şi, cum e de aşteptat, mulţi securişti. Îmi e greu să cred că fostul deţinut s-ar fi aciuat printre astfel de oameni...

Zice dl Nistor: Noi ne-am mutat din Filimon, dar să fi vorbit cu medicul Maiorescu, din vecini, care l-a cunoscut mult mai bine decât noi. Chiar că am vorbit cu domnul respectiv, zic, chiar de mai multe ori, însă după ce depistasem adresa... Dânsul nu a făcut decât să-mi confirme ce ştiam deja.

Intrând la Mamma, ne-au întrebat unde dorim să stăm: la fumători sau..?. La nefumători! Şi am ales o masă rotundă, din colţul sălii. Doamnele, la oarecare distanţă de noi, discutau de-ale lor şi foarte adesea izbucneau în râs. Semn că se simţeau foarte bine, după minunatul recital de flaut şi chitară. Noi, de partea ceastălaltă, din nou despre basarabeni. Dl Nistor îi notificase Lidiei: Pe dumneavoastră vă ştiu numai de pe Youtube. Înseamnă că este la curent cu recitalurile Lidiei. Acum exclamă: De multă vreme n-am citit ceva mai frumos decât evocarea despre mama care spală! Se referă la capitolul din romanul meu, care se vede că l-a impresionat mult.

Îmi vorbeşte despre profesorul lui de vioară, elev al lui George Enescu. L-a auzit cântând într-un taraf de lăutari. I-a spus să vină a doua zi la el. I-a dat nişte partituri şi peste câteva zile l-a ascultat cântând. I-a dat girul său. Apoi l-a trimis cu o bursă la Paris. Bietul tânăr: Dar, maestre, sunt sărac, nu am bani de gazdă... Iar Enescu l-a primit în casă la el.
Aceste lucruri aş vrea să le aflu mai temeinic, cu toate detaliile. Îi sugerez dlui Nistor să scrie nişte memorii, căci îmi vorbise foarte nuanţat despre turneele în străinătate, trei în Japonia, şapte în Spania. Am parcurs în Spania nu mai puţin de 45 mii de km, îmi precizează. Şi tot el îmi spusese, la o convorbire telefonică: este rudă cu Elena Alistar. Ştiu cine este acea doamnă? Cum să nu ştiu?! Prima femeie în Sfatul Ţării, marea militantă din Basarabia, directoare la Şcoala eparhială din Chişinău, mătuşă a Magdei Isanos, soră cu maică-sa... Una dintre figurile emblematice ale românismului... Şi reieşea cu dl Nistor este în bune relaţii cu Elisabeta Isanos. Alt fir important, care ne leagă. Dar deja nu mă mai miră, dacă este bun prieten cu Familia Dimitriu. Insist: De ce nu vă apucaţi de scris, aveţi atâtea de mărturisit... Ştiţi să lucraţi pe calculator? Cum să nu... Şi îmi mimează bătutul la maşină. Mâinile lui alergând pe claviatură. Nici nu mă uit unde pun degetul, zice. Şi cum nu?! Că doar degetele sunt lucrul cel mai de nădejde la un instrumentist. Ele ascultă de stăpân în mod uimitor, cu o fineţe de nedescris. Pe când eu, mă gândeam... bat la maşină de 40 de ani şi nici acum nu am rapiditate; nici acum nu pot apăsa o literă dacă nu-mi mut privirea în locul respectiv. Ce diferenţă! Cât chin, în cazul meu, bietul...
Îi spun, tot ca să-l conving: Apăi, dle Nistor, gândiţi-vă numai: Toată viaţa am scris de mână, pe hârtiuţe, în drumurile mele pe teren; apoi am transcris. Apoi am elaborat şi a fost nevoie să bat totul la maşină, literă cu literă...Atâtea tomuri. Iar de la o vreme încoace, pentru că la edituri nu te mai primeşte cu texte dactilografiate, a fost nevoie să rebat totul, pe calculator. Nu o pagină sau zece. Ci zece, douăzeci de manuscrise. Romane... Vă daţi seama: de trei ori acelaşi text... Or, pentru Dumneavoastră ar fi floare la ureche să vă scrieţi memoriile. Vă invidiez în modul cel mai sincer...

Şi tot eu: Aţi avut privilegiul să mergeţi în atâtea ţări străine, să cunoaşteţi mulţime de muzicieni vestiţi... Or, ce sunt toate aceste amintiri dacă mi le spuneţi mie sau altora cu care vă vedeţi? Vorbe care zboară, oricât aţi povesti de interesant. Abia când le veţi aşterne pe calculator veţi vedea cât sunt de preţioase. Etc, etc.

Iar în ziua următoare, pentru că îmi spusese de câteva ori: am locuit într-o haltă oarecare, Băiuş, nume fără nicio importanţă..., (nebănuind poate că pentru un geolog contează foarte mult în ce loc s-a petrecut cutare întâmplare), caut pe Google şi ce văd? Pornisem de la gara Căuşani şi aveam de gând să urmez linia ferată spre Prut. Deci trec de Feşteliţa, de Volintiri – localităţi menţionate şi în Veneticii şi dau de satul Lazo – nici mai mult nici mai puţin. O confirmare că numele de familie dinspre Tata: Lazo, este şi nume de localitate, tot în Basarabia, nu la mare distanţă de Oneştii tatălui meu... Şi văd apoi localitatea Suric – în romanul meu numele calului favorit al tatei, pe vremea când prospera la Cioburciu... Şi, din revelaţie în revelaţie, ajung la Băiuş, un sătuc aliniat de-o parte şi de alta a căii ferate spre Ţiganca, nume de tragedie în luptele din Est; iar calea ferată se continuă spre Leova, spre Fălciu, situat deja dincolo de Prut...

Ce vreau să spun cu toate aceste amănunte? Că dl Nistor, citindu-mi romanul, a rămas foarte surprins ce multe similitudini de destin avem noi doi. Oarecum contrariat la început, îmi dau treptat seama că ele sunt chiar mai numeroase decât îşi închipuie domnul Neculai Nistor.
Şi, NU, Veneticii mei nu este un roman închis. În darn susţin eu că mi-am luat definitiv mâna de pe el. De câte ori încerc să mă îndepărtez de tema refugiului basarabean, tot de atâtea ori ea revine asupră-mi, cu forţă reînnoită, precum neobosita Mare...



Noi suntem stelele... (poezia zilei)

ion lazu: Străin

Cu spatele la zidul de viţă

Pe-o bancă retezată, în curtea străină.

Pe jos pietre cât pumnul, cât capul

Într-o pâslă de iarbă, în septembrie;

Iarbă căreia îi zicem iarbă şi lăstari de căpşuni

Şi frunzuliţe zimţate de-o plantă

Nedescoperită încă.

De patru luni cu ochii pe pietrele astea,
Străin pe bancă – amânând sau citind.

Mi-ar sări în faţă, mi s-ar înfige

În locul inimii pietrele însufleţite

De-atâta privit – de nu le-ar ţine

Strâns cetluite pânzătura vegetală.

Dar ia şterge urmele paşilor zilnici,

Umbra şi trecerea risipindu-le, cu o zvâcnire

Retrage-ţi privirile-n teacă, adânc -

Şi va fi cel mai pustiu loc de pe pământ.

În zadar se vor apleca asupră-le

Să le pipăie, să le lingă, să le

Anime cu răsuflarea.

În afară de un licăr ce

Vrea să rămână, în afară de-un frig mai vechi

Decât lumea, nimic nu le vor da:

O sperietură – cel mai pustiu e locul

Părăsit de oameni.

14 septembrie 1986, Oraşul Victoria
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)



Scriitorul zilei: Nichita Stănescu, n. 31 martie 1933 - d. 13 decembrie 1983


Din Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007, p. 125-128:

13 decembrie 1983. A murit Nichita Stănescu! Le ţin un mic spici celor din birou, vreo opt. Aş vrea să subliniez cît de mult a însemnat el pentru poeţi şi pentru oamenii de artă în general, mai mult decît pentru marele public. Le-a dat tuturor creatorilor de artă un curaj necesar şi un statut mai demn. Şi aş mai vrea să subliniez că a cucerit teritorii noi pentru poezie. Cum l-am cunoscut pe Nichita Stănescu, la redacţia Gazetei literare, prin ‘62-‘63. Apoi l-am căutut odată în strada Grigore Alexandrescu 21, am stat de vorbă la poartă; altădată pe trotuarul din Piaţa Filantropiei – îl invitam la o întîlnire cu cititorii din întreprinderea mea. Îşi amintea de mine “ca prin apa rîului”, după propria expresie. Altădată am stat la aceeaşi masă la Casa Scriitorilor, cu mai mulţi, printre care Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea, ambii încă studenţi. Păunescu a venit pe scaunul de lîngă Nichita şi l-a abordat astfel: “Venim să vă sporim singurătatea!” Emfatic, ca întotdeauna. Acroşeur. Rimînd la repezeală orice cu orice, n-a ezitat să lanseze: “Ca să vezi, Anaximene / trăim printre fenomene!”


Altădată, într-o seară Nichuta a venit la masa unde eram cu mai mulţi şi îmi amintesc că i-au dat lacrimile cînd ne-a relatat că Marin Preda l-a acuzat de trădare. Era pe vremea disputei Preda-Barbu şi poetul era foarte afectat de faptul că îl supărase rău pe Preda. Ce pot să spun este că toată lumea, peste tot unde apărea, trăgea de Nichita, voia să fie în preajma lui - să se bucure de atenţia lui şi apoi să se laude cu asta - or eu, considerîndu-l un talent ieşit din comun, nu mi-am permis niciodată să-i ocup timpul, pe care mi se părea că trebuie să şi-l consacre scrisului, iar nu acestor risipiri bahice… Nu am vrut să mă încarc cu o astfel de vină.

Seara mă duc să-l văd expus în holul de la Casa Scriitorilor. O dubiţă albă în faţa intrării; lume mişunând pe alei, în semiobscuritate. Muzică simfonică. Fotografia lui de prinţ rus alb, îndoliată, fixată sus, pe perete. Se vorbeşte despre un drum la Turnu Severin, la nunta lui Augustin Frăţilă, sau a altcuiva din anturajul care îl acaparase cu totul, devastîndu-i viaţa personală. Nu scrisese chiar el: “Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală”? În ultima vreme umbla o vorbă: Nichita este un bun public! Chiar aşa... I s-a făcut rău la nuntă, a revenit în Capitală. S-a prezentat la Salvare, insuficienţă respiratorie, nu i s-a putut face nimic. Nu încerc să pun ordine în aceste spuneri. Deja se înfiripă o legendă pe seama dispariţiei sale. Înmormîntarea la Bellu, pe un ger năpraznic, la cîteva zile după ce murise Amza Pellea. Am fost cu Dumitru Alexandru şi ambii am plîns.

Lume multă, toată suflarea artistică - ne răspîndisem pe toate aleile din jur şi printre morminte. Pînă să vină maşina funerară, Ioan Alexandru citea un poem ocazional, cîtorva care se strînseseră în preaja lui, pe aleea principală, în faţa capelei. La întoarcere, pe la Unirii, îl zăresc pe Virgil Mazilescu, sumbru, vînăt la faţă, cu o schismă de rău augur, într-un autobuz cu care reveneau o parte dintre scriitorii care fuseseră la Bellu.

Mi-l amintii pe Nichita la înmormîntarea lui Mihu Dragomir; la ieşirea de la Casa Monteoru s-a pus problema ca scriitorii să urce într-o dubiţă spre Bellu. Nichita s-a derobat, strecurîndu-se pe trotuar, pe lîngă ziduri, cum îi era obiceiul.

(...)

27 decembrie 1983. Abia moartea lui Nichita a atras atenţia unei largi categorii de oameni asupra sa, drept “cel mai mare poet al timpului său”. După ce am pledat elocvent în faţa colegilor, le-am dus două din volumele lui, le-au parcurs/răsfoit şi nu s-au lăsat convinşi. Asta cu toate că s-au spus răspicat atîtea lucruri elogioase, de către persoanele cele mai creditabile. Ce-i drept, în lipsa acestor elogii venind din toate părţile, dulcii mei colegi l-ar fi desfiinţat, cu mari proteste, fără să-l fi citit, cum se întîmplă. Au auzit ei că era un beţivan…
(...)
Conversaţie în redacţia de poezie a Luceafărului, cu Ion Gheorghe, mai feriţi, spre fereastră, amîndoi în picioare, privind afară spre un zid orb. În sfîrşit o discuţie mai sinceră, întîi despre Eugen Barbu, apoi despre Nichita Stănescu. Îmi afirmă că relaţiile dintre scriitori sunt atent urmărite şi pe cît se poate dirijate. Că te poţi procopsi cu “prieteni” care să te izoleze de ceilalţi; că se lansează zvonuri care să te discrediteze sau să te împingă pe cine ştie ce căi. Îmi spune, spre ilustrare, mirîndu-se, că el nu a apucat să-i comunice lui Nichita că au avut doi profesori comuni: pe Simache şi pe Cristescu. Dîndu-mi a înţelege că se lucrează spre a nu ajunge la prietenie cu cine trebuie, ci cu cine vor ei şi cînd vor ei. Îi spun că printr-un capriciu al memoriei îmi amintesc că el a scris acum vreo 15 de ani: “Fără Nichita Stănescu m-aş plictisi în literatura romînă; cu Ion Alexandru mă cumpănesc…”