luni, 30 iulie 2012

Scriitorul zilei: Mihail Celarianu

Scriitorul zilei: Mihail Celarianu, n. 30 iulie 1893 - d. 5 decembrie 1985

       

Al treilea dintre cei 8 copii ai unui colonel care a mutit pretimpuriu (1905), mama fiind nevoită să-i crească din pensia de urmaş,  viitorul poet s-a născut la Bucureşti, a urmat liceul la Brăila şi Bucureşti, înscriindu-se apoi la Conservator, discipol al unor Gh. Cucu şi D.G. Kiriac. În 1913 merge la Paris dar ratează postul de bariton la biserica românească. Îşi va completa lecturile în Oraşul Lumină, dar la începerea războiului revine în ţară şi merge ca voluntar pe front, urmând o şcoală de aviaţie; tifosul îl împiedică să combată pe front. 
Debutase în 1906 şi va intra în atenţia lui Macedonski, căruia îi va îngriji o ediţie de Poezii alese, 1920. Se va căsători cu fiica lui Macedonski. Timid din fire, va fi totuşi atras de boema literară, la Terasa Oteteleşanu îi va cunoaşte pe Arghezi, Vianu, Sorbul, N. Davidescu, Mircea Demetriade. Frecventând cenaclul Sburătorul, este remarcat de Eugen Lovinescu (figurează pe lista autorilor consacraţi de Sburătorul, întocmită de E.L).. Publică volume de poezii şi de proze, scrie trei romane, dintre care Femeia sângelui meu (recuperând contextul comunităţii de români din Parisul antebelic, cunoscut nemijlocit de autor) se bucură de aprecieri meritate, pentru abordarea polifonică a problemei femeii şi a iubirii: femeia angelică, sora acesteia femeia vicioasă, iar mama acestora o femeie adulterină. Cu fine observaţii psihologice, rămase valabile. Un alt roman, Diamant verde, pierde din acuitatea problematicii, rămânând valabile observaţiile psihologice şi de viaţă. O anume aristocraţie parnasiană caracterizează scrisul lui M.C.; carnalul, inefabilul şi simbolicul, seraficul, lunarul, misterul sunt  coordonate ale scrisului său, deopotrivă în poezie şi proză. G. Călinescu în Istoria sa (.p. 960-961) îl prezintă ca poet delicat-ceremonios, în linia Al. Macedonski - D. Anghel, iar ca romancier,  nu are decât cuvinte de apreciere pentru Femeia sângelui meu, scriere performantă în toate compartimentele, cu descrieri exacte şi cu interesante intuiţii psihologice privind cadrul erotic. (Marian Popa îl citează printre scriitorii recuperaţi, după schimbările din 1964-65. N. Manolescu  îl consideră "un poet la ritualurilor erotice cu flori", Istoria critică..., p. 1003).  A obţinut premii literare şi alte recunoaşteri oficiale. Scrie şi 2 volume de poezii pentru copii, un volum de proză umoristică molcomă; un alt roman a ars, iar scrierile memorialistice nu au fost încă publicate. Din 1923 a fost funcţionar la Ministerul Culturii şi Cultelor, iar din 1929 până în 1944 bibliotecar la ministerul Muncii, Sănătăţii şi prevederilor sociale. După venirea comuniştilor, face numeroase traduceri, în principal din scriitori francezi, dar şi din câţiva ruşi şi sovietici, acestea în colaborare. În 1966 reuşeşte să-şi reunească într-un volum producţia lirică, dar şi prozele, Inima omenească, ediţie îngrijită de Perpessicius. Un supravieţuitor prin veac, a trăit peste 92 de ani.

Opera literară: Poeme şi proză, 1913; Drumul,  1928; Polca pe furate, 1934; ediţie îngrijită şi prefaţă de Octavian Lohon,  1983; Femeia sângelui meu, 1936; ediţie îngrijită şi prefaţă de Octavian Lohon,1991; Zâna izvorului sănătăţii (în colaborare cu Jean Bart şi Dr. Ygrec),1936; Flori fără pace, 1938; Isprăvile lui Stan cel cuminte, 1939; Diamant verde,  1940; ediţie îngrijită şi prefaţă de V. Fanache, Bucureşti, 1973; Noaptea de fericire, 1944; Inima omenească, prefaţă de Perpessicius, 1966.

Traduceri:  Edmond Romazieres, H. de Balzac, ; Boris Polevoi, (în colaborare cu Izabella Dumbravă); Anatole France, Jose-Maria de Heredia, Victor Hugo, Francis Jammes, Stephane Mallarme, Eugene Manuel, Anna de Noailles, Louisa Paulin, H. de Regnier, J. Richepin, G. Rodenbach, Albert Samain, Elena Văcărescu.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Mihail_Celarianu


Poezia zilei
Mihail Celarianu:  Floare galbenă

Şi-am adus o floare galbenă şi grea,
Care-ntoarce ochii către ea,
Galbenă şi-avară, fără de splendori.
Rece pentru ochii-ntrebători.

Când la tine-n casă se va-ntuneca,
Ochiul să se lase peste ea,
Să rămână-n noaptea dusului tău gând
Singură şi-amarnic luminând.

S-o aşezi ţinând-o-arzând, cu mâna ta,
Şi s-adormi cu faţa către ea.
Răscolită-n visuri liber să-i zâmbeşti,
Trupu-ncetinel să-ţi dezveleşti.

Astfel, toată noaptea sta-veţi amândouă,
Trupul tău sub tainica ei rouă,
Dimineaţa însă voi veni-n foc mare:
Să-mi dai floarea, galbena mea floare! 



Flori profane

Tot trupul flori trufaşe-ţi poleiesc,
Arzând în piept şi-n păr culori şi stele,
Flori leneşe de lux dumnezeiesc,
Profană floare-a patimilor mele.

Cu-o mare ură-aş vrea să ţi le rup,
Mătăsurile-n flori şi floarea-n sânge,
S-aud din fundul sângelui cum plânge
Orgoliu-ţi ca un câine-nchis în trup.

Sărac şi biciuit de-a ta mândrie,
Nu te-am oprit în viaţă niciodat'
Măcar ca să-ţi arunc halucinat
Din flăcări floarea mea de pustnicie.

Tu nu ştii cum dogoare-n flori de foc
Răsufletele-amarnice-ale gliei;
Tu n-ai sorbit din prispa sărăciei
Otrava-ncărunţită-n busuioc.



Garoafele


Garoafe negre care sună când le-apuci
Ca nişte aur ferecat şi nevăzut,
De descântat, de otrăvit şi de vândut.
Ca nişte bani, ca nişte foc, ca nişte cruci.

Să-ţi cumpăr trupul cel vrăjmaş c-un pumn de foc,
Cu foc scăzut, cu foc aprins, cu foc spuzit,
Pân' la sfârşit, dintru-nceput, făr' de-asfinţit.
Pentru-un vârtej cu vreju-ntors în mare joc.

Din coama neagră-ai să-l auzi c-un sunet stins,
Şi-ai să porneşti satanic joc sub cântul lui;
Se va-ntocmi cu aurul călcâiului,
Şuierător, pustiitor, de necuprins.

Pân-ai să cazi rotită-n brânci din jocul rupt,
Garoafe moarte-n gura neagră-a ţâţelor,
Sub vijelia nentreruptelor culori,
În joc mai surd, în joc profund, pe dedesubt.




ion lazu: fotografii... Scara spre lac



duminică, 29 iulie 2012

Scriitorul zilei: Nicolae Steinhardt - Centenar; poezii, fotografii...

Scriitorul zilei: Nicolae Steinhardt, CENTENARn. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989

       Daruind vei dobindi Cuvinte credinta

S-a născut în comuna Pantelimon - jud. Ilfov, dintr-o familie de evrei (numele în acte Nicu-Aurelian, tatăl său, Oscar S. fiind inginer şi directorul unei fabrici de cherestea şi mobilă. Luptase pe front în Primul război mondial, rănit la Mărăşti, decorat cu Virtutea militară. (Se repetă cazul tatălui lui Tudor Vianu). Şcoala primară în Pantelimăn, liceul la Spiru Haret, coleg  cu viitorii lui mari prieteni şi colegi de suferinţă: C. Noica, Al. Paleologu, fraţii Acterian, Dinu Pillat, Mircea Eliade etc. Bacalaureatul în 1929. Urmează Dreptul, cu licenţa în 1931 şi un doctorat în 1936. În toată această perioadă, prieten nedespărţit cu Emanuel Neuman, cu care va semna câteva cărţi. Participant la Cenaclul Sburătorul, al lui Eugen Lovinescu; semnează cu pseudonimul Antisthius articole în presă şi cărţile apărute în anii 1934, 1935 şi 1937, în care parodiază pe Eliade, Cioran şi Noica, dar şi Gruparea Criterion, sau pe Eugen Ionescu. O replică dură din partea lui Mircea Vulcănescu. Între 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, Austria, Franţa şi Anglia, completându-şi lecturile. Revenit în ţară, la recomandarea lui Camil Petrescu, este redactor la Revista Fundaţiilor Regale, concediat în 1940 pe criterii legionare. Între 1940 şi 1944 suportă privaţiuni, apoi este rechemat la Revista Fundaţiilor, până în 1947, din nou înlăturat, poate la sugestia lui G. Călinescu. Urmează o lungă perioadă dificilă, de supravieţuire a intelectualilor nealiniaţi, Încă neîncarceraţi; iar în 1958 este arestat împreună cu marele grup Noica-Pillat, peste 20 persoane: Streinu, Păstorel, Paleologu, Marieta Sadova, consideraţi "mistico-legionari". N.S. refuzând să apară ca martor al acuzării, este condamnat la 13 ani muncă silnică, confiscarea întregii averi, privarea de drepturi civile etc. La Jilava, pe 15 martie, este botezat simbolic de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, martori fiind Al. Paleologu dar şi alţii, aparţinând diferitelor confesiuni creştine. După detenţie la Jilava, Gherla, Aiud, trecută în demnitate, este pus în libertate pe 15 august 1964, cu ultimul lot de deţinuţi politici. Va merge la schitul Dârvari pentru botezul propriu-zis şi mirungere La îndemnul colegilor literaţi, încearcă reintegrarea în viaţa literară, publicând cronici, eseuri, traduceri. Apar volumele: Între viaţă şi cărţi, 1976, Incertitudini literare, 1980. Încă din 1970 începuse scrierea unor memorii: Jurnalul fericirii, o primă variantă, 570 pagini este confiscată de securitate în 1972; intervenţii din partea Uniunii Scriitorilor şi volumul îi este retrocedat, în 1975; între timp Steinhardt realizase o altă variantă a memoriilor, cu 200 pagini mai voluminoasă, confiscată din nou, în 1984. Totuşi, unele exemplare au ajuns în străinătate şi Jurnalul fericirii a fost citit la Europa liberă, 1988-1989.
În 1976 C. Noica, vizitează mânăstirea Rohia şi impresinat de peisaj, de imensa bibliotecă a mânăstirii, îi povesteşte lui Steinhardt, ştiindu-l interesat; acesta se hotărăşte să se stabilească acolo. Se prezintă în 1978, în 1980 este tuns călugăr şi se va dedica bibliotecii de 23.000 volume, dar şi scrisului. În 1982, apare un eseu despre Geo Bogza, în 1983 Critica la persoana întâi, în 1987 Escala în timp şi spaţiu, în 1988 Prin alţii spre tine. Iar Jurnalul fericirii nu a apărut decât în 1990, pus în circulaţie de discipoli, reeditat mereu, ca de altfel şi alte lucrări rămase în manuscris. Integrala operei cuprinde tot ce a scris N. S., de la cronicile şi pastişele sub pseudonim, până la postume.
La sfârşitul lui  martie 1989, porneşte spre Bucureşti, dorind să consulte un specialist cardiolog. Un infarct pe aerodromul din Baia Mare şi moartea în spital, 3 zile mai târziu, pe 30 martie.
Jurnalul fericirii este considerat de N. Manolescu drept cea mai strălucită carte de memorii din perioada comunistă. Relatări pe trei fire: descrierea arestării, judacarea, detenţia, amintiri din anii tinereţii şi convertirea în închisoare. Iar în fapt, o ţesătură fascinantă de memorii, portrete, eseuri, cugetări, consideraţii telogice, filosofice, rasiale. Convertirea la ortodoxie este văzută ca singura cale spre fericire: împăcarea cu contrarietăţile vieţii, cu asaltul ideologiilor, cu statul, cu nedreptăţile - toate privite cu bonomia celui ce s-a împăcat cu sine şi nu caută decât înseninarea spirituală... În seama unui Dumnezeu atoateiertător... În schimb, sScrierile de critică literară sunt marcate de dorinţa creştinească de a-i vorbi de bine pe autori, indiferent de valoarea intrinsecă a scrierilor analizate, din cumsecădenie, generozitate, înţelegere, coparticipare afectivă, din subiectivism nediferneţiat.
Marian Popa, recunoscând excelenţa memoriilor ce acoperă perioada 1931-1971, se ocupă mai amănunţit de perioada interbelică, în care N.S., care învăţase ebraica veche şi aramaica pentru a studia Biblia, secondat de prietenul evreu Neuman publicase câteva cărţi despre problemele iudaismului, negând poporul ales, chestiunea evreiască etc.
Jurnalul fericirii, o carte singulară în literatura noastră, de citit din scoarţă-n scoarţă sau pe fragmente, un stil acroşant, viu, incitant. Memorabile paginile despre clopotele bisericii Armeneşti, momentul când, trebuind să se prezinte a doua zi la Securitate, tatăl (autoritate recunoscută, respectată) îi spune fiului, ritos: Du-te, şi să nu fii laş, fricos! Îl recunoaştem în aceste vorbe paterne pe combatantul de la Mărăşti. Impresionant modul în care au împărţit aceeaşi soartă acei prieteni din liceu, rămaşi în contact decenii în şir, ajunşi la închisoare; rămaşi în legătură şi după aceea, unii în ţară, câţiva în Vest.  Noica, creştin dar mirean convins, îl consiliază pe evreul botezat Steinhardt să meargă la Rohia. Şi, de cealată parte, Al. Paleologu care se pare că a deconspirat existenţa Jurnalului fericirii.
N.S. declara: "Am sânge evreiesc, dar simt şi gândesc româneşte." A dovedit-o cu prisosinţă. Totuşi, nevoia imperioasă de a se dedica, de a aparţine şi a fi integrat, spiritul ardent, chiar ofensiv, dar căutând comuniunea spirituală, împăcarea, armonia... toate acestea par să fie trăsăturile evreului, temător de orice agresiune, prevenitor, în căutare de soluţii... Două precizări. a traversat o perioadă tensionată din istoria ţării: deceniul legionar, al dictaturilor carlistă şi antonesciană, cîns n-a avut voie să pledeze -, apoi venirea comuniştilor, cărora, spre lauda sa, nu s-a raliat nici o clipă. Diferit de coreligionarii evrei, profitori ai stalinismului. A pătimit  în sărăcie, apoi a fost închis 5 ani, apoi s-a călugărit. Se poate spune că s-a purtat exemplar. De ce oare, până în ultima sa zi, s-a plâns că nu i se iartă păcatele din tinereţe? Că i-a persiflat pe Cioran, Noica, Eliade, Ionescu?  Personal, mi se pare chiar nostim. Ca să nu spun că şi Ionescu scrisese placheta NU, contestatară... Atunci despre ce alte păcate de neiertat poate să fie vorba? (Să mai spun că monahii de la Rohia nu i-au făpcut de tot simplă recluzinuea la mânăstire?)

Citeşte mai mult: http://absentul.blog.com/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt
http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/
 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Nicolae+Steinhardt


Poezia zilei
Constanţa Buzea

Ceea ce ispăşim cu durere

şi lacrimi de căinţă
nu sunt numai păcatele noastre
ci şi ale strămoşilor noştri
şi sunt mai ales păcatele
urmaşilor noştri
pentru al căror suflet
tremurăm mai mult decât
pentru sufletul nostru

aş spune mereu

şi în tăcere aş spune
şi în întuneric aş spune
şi în trecut m-aş duce să spun
rănile vechi nu s-au închis
armele nu sunt putrede
nici îngropate

duc în braţe cartea

singurătatea
lumina ei ca nisipul
privind în nelinişte

mă aşez în genunchi
lipindu-mi obrazul
de cuvinte
sărut în gând muritoarea mână
care a scris nerăsplătită
singură

(din volumul Pelerinaj, ed. Cartea românească, 1997)


ion lazu: fotografii...la Casa domnească din Brebu...





sâmbătă, 28 iulie 2012

Scriitorul zilei: Valeriu Filimon; poezia zilei: Dominic Stanca

Scriitorul zilei: Valeriu Filimon


S-a născut la Slănic-Moldova, ca fiu al unei profesoare şi al preotului Celment Filimon, el însuşi fiu de învăţători, cu seminarul teologic la Chişinău, apoi preot militar, preot la Gărzii regale şi paroh al Bisericii Mihai Vodă din Bucureşti, până la strămutarea acesteia.  Viitorul literat face şcoala primară în urbea natală (ubde tatăl său ctitorise două biserici), apoi Liceul militar de la Chişinău şi Timişoara, iar de la desfiinţarea acestuia, 1947, face ultimele 3 clase la liceul Gh. Lazăr din Bucureşti. Va fi student la Şcoala de literatură, prima serie, coleg cu D. Micu, Dionisie Şincan, Al. Oprea, Aurel Rău, Aurel Covaci, Ilie Purcaru, Al. Andriţoiu şi alţii. Va continua la Filologie, 1952-1957, coleg de an cu Nichita Stănescu, Florenţa Albu, Matei Călinescu, Eugen Simion. Va rămâne asistent la catedra de Literatură universală, discipol al profesorulului Tudor Vianu. În 1966 face un lectorat la universitatea Carolingiană din Praga. Între 1971-1976 conduce un Curs de Poetică. Nemembru de partid, din motiv de dosar, are dificultăţi în a se înscrie la doctorat, pe care îl trece în 1974 cu tema Poetica imaginarului românesc. Între 1980-1984 ţine prelegeri la sala dalles; în 1982 preia Cenaclul George Bacovia, în 1990 înfiinţează Societatea Culturală Logos, sub patronajul Patriarhiei române. Semnează numeroase studii academice.
Debutase cu poezii în Flacăra, în 1950, înainte ca aceasta să devină Gazeta literară. A continuat să publice sporadic, în reviste. Nu şi-a adunat niciodată lirica în volum. A scris sporadic cronici literare, prefeţe la cărţi de poezie. Un număr de 120 scrisori către un discipol au fost publicate după dispariţia literatului, în semn de omagiu.
L-am întâlnit în 2 sau 3 rânduri, prezentat fiindu-i de actorul Ludovic Antal.  era o persoană fascinantă, strălucind în conversaţie. Şi un bărbat neverosimil de frumos, cum n-am mai întâlnit.

Citeşte mai mult: http://www.ziaruldebacau.ro/ziarul/2011/10/14/80-de-ani-de-la-nasterea-slaniceanului-valeriu-filimon-ilustra-personalitate-a-culturii-romane-2.html
 http://www.boema.inforapart.ro/reviste/Boema035.pdf
http://protectiaconsumatoruluideliteraturacontemporana.wordpress.com/2011/12/04/valeriu-filimon-casa-arhetipala-a-lui-rodian-dragoi/


Poezia zilei
Dominic Stanca ( d. 28 iulie 1976)


Un comentariu de Nicolae Ciobanu:
 Drag mie Prieten "de blog" şi nu numai,

...(...)  După cele scrise despre poetul-muncitor Dumitru Alexandru (sărind peste alţii la care mi-am consemnat impresiile-n comentarii), cred că acest In Memoriam Cezar Baltag m-a zguduit... Cîtă subtilă înţelegere a oamenilor şi situaţiilor; şi cît refuz de a profita de slăbiciunea, orgoliile lor - doar un pic de-ar fi fost gîdilate.
Din Cezar Baltag, cel mai pregnant reţin (ruşine să-mi fie!) profilul său din Poşta redacţiei şi comentariile - cred - imparţiale risipite pe seama unora care fie s-a afirmat în timp, ori s-au topit în colb. Şi mai cred (dar e o opinie personală) că a fost descoperitor al 80ciştilor mult înaintea celui care i-a clasificat astfel (Martin, Scarlat?... Altul?).
Iară ale sale refuzuri rareori erau verdicte irevocabile. Dădea sfaturi şi aştepta (poate) îndreptări.
Iată, însă, aflu dezolat că ţi-a uitat o jerbă de poeme-ntr-un sertar de redacţie... Dară, în loc să nu-l ierţi, l-ai tratat cu o înţelegere ca de la oropsit la alt oropsit... Deşi una-i să călăreşti pe cai (mari, mici), dar alta-i să alergi pedestru-n la coada ori scara călăreţilor buiaci.
Întreaga mea compasiune pentru acest evocat, Astfel.
Şi neţărmurita mea admiraţie că eşti capabil de asemenea Rememorări! 

Şi te-aş reciti pînă la memorare, nu numai cu aste cuvinte: "La drept vorbind, nu ştiu dacă trebuie să regret rezerva mea faţă de colegii de breaslă.  Am observat că îndeobşte apropierea se realizează prin anecdotic, prin cedări reciproce, prin diminuarea respectului şi chiar mai mult de-atât. În vreme ce „departele”, ca să-l citez din nou pe CB, este postura din care poţi să contempli îndelung subiectul interesului tău, să-i intuieşti esenţele, ceea ce îi e specific şi profund reprezentativ. Îmi e clar măcar acest lucru simplu: că omul cu înzestrare deosebită se mişcă printre semeni sub un cu totul alt regim decât persoanele obişnuite, are alte priorităţi, criterii, exigenţe, imbolduri. Acesta fiind ceea ce poetul a numit „echilibrul divin şi fragil al existenţei de excepţie” ".

PS: Recunosc toate aceste, întru cît încerc şi eu să-i absolv prin Înţelegere pe toţi cei care - considerîndu-mi-i prietini, chiar siguri prieteni - mai mult mi-au dăunat, taman cînd m-am aşteptat mai puţin.
Şi nu voi mai comenta aşa de des pe al Domniei-tale blog, să nu-ţi sperii alţi comentatori, carii ar avea şi mai multe, şi mai bune de spus, decît mine. Vei suferi să îţi scriu epistole "E-Mail"ate?
Cu respect pentru tot ce faci şi însemni pentru mine, pentru ceilalţi - Culai.


ion lazu - fotografii : anotimpuri la Casa Monteoru (sediul USR)



vineri, 27 iulie 2012

Scriitorul zilei: Marcel Gafton; poezii, consemnări; fotografii...

Scriitorul zilei: Marcel Gafton, n. 27 iulie 1925 - d. 21 decembrie 1987
   

S-a născut la Pechia-Galaţi, dintr-o familie de învăţători români: Nicolae şi Antonia (n. Sârbu), având şi un frate mai mic, Pierre, trăitor la Paris. A făcut şcoala primară în satul natal, liceul la Brăila, bacalaureat în 1945, după care s-a înscris la Drept, Universitatea Bucureşti, studii nefinalizate, 1946-1949.
A debutat cu poezii în Revista Fundaţiilor Regale, 1945 şi a colaborat la diverse reviste literare ale vremii. Spirit independent, pe cât de demn, apărându-şi imaginea de om onest, a dus o viaţă de modestie şi decenţă, mulţumindu-se cu strictul necesar şi susţinând-o material pe mama sa, care i-a şi supravieţuit. S-a ocupat începând din 1950 de traduceri, timp de 30 de ani, mereu în colaborare, stilizând artizanal, nu mai puţin de 43 titluri din scriitori străini: romane, poezii, memorii, din franceză, dar şi din rusă, din elenă, din spaniolă şi italiană. Printre cei traduşi se numără:  Balzac, Dumas, Anatole France, Jean Giono, Turgheniev, Kaverin, Şolohov, Kadeev, Boris Pilniak, Gorki, Rafael Alberti, Romulos Galiegos...
Unul dintre boemii cu ştaif, alături de colegii săi de generaţie: Leonid Dimov, Tudor George, Theodor Pâcă, C. Piliuţă, Ludovic Antal, Dorin Dron, C. Rauşchi, C. Popovici, George Astaloş, Ben Corlaciu (nemaivorbind de cei care s-au desprins de boemă: Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu sau de cei care au dispărut prematur: Constant Tonegaru), Marcel Gafton: înalt, bine legat, cu trăsături largi, de actor, totdeauna la costum, distins, cu plete negre, ondulate, avea o prezenţă de mare domn, stilat, boieros, cu gesturi princiare, altfel delicat, protocolar-ceremonios, cum îi sunt şi poeziile!; mereu amabil cu doamnele, povestitor inegalabil, cultivând vorbirea ornamentală, muzicală, cu dinadins poetică, la întrecere cu alţi câţiva, de fapt foarte puţini scriitori cu "vorbire poetică-muzicală: Ion Horea, Nichita Stănescu - M.G. părea să-i surclaseze pe toţi convivii, ascultat cu delicii, ca la un spectacol...
A debutat în volum abia în 1972, practic ultimul din generaţia sa, însă cele 3-4 cărţi editate au uimit pe toată lumea nu doar prin conţinutul poetic (rod al unei îndelungi elaborări, şlefuiri, un fel de descântece în care vraja formală împinge în plan secund mesajul inteligibil), dar prin prezentarea în condiţii grafice excepţionale, invidiabile, practic de neimaginat la noi, în acele vremuri.
Opera literară:  Non possumus, Bucureşti, 1972; Miraria, Bucureşti, 1977; Adică, Bucureşti, 1982; Şaizeci poeme, Bucureşti, 1986.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Marcel_Gafton
 http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=963
 http://alinascarlat-romaniaculturala.blogspot.ro/2012/07/marcel-gafton-un-alt-poet-si-traducator.html

 
Poezia zilei
Marcel Gafton: Deschidere
 

Rănile mele cred în mine,
mă cred pe mine - tot,
adânci şi multe, puştance, adulte,
dar eu nu cred în ele,
eu nu le cred lor,
eu abia le-aştept vindecarea,
abia aştept să treacă.

Niciuna măcar stea căzătoare
şi făr'de urmă pieire,
mie îmi spun despre mine
fiecare în parte, amănunţit,
flacără-n spic mă luminează
văzului orb de mine,
ochilor mei
de mine orbi.

Nici uituceală - păstrare-s
de scrisuri apăsat vii,
cerneală de umbră, vineţie spre tandru:
cu mine adunat creştet
orbului ce-l cheamă pe nume din mine,
ochi în ochi cu toate odată,
ochi în ochi cu fiecare în parte,
ochii mei aburesc încordare,
orbul din mine văz abureşte.

Faţă neştiută ca şi a lunii
(fără de riduri)
de faţa orbului se-alipeşte.

Toate odată şi fiecare în parte
scrisul în abur şi-l spală,
până-n rărunchi mă scrutează rănile mele.

Eu uit de ele,
uit de toate şi de fiecare în parte
silabisindu-mă.


ion lazu:   O frunză

                 poetului Marcel Gafton
Mâna cât o ridic
Smulg o frunză verde
Copacul o pierde
Eu n-o câştig.

Cu un gest netot
Pământul m-a tras de mână.
El s-a ales cu ţărână –
Eu am pierdut tot.
(1969)

Notă: Retroactiv, dedic această poezie lui Marcel Gafton care, adus de Tudor George la lansarea volumului meu de poezii Muzeul Poetului, ed. Eminescu, 1981, după entuziasta prezentare (în stil ahoistic) ce-mi făcuse autorul Baladelor singaporene, s-a ridicat şi a dat citire celor 2 strofe de mai sus - atât şi nimic în plus! - rostite însă cu o voce de mare dramatism, ceea ce a creat o stare de înmărmurire, uimind pe toţi cei din sală. I.L.


Ion Lazu:  Cântec mut

Lui Pan Izverna (n. 27 iulie 1937)

 

I-am văzut gutuiului floarea,

Gutuii i-am simţit gustul.

Să părăsim locul, sună plecarea,

Îmi spune sufletul, tristul.

 

Va înflori poezia mai rar –

Sunt brânduşi de toamnă, destule.

Trece-n alţii suflul temerar.

Tu începi să strângi mere pătule.

 

Brumă în zori. Munţii vineţi.

Cerul adună o ploaie neplânsă.

Toate-s în faţă, precum susţineţi.

Vremea e bună. Vremurile însă.


 (1986, Oraşul Victoria)
(din volumul Poemul de dimineaţă, ed. Vinea, 1996)


Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale (în manuscris):

18 aprilie 2007: (...) Din zona Parcului Bazilescu, unde am bântuit în căutarea adresei lui Pericle Martinescu, revin în Pţa Chibrit, la blocul poetului Marcel Gafton; în hol îmi fac lecţia, apoi caut administratorul de la scara lui Marcel Gafton, poet pe care l-am vizitat cândva în apartamentul unde am înţeles că locuia împreună cu buna sa mamă, pe care a adorat-o mereu şi care i-a supravieţuit, se pare.  Nu răspunde la telefon, am să-l prind pe acest domn Bulugu când oi avea noroc. Ştiu, destule nume de familie au la origine poreclele de pe vremuri, cum e şi firesc, însă acesta pare un nume turesc, precum Urucu,  etc.
Seara, telefoane; şi aflu că M.R.P. a locuit în blocul Turist din Pţa Romană. Iar la Văleni avea o casă de vară, o vilişoară cu livadă.
20 august 2007: (...) (După ce fixăm placa lui Pericle martinescu, venim în Piaţa Chibrit...  manevre iscusite şi intrăm prin spatele blocului de la nr. 343, spre scara lui Marcel Gafton. Acolo buldozere, se asfaltează, se construieşte, se... Lume ca pe şantier. Uşa deschisă, la scara cu pricina; intru, sun, bat la diferite etaje, telefonez. Până la urmă aflu că preşedintele Bulugu este jos, la buldozere. Într-un grup de la construcţii, discutând. Pensionar amabil, activ, cu alură de fost sindicalist, uşor Parkinson, îi arătăm placa Marcel Gafton, în mod logic o vrea fixată tot la capătul blocului, spre bulevard; ne dă o scară mai lungă, de la vecinii cu dughene, tot de la ei luăm curent. Repede o punem, repede plecăm, cu vorbe de solidarizare din ambele părţi. 
Dar deja dădusem telefon pentru C. Nisipeanu, alte manevre ca să ajungem cu maşina în faţa intrării, la scara 3. Apare dna Tatomir, dezgheţată, cooperantă, ne dă pe loc curent de la panoul scării, punem iute placa şi îndată plecăm, tot cu vorbe bune. Aflu că în apartamentul maestrului, vizitat împreună cu Ţone şi Aura C. acum vreo 7-8 ani, stau nişte nepoţi de-ai poetului, din Gorj, rude de-ale lui Mischie. Nu se poate trăi de răul lor, aroganţi, obraznici la culme până de curând, acum ca mieluşeii, căci Mischie a căzut... Românul nostru iubeşte cu patimă avanscena, dar de fapt e pregătit pentru toate rolurile. Vorbesc de românul etern, vezi bine.



Ion Lazu: fotografii: în jurul unor...statui (la U.S.R.)



























joi, 26 iulie 2012

Scriitorul zilei: Cezar Baltag; poezii; consemnări; fotografii...

Scriitorul zilei: Cezar Baltag, n. 26 iulie 1939 - d. 26 mai 1997

      

Bucovinean din comuna Mălineşti-Hotin, fiul preotului Porfirie şi al Margaretei (n. Alexandrescu), s-a refugiat cu familia la Dorohoi (unde crescuse tatăl, rămas orfan), în iunie 1940, au revenit la Mălineşti şi s-au refugiat din nou, de dta asta în comuna Spineni-Argeş. În comuna de pe Vedea şi-a făcut şcoala primară, liceul la Piteşti, iar din anul 1955 urmează cursurile Filologiei din Bucureşti, absolvind în 1960. În 1958 se căsătorise cu colega de facultate, viitoarea poetă Ioana Bantaş şi vor avea doi copii. După 3 ani de incertitudini, datorită faptului că era fiu de preot, este corector, apoi redactor cu jumătate de normă la Gazeta literară. Debutează în volum cu Comuna de aur, de care în timp se va dezice. A urmat o carieră de poet de primă linie, alături de Nichita Stănescu şi Ilie Constantin, lansaţi simultan în nou înfiinţata colecţie Luceafărul. Are rubrici permanente, devenite celebre: Ideograme. În 1972 pleacă în SUA, împreună cu poeta Ioana bantaş, în cadrul unor programe pentru poeţi. Îl va cunoaşte pe Mircea Eliade şi va deveni discipolul acestuia, traducând în timp cele 3 volume ale Istoriei credinţelor şi ideilor religioase, 1881-1888, apoi şi Dicţionarul religiilor, 1993, încheind cu Nostalgia originilor, 1994..
Opera literară: Vis planetar (1962), Răsfrângeri (1966), Monada (1968), Odihnă în țipăt (1969), Șah orb (1970), Madona din dud (1973), Unicorn în oglindă (1975), Poeme (1981), Dialog la mal (1985), Euridice și umbra (1988), Chemarea numelui (1995), Ochii tăcerii (1996), Eseuri, 1992; Paradoxul semnelor, 1996, antologia ochii tăcerii, în colecţia BPT, 1996.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Baltag
http://www.ziarultimpul.ro/cultura/2011/09/cezar-baltag-eseistul/

Poezia zilei
 

CEZAR BALTAG

Răsfrângere de umbră.

 Un ochi fantastic mă răsfrânge-n

Oglinda cristalinului.

Plutesc ţinând în palmă rara

Monedă a destinului.

 

Pe-o parte-i chipul tău, iubită

Neîntâlnită nicăieri;

Efigie ce-şi schimbă vârsta –

Femeie azi, fecioară ieri.

 

Pe alta inima mea bate

Un ritm tenace şi avid

Pulsând în hohote viaţa-mi

Spre-un infraroşu bănuit.

 

Vâslesc. Curg frunzele. La capăt

Îl văd pe Cronos, dilatând

Pupila lui săpată-n ora

Smulgerii celui care sunt.

 

Cândva pe irisul albastru

Dintre odată şi nicicând

Va trece discul unei inimi,

Zenitul bolţii eclipsând.

 

Atunci strigat voi fi de plante.

Şi din nostalgicul oval

Mă va privi, furându-mi chipul,

Doamna surâsului final.

 

Lumea fără tine.

 

S-a închis cartea. Diamantul tăcerii

Îmi sângerează faţa.

Nimic nu mai spune

Pasărea neagră la capătul zilei.

Vine o floare. Mă întreabă de nume.

Nimeni, îi răspund. Nimeni dintre cărţi triste, floare.

Nimeni dintre litere şterse.

Mai sus e o poartă a porţilor cu prag rău.

Pe acolo am trecut o dată

De două ori, de trei...

Soarta are chipul palid al unei femei.

Tăcerea zeilor strigă într-una

Numele ei,

Lacrimae sunt verba secutae: Elena, Ioana...

 

O pasăre în mine îşi ascunde

Bocetul

Rana

 

Spirit şi sânge.

 

Vara se aprinde până la durere

Se face pasăre ce urcă la cer

Şi deodată încremeneşte arzând

Deasupra cuibului

 

Pământ, ridică-te cu mine

Să poţi zbura

 

Brusc se lasă tăcerea.

 

O piatră cade din tării

Şi înainte de a atinge ţărâna

Se face iarăşi pasăre

Sângerând peste leagănul lumii

 

Instinctul luminii în oasele ei

Stază de cântec

Hemoragie a soarelui

Deasupra cuibului

 

Noapte

 

Şi eu şi greierul

Din iedera întunecată

De la fereastra camerei mele

Avem conştiinţa scindată:

Amândoi nu putem dormi,

Amândoi căutăm extaza

Care dă putere clipei şi apropie învierea

Amândoi ne temem de cuvinte

Şi nu ne temem de moarte


 

Fereastra de dincolo

 

Fereastra de

Dincolo de tine

Acolo unde

Un platan, neîncetat

Soarbe geana neliniştii

 

Dincolo de şansa

Ce astupă toate cărările

 

Dincolo de orbul

Care caută bâjbâind

Inima mea printre frunze

 

Dincolo, mult dincolo

De această hârtie

Care la şoaptele mele de seară

Ia foc.

 

 Setea

O femeie locuita de sete
lumineaza golul cuvântului :
spune-mi de ce te astept,
spune-mi, de ce
îmi legi gura,
de ce râzi,
de ce te întuneci,
de ce ma înnoptezi
în trupul tau
de eroare ?

Un om cu oase de sete
numara arborii.

Exista setea. Ea are dealuri de sete,
ea rosteste cuvinte de sete.
Cine esti ?
Cine esti ?
Cine esti ?
Setea înnopteaza în mine
ca într-o gresie.

O femeie cu picioare de sete
numara pietrele.

Tu esti vara, le spune. Tu esti viscol.
Tu esti liniste. Tu nu esti nimic.
Tu esti întoarcere.
Pe tine te iau de barbat.
Pe tine te voi naste.
De tine nu-mi voi aminti.

Si deodata
în tipat de crin torturat
fata ei explodeaza
si se opreste
si tace
si cu privirea în gol
zâmbeste nimicului.

Cezar Baltag - Rasfrîngere în memoria soarelui

Toate sunt sub semnul tau, Apollo.
Clipa ploua-n noi torential.
Ieri a rîs un ulm. O vara-ntreaga
o femeie a iubit un deal.

În stejar, unde septembrie tese
ulii într-un aprig cerc sonor,
de ieri seara vremea o masura
Absalom, pendul nemiscator.

E aici un loc din care-n toate
laturile lumii ma aud.
Nordul e un punct din care-ncepe
Numai sud si sud si sud si sud.

Timpul ploua-n lucruri. Valea tese
ulii într-un aprig cerc sonor.
Unde duci, sotie a-ntîmplarii,
Inimile noastre în ulcior?

 Răsfrîngere de fulger înnoptată

Crinii de palida flacara
ai miazanoaptei se-aprind.
Inima mea e castelul
prin care trece Hamlet citind.

Cui cînti uitarea mea blonda,
tu stearpa risipa de tei?
Nu lasati sa se-nece Ofelia
în verdele ochilor mei.

Bîntuie luna. E-o toamna
a frunzelor din capitel.
În stînga tace Horatio
sau numai o parte din el.

 Pasari in amurg
                              Lui Grigore Hagiu, in memoriam

Dezgheata-te, lume, dezgheaţă,
un clopot de clor ne desparte,
aripile-s tot mai în ceaţă,
inima e tot mai departe.

Roteste-te, lume, roteste
si tu soare du-ma în vara
orizontul ma paraseste
prietenii încep  sa dispara.

Nu zarisem ca norii alearga
si nu banuiam ca-i furtuna,
eram opt, eram cinci, eram patru
si parca zburam împreuna.

Parca ieri mai era dimineata, 
soare-n valuri si-acuma-i doar nor.
Sunt o pasare singura-n ceata
si abia mai stiu daca zbor


Ion Lazu: O evocare Cezar Baltag (26 iunie 1939-26 mai 1997)
                   Motto: Cezar Baltag: Îngerul se opreşte din scris...

Cândva, după o reuniune comemorativă Lucian Blaga - o sută de ani de la naştere, (cu participarea lui Matei Călinescu şi Virgil Nemoianu – anume veniţi din America), ne-am regăsit simpatetic, pe trotuarul din faţa Conservatorului de pe Ştirbei Vodă cu o parte dintre cei care conferenţiaseră: Cornel Regman (însoţit de dna Zorina), Nicolae Balotă (cu dna Bianca), Cezar Baltag şi, înainte să ne risipim care încotro, pe străzile din preajma Cişmigiului, am adăstat un scurt răgaz, sub taina serii împrimăvărate, cu spiritele încălzite la lumina evocărilor care îl priviseră pe poetul Nebănuitelor trepte...
...Îmi dau seama că acel drum spre casă, după comemorarea centenarului Blaga de la Conservator ar fi trebuit să-l facem împreună cu poetul Cezar Baltag, cu care locuiam de ani buni în acelaşi cartier, la distanţă de numai două blocuri. Pe trotuarul din Ştirbei Vodă, eu arătându-mă foarte impresionat de alocuţiunea poetului de la Viaţa Românească, poetul CB m-a asigurat că este vorba despre un eseu care va apărea în curând în revistă. Ne-am răzleţit pe străzile din preajma Cişmigiului, pe care aveam să-l străbat în drum spre staţia de metrou Izvor, curios să verific observaţia lui Nicolae Balotă: că grădina publică i s-a părut, după ce n-o mai văzuse de atâta timp, golaşă, neîngrijită, ca şi părăsită... Aş fi vrut să mă dumiresc ce se afla în spatele acestei insatisfacţii a unui clujean strămutat în Capitală încă din anii cincizeci.
Nu era prima dată când participam împreună cu Cezar Baltag la evenimente scriitoriceşti, însă la sfârşitul lor ne salutam şi porneam spre casă pe cont propriu, deşi măcar eu nu ignoram nicicum faptul că avem de urmat acelaşi traseu. Ilustrare concretă, dacă mai era nevoie, a sintagmei: fiecare cu drumul lui.
Şi aş putea număra pe degetele de la o singură mână convorbirile mele cu Poetul. Încerc o explicaţie: Cu un an mai mare ca mine, însă la filologie, dar în acelaşi corp al Universităţii, îi citisem poezii la gazeta din holul cel mare, apoi şi în publicaţiile studenţeşti. Îi înmânasem mai apoi un grupaj de poezii la Gazeta literară. A avut eleganţa să nu le citească în prezenţa mea, dar cum nu erau prinse într-o agrafă, a îndoit toate colile la un colţ, practicând cu aplicaţie două rupturi paralele şi astfel le-a îndesat în sertarul doldora de manuscrise. Mi s-a strâns inima gândindu-mă ce mici erau şansele de a mă vedea publicat... Încurajat de Mihu Dragomir, de Geo Dumitrescu, debutat apoi în revista Ateneu, poate îmi lipsea... aplombul necesar în abordările din redacţii. Şi era, mereu, ideea din mintea mea că poetul Cezar Baltag a împărtăşit aceeaşi soartă vitregă ca şi mine: ambii refugiaţi de peste Prut, el stabilit cu familia lângă Piteşti, eu cu ai mei lângă Slatina – de unde provenea soţia lui Ioana Bantaş. De aici poate un puseu suplimentar de demnitate/timiditate. Cu cât mi se păreau mai preţioase şi mai grave în fond, aceste apropieri de destin, cu atât îmi devenea mai dificilă forţarea unei atenţionări a confratelui care reuşise să se impună. Ideea mea, poate fantezistă, însă de bună-credinţă fiind că talentul trebuie ocrotit, lăsat într-ale lui, iar nu luat cu asalt, sufocat cu atenţii cronofage...
Ca să nu spun că, după performanţele din liceu, din facultate, în plină desfăşurare a torentului poeticesc, am înţeles că asupra lui Cezar Baltag se abătuseră cele mai nemiloase lovituri ale soartei: moartea soţiei iubite, poetesa Ioana Bantaş, moartea tatălui, blajinul preot Porfirie, apoi a fratelui mai mic, subtilul exeget Nicolae Baltag; toate răzbunându-se într-o boală necruţătoare care îi va umbri ultimul deceniu de viaţă. Şi lovitura finală: leucemia. Aceeaşi care îl secerase la numai 35 de ani pe fratele iubit, ca din senin - o cumplită urgie, scăpând din toate calculele. Dar ce să mai însemne că teribila boală se întorcea bezmetică şi asupra-i, după atâţia ani – după ce toată lumea părea să fi uita vechile, cumplitele încercări? Chiar asta era nedumerirea lui Cezar Baltag, când l-am vizitat la Fundeni, cu nici două săptămâni înainte de sfârşit: Aveam o cu totul altă confruntare de sănătate, mi-a spus, de unde până unde această leucemie?! Ce să-i fi răspuns? Gura mea, pecetluită, sufletul strivit de obidă, de oroare, de spaimă, de milă. ”Implozie, explozie, implo...”, ca să-l cităm chiar pe poetul Cezar Baltag dintr-o perioadă mai fastă (un cuvânt care-i plăcea, l-a folosit şi în autograful despre care va fi vorba), când se lăsa sedus de aflarea legilor secrete ale lumii, de „rigoarea actelor de magie”, cînd credea în „contagierea magică a lucrurilor”, sau se lăsa sedus de „ritualurile de celebrare” ale tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Ştiam din spusele sale că poetul se afla într-o relaţie specială cu mama sa, ea însăşi supravieţuitoare a atâtor urgii abătute asupra familiei bucovinene; îmi mărturisea că vorbesc la telefon ore întregi, zilnic. Şi nu e lipsit de semnificaţie să amintesc aici că şi prietenii săi literari cei mai buni, de-o viaţă, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Caius Dragomir, cultivau aceleaşi relaţii ardente cu mamele lor, care au trăit până dincolo de 90 de ani. Poate n-ar fi greşit să-l pomenesc în context şi pe poetul Marcel Gafton, vizitat de mine cândva într-un bloc din Piaţa Chibrit, a cărui mamă a supravieţuit morţii fiului, cum cred că s-a întâmplat şi în cazul lui Cezar Baltag. Îmi e peste puteri să aduc în discuţie ce va fi fost în sufletul acestor venerabile femei, la dispariţia fiului iubit...
Mă şi întreb: este de vină numai firea mea retractilă, sau cumva şi bănuiala că poetul nu avea nevoie de mine în mod special, cum nu părea să aibă nevoie de nimeni dintre cei din jur, în afară desigur de familie, de părinţi, de cei câţiva prieteni de suflet, cu care se deconecta, dacă nu cumva ar fi mai bine să spun: cu care continua pe alt plan „cufundarea în stele/ şi în nori şi-n ceruri nalte”, în dialogul său cu marile mistere. Şi impresia complementară: că poetul nostru nu simţea agresiunea capitalei, nu se simţea oprimat, nu plătea (asemenea mie) bir greu servituţilor şi privaţiunilor şi în fond mizeriei pe care le presupune traiul într-un cartier muncitoresc cum este Balta Albă. Înconjurat de cărţi asemenea unui cocon şi mai mult încă, înfăşurat-protejat de plasa deasă a abstracţiunilor; căci cel ce a ”văzut idei”, se va fi dezinteresat de contextul precar al cartierului; nu sunt deloc convins că poetul Baltag avea prin firea sa o percepţie specială şi o sensibilitate anume pentru Natură, pentru regnul vegetal în speţă, cel care în alte cazuri, iar la mine în mod precis, a constituit dintotdeauna un refugiu din mediul citadin gregar, dacă nu şi o sursă de împrospătare a resurselor sufleteşti. Nu sunt defel convins că avea o reprezentare cât de cât exactă a pâlcului de mari copaci care în mod neaşteptat făceau din spaţiul dintre blocurile adiacente un tărâm al sălbăticiei: copaci falnici, depăşind în înălţime blocurile respective, în căutarea luminii, înţesaţi la refuz de păsări cântătoare în delir, primăvară-vară, cu mierle ţopăind neobosite prin acel hăţiş ca de pădure, printre smocuri de toporaşi, rostopască, stânjenei... – semn al Naturii primordiale care se reinstalează şi proliferează cu frenezie în fiecare colţişor care scapă controlului de fiecare clipă al omului... Nu cred că avea nevoie de mine, de prezenţa mea, de a nimănui – şi nu din inaptitudine pentru comunicare, ci dintr-o obstinată dorinţă de a rămâne singur, pentru a se autoscopia. Nu-l văd lăfăindu-se nici în apartamentul său cu linii austere, printre nenumăratele globuri pământeşti răspândite prin toate camerele şi despre care mi-a spus că reprezintă un hobby al său; mereu preocupat să-şi gestioneze cât mai judicios timpul zilei şi al nopţii, mereu nerăbdător să revină acasă, printre cărţi, printre manuscrise cu poezii, eseuri, traduceri, ideograme - în faţa obsedantei coli albe. Atras în mod hipnotic de misterioasele idei care se plăsmuiau sub ochii minţii. Nu-şi risipea timpul în discuţii de cafenea, nu-l vedeam la restaurantul scriitorilor, întârziind pe la mese, întinzând vorba, amânând să revină la masa de lucru, cum făceau sub cele mai felurite pretexte ingenioşii noştri confraţi. Poate tocmai de aceea, îl văd ca acum pe CB din anii optzeci, intrând pe uşa restaurantului doamnei Candrea, oprindu-se ezitant după doi paşi, cu o figură rătăcită, needificată, oarecum în felul lui Pierre Bezuhov, apoi retrăgându-se în pripă; aşa că subtilul Valeriu Pantazi, de pe scaunul vecin, bun psiholog, mi-a şoptit: Probabil caută pe cineva... s-a ridicat, l-a prins din urmă pe hol şi i-a dat lămuririle necesare: Cel căutat fusese în sală până de curând, însă a plecat în mare grabă, căci trebuia să înceapă şedinţa de consiliu...
La drept vorbind, nu ştiu dacă trebuie să regret rezerva mea faţă de colegii de breaslă. Am observat că îndeobşte apropierea se realizează prin anecdotic, prin cedări reciproce, prin diminuarea respectului şi chiar mai mult de-atât. În vreme ce „departele”, ca să-l citez din nou pe CB, este postura din care poţi să contempli îndelung subiectul interesului tău, să-i intuieşti esenţele, ceea ce îi e specific şi profund reprezentativ. Îmi e clar măcar acest lucru simplu: că omul cu înzestrare deosebită se mişcă printre semeni sub un cu totul alt regim decât persoanele obişnuite, are alte priorităţi, criterii, exigenţe, imbolduri. Acesta fiind ceea ce poetul a numit „echilibrul divin şi fragil al existenţei de excepţie”.
Aceasta ar fi protoistoria relaţiilor cu Cezar Baltag, s-o numesc aşa. Căci a venit Revoluţia. Una dintre primele mele iniţiative a fost să strâng cărţi pentru Basarabia, cât mai multe cărţi în limba română, care le fusese ocultată vreme de cinci decenii consângenilor noştri. Am răscolit întreprinderea geologică, am alertat Uniunea Scriitorilor, am scris la ziare. În final s-au adunat cărţi cu care am umplut un TIR şi fără cea mai mică întârziere am plecat la Chişinău. Mă întorceam la baştină, după exact 46 de ani, căci ne refugiasem în martie 1944... Oricum, cu ocazia colectării de cărţi am ajuns şi la uşa poetului Cezar Baltag, după ce la redacţie îmi dăduse adresa. Abia acum am lămurit lucrurile privind statutul nostru comun de refugiaţi. A reacţionat simpatetic, cu toată căldura. Poetul mi-a dat pentru basarabeni nimic altceva decât Istoria lui Călinescu: în locul unui vraf de cărţi, o carte a cărţilor...  Primisem multe donaţii, toate trecuseră prin mâna mea, dar nimeni nu cedase capodopera călinesciană. Am fost extraordinar de emoţionat, cred că am povestit acest fapt oricui a vrut să mă asculte.
Dar asta nu înseamnă nicicum că imediat după episodul „cărţi pentru Basarabia”, relaţiile dintre noi au înflorit. Nici că eu aş fi asaltat cu manuscrise şi colaborări redacţia Vieţii Româneşti. La drept vorbind, am continuat să am aceeaşi atitudine din totdeauna: nu am dus niciodată manuscrise prietenilor care erau şi redactori. Nu m-am prezentat cu poezii la Gheorghe Pituţ, la Ilie Constantin, la alţi câţiva cu care eram în relaţii amicale. Ca să nu li se pară că le forţez mâna, cum am mai spus. Ca să nu mi se pară că mi-au făcut o favoare. Altfel ar fi stat lucrurile, vezi bine, dacă iniţiativa le-ar fi aparţinut. Aşa că abia prin 1995, când îmi apăruse Poemul de dimineaţă, m-am prezentat pentru a doua oară la Cezar Baltag acasă şi de data asta l-am rugat ceva personal: să vorbească la lansarea de la Sala Oglinzilor. Mi se părea un bun prilej de apropiere. Mi-a mărturisit că se simte slăbit, nu atât din punct de vedere fizic – ştiam că se chinuieşte de ani mulţi cu o boală gravă şi urâcioasă –, dar mai ales traversează o perioadă de disconfort psihic şi intelectual. N-am îndrăznit să insist. Totuşi, din delicateţea care îi era proprie, a deschis cartea, a citit două poezii, poate erau primele pe care îşi oprea privirile, iar după ce a citit-o pe a treia, a închis cartea şi mi-a spus că va vorbi la lansarea mea. Şi a vorbit cum nu se poate mai comprehensiv: un poet important etc. Încheind astfel: „Aş mai adăuga în cazul său special o delicateţe şi o frumoasă milă faţă de lucruri şi o bună-cuviinţă care vine de mai departe  - şi o blândeţe a dragostei faţă de lume – o poietică a tăcerii, o mistică a tăcerii...” După care ne-a făcut onoarea unei vizite în familie, însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu. Prilej cu care mi-a dăruit cu autograf o altă Istorie, nu tot a lui Călinescu, ci pe cea a lui Mircea Eliade, în trei volume, o ediţie copertată, extrem de elegantă. Tradusă de el însuşi, încă prin 1982-83, o carte care a făcut epocă. Îmi place să mă gândesc că prin această traducere CB a căutat să refacă drumul spre Mircea Eliade, cam în felul cum acesta încercase în anii 30 să refacă legătura cu titanul predecesor B.P. Hasdeu.
Nu mult după aceea, în altă seară de neuitat, Poetul m-a prins din urmă, în drum spre sala Radio, pe Pictor Stahi şi a ţinut să-mi arate, la numărul 18, imediat după colţul în unghi drept al străzii, locul unde a stat la un moment dat, împreună cu poetul Grigore Hagiu şi cu prozatorul Nicolae Velea. La un demisol, într-o încăpere îngustă şi foarte lungă. Am simţit o subită înflăcărare în vorbele poetului, de parcă amintirea acelor vremuri de aur ale tinereţii    i-ar fi împrospătat simţirile. În dreapta intrării, un basorelief spre care îmi arunc privirile de câte ori fac acest drum, al lui Grigore Hagiu.
Când povestesc aceste prea puţine întrevederi cu CB, s-ar părea că lucrurile s-au desfăşurat cu o anume lentoare răbdătoare şi bucuroasă din parte-mi, în ideea că nu e nici o grabă, va sosi negreşit momentul îndelung aşteptat al conjuncţiei; acum însă trebuie să admit că amânarea în sine nu era de bun augur şi lucrurile aveau să se precipite la modul incontrolabil. Căci nu după mult timp, o lună sau două, am aflat că se internase la Fundeni, grav bolnav, de data asta fiind vorba de leucemie. Se poate spune deci că lansarea mea de la Sala Oglinzilor a fost ultima lui ieşire în public. L-am vizitat la Fundeni, nu ştiu dacă din punct de vedere medical nu a fost o inabilitate, căci era în ultimele două săptămâni de viaţă şi condiţiile septice trebuiau riguros respectate. Am luat loc pe un taburet, cât mai departe de pacientul întins pe pat, tuns chilug, de nerecunoscut, care totuşi înălţa capul spre mine, pe urma unei îndârjiri spirituale – dar unde era minunatul lui păr cârlionţat, care încorona fruntea acestui poet de o delicateţe extremă şi de-o nobleţe fără echivoc? – şi eu, la un moment dat, cu sufletul chinuit de cea mai atroce obidă, am emis câteva propoziţii gâtuite de emoţie, care se doreau încurajatoare, pozotive. Mi-a declarat că duce o ultimă luptă, cea decisivă. Din uşă, i-am strigat, cu lacrimile gata să-mi ţâşnească din ochi: Ne mai vedem! Ne mai vedem... Şi am mai avut apoi sub priviri doar grupajul de poezii din România literară, ultimele scrise de Poet. Vămile, „punţile”, cum se spunea prin părţile Tighinei, poate şi la Cernăuţi.
Toate aceste infinitezimale care ne-au ţinut departe unul de celălalt, în viaţa de fapte; căci în cealaltă viaţă, paralelă, Cezar Baltag, cu inteligenţa lui speculativă, rafinând, esenţializând, căutând la radăcina lucrurilor sursele genuine – ce altceva erau ideogramele din faimoasa lui rubrică, ce erau Răsfrângerile dacă nu ecouri ale unor realităţi prime, de esenţă barbiană, i-aş zice? - , a fost şi a rămas unul dintre poeţii colegi de generaţie la care m-am gândit cu perseverenţă şi intensitate, un alter ego al meu, mai norocos, mai dăruit cu har, mai curajos în a-şi asuma destinul de poet. Succesul şi reputaţia lui făcea aproape de neobservat migăleala mea de câteva decenii. Nu e nici umbră de invidie în această consemnare, ba dimpotrivă. Mă bucură mai mult reuşita lui de excepţie decât mă umileşte prestaţia mea lipsită de aplomb. Amândoi de dincolo de Prut, ambii refugiaţi. Şi mai este şi faptul că în prima copilărie am pierdut un frate mai mare, care nu avea egal în tot ce făcea, şi la umbra căruia mă complăcusem, chiar cu oarecare mândrie, dacă nu neapărat relaxat pe dinăuntru: că noi, nişte copii de venetici, le-am luat-o cu mult înainte localnicilor. Ceva de genul acesta, un sentiment confuz, dar nu mai puţin perseverent.
Cele mai bune pagini ale mele sunt cele în care readuc la viaţa cuvintelor nişte vise sau alte semnalizări ale subconştientului care mă veghează şi mă călăuzeşte. Iată un paragraf antologic din Cezar Baltag:  „Există nopţi – în copilărie şi adolescenţă erau mult mai frecvente – în care visez cărţi.(...) deschid în somn aceste biblosuri cu tartaje de stejar şi hainele visului mi se umplu de mătreaţa inefabilă a paginilor. File înnegrite, îngălbenite, putrezite, scorojire, măcinate, mâncate, săpate şi emaciate se deschid în faţa mea cu un foşnet şi foşgăit inflamabil de frunze uscate, toamna, sub paşi, în lumina soarelui afumat de focuri pe câmp. Tărâţă inteligentă, talaş raţional şi vreascuri ale spiritului mi se aşază ca o pudră logică în păr, pe barbă, pe veşminte, în suflet; pulbere cosmică, pleavă şi puzderie siderală, depusă de un vânt astral pe suprafaţa nobil nemişcătoare a astrului care este eul nostru profund...”
Şi iată-ne într-o dimineaţă de octombrie 1994, coborând din accelerat în gara din Satu Mare, unde CB avea să primească premiul Opera Omnia; iată-ne vorbind la două lansări succesive ale aceleiaşi edituri; dar întorcându-ne la Bucureşti cu alte trenuri, spre apartamentele nostre din două blocuri apropiate; şi se face că îmi amintesc mai pregnant drumurile pe care le-am făcut separat, decât cele în care am mers alături, de prea puţine ori.
Astfel îmi vine în minte poetul („căci scriitorul adevărat este interesat nu de glorie ci de durată”) pe nenumăratele/ imprevizibilele căi ale rememorării, care în convingerea mea reprezintă, până una alta, o antecameră a veşniciei - dacă nu neapărat cea care a indus oamenilor ideea de nemurire; astfel mi-l reamintesc pe poetul Cezar Baltag, colegul de frunte al generaţie, refugiatul ca şi mine, vecinul de cartier, unul dintre scriitorii la care m-am gândit cu perseverenţă şi ardoare, la modul admirativ, fără umbra penibilă a vreunei invidii, iar uneori, coparticipativ, am şi îngânat, din culise, melodia pe care el o executa cu brio în avanscenă; şi despre excelenţa poeziei sale depun aici mărturie, ”la vremea când amintirea scrie aproape singură aceste rânduri”...
ION LAZU

Ion Lazu: DOUĂ POEME DEDICATE LUI CEZAR BALTAG


S.L.D.
                                Poetului Cezar Baltag, in memoriam
Vorbiţi în şoaptă,
Ceva se petrece
Sub pragul vostru auditiv.
Aşa cum silabele gurii tale
Sunt sorbite de timpanele ei,
Tot astfel
Acolo, în adânc
Picură ceva –
Pământului îi wscapă lacrimi
Pe care le-nghit rădăcinile;
Acolo, în înalt
Se spulberă ceva –
Văzduhului îi scapă lacrimi
Pe care le-nghit îngerii.
E un plâns fără istov
Cosmic, fertil, -
Doar că se petrece
Sub limita de detecţie.
                           1980

XXXIII

Nu s-ar putea să arunci o privire în
Moarte şi să o tragi înapoi? Să te scuturi
De ea şi să pleci? Cum te-ai arunca pe brânci
într-un lan de lucernă, vara,  - de dragul
lucernei, al calului şi al verii – vrând doar
atât: să înţelegi (în locul lor)? Te duci prin lucernă
de-a buşilea, târâş – altfel cum să înţelegi
lucerna?! Împingând-o în lături cu capul,
cu coatele, strivind-o cu pieptul, cu
genunchii... ţepi uscaţi de mai an, jilăveală,
aici, jos, aer înecăcios, miros de crud, lăcuste gri
sărind  împrejur... târâş prin lucerna, numai astfel...
răzbeşti dincolo, unde lucerna a uitat să mai
crească, printre muşuroaiele moi, un smoc ici
altul poimâine. Te aduni de pe jos, te întorci
să priveşti: nici un semn n-ai lăsat, omenesc.
Simţi un jind:  cu nimic n-ai păgubit calul, şarpele.
Doar că îţi e cam ruşine: ce-ţi veni să te târăşti
ca jigăniile? Te ridici popândău, te scuturi de praf
o iei (razna) peste răzoare,
mormăindu-ţi ceva, fluierând ruşinat. Bucuros: nu
te-a văzut nimeni. Te-ai strecurat prin lucernă
ca un ofidian. Ţi-ai aruncat o privire în Moarte
şi ai tras-o înapoi, tocmai la timp...

(1980)