luni, 30 iulie 2012

Scriitorul zilei: Mihail Celarianu

Scriitorul zilei: Mihail Celarianu, n. 30 iulie 1893 - d. 5 decembrie 1985

       

Al treilea dintre cei 8 copii ai unui colonel care a mutit pretimpuriu (1905), mama fiind nevoită să-i crească din pensia de urmaş,  viitorul poet s-a născut la Bucureşti, a urmat liceul la Brăila şi Bucureşti, înscriindu-se apoi la Conservator, discipol al unor Gh. Cucu şi D.G. Kiriac. În 1913 merge la Paris dar ratează postul de bariton la biserica românească. Îşi va completa lecturile în Oraşul Lumină, dar la începerea războiului revine în ţară şi merge ca voluntar pe front, urmând o şcoală de aviaţie; tifosul îl împiedică să combată pe front. 
Debutase în 1906 şi va intra în atenţia lui Macedonski, căruia îi va îngriji o ediţie de Poezii alese, 1920. Se va căsători cu fiica lui Macedonski. Timid din fire, va fi totuşi atras de boema literară, la Terasa Oteteleşanu îi va cunoaşte pe Arghezi, Vianu, Sorbul, N. Davidescu, Mircea Demetriade. Frecventând cenaclul Sburătorul, este remarcat de Eugen Lovinescu (figurează pe lista autorilor consacraţi de Sburătorul, întocmită de E.L).. Publică volume de poezii şi de proze, scrie trei romane, dintre care Femeia sângelui meu (recuperând contextul comunităţii de români din Parisul antebelic, cunoscut nemijlocit de autor) se bucură de aprecieri meritate, pentru abordarea polifonică a problemei femeii şi a iubirii: femeia angelică, sora acesteia femeia vicioasă, iar mama acestora o femeie adulterină. Cu fine observaţii psihologice, rămase valabile. Un alt roman, Diamant verde, pierde din acuitatea problematicii, rămânând valabile observaţiile psihologice şi de viaţă. O anume aristocraţie parnasiană caracterizează scrisul lui M.C.; carnalul, inefabilul şi simbolicul, seraficul, lunarul, misterul sunt  coordonate ale scrisului său, deopotrivă în poezie şi proză. G. Călinescu în Istoria sa (.p. 960-961) îl prezintă ca poet delicat-ceremonios, în linia Al. Macedonski - D. Anghel, iar ca romancier,  nu are decât cuvinte de apreciere pentru Femeia sângelui meu, scriere performantă în toate compartimentele, cu descrieri exacte şi cu interesante intuiţii psihologice privind cadrul erotic. (Marian Popa îl citează printre scriitorii recuperaţi, după schimbările din 1964-65. N. Manolescu  îl consideră "un poet la ritualurilor erotice cu flori", Istoria critică..., p. 1003).  A obţinut premii literare şi alte recunoaşteri oficiale. Scrie şi 2 volume de poezii pentru copii, un volum de proză umoristică molcomă; un alt roman a ars, iar scrierile memorialistice nu au fost încă publicate. Din 1923 a fost funcţionar la Ministerul Culturii şi Cultelor, iar din 1929 până în 1944 bibliotecar la ministerul Muncii, Sănătăţii şi prevederilor sociale. După venirea comuniştilor, face numeroase traduceri, în principal din scriitori francezi, dar şi din câţiva ruşi şi sovietici, acestea în colaborare. În 1966 reuşeşte să-şi reunească într-un volum producţia lirică, dar şi prozele, Inima omenească, ediţie îngrijită de Perpessicius. Un supravieţuitor prin veac, a trăit peste 92 de ani.

Opera literară: Poeme şi proză, 1913; Drumul,  1928; Polca pe furate, 1934; ediţie îngrijită şi prefaţă de Octavian Lohon,  1983; Femeia sângelui meu, 1936; ediţie îngrijită şi prefaţă de Octavian Lohon,1991; Zâna izvorului sănătăţii (în colaborare cu Jean Bart şi Dr. Ygrec),1936; Flori fără pace, 1938; Isprăvile lui Stan cel cuminte, 1939; Diamant verde,  1940; ediţie îngrijită şi prefaţă de V. Fanache, Bucureşti, 1973; Noaptea de fericire, 1944; Inima omenească, prefaţă de Perpessicius, 1966.

Traduceri:  Edmond Romazieres, H. de Balzac, ; Boris Polevoi, (în colaborare cu Izabella Dumbravă); Anatole France, Jose-Maria de Heredia, Victor Hugo, Francis Jammes, Stephane Mallarme, Eugene Manuel, Anna de Noailles, Louisa Paulin, H. de Regnier, J. Richepin, G. Rodenbach, Albert Samain, Elena Văcărescu.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Mihail_Celarianu


Poezia zilei
Mihail Celarianu:  Floare galbenă

Şi-am adus o floare galbenă şi grea,
Care-ntoarce ochii către ea,
Galbenă şi-avară, fără de splendori.
Rece pentru ochii-ntrebători.

Când la tine-n casă se va-ntuneca,
Ochiul să se lase peste ea,
Să rămână-n noaptea dusului tău gând
Singură şi-amarnic luminând.

S-o aşezi ţinând-o-arzând, cu mâna ta,
Şi s-adormi cu faţa către ea.
Răscolită-n visuri liber să-i zâmbeşti,
Trupu-ncetinel să-ţi dezveleşti.

Astfel, toată noaptea sta-veţi amândouă,
Trupul tău sub tainica ei rouă,
Dimineaţa însă voi veni-n foc mare:
Să-mi dai floarea, galbena mea floare! 



Flori profane

Tot trupul flori trufaşe-ţi poleiesc,
Arzând în piept şi-n păr culori şi stele,
Flori leneşe de lux dumnezeiesc,
Profană floare-a patimilor mele.

Cu-o mare ură-aş vrea să ţi le rup,
Mătăsurile-n flori şi floarea-n sânge,
S-aud din fundul sângelui cum plânge
Orgoliu-ţi ca un câine-nchis în trup.

Sărac şi biciuit de-a ta mândrie,
Nu te-am oprit în viaţă niciodat'
Măcar ca să-ţi arunc halucinat
Din flăcări floarea mea de pustnicie.

Tu nu ştii cum dogoare-n flori de foc
Răsufletele-amarnice-ale gliei;
Tu n-ai sorbit din prispa sărăciei
Otrava-ncărunţită-n busuioc.



Garoafele


Garoafe negre care sună când le-apuci
Ca nişte aur ferecat şi nevăzut,
De descântat, de otrăvit şi de vândut.
Ca nişte bani, ca nişte foc, ca nişte cruci.

Să-ţi cumpăr trupul cel vrăjmaş c-un pumn de foc,
Cu foc scăzut, cu foc aprins, cu foc spuzit,
Pân' la sfârşit, dintru-nceput, făr' de-asfinţit.
Pentru-un vârtej cu vreju-ntors în mare joc.

Din coama neagră-ai să-l auzi c-un sunet stins,
Şi-ai să porneşti satanic joc sub cântul lui;
Se va-ntocmi cu aurul călcâiului,
Şuierător, pustiitor, de necuprins.

Pân-ai să cazi rotită-n brânci din jocul rupt,
Garoafe moarte-n gura neagră-a ţâţelor,
Sub vijelia nentreruptelor culori,
În joc mai surd, în joc profund, pe dedesubt.




ion lazu: fotografii... Scara spre lac



duminică, 29 iulie 2012

Scriitorul zilei: Nicolae Steinhardt - Centenar; poezii, fotografii...

Scriitorul zilei: Nicolae Steinhardt, CENTENARn. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989

       Daruind vei dobindi Cuvinte credinta

S-a născut în comuna Pantelimon - jud. Ilfov, dintr-o familie de evrei (numele în acte Nicu-Aurelian, tatăl său, Oscar S. fiind inginer şi directorul unei fabrici de cherestea şi mobilă. Luptase pe front în Primul război mondial, rănit la Mărăşti, decorat cu Virtutea militară. (Se repetă cazul tatălui lui Tudor Vianu). Şcoala primară în Pantelimăn, liceul la Spiru Haret, coleg  cu viitorii lui mari prieteni şi colegi de suferinţă: C. Noica, Al. Paleologu, fraţii Acterian, Dinu Pillat, Mircea Eliade etc. Bacalaureatul în 1929. Urmează Dreptul, cu licenţa în 1931 şi un doctorat în 1936. În toată această perioadă, prieten nedespărţit cu Emanuel Neuman, cu care va semna câteva cărţi. Participant la Cenaclul Sburătorul, al lui Eugen Lovinescu; semnează cu pseudonimul Antisthius articole în presă şi cărţile apărute în anii 1934, 1935 şi 1937, în care parodiază pe Eliade, Cioran şi Noica, dar şi Gruparea Criterion, sau pe Eugen Ionescu. O replică dură din partea lui Mircea Vulcănescu. Între 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, Austria, Franţa şi Anglia, completându-şi lecturile. Revenit în ţară, la recomandarea lui Camil Petrescu, este redactor la Revista Fundaţiilor Regale, concediat în 1940 pe criterii legionare. Între 1940 şi 1944 suportă privaţiuni, apoi este rechemat la Revista Fundaţiilor, până în 1947, din nou înlăturat, poate la sugestia lui G. Călinescu. Urmează o lungă perioadă dificilă, de supravieţuire a intelectualilor nealiniaţi, Încă neîncarceraţi; iar în 1958 este arestat împreună cu marele grup Noica-Pillat, peste 20 persoane: Streinu, Păstorel, Paleologu, Marieta Sadova, consideraţi "mistico-legionari". N.S. refuzând să apară ca martor al acuzării, este condamnat la 13 ani muncă silnică, confiscarea întregii averi, privarea de drepturi civile etc. La Jilava, pe 15 martie, este botezat simbolic de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, martori fiind Al. Paleologu dar şi alţii, aparţinând diferitelor confesiuni creştine. După detenţie la Jilava, Gherla, Aiud, trecută în demnitate, este pus în libertate pe 15 august 1964, cu ultimul lot de deţinuţi politici. Va merge la schitul Dârvari pentru botezul propriu-zis şi mirungere La îndemnul colegilor literaţi, încearcă reintegrarea în viaţa literară, publicând cronici, eseuri, traduceri. Apar volumele: Între viaţă şi cărţi, 1976, Incertitudini literare, 1980. Încă din 1970 începuse scrierea unor memorii: Jurnalul fericirii, o primă variantă, 570 pagini este confiscată de securitate în 1972; intervenţii din partea Uniunii Scriitorilor şi volumul îi este retrocedat, în 1975; între timp Steinhardt realizase o altă variantă a memoriilor, cu 200 pagini mai voluminoasă, confiscată din nou, în 1984. Totuşi, unele exemplare au ajuns în străinătate şi Jurnalul fericirii a fost citit la Europa liberă, 1988-1989.
În 1976 C. Noica, vizitează mânăstirea Rohia şi impresinat de peisaj, de imensa bibliotecă a mânăstirii, îi povesteşte lui Steinhardt, ştiindu-l interesat; acesta se hotărăşte să se stabilească acolo. Se prezintă în 1978, în 1980 este tuns călugăr şi se va dedica bibliotecii de 23.000 volume, dar şi scrisului. În 1982, apare un eseu despre Geo Bogza, în 1983 Critica la persoana întâi, în 1987 Escala în timp şi spaţiu, în 1988 Prin alţii spre tine. Iar Jurnalul fericirii nu a apărut decât în 1990, pus în circulaţie de discipoli, reeditat mereu, ca de altfel şi alte lucrări rămase în manuscris. Integrala operei cuprinde tot ce a scris N. S., de la cronicile şi pastişele sub pseudonim, până la postume.
La sfârşitul lui  martie 1989, porneşte spre Bucureşti, dorind să consulte un specialist cardiolog. Un infarct pe aerodromul din Baia Mare şi moartea în spital, 3 zile mai târziu, pe 30 martie.
Jurnalul fericirii este considerat de N. Manolescu drept cea mai strălucită carte de memorii din perioada comunistă. Relatări pe trei fire: descrierea arestării, judacarea, detenţia, amintiri din anii tinereţii şi convertirea în închisoare. Iar în fapt, o ţesătură fascinantă de memorii, portrete, eseuri, cugetări, consideraţii telogice, filosofice, rasiale. Convertirea la ortodoxie este văzută ca singura cale spre fericire: împăcarea cu contrarietăţile vieţii, cu asaltul ideologiilor, cu statul, cu nedreptăţile - toate privite cu bonomia celui ce s-a împăcat cu sine şi nu caută decât înseninarea spirituală... În seama unui Dumnezeu atoateiertător... În schimb, sScrierile de critică literară sunt marcate de dorinţa creştinească de a-i vorbi de bine pe autori, indiferent de valoarea intrinsecă a scrierilor analizate, din cumsecădenie, generozitate, înţelegere, coparticipare afectivă, din subiectivism nediferneţiat.
Marian Popa, recunoscând excelenţa memoriilor ce acoperă perioada 1931-1971, se ocupă mai amănunţit de perioada interbelică, în care N.S., care învăţase ebraica veche şi aramaica pentru a studia Biblia, secondat de prietenul evreu Neuman publicase câteva cărţi despre problemele iudaismului, negând poporul ales, chestiunea evreiască etc.
Jurnalul fericirii, o carte singulară în literatura noastră, de citit din scoarţă-n scoarţă sau pe fragmente, un stil acroşant, viu, incitant. Memorabile paginile despre clopotele bisericii Armeneşti, momentul când, trebuind să se prezinte a doua zi la Securitate, tatăl (autoritate recunoscută, respectată) îi spune fiului, ritos: Du-te, şi să nu fii laş, fricos! Îl recunoaştem în aceste vorbe paterne pe combatantul de la Mărăşti. Impresionant modul în care au împărţit aceeaşi soartă acei prieteni din liceu, rămaşi în contact decenii în şir, ajunşi la închisoare; rămaşi în legătură şi după aceea, unii în ţară, câţiva în Vest.  Noica, creştin dar mirean convins, îl consiliază pe evreul botezat Steinhardt să meargă la Rohia. Şi, de cealată parte, Al. Paleologu care se pare că a deconspirat existenţa Jurnalului fericirii.
N.S. declara: "Am sânge evreiesc, dar simt şi gândesc româneşte." A dovedit-o cu prisosinţă. Totuşi, nevoia imperioasă de a se dedica, de a aparţine şi a fi integrat, spiritul ardent, chiar ofensiv, dar căutând comuniunea spirituală, împăcarea, armonia... toate acestea par să fie trăsăturile evreului, temător de orice agresiune, prevenitor, în căutare de soluţii... Două precizări. a traversat o perioadă tensionată din istoria ţării: deceniul legionar, al dictaturilor carlistă şi antonesciană, cîns n-a avut voie să pledeze -, apoi venirea comuniştilor, cărora, spre lauda sa, nu s-a raliat nici o clipă. Diferit de coreligionarii evrei, profitori ai stalinismului. A pătimit  în sărăcie, apoi a fost închis 5 ani, apoi s-a călugărit. Se poate spune că s-a purtat exemplar. De ce oare, până în ultima sa zi, s-a plâns că nu i se iartă păcatele din tinereţe? Că i-a persiflat pe Cioran, Noica, Eliade, Ionescu?  Personal, mi se pare chiar nostim. Ca să nu spun că şi Ionescu scrisese placheta NU, contestatară... Atunci despre ce alte păcate de neiertat poate să fie vorba? (Să mai spun că monahii de la Rohia nu i-au făpcut de tot simplă recluzinuea la mânăstire?)

Citeşte mai mult: http://absentul.blog.com/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt
http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/
 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Nicolae+Steinhardt


Poezia zilei
Constanţa Buzea

Ceea ce ispăşim cu durere

şi lacrimi de căinţă
nu sunt numai păcatele noastre
ci şi ale strămoşilor noştri
şi sunt mai ales păcatele
urmaşilor noştri
pentru al căror suflet
tremurăm mai mult decât
pentru sufletul nostru

aş spune mereu

şi în tăcere aş spune
şi în întuneric aş spune
şi în trecut m-aş duce să spun
rănile vechi nu s-au închis
armele nu sunt putrede
nici îngropate

duc în braţe cartea

singurătatea
lumina ei ca nisipul
privind în nelinişte

mă aşez în genunchi
lipindu-mi obrazul
de cuvinte
sărut în gând muritoarea mână
care a scris nerăsplătită
singură

(din volumul Pelerinaj, ed. Cartea românească, 1997)


ion lazu: fotografii...la Casa domnească din Brebu...





sâmbătă, 28 iulie 2012

Scriitorul zilei: Valeriu Filimon; poezia zilei: Dominic Stanca

Scriitorul zilei: Valeriu Filimon


S-a născut la Slănic-Moldova, ca fiu al unei profesoare şi al preotului Celment Filimon, el însuşi fiu de învăţători, cu seminarul teologic la Chişinău, apoi preot militar, preot la Gărzii regale şi paroh al Bisericii Mihai Vodă din Bucureşti, până la strămutarea acesteia.  Viitorul literat face şcoala primară în urbea natală (ubde tatăl său ctitorise două biserici), apoi Liceul militar de la Chişinău şi Timişoara, iar de la desfiinţarea acestuia, 1947, face ultimele 3 clase la liceul Gh. Lazăr din Bucureşti. Va fi student la Şcoala de literatură, prima serie, coleg cu D. Micu, Dionisie Şincan, Al. Oprea, Aurel Rău, Aurel Covaci, Ilie Purcaru, Al. Andriţoiu şi alţii. Va continua la Filologie, 1952-1957, coleg de an cu Nichita Stănescu, Florenţa Albu, Matei Călinescu, Eugen Simion. Va rămâne asistent la catedra de Literatură universală, discipol al profesorulului Tudor Vianu. În 1966 face un lectorat la universitatea Carolingiană din Praga. Între 1971-1976 conduce un Curs de Poetică. Nemembru de partid, din motiv de dosar, are dificultăţi în a se înscrie la doctorat, pe care îl trece în 1974 cu tema Poetica imaginarului românesc. Între 1980-1984 ţine prelegeri la sala dalles; în 1982 preia Cenaclul George Bacovia, în 1990 înfiinţează Societatea Culturală Logos, sub patronajul Patriarhiei române. Semnează numeroase studii academice.
Debutase cu poezii în Flacăra, în 1950, înainte ca aceasta să devină Gazeta literară. A continuat să publice sporadic, în reviste. Nu şi-a adunat niciodată lirica în volum. A scris sporadic cronici literare, prefeţe la cărţi de poezie. Un număr de 120 scrisori către un discipol au fost publicate după dispariţia literatului, în semn de omagiu.
L-am întâlnit în 2 sau 3 rânduri, prezentat fiindu-i de actorul Ludovic Antal.  era o persoană fascinantă, strălucind în conversaţie. Şi un bărbat neverosimil de frumos, cum n-am mai întâlnit.

Citeşte mai mult: http://www.ziaruldebacau.ro/ziarul/2011/10/14/80-de-ani-de-la-nasterea-slaniceanului-valeriu-filimon-ilustra-personalitate-a-culturii-romane-2.html
 http://www.boema.inforapart.ro/reviste/Boema035.pdf
http://protectiaconsumatoruluideliteraturacontemporana.wordpress.com/2011/12/04/valeriu-filimon-casa-arhetipala-a-lui-rodian-dragoi/


Poezia zilei
Dominic Stanca ( d. 28 iulie 1976)


Un comentariu de Nicolae Ciobanu:
 Drag mie Prieten "de blog" şi nu numai,

...(...)  După cele scrise despre poetul-muncitor Dumitru Alexandru (sărind peste alţii la care mi-am consemnat impresiile-n comentarii), cred că acest In Memoriam Cezar Baltag m-a zguduit... Cîtă subtilă înţelegere a oamenilor şi situaţiilor; şi cît refuz de a profita de slăbiciunea, orgoliile lor - doar un pic de-ar fi fost gîdilate.
Din Cezar Baltag, cel mai pregnant reţin (ruşine să-mi fie!) profilul său din Poşta redacţiei şi comentariile - cred - imparţiale risipite pe seama unora care fie s-a afirmat în timp, ori s-au topit în colb. Şi mai cred (dar e o opinie personală) că a fost descoperitor al 80ciştilor mult înaintea celui care i-a clasificat astfel (Martin, Scarlat?... Altul?).
Iară ale sale refuzuri rareori erau verdicte irevocabile. Dădea sfaturi şi aştepta (poate) îndreptări.
Iată, însă, aflu dezolat că ţi-a uitat o jerbă de poeme-ntr-un sertar de redacţie... Dară, în loc să nu-l ierţi, l-ai tratat cu o înţelegere ca de la oropsit la alt oropsit... Deşi una-i să călăreşti pe cai (mari, mici), dar alta-i să alergi pedestru-n la coada ori scara călăreţilor buiaci.
Întreaga mea compasiune pentru acest evocat, Astfel.
Şi neţărmurita mea admiraţie că eşti capabil de asemenea Rememorări! 

Şi te-aş reciti pînă la memorare, nu numai cu aste cuvinte: "La drept vorbind, nu ştiu dacă trebuie să regret rezerva mea faţă de colegii de breaslă.  Am observat că îndeobşte apropierea se realizează prin anecdotic, prin cedări reciproce, prin diminuarea respectului şi chiar mai mult de-atât. În vreme ce „departele”, ca să-l citez din nou pe CB, este postura din care poţi să contempli îndelung subiectul interesului tău, să-i intuieşti esenţele, ceea ce îi e specific şi profund reprezentativ. Îmi e clar măcar acest lucru simplu: că omul cu înzestrare deosebită se mişcă printre semeni sub un cu totul alt regim decât persoanele obişnuite, are alte priorităţi, criterii, exigenţe, imbolduri. Acesta fiind ceea ce poetul a numit „echilibrul divin şi fragil al existenţei de excepţie” ".

PS: Recunosc toate aceste, întru cît încerc şi eu să-i absolv prin Înţelegere pe toţi cei care - considerîndu-mi-i prietini, chiar siguri prieteni - mai mult mi-au dăunat, taman cînd m-am aşteptat mai puţin.
Şi nu voi mai comenta aşa de des pe al Domniei-tale blog, să nu-ţi sperii alţi comentatori, carii ar avea şi mai multe, şi mai bune de spus, decît mine. Vei suferi să îţi scriu epistole "E-Mail"ate?
Cu respect pentru tot ce faci şi însemni pentru mine, pentru ceilalţi - Culai.


ion lazu - fotografii : anotimpuri la Casa Monteoru (sediul USR)



vineri, 27 iulie 2012

Scriitorul zilei: Marcel Gafton; poezii, consemnări; fotografii...

Scriitorul zilei: Marcel Gafton, n. 27 iulie 1925 - d. 21 decembrie 1987
   

S-a născut la Pechia-Galaţi, dintr-o familie de învăţători români: Nicolae şi Antonia (n. Sârbu), având şi un frate mai mic, Pierre, trăitor la Paris. A făcut şcoala primară în satul natal, liceul la Brăila, bacalaureat în 1945, după care s-a înscris la Drept, Universitatea Bucureşti, studii nefinalizate, 1946-1949.
A debutat cu poezii în Revista Fundaţiilor Regale, 1945 şi a colaborat la diverse reviste literare ale vremii. Spirit independent, pe cât de demn, apărându-şi imaginea de om onest, a dus o viaţă de modestie şi decenţă, mulţumindu-se cu strictul necesar şi susţinând-o material pe mama sa, care i-a şi supravieţuit. S-a ocupat începând din 1950 de traduceri, timp de 30 de ani, mereu în colaborare, stilizând artizanal, nu mai puţin de 43 titluri din scriitori străini: romane, poezii, memorii, din franceză, dar şi din rusă, din elenă, din spaniolă şi italiană. Printre cei traduşi se numără:  Balzac, Dumas, Anatole France, Jean Giono, Turgheniev, Kaverin, Şolohov, Kadeev, Boris Pilniak, Gorki, Rafael Alberti, Romulos Galiegos...
Unul dintre boemii cu ştaif, alături de colegii săi de generaţie: Leonid Dimov, Tudor George, Theodor Pâcă, C. Piliuţă, Ludovic Antal, Dorin Dron, C. Rauşchi, C. Popovici, George Astaloş, Ben Corlaciu (nemaivorbind de cei care s-au desprins de boemă: Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu sau de cei care au dispărut prematur: Constant Tonegaru), Marcel Gafton: înalt, bine legat, cu trăsături largi, de actor, totdeauna la costum, distins, cu plete negre, ondulate, avea o prezenţă de mare domn, stilat, boieros, cu gesturi princiare, altfel delicat, protocolar-ceremonios, cum îi sunt şi poeziile!; mereu amabil cu doamnele, povestitor inegalabil, cultivând vorbirea ornamentală, muzicală, cu dinadins poetică, la întrecere cu alţi câţiva, de fapt foarte puţini scriitori cu "vorbire poetică-muzicală: Ion Horea, Nichita Stănescu - M.G. părea să-i surclaseze pe toţi convivii, ascultat cu delicii, ca la un spectacol...
A debutat în volum abia în 1972, practic ultimul din generaţia sa, însă cele 3-4 cărţi editate au uimit pe toată lumea nu doar prin conţinutul poetic (rod al unei îndelungi elaborări, şlefuiri, un fel de descântece în care vraja formală împinge în plan secund mesajul inteligibil), dar prin prezentarea în condiţii grafice excepţionale, invidiabile, practic de neimaginat la noi, în acele vremuri.
Opera literară:  Non possumus, Bucureşti, 1972; Miraria, Bucureşti, 1977; Adică, Bucureşti, 1982; Şaizeci poeme, Bucureşti, 1986.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Marcel_Gafton
 http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=963
 http://alinascarlat-romaniaculturala.blogspot.ro/2012/07/marcel-gafton-un-alt-poet-si-traducator.html

 
Poezia zilei
Marcel Gafton: Deschidere
 

Rănile mele cred în mine,
mă cred pe mine - tot,
adânci şi multe, puştance, adulte,
dar eu nu cred în ele,
eu nu le cred lor,
eu abia le-aştept vindecarea,
abia aştept să treacă.

Niciuna măcar stea căzătoare
şi făr'de urmă pieire,
mie îmi spun despre mine
fiecare în parte, amănunţit,
flacără-n spic mă luminează
văzului orb de mine,
ochilor mei
de mine orbi.

Nici uituceală - păstrare-s
de scrisuri apăsat vii,
cerneală de umbră, vineţie spre tandru:
cu mine adunat creştet
orbului ce-l cheamă pe nume din mine,
ochi în ochi cu toate odată,
ochi în ochi cu fiecare în parte,
ochii mei aburesc încordare,
orbul din mine văz abureşte.

Faţă neştiută ca şi a lunii
(fără de riduri)
de faţa orbului se-alipeşte.

Toate odată şi fiecare în parte
scrisul în abur şi-l spală,
până-n rărunchi mă scrutează rănile mele.

Eu uit de ele,
uit de toate şi de fiecare în parte
silabisindu-mă.


ion lazu:   O frunză

                 poetului Marcel Gafton
Mâna cât o ridic
Smulg o frunză verde
Copacul o pierde
Eu n-o câştig.

Cu un gest netot
Pământul m-a tras de mână.
El s-a ales cu ţărână –
Eu am pierdut tot.
(1969)

Notă: Retroactiv, dedic această poezie lui Marcel Gafton care, adus de Tudor George la lansarea volumului meu de poezii Muzeul Poetului, ed. Eminescu, 1981, după entuziasta prezentare (în stil ahoistic) ce-mi făcuse autorul Baladelor singaporene, s-a ridicat şi a dat citire celor 2 strofe de mai sus - atât şi nimic în plus! - rostite însă cu o voce de mare dramatism, ceea ce a creat o stare de înmărmurire, uimind pe toţi cei din sală. I.L.


Ion Lazu:  Cântec mut

Lui Pan Izverna (n. 27 iulie 1937)

 

I-am văzut gutuiului floarea,

Gutuii i-am simţit gustul.

Să părăsim locul, sună plecarea,

Îmi spune sufletul, tristul.

 

Va înflori poezia mai rar –

Sunt brânduşi de toamnă, destule.

Trece-n alţii suflul temerar.

Tu începi să strângi mere pătule.

 

Brumă în zori. Munţii vineţi.

Cerul adună o ploaie neplânsă.

Toate-s în faţă, precum susţineţi.

Vremea e bună. Vremurile însă.


 (1986, Oraşul Victoria)
(din volumul Poemul de dimineaţă, ed. Vinea, 1996)


Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale (în manuscris):

18 aprilie 2007: (...) Din zona Parcului Bazilescu, unde am bântuit în căutarea adresei lui Pericle Martinescu, revin în Pţa Chibrit, la blocul poetului Marcel Gafton; în hol îmi fac lecţia, apoi caut administratorul de la scara lui Marcel Gafton, poet pe care l-am vizitat cândva în apartamentul unde am înţeles că locuia împreună cu buna sa mamă, pe care a adorat-o mereu şi care i-a supravieţuit, se pare.  Nu răspunde la telefon, am să-l prind pe acest domn Bulugu când oi avea noroc. Ştiu, destule nume de familie au la origine poreclele de pe vremuri, cum e şi firesc, însă acesta pare un nume turesc, precum Urucu,  etc.
Seara, telefoane; şi aflu că M.R.P. a locuit în blocul Turist din Pţa Romană. Iar la Văleni avea o casă de vară, o vilişoară cu livadă.
20 august 2007: (...) (După ce fixăm placa lui Pericle martinescu, venim în Piaţa Chibrit...  manevre iscusite şi intrăm prin spatele blocului de la nr. 343, spre scara lui Marcel Gafton. Acolo buldozere, se asfaltează, se construieşte, se... Lume ca pe şantier. Uşa deschisă, la scara cu pricina; intru, sun, bat la diferite etaje, telefonez. Până la urmă aflu că preşedintele Bulugu este jos, la buldozere. Într-un grup de la construcţii, discutând. Pensionar amabil, activ, cu alură de fost sindicalist, uşor Parkinson, îi arătăm placa Marcel Gafton, în mod logic o vrea fixată tot la capătul blocului, spre bulevard; ne dă o scară mai lungă, de la vecinii cu dughene, tot de la ei luăm curent. Repede o punem, repede plecăm, cu vorbe de solidarizare din ambele părţi. 
Dar deja dădusem telefon pentru C. Nisipeanu, alte manevre ca să ajungem cu maşina în faţa intrării, la scara 3. Apare dna Tatomir, dezgheţată, cooperantă, ne dă pe loc curent de la panoul scării, punem iute placa şi îndată plecăm, tot cu vorbe bune. Aflu că în apartamentul maestrului, vizitat împreună cu Ţone şi Aura C. acum vreo 7-8 ani, stau nişte nepoţi de-ai poetului, din Gorj, rude de-ale lui Mischie. Nu se poate trăi de răul lor, aroganţi, obraznici la culme până de curând, acum ca mieluşeii, căci Mischie a căzut... Românul nostru iubeşte cu patimă avanscena, dar de fapt e pregătit pentru toate rolurile. Vorbesc de românul etern, vezi bine.



Ion Lazu: fotografii: în jurul unor...statui (la U.S.R.)