miercuri, 16 noiembrie 2011

ion lazu: O excursie în Buila-Vânturariţa, II; scriitorul Laurenţiu Fulga; poezia zilei

ion lazu: O excursie în Buila-Vânturariţa, II

...Dar nu e Ştevioara culmea spre care ne îndreptăm, ne lămureşte un june-cioban, un ins care fluieră tot timpul, probabil în mod reflex, întrerupîndu-se din melopee doar cît să ne răspundă la întrebări. E Susuleanu. Personificarea unuia de sus, cum ar veni… Îl suim pas cu pas, păşind pe mari smocuri de iarbă aspră; sus, în vîrful… Ajunşi sus (ulean), ne desfătăm privind împrejurimile şi cu osebire acei colţi înşiraţi care fac zona centrală a masivului muntos Vînturariţa, cum stă scris pe hartă. Lumea din vale îi zice Buila.
 Colţii respectivi se situează cam la aceeaşi înălţime. Şi ne continuăm traseul. De data asta ne îndreptăm către adevărata Ştevioara, care de aici ne apare ridicîndu-se în mari trepte dinspre sud. Într-o zonă adăpostită precum un amfiteatru s-au adunat nişte cai, vreo zece-doisprezece, dintre cei lăsaţi liberi peste vară, în munţi, la păşunat. Au un aer special, nu neapărat de sălbăticie, ci parcă de pe altă lume, una în care nu ştiu decît de ei înşişi şi de păscut. Dinspre valea Costeştilor vine un curent rece de te seacă, prin care anevoie răzbim.
Coborîm lin în şaua dinspre Vînturariţa, iar ce urmează la urcuş e cu totul de altă natură decît ce am avut pînă aici. Ne pomenim angajaţi pe un traseu neaşteptat de greu, căci mereu ne căţărăm pe brînci într-un cleanţ iar cînd ajungem în vîrful lui, de unde speram să ne putem orienta, nu e de găsit nici un drum, nici un indicator turistic şi trebuie să coborîm în alt horn şi să ne căţărăm milimetric în următorul cleanţ, mereu mai departe, pe nişte părelnice urme ce cată să se piardă în gol. Cînd urcam unul dintre aceste ţancuri crunte, mă lovesc rău de tot la cap de o stîncă în surplombă. Intră un pic de frică în mine şi în clipa următoare încerc să-l temperez pe Năică să se mişte cu mare grijă, fără grabă. Înţelege că sînt îngrijorat din cauza problemelor lui cu vederea, dar fiind între prieteni, la rîndu-i îmi repetă aceleaşi îndemnuri, ceea ce înseamnă că amîndoi am realizat cît de dificil e traseul pe care ne-am angajat.
Şi iar coborîm pe sub un perete abrupt, pe un fel de brînă, din smoc în smoc de iarbă, sprijinindu-ne cu omoplaţii de pereţi. Apar şi jepii, ei înşişi lipiţi de stîncărie, n-a fost pic de cărare nici pînă acum, cu atît mai puţin printre jepi, aşa că plutim pe ei ca pe nişte arcuri incredibile, alteori ne strecurăm tîrîş pe dedesubt, ori ne agăţăm de crengile zgrunţuroase, zgîriindu-ne – fără să fi ajuns la vreun loc deschis, sau să fie vreun semn că vom ajunge acolo sau vreo indicaţie în ce direcţie să ne continuăm drumul. Se face că trecem razant pe sub Vîrful Vînturariţa, abia zărit printre crengile jepilor. Bate un vînt avan, dar nu mai ţinem cont, deja ne grăbim, căci s-a făcut ora şase şi noi suntem angajaţi pe o brînă lungă-lungă. Năică aruncă în hău ciomagul cu care se ajutase cît de cît, eu însă nu pot arunca ciocanul, ca să am mâinile libere şi să mă mişc mai lesne. Cînd în sfîrşit ajung jos, la loc neted, îi atrag atenţia amicului că de fapt am avansat pe cornişa unei prăpăstii de vreo 60 de metri înălţime. Nu-i de glumă! Coboară şi Năică în şa. Căutăm în dreapta şi-n stînga o posibilă continuare a traseului, dar nu există marcaje. Bîjbîim o vreme, apoi ne decidem să coborîm pur şi simplu, peste grohotişul din vestul marelui abrupt, presupunînd că ne-am afla undeva deasupra punctului topografic Piscul cu Brazi, de pe hartă.
Coborîm fără marcaj, pe grohotiş şi apoi prin brădetul de dedesubt, cale de vreun km, pînă răzbim la cărarea cu punct roşu, venind din dreata noastră. Uuf! O apucăm pe cărare la stînga şi tot mergem preţ de vreo 2 km, oarecum pe curba de nivel, pînă dăm de un izvoraş – semn clar că am ajuns la baza stivei de calcare; bem apă, mai trecem de un pîrîiaş şi constatîm că poteca marcată cu roşu tot nu vrea să coboare, ci chiar începe să urce şi apoi urcă abrupt -, asta ne dă de gîndit că s-ar putea să ne ducă înapoi, la baza grohotişului. Ne-am rătăcit? Să fi mers în direcţie contrară Cheilor Costeşti? Ne întoarcem la pîrîiaş, apoi la izvor, mai mergem, dar nici direcţia asta nu ne convinge!  Abia asta pare să ne ducă nemijlocit spre abruptul de unde tocmai am descins. Aşa că, fiind aproape ora opt seara, o luăm înapoi spre izvor, trecem de el şi de locul pînă unde ajunsesem, urcăm cu spor şi dăm de o mică poiană cu două căsoaie dărăpănate. Cînd spun căsoaie, supralicitez enorm, iar cînd spun dărăpănate mint de-a binelea, fiind în speţă vorba doar de nişte acoperişe de şindrilă prăbuşite deasupra propriilor temelii. Credem că ne-am putea strecura înăuntru, ca să nu dormim chiar sub cerul gol. Locuri părăsite de cînd hăul. Brusturi mari. Începem să batem poiana şi împrejurimile, poate totuşi dăm de vreun marcaj. Năică găseeşte unul, însă ni se pare că şi ăsta urcă, iar într-altfel nu ştim ce hram poartă, şi ghidul turistic nu suflă un cuvînt despre marcajul cu triunghi roşu… Revenim deci la refugiul dărîmat, în unul dintre ele găsim un fel de prici cu cetină de brad, semn că altcineva înaintea noastră a recurs la ospitalitatea paraginilor, în disperare de cauză.
Lăsăm jos rucsacii. Adunăm din preajmă vreascuri şi crengi uscate. Îl las pe amic să aţîţe focul şi să desfacă mîncarea. Iau un sac de plastic şi două pungi şi fac încă o dată drumul pînă la pîrîiaş. Umplu sacul cu apă, mai golesc din el, cît să ne ajungă şi să prisosească, cît să-l pot duce lesne, beau un gît două, de rezervă şi revin în fugă pe cărare, speriat niţel de întunericul care s-a lăsat şi de faptul că m-am pomenit, deodată, singur prin hăţişuri, în creierul muntelui…
(va urma)


Noi suntem stelele (poezia zilei)

ion lazu: Şi, în arini...

Sunt încă pe tărâmul sfărâmicios
Al cuvântului astăzi
(Toate lucrurile indiferente
Susţin mărturia.)
Şi iată culorile mele:
Un câine negru aleargă mereu
Pe malul râului, în sus şi-n jos
Cu ochii la satul de dincolo
Pe malul şi el ruinos.
Pot să nu mă uit oricât
Dar el tot aleargă
Încolo şi încoace
Cu labele ude şi reci.

Şi, în arini,
O pasăre stranie, de-un galben
Miraculos.
Am zărit-o atât de scurt
Cum îmi închipui doar moartea.

Pătârlagele, 1969
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)


SCRIITORUL ZILEI: Laurenţiu Fulga, n. 2 XI 1911 - d. 16 nov. 1984

 
Născut la Fulga de Jos, se înscrie la Liceul militar din Chişinău, dar simţindcă nu se acomodează, intră la facultatea de litere şi filosofie din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1941. Dar începuse războiul, este mobilizat, rănit grav la Odessa, inclusiv cu necrologuri în revisatele literare: Luat prizonier, se înscrie ca voluntar pe frontul de vest şi în face până la capăt. În urmă rămâne angajat militar, redactor până în 1961, cînd se dedică exclusiv literaturii. Din 1968 este mereu vicepreşedinte al USR.
Debutase în Bilete de papagal, 1937 şi în volul, cu Straniul paradis, în 1942. Alte romane: Eroica, Steaua Bunei Speranţe, Alexandra şi infernul, Fascinaţia, despre personaje ce au trăit drama războiului, scrise într-un stil al realismului parabolic şi fantastic.
În ce mă priveşte, nu m-am numărat printre cititorii entuziaşti ai scrierilor sale. Prietenul Mircea Ciobanu, pe care L.F. îl simpatiza la modul vădit, ar fi dorit ca proza vicelui să fi avut un plus de bărbăţie. "Are mînă de femeie", au fost cuvintele sale.
În ce mă priveşte, n-am trecut niciodată de salutul politeţei; nu m-am prezentat niciodată la Dl Fulga cu vreo solicitare, de orice natură, deşi toată scriitorimea era unanimă în a-l considera un Domn, un factor de echilibru şi decenţă.
Nu este decât o chestiune de calendar faptul că îl amintesc aici pe Laurenţiu Fulga după un alt Laurenţiu.  Nici faptul că mai jos voi posta un fragment din Odiseea plăcilor memoriale. Dar mai întâi iată o scenă în care sunt implicaţi ambii Laurenţiu: Fulga şi Ulici:

"24 ianuarie 1980, Unirea. (... ) Intră pe uşa principală o doamnă tînără cu un dosar în mînă, salută spre Jebeleanu, se duce la masa lui Laurenţiu Fulga, care de o bună vreme e-n vorbă cu criticul omonim, L.Ulici. După cîteva minute doamna pleacă şi revine cu Traian Iancu, care salută respectuos spre dreapta (pe Jebeleanu)  şi se duc iar la masa vicepreşedinelui F. În curînd cei doi belferi stau în picioare şi se iscă un fel de ceartă. Nu a greşit dactilografa, greşeala e în text!, punctează Iancu.  F. nu recunoaşte; de ce i s-a luat materialul scris de el? de ce s-au făcut modificări? Reiese că e un text comun, la care a participat şi Hobana. Preopinenţii ridică vocea, dactilografa e roşie, Ulici tace mîlc, în timp ce F. ameninţă că se va duce la Macovescu; Iancu cere ca discuţia să fiecontinuată la el în birou, ieşind cu doamna, urmaţi îndeaproape de F., care-l salută foarte oficial şi sec pe J."
(Scene din viaţă literară, 2007, pag. 38)

Acum din Odiseea plăcilor memoriale, text aflat în manuscris:
"Trec bul. Aviatorilor şi iute pic în str. Popa Savu, iar pe colţ cu fosta Câmpia Turzii, la nr. 50, dau de vila unde a locuit Laurenţiu Fulga, vicele Uniunii. Lacăt mare cu lanţ la poarta de fier, rugini., În cealaltă latură a vilei, coborârea spre garaj, loc plin acum de gunoaie. Unii se plasaseră în cartiere selecte. Exista deci şi o nomenclatură scriioricească. Stancu, Jebeleanu, Fulga -, iar alţii stăteau pe la mansarde, prin subsoluri; eu la un subsol sordid, chiar pe această stradă... Mă interesez la băcănia de alături, cei doi patroni-vânzători, tată/fiu nu au auzit de scriitorul Fulga, s-o întreb pe doamna de pe trotuar. O întreb. Reiese că e proprietăreasa imobilului cu băcănia la stradă. Cam dărăpănate, şi casa ei dar şi a lui Fulga... Reiese că vila lui Fulga i-a revenit unuia Rotaru, care a revendicat-o, apoi a vândut-o nu ştiu cui, din străinătate, cu 240.000 euro, acela a revândut-o peste 2-3 ani cu preţ de 3 ori mai mare. Numai ea nu are talent la de-astea... Nu ştie telefonul ultimului proprietar.  Iar despre placa lui Ion Popescu Gopo, vecinul meu de pe vremuri, aflu că noul proprietar, un cunoscut îmbogăţit şi politician spoitor a da-o jos. Îi întrebasem pe cei doi băcani de Ion Popescu Gopo. N-au auzit nici de el. Cum? Cu desenele animate, omuleţul, premii la Cannes... Dar mă pomenesc vorbind în gol. Asta e: nu mă învăţ minte că trăiesc printre oameni care se dezinteresează de tot ce înseamnă cultura acestei ţări, acestor vremuri....

"...Merg pe o stradă apropiată, Gh. Brătianu 14, unde mi s-a spus că a locuit Fulga în ultimii vreo doiani de viaţă, după spitalizare; ce păcat că nu-mi amintesc denumirea acestei străzi de pe vremea când locuiam la subsolul din C. Turzii, patru ani într-o boxă... Un nene în curticică; îi spun. Să vorbesc cu proprietarul, la telefon. Are numărul lui? Nu mi-l poate da. Îl sună el, nu ştiu cu ce rezultat. Am mai fost pe-aici, zic, am vorbit cu cineva, am trimis poştal adresă oficială. Indiferent de decizie, civilizat era să ni se răspundă. Omul meu tace precum stânca."

"14 august 08, ... merg la Gr. Mora 25, pentru aprobarea plăcii lui Nae Ionescu, sun şi sun la toate apartamentele, la nr.3 răspunde o voce precum că nu-mi poate deschide, ea doar lucrează aici (probabil face curăţenie), deci nu am altă soluţie decât să bag cererea în cutia administraţiei.
Trec bulevardul şi ajung la vecina imobilului lui Laurenţiu Fulga, (să fie a patra, a şasea oară că vin la această adresă?), de data asta poarta deschisă, intru cu prudenţă, cineva nevăzut de după perdea întreabă: Cine e? Spun, revin la poartă şi aştept. Aştept şi simt că sunt pândit de după colţ. De două ori. Reintru şi strig. În fine, cu greu apare acea ţaţă de cartier cu care discutasem mai an. Ea nu ştie. Vecinul e un Rotaru, a recuparat imobilul, a chemat o echipă de meşteri pentru refaceri, dar aceia n-au vrut să lucreze, cădea tencuiala pe ei. Deci ar fi vorba de o casă în ruină, deşi pe afară arată cât de cât bine. Iar proprietarul i-a spus că nu are nevoie de nicio placă memorială. Avea un telefon afişat pe undeva, zice. Nu mai e, zic, altfel nu v-aş deranja... Ea nu-l ştie, nu are nimic a face, e altă proprietate. Spaţiul acesta, din spatele imobilului în discuţie, ea l-a cedat de hatârul dnei Fulga, care era o doamnă cumsecade, iar în ce-l priveşte pe Laurenţiu Fulga nici nu vrea să-şi mai aducă aminte. Nu vrea să mai ştie! Soţia bolnavă la pat de cancer şi el la mare, cu secretara. Păi ăsta e om?! Eu: Dar noi nu de asta vrem să-i punem placă memorială. A fost un mare scriitor, are o operă, e în manualele şcolare, a fost ani de zile vicepreşedintele Uniunii noastre. Nu-l judecăm pe X pentru că a trăit cu secretara, iar pe Y pentru că a divorţat de trei ori, nici pe Z pentru că accepta ca soţia lui să-i aducă în casă boxeuri. Le punem plăci memoriale pentru că sunt scriitorii noştri cei mai mari, alţii nu avem...Viaţa lor particulară nu-i priveşte pe cititorii unei literaturi.... Ea a avut numai de suferit. Tatăl ei a fost mare magistrat, respectat în tot cartierul, a fost în slujba lui Barbu Ştirbey, a lui D. Sturdza. Din cauza asta ea a avut de tras, cu greu a terminat liceul. Are casa asta cu două etaje, a închiriat la parter pentru o băcănie, pentru un magazin unde se vând motociclete. După revoluţie renovările au costat-o imens.
De ce n-o vindeţi? întreb. Nici moartă! Are două fete – una o tot strigă din casă şi ea promite că vine imediat – apoi apare un câine mic, negru, lăţos; casa ei arată nu grozav pe dinafară, dar înăuntru totul e în regulă. E trainică, mă asigură, zid de două cărămizi, pe când cea în care a stat Fulga e la un rând şi jumătate, pe verticală. Nici fetele ei nu vor să vândă. Li s-au oferit 3 milioane de euro, dar de ce să vândă? Să ajungă ea la bloc? Ferit-a sfântul! Aşa că degeaba am venit, am mai venit şi acum doi ani, tot degeaba, ea nu se bagă. Proprietarul vine uneori, să-l sun. Ea nu ştie numărul. Eu: Am vorbit cu dl Mircea Purec, am căutat-o împreună mai zilele trecute, nu era acasă... Ea, iritată: De ce se bagă Mircea? Şi deduc că a fost o discuţie între Mircea P. şi ea, dar acela nu a putut să scoată nimic de la femeie şi s-a jenat să-mi mărturisească la telefon insuccesul... Mă gândeam, crucit: De ce m-am băgat eu în afacerea asta, nesilit de nimeni? Şi cine-mi este mie Laurenţiu Fulga, în definitiv? Dar vorba poetului Murgeanu: "Mai mare decât omul este încăpăţânarea lui."

Ion Lazu: fotografii de autor