duminică, 30 septembrie 2012

Scriitorul zilei: Mihail Săulescu; poezia zilei; fotografii...

Scriitorul zilei: Mihail Săulescu, n. 23 februarie 1888 - d. 30 septembrie 1916

 

Născut la Bucureşti, a fost custodele bibliotecii Socec. A publicat în 1906 un prim volum de Poezii, pe care imediat l-a repudiat şi s-a străduit să recupereze şi să distrugă întregul tiraj. Abia peste un deceniu şi ceva, în 1914 publică un nou volum, Departe, cu poeme simboliste, melancolice, aspirând spre o evadare în necunoscut. Doi ani mai târziu, în 1916 editează cel de al treilea volum de poezii, Viaţa, cu mai apăsată notă socială,  ce stârneşte revolta autorului. La începutul războiului, deşi bolnav, îşi părăseşte logodnica şi se înrolează ca voluntar într-un regiment de infanterie, spre a se "căsători cu Transilvania", după propria declaraţie; va fi printre primele victime în luptele de la Predeal.
În 1921, la Teatrul Naţional din Bucureşti se pune în scenă drama într-un act Săptămâna luminată, text publicat şi în volum, tot atunci, dramă ce impresionează prin abordarea expresionistă, redusă la esenţial, a unei poveşti de crimă şi de zbucium primar,  protagoniştii fiind prinşi în chingile unor prejudecăţi şi eresuri. Mama unui criminal muribund, îl sugrumă cu perna, înainte de miezul nopţii, în credinţa că în săptămâna luminată sufletul nelegiuitului va ajunge totuşi în rai, cum prezisese şi ghicitoarea în bobi. Iraţionalul, ancestralul, încercarea de a păcăli un destin hidos, cu preţul altei crime - toate acestea scrise cu simţ dramatic şi ştiinţă a dialogului. De altfel, în 1943, pe acest text compozitorul Nicolae Brânzeu crează o operă muzicală, dirijată chiar de el, la Opera română. În 1947, Eugen Jebeleanu îngrijeşte o ediţie de Opere, în colecţia Scriitori români uitaţi.
Cu colaborări în diverse reviste ale vremii, se consideră că prozele scurte ale lui MS sunt insignifiante, iar poezile sale, totuşi bine strunite stilistic, sunt demne de atenţie. G. Călinescu îi consacră o jumătate de coloană, aceleaşi susţineri trec şi în Istoria critică a lui N. Manolescu. Dicţionarul Zaciu-Sasu-Papahagi reţine numele poetului. Un bulevard din Predeal şi Liceul din aceeaşi urbe poartă numele poetului Mihail Săulescu. Jertfa pe câmpul de luptă, poate mai mult decât performanţele scriitoriceşti, a forţat mâna istoriei.
La ieşirea din Predeal spre Braşov, chiar acolo unde s-au dat luptele, a fost înălţat un impresionant monument al eroului, de sculptorul Oskar Han, dezvelit la 5 septembrie 1930, cu inscripţionarea: "POETULUI EROU MIHAIL SAULESCU - CAZUT IN LUPTELE DE LA PREDEAL - 1916 - SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMANI".

Opera literară: Versuri, 1906; Departe, 1914; Viaţa, 1916; Săptămâna luminată, 1921; Opere, 1947.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_S%C4%83ulescu
http://www.cerculpoetilor.net/Mihail-Saulescu.html
 http://ro.tititudorancea.org/z/mihail_saulescu.htm
http://agonia.ro/index.php/author/0035343/index.html


Poezia zilei
Mihail Săulescu

Celei aşteptate


Tu ce mă faci să cânt şi să visez acuma,
Eu văd că eşti departe, şi poate n'ai să vii...
Şi cine eşti, eu nu ştiu, cum cine sunt, nu ştii;
Dar simt că eşti frumoasă, că ochi albaştri ai,
Că porţi ceva în tine din rozele de Mai,
Tu, care eşti departe — şi poate n'ai să vii...

... Şi cine ştie? Poate e visul meu de vină, 
Căci el îţi dete viaţă, şi doar în el trăeşti,
Tu, care azi nu eşti — 
Şi poate nici odată aevea n'ai să fii...

Dar eu visez — şi visul aripile-şi întinde,
Dar eu visez — şi visul din nou mai mult s'aprinde,
— Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit,
Tu, care nu eşti astăzi, şi poate n'ai să fii
Ori eşti, — dar prea departe, şi pururi n'ai să vii.

Din volumul „Departe”
      

Cuiburile


Şi când se vor întoarce cocoarele plecate,
- Căci primăvara sfântă o să ne vie iară,
Atâtea cuiburi calde, în urma lor lăsate,
Le-or regăsi tot astfel cum le-au clădit în vară?

O! cine ştie, poate de-atâtea vremuri grele
Nimic la primăvară n'o rămânea din ele,
Din cuiburile calde, ce le doreau sburând, 
Cocoarele venite de peste mări şi ţări 
Şi-aduse de departe de-al lor nostalgic gând 
În legănarea dulce a veşnicei sperări. 
Şi n'or găsi nimica din ce-au lăsat odată,
- Şi vor găsi atâta: speranţa spulberată...

S'or apuca atuncea să le clădească iară, 
Pe vechile lor locuri din fiecare vară, 
Şi fără să le pese că altă iarnă, poate, 
Porni-va să dărâme iar cuiburile toate!
- Căci ele or să vină mereu, din depărtări,
În piept cu-aceleaşi doruri, cu-aceleaşi dulci sperări,
Că într'un timp, odată, puterea vor afla 
Ca să clădească cuibul ce nu va mai cădea.

Din volumul „Departe” 

         

Et nunc et semper


Şi cei ce plâng ca şi acei ce râd 
O luptă duc amară,
- Năuntrul lor e-aceeaş tragedie,
Aceeaş iarnă tristă şi pustie, 
Aceeaş primăvară.

Pe orice faţă-o lacrimă de pică,
Un zâmbet de răsare,
În pieptu-oricui, furtuna dacă bate,
Ori raza bucuriei de străbate
E 'n toţi ceva ce ochilor n'apare.

- Porniţi pribegi, călătorim, purtând,
Ca să le pierdem toate,
Comori de visuri, de speranţe sfinte; 
Şi 'ndeplinirea veşnic e 'nainte 
Şi veşnic nu se poate!...

... Pe-acei ce plâng ca şi pe-acei ce râd,
Pe drumuri lungi ce-i mână?
Ce stea pe cer în veci luminătoare,
Ce rază pribegită dela soare
E cruda lor stăpână?...

Pe toţi îi cheamă 'n depărtare dorul 
De ce e nou, de ce-i necunoscut; 
Pe cel ce vine să pornească mâne, 
Pe cel ce 'n urma rândului rămâne, 
Pe cel ce s'a pierdut...

Din volumul „Departe”

         

Cei singuri


Poetului D. Nanu

Cei singuri cu adevărat
Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;
Dar cei pe care-un gând îndepărtat
Îi poartă prin necunoscut,
Spre toţi acei ce plâng câte-au pierdut...

Cei singuri cu adevărat
Sunt toţi acei ce se pricep să tacă —
Sunt cei ce merg şi nu se mai opresc,
Sunt cei ce duc sub haina lor săracă,
Sub lutul omenesc,
Secrete bogăţii necunoscute —
În alte lumi setoşi să le strămute...

Cei singuri cu adevărat
Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,
Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,
Nu pentru gândul lor neînţeles —
Dar pentru ce, mergând o viaţă 'ntreagă,
Ei totuş n'au putut să înţeleagă...

Nu te gândi la scunda lor chilie!
Chilia lor e sufletul lor mare!
— Îi vezi trecând, şi îi aştepţi să vie;
Îi vezi pierzându-se în depărtare:
În orice parte sânt,
Şi 'nuntrul lor, duc un întreg pământ!...

În mijlocul oraşelor trăiesc! 
Şi-oraşele, cât sunt de frământate. 
Ei trec ca nişte răzleţiţi prin ele, 
- Fantastice corăbii ne 'nfrânate, 
Ne 'nvinse de talazurile grele...

Ei trec,
Pe străzile ce furnică de lume,
Pe uliţe cu fabrici zgomotoase,
Prin pieţele mizeriei din lume...
Ei trec —
Nu ştie nimeni, unde anume!
Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase
Bucată cu bucată risipirea
De petice din sufletul cel mare,
Ne 'nchipuit, neaşteptat, pe care
Doar îl visează numai omenirea...

Din volumul „Viaţa” 
         

Întuneric


Cât de 'ntuneric este în serile de toamnă 
Şi străzile sunt triste, tăcute şi pustii, 
Iar fiecare clipă în suflet îşi înseamnă 
Cărarea unei grele şi vagi melancolii...

Un vis ţesut în vară se stinge 'n toamna tristă 
Şi inima-i bolnavă şi sufletul e gol... 
Departe, zdrenţuită, se flutură-o batistă, 
Cum trece singuratec, neliniştit, un stol...

Şi ţie ţi se pare că pleacă dela tine
Aceste călătoare spre alte zări mereu,
Spre alte ţări, cu soare, spre vară, spre mai bine, -
Şi toamna asta tristă te-apasă tot mai greu...

Şi ţie ţi se pare că duc cu ele vară,
Că duc cu ele visul, că duc cu ele tot, 
Aceste călătoare tăcute ce se luară 
Cu dorul lor de ducă, şi-a se opri nu pot...

Şi ţie ţi se pare că n'o să mai revie 
Nici stolul care trece, nici vara ce-a trecut, 
Nici visul care nu e — şi 'n camera pustie 
Rămâi cu gându-aiurea, rămâi mereu tăcut...

De te deşteaptă-o clipă un pas pela fereastră, 
Ridici cu teamă capul, te uiţi şi nici nu ştii 
În suflet când coboară, c'un dor de zare-albastră, 
Refrenul unei triste şi vagi melancolii...

Din volumul „Varia”

Texte culese din Mihail Săulescu, „Opere”, 
Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 
Bucureşti, 1947
 
 


 

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Scriitorul zilei: Ernest Verzea; poezia zilei; fotografii...

Scriitorul zilei: Ernest Verzea, n.5 octombrie 1917 -  d. 29 septembrie 2003

  
Fiu al unui subdirector de minister, s-a născut la Bucureşti, a început liceul în Capitală, l-a continuat la Călăraşi, întrerupându-se pentru a deveni ucenic la Griviţa, apoi mic funcţionar tot acolo. Urmează studii de arte plastice, în atelierul lui Jean Al. Steriadi. Va deveni redactor la revista Vieaţa a lui Liviu Rebreanu, 1941-1944. Frecventează cenaclul Sburătorul, dar şi cursurile de perfecţionare în franceză de la Institutul Francez. La recrutare, a fost selectat pentru a lucra la editarea unui studiu coordonat de N. Iorga.  În 1944, publicând un poem defetist, prezentat ca traducere din Li-Tai-Pe, a fost trimis în lagărul de la Tg. Jiu. Între 1945-1948 este şef de cabinet la Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, apoi şef de cabinet al lui Ştefan Voitec. Concomitent, urmează Literele şi Filosofia, absolvite în 1948, iar în 1950 devine licenţiat şi în Drept. În 1950, este exclus din PMR, pentru cu alţi 15 scriitori, învinuiţi de a nu fi lăudat corespunzător realizările noului regim. Vizitat de un unchi fost deputat PNŢ, este arestat împreună cu soţia, deţinut între 1950 şi 1955. (Nu excludem ipoteza că în acest mod josnic, Şt. Voitec s-a debarasat de un colaborator inflexibil.). Eliberat, va lucra vreme de 12 ani ca paznic în parcul Herăstrău. Oricum, revine în lumea publicisticii abia în 1968. Între timp îşi desăvârşise cunoştinţele de pictură murală medievală la Patriarhia Română. Din 1968 până la pensionarea în 1977 a fost redactor la revista Forum.
A debutat încă în anii de dinainte de război, publicând cronici literare, teatrale, cinematografice şi de artă plastică, reportaje, interviuri, anchete. Cele trei plachete de versuri apărute înainte de război, în tiraje confidenţiale, n-au stârnit ecoul meritat. Ca de altfel şi cărţile editate după cele două decenii de interdicţie. A scris totuşi o poezie  elevată, de talent, intimistă, clară, sobră, calmă, neostentativă în vreun fel, "pură, palidă, în vârful picioarelor", după verdictul lui Geo Dumitrescu (care ştia el ce ştia...). 
S-a întâmplat să-i fiu lector la volumul Itinerarii oxidate, editat la Vinea în 1999, cu o prefaţă de Emil Manu, un portret de N. Hilohi şi un desen de Vasile Dobrian.  Am moderat lansarea volumului, în prezenţa autorului octogenar şi a câtorva supravieţuitori ai ceauşismului, la Rotonda Muzeului Literaturii Române, în pragul anului 2000. Un om de o modestie, urbanitate, delicateţe şi cumsecădenie prea rar întâlnite la actanţii vieţii noastre literare. Însă precizez imediat: o delicateţe a demnităţii, a unei înalte păreri despre menirea Artei şi despre rostul artistului în societate, cu respingerea oricăror compromisuri şi malversaţii. S-ar explica astfel de ce nu s-a străduit să-şi facă un loc în faţă, în lumea literară şi artistică a vremii (precum colegul de generaţie Geo Dumitrescu, , comentat iezi la Scriitorul zilei...), dar şi de ce a făcut lagărul de la Tg. Jiu şi apoi 5 ani de puşcărie atroce, dejisto-stalinistă.Incompatibilitatea cu structurile dictatoriale.

Opera literară: Îngeri de lut,  1933; Fugarnice, 1935; Uzina umbrelor tangente. Cântece mecanice, 1937; Alter ego!, 1942; Grădina cu portocali din norul 43, cu un portret de Eugen Drăguţescu, 1943; Portative pe sol, în văzduh şi pe ape, cu un portret de Silvan, 1944; Experienţe, 1949; Sub suliţele stelelor,  1950; Litoral sintetic, cu cromaje, coperta şi 14 grafointuitive ale autorului, 1968; Pasărea inimii, cu ilustraţii de Vasile Dobrian,  1979; 10 poeme,  1979; Combustii, cu un portret şi desene de Alexandru Ţipoia, 1980; Crepuscularia, prefaţă de Gh. Bulgăr, cu un portret de George Tomaziu, 1992; Itinerarii oxidate, prefaţă de Emil Manu,  1999; Îmblânzitorul muşcătoarelor nelinişti, prefaţă de Valeriu Râpeanu, postfaţă de George Anca, cu un portret de Dragoş Morărescu,2002. Antologii: Creaţia în artă văzută de Tudor Arghezi, E. Lovinescu, Lucian Blaga...,  1994.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ernest_Verzea
 http://agonia.ro/index.php/author/0035677/index.html


Poezia zilei
Ernest Verzea

Mirajul sfertului de pâine

Ce-o fi cu sfertul meu de pâine azi?
Împrăştie o boare delicată:
o trag în piept, şi parcă mă îmbată
ca freamătul pădurilor de brazi…
Mă uit atent şi nu-mi vine să cred
cât e de mic! Dar ce nu-mi aminteşte!
piftii, sarmale, saramuri de peşte,
şi mă calific: un vulgar biped.
Pe dinafară, coaja ruginie
mă ispiteşte s-o ciupesc neîntrerupt…
ori, să-l înghit având, dedesubt,
pufos şi proaspăt miezul mă îmbie.
Ce praznice o să trântesc cu el!
şi aprioric jubilez în gând
că mă vor delecta, în fine, rând pe rând:
cârnaţi, salate, sau costiţe de purcel!
Acum, mă simt aproape fericit -
şi cum îi sorb aroma încă-odată,
îmi pare că miroase… a ciocolată!
deci, voi avea şi-un “dulce” la sfârşit.
Dar, într-o clipă, insolitul vis gingaş
s-a risipit: vii, aburii de pe culoar
vestesc hârdăul care ne aduce iar,
aceeaşi porţie de… H2O cu arpacaş!



Copacii din văzduh

Pe orizontul noptatic jefuit,
Copacii de cristal, aerieni,
Neîncetat agită, pianizate frământări:
În paradisul oscilant al ramurilor
Vibrează lung super-melancolii autumnale…
Sub stele însă,
Mai departe de marile uzine siderale,
Sticlesc înfiorate linişti, elegii.
Atunci,
Întruchipare rece,
Ochiul mi-l desfac din lut
Şi vibratil îl urc pe cer, în grădina lui cu portocali
Din norul 43
În vreme ce ascult
Cum şueră adânc Necunoscutul, în glasuri tremurânde!


Interior

Vreau un cântec înalt
Şi subţire ca un delir de fum rătăcitor…
Să se ridice sus,
Din drum…
Peste moarte, peste văi, să sboare lin,
Peste frunzişul anilor tăi,
Şi ca o pasăre bolnavă
Să se stingă’n pelin…
Pe bărăganul gândurile noastre de venin,
E frig… Nici o lumină
Şi noaptea asta adâncă-i atât de străină.
…………………
Da, striveşte-mi sufletul în mână: e bine…
Şi soarbe însetată din el ca dintr’un ciorchine
Licoarea tuturor tăcerilor de seară înturnată
În mătasea anilor tăi de-arătare ciudată.
Luminat de melodia înaltă a unui cuvânt
Să cresc zâmbet de zăpezi târzii
La rădăcina unui gând, prin livezi,
Vezi,
E atât adânc sub fiece întindere de pleoapă
De par’că ar prăvăli
Torent de urlete ‘nfundate,
O mână uriaşă, poate-o groapă!…


Mal du siècle

Dantelată îți prelingi făptura,
Cercuri, văluri și priviri adiacente,
Ritm spumos între jupoane indecente,
Frânge pieptul, rotujindu-ți gura.
Sub balcoane vechi rugina șterge anii,
Mor atâtea primăveri pe sânii tăi,
Sau în ierni topite, lunecând pe sănii zurgălăi,
Suni cadențe moarte peste flăcări stranii!
Luna-ți pune diadema rece-n păr,
Un pian împrăștie dureri mărunte
Mâinile aleargă albe – și se aștern brumate -
Peste clape, peste frunte,
Cine plânge acum, Chopin sau Weber?…
Te-ai întors din drum când l-ai văzut aseară,
Luneci iar din vis în ireal…
Peste orele-ți bolnave, sufletul se scurge gol, banal
Lâncezind dureri adânci în ochii mari de domnișoară.
Frigul toamnei mătură alei pustii,
Parcul solitar începe încet să moară,
Vântul suflă’n lumânări de ceară
Peste goana frunzelor, uscate melodii…
Rece poleind cu-argint copacii; noaptea,
Te răsfrânge clar în unda apei grea,
Boala verde a apelor inundă sufletu-ți de catifea,
Și te-adoarme încet, în umed paradis, albastru, moartea…



ion lazu, fotografii...amiază în parcul IOR, II - Insuliţa pescarilor...






vineri, 28 septembrie 2012

Scriitorul zilei: Geo Dumitrescu; poezia zilei; fotografii de autor...

Scriitorul zilei: Geo Dumitrescu, n. 18 mai 1920 - d. 28 sept. 2004

          
Bucureştean dintr-o familie de români (tatăl, Vasile Oprea, cismar, proprietarul unui magazin de încălţăminte, şi-a schimbat numele în Dumitrescu), a făcut liceul între 1930-1939, apoi Literele şi Filosofia, terminată în 1944, fără să-şi treacă licenţa. Încă din liceu editase o revistă, cu Marin Sârbulescu, publicându-şi primele poezii. Foarte activ ca poet şi gazetar încă din studenţie, debutase în revista Cadran, cu orientare de stânga; în 1941 scoate revista Albatros (9 numere), în jurul căreia s-a format o grupare din care nu lipseau Ben Corlaciu, Constant Tonegaru, Radu Stanca, Dimitrie Stelaru, Virgil Ierunca şi cărora li s-a alipit Ion Caraion. Unul dintre cei care, în anii de incredibilă sărăcie ai începutului l-a susţinut pe marin Preda.
O primă plachetă de versuri, Aritmetică, în 1941, semnată Felix Anadam (dar semnase cu diverse pseudonime, printre care Vladimir Ierunca, împrumutat apoi viitorului Virgil Ierunca.). A colaborat încă pe atunci la mari reviste ale vremii: Revista Fundaţiilor Regale, Kalende, Fapta şi a frecventat cenaclul Sburătorul; a fost redactor la Timpul, 1944-1946.
Între 1944 şi 1950 este inspector la Direcţia teatrelor, iar din 1947 redactor şef adjunct la Flacăra. Încă în 1943 prezentase unei edituri manuscrisul volumului Pelagra, respins de cenzura antonesciană. Abia în 1946 apare la Fundaţiile Regale un volum reunind textele din Aritmetică şi Pelagra, sub titlul Libertatea de a trage cu puşca. (În mod ironic, 5 decenii mai târziu, la un Târg de carte din Frankfurt, acest titlu a declanşat scandal, părând o carte ce îndeamnă la violenţă...). În 1950 GD merge la Cluj, pentru a prelua Almanahul literar, înfiinţat de Miron Radu Paraschivescu, care pe moment se internase la psihiatrie... Va pregăti acest Almanah pentru a deveni revista Steaua. . De la Cluj merge la Bicaz, unde scoate un ziar de şantier. De acolo la Iaşi, revenind apoi la Bucureşti. Aceste schimbări de adresă se pot pune pe seama firii insurgente a poetului, dar pot fi şi consecinţe ale faptului că, înscris în Partid în 1946, din convingere şi dovedind pe moment deosebită râvnă ideologică-propagandistică, desigur nocivă, totuşi în 1953 este exclus din pardid şi reprimit abia în 1963. Un interval în care, lipsit de mijloace, se ocupă de stilizări ale unor traduceri la Editura Cartea Rusă. Libertatea de a trage cu puşca îl impusese ca voce distinctă în lirica vremii, deşi contestat de oficiali, depreciat şi de foştii comilitoni. E de notat faptul că un al doilea volum de poezii îi va apărea după 17 ani, Aventuri lirice. ceea ce fusese sinceră opţiune politică nu se împacă în fapt cu aspiraţiile estetice ale autorului, care nu se acomoda cu partizanatul în literatură, chiar titlul noului volum sugerând riscul poetului atent observat de culturnici... Iar în fapt, GD se individualizează printr-un stil foarte personal, care a contribuit substanţial la înnoirea liricii vremii; s-a renunţat, cu sarcasmul de rigoare, şi cu rece luciditate, la formele prestabilite ale poeziei, la găselniţe stilistice, la floricelele de orice fel, trecându-se la un limbaj frust, de ardentă sinceritate, în care concretul este exprimat direct, dezabuzat, încadrat apoi într-un sistem de parabole, atrăgând atenţia asupra faliei dintre vremurilor marcate de antiromantism, de renunţarea la idealuri, cu instaurarea unei lumi a viloenţei congenere, a robotizării, a înstrăinării şi aspiraţiile poetului în general. O mizantropie ce se adresează omului cu "cap de nucă".  Nevoia de cercuri continuă acest mod de abordare a liricii; îndoiala, anecdoticul, ironia, spiritul cârtitor, zeflemist, miticist, strict dâmboviţean - toate acestea prinse într-o construcţie parabolică, ca o atenţionare a dezertării de la mersul firesc al umanităţii.
A susţinut la rubrica Poştar redacţiei de la Gazeta literară, Luceafărul şi Contemporanul, vreme de peste 2 decenii, cu o competenţă şi o generozitate încă neegalate la noi, primii paşi ai unor succesive generaţii de debutanţi.  Dintre toţi scriitorii care au susţinut astfel de rubrici, doar Constanţa Buzea i-a călcat cu hotărâre pe urme.
Geo Dumitrescu a tradus din marii scriitori ai lumii. Este autorul unei antologii bilingve Baudelaire, Les fleurs de mal- Florile răului, cuprinzând toate traducerile în româneşte ale operei marelui liric francez. O carte care a făcut epocă şi care, printre altele, a repus în circulaţia literară nume prohibite, uitate, marginalizate. A pus la îndemâna publicului şi specialiştilor, un instrument important de înălţare pe scara valorică.
În cele două istorii ale literaturii pe care le am spre consultare, prestaţia lui GD este tratată cu deosebită asprime, Marian Popa, desfăşurându-se pe 7 pagini (304-311), cu grave acuze mai ales privind faptul că poetul, repede epuizat creativ, şi-a ascuns sterilitatea precoce republicându-şi aceleaşi poeme din anii 39-45 reciclate, ajustate, reorganizate, primind titluri noi şi grupate sub noi denumiri ale volumelor, intens susţinute promoţional, la apariţie. Afilierea la stânga i se pare lui MP de la început suspectă şi cu consecinţe de durată; mai pe scurt, dar poate încă şi mai tranşant, N. Manolescu  confirmă sterilitatea poetului, faptul că în 1968 a pus punct creaţiei poetice. Că, în schimb, militantismul din vremea realismului socialist, pe linia Maria Banuş-Mihai Beniuc a adus mari de-servicii literaturii dar şi societăţii. Nu este recunoscută vreo influenţă benefică a acestui autor cu aere de rebel în înnoirea mijloacelor de expresie ale poeziei postbelice, dimpotrivă, GD este pus în descendenţa lui Geo Bogza, mai radical, însă fără audienţă la vremea respectivă. Tzara şi Vinea făcuseră paşi anteriori şi mult mai importanţi în avangarda românească. Este acuzat "cabotinismul şi histrionismul" acestor "poeme lungi şi vorbăreţe, abundând în întrebări şi răspunsuri, uneori doar retorice", etc, (p. 939), lungite în stilul pletoric al lui Neruda şi Maiacovski.În mod suprrinzător mă trezesc în faţa unui caz Geo Dumitrescu, judecat  nu doar pentru literatura sa, ci punându-se în cauză moralitatea persoanei auctoriale.  Sau, totuşi, cei doi inchizitori vor fi având dreptate să pună astfel problemele?

Opera literară:   Aritmetică, Bucureşti, 1941; Libertatea de a trage cu puşca, Bucureşti, 1946; Bicazul ieri, azi, mâine, Bucureşti, 1963; Aventuri lirice, Bucureşti, 1963; Nevoia de cercuri, Bucureşti, 1966; Jurnal de campanie, Bucureşti, 1974; Africa de sub frunte, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1978;
 Versuri, prefaţă de Lucian Raicu, Bucureşti, 1981; Biliard, ediţie bilingvă, traducere de Micaela Slăvescu, Bucureşti, 1981; Libertatea de a trage cu puşca şi celelalte versuri, Bucureşti, 1994; Libertatea de a trage cu puşca - The Freedom to Pull the Trigger, ediţie bilingvă, traducere de Dan Duţescu, prefaţă de Lucian Raicu, Bucureşti, 1996; Câinele de lângă pod, Bucureşti, 2000; Poezii, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 2000; ediţia II, prefaţă de Daniel Cristea-Enache, Bucureşti, 2002.
Antologii:   1917. Antologie lirică, Bucureşti, 1957; Charles Baudelaire, Les Fleurs du mal - Florile răului, ediţie bilingvă, Bucureşti, 1967; ediţia introducere de Vladimir Streinu, Bucureşti, 1968; ediţia introducere de Vladimir Streinu, Bucureşti, 1978.
Traduceri:   Isadora Duncan, Viaţa mea, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Ben Corlaciu); Romain Gary, Groapa bunei speranţe, Bucureşti, 1946; Demian Bednîi, Figuri cunoscute, Bucureşti, 1953, Versuri alese, Bucureşti, 1958; Rafael Alberti, Între garoafă şi spadă, Bucureşti, 1957, Versuri alese, Bucureşti, 1958, Poezii, prefaţă de Mihai Beniuc, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Veronica Porumbacu); Irving Stone, Bucuria vieţii, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Liana Dobrescu), Agonie şi extaz, prefaţă de Dan Grigorescu, I-II, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Liana Dobrescu); Harold Courlander şi Wolf Leslau, Focul de pe munte, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Bianca Schăchter); Ivo Cipiko, Păianjenii, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Milivoi Gheorghievici); Eduardas Miezelaitis, Omul, Bucureşti, 1964; Curzio Malaparte, Soarele e orb, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1967.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Geo_Dumitrescu



Poezia zilei

Geo Dumitrescu 

Inscriptie pe piatra de hotar

"Cin' se ia cu mine bine,
îi dau haina de pe mine..."
(Cîntec popular)

Slav as fi fost, de nu eram latin,
latin as fi, de n-as fi fost si dac -
dar a iesit asa : sa fiu român,
si eu cu soarta asta ma împac !

Mi-au dat si altii sînge si cuvinte -
nisipuri galbene trecura-n zbor,
purtate-n vîntul Asiei, fierbinte,
sa-ngrase primitorul meu ogor.

Si din Apus, din Miazazi, venira
umane pulberi, umbre si lumini,
cu bine si cu rau ma vremuira -
pe toate le-am sorbit în radacini.

Si nu-i nimic strain - a' mele-s toate,
dator nu sînt : platit-am cu prisos ! -
ca tot platind uitucilor la rate,
cutitul mi-ajunsese pîn' la os !

Dar am ramas asa cum scrie-n carte -
priviti-ma, si-o sa vedeti usor
ca nu-s asemeni nimanui în parte,
desi, -ntr-un fel, va seman tuturor.

Sînt bucuros de oaspeti si prieteni ;
deschisa-i poarta, inima si ea ;
binevenit vei fi sub mîndre cetini,
în muntii mei, la calda marea mea.

Îmi dai un sfat ? Te-ascult cu luare-aminte.
O mîna de-ajutor îmi dai ? Multam !
Dar nu cumva sa-ti bîiguie prin minte
ca asta-i tara cailor de ham !

Poftiti, deci, stati la masa, stati la soare ! -
un loc prielnic va pastrez, amici;
v-astept cu mintea plina, gîndu-n floare
(ca nu-i de lipsa fosforul pe-aici !...)

Întind spre toata zarea poduri bune :
primesc si dau întregului Pamînt;
nu-i gînd viclean în mine sa rasune,
dar nici stapîn nu caut: eu îmi sînt!

Învat, cîntînd sau nu, si limbi straine,
mi-or folosi - în mintea mea socot -
dar ma gîndesc de-asemeni ca e bine
sa ma pricep întîi si-ntîi sa-not !...

Si, iata, simt asa cum scrie-n carte -
priviti-ma, si-o sa vedeti usor
ca nu-s asemeni nimanui, în parte,
desi, -ntr-un fel, va seman tuturor.

Ca slav eram, de n-as fi fost latin,
latin as fi, de nu mi-ar zice dac -
dar a iesit asa : sa fiu român -
si vreau cu toata lumea sa ma-mpac !

 

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale (în manuscris):
1 iunie 2007 (...):

Şi, în fine, după ce mi se spusese să revin la Adrian P., dau telefon din nou, îmi răspunde chiar poetul, mă cam intimidez, îmi spun numele şi imediat reacţionează: N-aţi uitat geologia? Nu încă, dar deja sunt la pensie, după 41 de ani. Păi câţi ani aveţi? 67, sunt ceva mai mare decât dvs. (În fapt doar cu 3 ani). Din partea USR mă ocup de plăcile memoriale pentru marii scriitori dispăruţi şi vă întreb pe dvs unde s-ar cuveni să-i punem poetului Geo Dumitrescu, căci am fost în Roma 57 şi acolo s-a reconstruit totul, s-au baricadat noii proprietari, nu-i cunoaşte nimeni... Nu ar trebui să-i punem în Nerva Traian 11, bloc M58? Ba da, acolo! Dar are o ezitare asupra adresei exacte. O am eu, sunt cu lista în faţă. Păi, zice poetul, el s-a ocupat de înmormântarea lui Geo D. Ştiu, de aceea am şi îndrăznit să apelez la... Şi ce-o să scrieţi? Păi, ce se scrie: aici a trăit şi a creat între anii cutare poetul G.D. – şi anii vieţii. Eh, exclamă P., rău impresionat - atât rămâne dintr-un poet! Şi câteva rânduri într-un dicţionar... Asta încercăm şi noi, să rămână acele cuvite pe o placă de marmoră, la vedere, iar în acest caz fiecare literă costă.... Şi îi spun că mă lupt pentru adrese, de acasă, de la telefonul personal, în faţă cu o listă de vreo sută cincizeci de nume; apoi alerg pe teren, să identific, să obţin acordul colocatarilor, să... Să le facem un pic de dreptate scriitorilor dispăruţi. L-au pus pe listă şi pe Dumitru Alexandru, ştiu că l-aţi cunoscut. Îi puneţi acolo, în Tei? Nu, acolo s-a demolat, am fost cu poetul de câteva ori la bătrânii lui părinţi, unde şi dvs...., îi punem în Berceni, unde am fost vecini. Prietenul meu cel mai bun şi naşul fiului meu Andrei. Dar nu cumva ştiu de Costică Georgescu, când a murit? Nu ştiu, dar o să mă interesez. Îi mai spun: Chiar azi, umblând pe străzi după adresa lui Laurenţiu Fulga, am aflat şi am văzut cu ochii mei că noul proprietar a dat jos placa memorială a lui Popescu-Gopo, proprietarul fiind un anume Fane Spoitoru. I-au dat-o jos şi lui Perpessicius, de pe strada Eminescu, placă ştiută de toată lumea. Dar i-au dărâmat-o şi pe-a lui Sadoveanu... A.P.: E teribil ce se întâmplă! Nu vreţi să scrieţi la Flacăra despre toate astea? Păi, zic, ţin un memorial al pătimirilor cu aceste plăci. USR nu mai are adresele, dar ce e mai grav, nu le mai ştiu nici rudele, prietenii, confraţii, ca să nu spun că vecinii nu-şi amintesc de aceşti scriitori amărâţi – un pustiu se cască în jurul numelui lor. A.P. se tot miră, exclamă. Zic: Chiar acum i-am dat un telefon Dinei Cocea, trebuie că are peste 90 de ani, n-a putut să-şi amintească nimic despre tatăl ei, nici măcar despre strada pe care s-a născut ea însăşi... Îmi cere telefonul, fixul şi mobilul, vrea să trimită pe cineva să-mi ia un interviu. Şi să mai apelez la el, vrea să mă ajute cu tot ce va putea în această problemă.
Îmi dau seama că omul acesta are o memorie formidabilă – pe care ştie să şi-o valorifice. Sunt convins că ar fi reacţionat favorabil pentru medalionul D. Alexandru, dacă l-aş fi solicitat – spre deosebire de C.B., care s-a derobat. Dar nu cred că mă îndemn să public la paginile Flacărei sale. Şi încă o remarcă: Chiar dacă A.P. a folosit cele 15 minute ca să se informeze cine e Ion Lazu, eventual din dicţionarul Marian Popa, unde se scrie că sunt geolog, tot e de admirat, deşi pare o viclenie. E mai curând politeţe, să vadă omul că ştii de unde să-l iei. Eu însumi uneori mă documentez, îmi fac lecţia de acasă, din jena de a nu-l decepţiona pe celălalt.

Oricum, aş vrea să reiasă din acestă acţiune pe care am luat-o pe cont propriu faptul că dacă viaţa scriitorului e un dezastru, iar postumitatea sa o hecatombă, se poate pune întrebarea: Toate astea mă determină să dezarmez? Nu, ci mă constrâng să fac ceea ce depinde de mine – aşa cum pe tot parcursul chinuitei sale vieţi scriitorul a înţeles că trebuie să facă ce depinde de el, să depună mărturie la bine şi la rău. Tot aşa să fac eu însumi în problema plăcilor. Cu cunsecvenţă, să fac binele care depinde de mine. Fără să mă gândesc prea mult la ce cred şi ce spun contemporanii, nici la ce vor spune urmaşii. Ei vor ignora, în cel mai bun caz numele de pe placa de marmoră, dacă nu cumva vor pune mâna pe târnăcop, pe teslă, pe şpaclu – ca să şteargă literele inscripţionalt, până la ultima... Or, până una alta nu pot evita gândul că scena cu Dina Cocea are ceva emblematic – vrei să faci un gest de generozitate, oarecum abstractă, nu în numele tău – căci n-am citit din N.D.Cocea decât Fecior de slugă şi Pentr-un petec de negreaţă – sau altceva de acelaşi gen, picant, pentru cititori perverşi – vrei să faci acest gest neimpus de altcineva, convins că totuşi N.D.Cocea a fost o forţă şi o prezenţă dinamizantă în viaţa culturală dintre cele două războaie, multe va fi făcut şi desfăcut, mulţi l-au invidiat sau i-au ştiut de frică – a fost cineva mai ales în presa interbelică, a liberalismului cumva decadent; aşa că, după destule tatonări, apelezi la fiica marelui publicist şi culmea: nici ea nu mai ştie să-ţi spună ceea ce prin datoria ei de sânge ar trebui să ştie – la vârsta ei scleroza, amnezia, ştergerea afectivă, ravagiile bătrâneţii, toate astea la un loc, această abulie o împiedică să-ţi furnizeze cele 2-3 informaţii esenţiale...locul, anii. Or, ceea ce pentru marea actriţă a făcut-o la modul nemilos vârsta, pentru concetăţenii noştri o face nepăsarea, dezinteresul, frigiditatea spirituală, inaderenţa la interesul naţional privind miza pe valorile perene ale culturii.
Să nu se înţeleagă din asta că am fi un popor bătrân, devitalizat etc.; nu, mai grav încă: suntem un popor neformat ca atare, care nu face niciun efort să se dezmeticească şi care nu se va maturiza poate niciodată. Acest autism generalizat. Iar pentru scribii mileniului, această vânare de vânt... Dina Cocea fiind, desigur, un caz limită. Să nu-ţi mai aminteşti de părinţi, înseamnă să pierzi controlul asupra a ceea ce eşti. O curiozitate: ce-şi mai aminteşte un astfel de personaj când ajunge în starea asta? Capricii...
Scriitorul ca lup singuratic. Nu ştiu unii de alţii, iar restul lumii nu ştie de ei nici atât - exact lucrul de care se temuseră scriitorii: că nu vor fi cunoscuţi de concetăţeni. Această teamă care i-a cocârjat asupra coalei de scris, să dea întreaga măsură a înzestrării lor, ignorând tot restul...

18 august 2007: (...):

Ne lansăm pe cheiul gârlei, la Timpuri Noi facem la stânga, şi iată-ne la Nerva Traian, Bloc M 68. Dau telefon, coboară o doamnă matroană, explic în legătură cu Geo Dumitrescu, e de acord, însă numai în dreapta intrării o putem pune, căci pe cealaltă parte e un magazin particular. Or, faţada lor a fost garnisită cu ceva de plastic gălbui, imitând scândurile petrecute. Mari probleme, căci sub acest decor de mucava se află un perete de BCA, în care bormaşina intră ca în brânză. Marmoră peste plastic, peste polistiren expandat, peste beton celular autoclavizat, peste beton armat, peste tot ce s-a născocit între veşnicie şi vremelnicie...Mă rugam, în gând: Marmoră, rămâi acolo, neclintită, ca prin minune...



ion lazu, fotografii...amiază în parcul IOR



i. Lazu: Prinzând balonaşe...



joi, 27 septembrie 2012

Scriitorul zilei: Grigore Hagiu; poezia zilei; fotografii de autor...

Scriitorul zilei: Grigore Hagiu, n. 27 septembrie 1933 - d. 1 februarie,1985
    
Dintr-o familie de ţărani, s-a născut la Tg. Bujor, lângă Galaţi, a făcut şcoala primară în satul natal, liceul la Bucureşti, s-a înscris la Institutul de Cinematografie;  eliminat după un an, devine student la Filologia bucureşreană, secţia germană. Va fi redactor la Drum nou-galaţi, apoi la gazeta literară şi la Luceafărul. Debutase ca licean, în 1950, redebutat în 1952 la Tânărul scriitor; debutul în volum, 1962, cu Autoportret în august, versuri plătind tribut poeziei aliniate acelor vremi. Se va detaşa în Sfera gânditoare,1967, optând pentru o lirică de introspecţie, a somnului şi "visului din vis", dar şi cu referiri insolite la realitatea imediată. În prima tinereţe a format un cuplu de zile mari cu poeta Vera Lungu, apoi s-a căsătorit cu poeta ardeleancă Ana Mureşan, cu ascendenţe memorandiste (care, şocată, a părăsit ţara la câteva săptămâni după dispariţia poetului). Consideratcă găcând parte din generaţia şaizecistă, a resurecţiei poetice, colegii săi de drum i-au apreciat nu doar talentul (mi-l aminesc pe Ilie Constantin enumerându-l printre marile speranţe ale poeziei tinere din acel moment), ci şi delicateţea, spiritul lipsit de agresivitate, generozitatea, înţelepciunea, tactul  şi umorul. A frecventat intens boema literară a vremii, în nesfârşite reprize dionisiace, cu Velea, Pucă, Petre Stoica, Fănuş Neagu, Mircea Micu, Virgil Mazilescu; încă de la debut a format un grup elitist împreună cu Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Nicolae Breban şi Matei Călinescu, acesta prefaţîndu-i şi primul volum. Antologii din poezia acestui "boier al literelor romîneşti", cum îl numeşte Petre Stoica, tot aşa cum s-a ocupat de editarea poemelor sale, în ultimii săi ani de viaţă, celălalt poet suprevieţşuitor al grupului, Cezar Baltag, cu care la început a împărţit un demisol pe str. pictor Stahi. A iubit artele frumoase (sora lui, pictoriţa Gina Popa i-a ilustrat câteva volume) şi a scris despre spectacole de teatru, despre vernisaje, ateliere de artă, muzee din Bucureşti, deţinător al unei rubrici de specialitate, texte reunite apoi în volumul Bucureştiul artistic, 1984.
Poetul a murit într-o noapte din cumplita iarnă 1985, încercând să se încălzească la aragaz...Gazele s-au oprit, au pornit din nou, asfixiindu-l pe poet, altfel o cruce de bărbat...
O şcoală gimnazială din Tg. Bulor îi poartă numele, un festival de poezie la Galaţi şi târgul natal îi omagiază poezia.

Opera literară: Autoportret în august, prefaţă de Matei Călinescu,  1962; Continentele ascunse, 1965; De dragoste de ţară, 1967; Sfera gânditoare, 1967; Poezii, 1968; Spaţiile somnului, 1969; Nobleţe de stirpe,1969; Nostalgica triadă, 1970; Cântece de stemă,  1971; Poezii,1973; Miazănoaptea miresmelor, 1973; Zenit de anotimpuri,  1974; Sărbătorile anului, 1975; Descântece de gravitaţie, 1977; Sonete, 1978; Fantastica pădure, 1980; Alte sonete, 1983; Desemne pe sticlă, cu ilustraţii de Gina Hagiu, 1983; Bucureştiul artistic, 1984; Zilele, vârstele, anii. Mărturii despre mine însumi, prefaţă de Cezar Baltag, 1985; Poeme, prefaţă de Fănuş Neagu, 1986; Cristal de primăvară, prefaţă de Gina Hagiu, Galaţi, 1991; Liniştea versului, prefaţă de Cezar Baltag, 1997.


Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Hagiu
 http://petrestoicaremembernecesar.blogspot.ro/2011/05/grigore-hagiu.html
 http://www.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=1123
 http://www.bvau.ro/manifestari/2010/0200/grigore_hagiu.pdf
 http://www.crispedia.ro/Grigore_Hagiu



Poezia zilei
Grigore Hagiu

Sămânţă de stele


Din nou să punem ordine în gânduri,
să mai gândim odată ce-am gândit
cu un cuvânt mai lin şi-ncetinit,
dând loc priveliştii de printre rânduri.

Din tot ce inima mi-a dovedit
un ram, un spic să scot la vârf de cânturi,
mormane de păduri şi de pământuri
înalte-n urma mea am cheltuit.

Să fie limpede acum foşnirea,
să fi înduplecat încremenirea
cu-o patimă, cu-o linişte, c-un dor ?

Pe sus cocoarele urmându-şi firea
şi-n ceruri largi vâslind nemărginirea
îmi par şi azi sămânţa stelelor !











print e-mail
Vizionări: 261 .




Portret uitat




în nemișcare
vag îngîndurată
numai poteca pe care stai
alunecă departe

și te trezești în bătaia de raze
cum te-ai izbi deodată
de marmora afroditei
frumoasa cea fără de brațe

sînt împăcate
subțirimile toate
cuvântul și gândul

oasele tale încap
în două trestii de lac
pe care le scutură vîntul. 

Până când, până unde


ce ți-e și cu bătrînețea
cum vine ea pe înserat
și e însăși seara
gaură neagră
în care toate cad

uneori ai în cap
în loc de creierul
cel mătăsos
cel minunat
numai o bucată de pătură udă
pentru șters coridoarele de internat

alteori ești doar visul
cel visat
laolaltă cu lumina albăstruie
și mireasma arsei
binecuvântatei rășine
de brad

pînă cînd
pînă unde
pe toate din toate aflînd
o să mai știi să te lași mestecat
jumătate arbore
jumătate pămînt

înțelepciunea mai nouă
ce ți s-a dat
să fie mormântul tău însuți
din tine însuți
de nici-o bătrînă plîngîndă aflat 



ion lazu, fotografii dintr-o expoziţie în aer liber
(la Castelul Iulia Hasdeu, Câmpina, 2009)