Scriitorul zilei: Al. Oprea; poezii, fotografii

Noi suntem stelele... (poezia zilei):

ion lazu: Trezie

În întunericul unde priveşti

Cresc plante nefireşti

Înalte, clorotice, abia prelinse

Cu o sete rea sorbind

Vlaga seminţelor ninse,


Pe urma fantomelor deşănţate.

Coboară apoi o doamnă palidă

Şi le şterge cu o suflare –

Tristeţea.

1980


(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)

SCRIITORUL ZILEI: Al. Oprea, n. 5 iulie 1931 - d. 4 decembrie 1983

Scos şi el din peisaj la doar 52 de ani, Al. Oprea, în acea vreme Director al Muzeului Literaturii Romîne, după ce fusese adjunctul marelui Perpessicius, se vădea a fi în acei ani unul dintre cei mai activi fermenţi ai vieţii literare bucureştene şi nu numai. Mi-l amintesc de la nenumărate acţiuni de promovare a literaturii, a scriitorilor, revistelor etc. toate pornite dinspre Muzeul Literaturii, care devenea un factor de prim rang în reactivarea vieţii literare. Spre marea mea mirare, pe Google nu există o postare Wikipedia. Din Marian Popa refac vechi trasee şi îl regăsesc pe Al. Oprea printre cei selectaţi la Şcoala de literatură. Mă uit şi la locul naşterii sale, satul Goruneşti, pe Olteţ, ultimul cătun la graniţa cu judeţul Olt. Marginea marginii. Capătul din interior al lumii. Am mai descris acest context: fundul Olteniei, când am lucrat în 1981ca geolog la Slăviteşti, pe valea Tărâiei: sate pierdute între dealuri şi păduri (pădurea dinspre apus a satului Goruneşti se numeşte Colţ de Rai!), la distanţă de 70-100 km de oraşele mai răsărite ale zonei: Vâlcea, Tg. Jiu, Craiova, chiar Slatina. Un fel de ... patrulater al pierderii identitare. Un Marin Sorescu, un Valeriu Anania, alţi oameni de mare talent, însuşi Al. Oprea provin din zona respectivă. Nişte copii excepţional dotaţi, chiar până să fi dat semne clare că sunt nişte "aleşi", musai să plece din sat, să-şi caute o cale de afirmare: în popie, în armată, altundeva, numai acasă nu!... Al. Oprea se va fi făcut remarcat, a beneficiat de contextul dejist-proletcultist, inclusiv de dosarul "beton". Sârguinciosul Al. Oprea şi-a continuat pregătirea de specialitate la Moscova. Înfăţişare plăcută, un flăcău tras prin inel, mlădiu, frunte înaltă încadrată de bogate şi lungi plete negre, similar Sburătorului folcloric. Nici o mirare că o prea-frumoasă moscovită get-beget s-a îndrăgostit şi nu s-a mai dezlipit de Oprea, urmându-l la Bucureşti. Atâtea alte surate o făceau / şi o făcuseră în Istorie, purtate şi de mirajul Vestului, al lumii civilizate... Redactor la Luceafărul, la Gazeta literară, la Viaţa românească, mereu în locurile de unde se dirijau treburile în cultură-literatură. Desigur, pe linie. Dar cu datele cărturarului devotat slovei, care cunoaşte şi până la urmă nu poate ignora esenţialul. Pe linie şi cu naţionalismul ceauşist. Încât a dus mai departe lucrarea lui Perpessicius cu revista de mare prestigiu Manuscriptum, dar şi editarea Operei lui Eminescu, blocată de ani buni...  Studiată la literă.Opera eminesciană s-a întregit cu volumele rămase demult restante: VII, IX şi XIV.  În căutarea lui Eminescu, gazetarul, apărută în chiar anul morţii, se dorea o punere în lumină a ceea ce fusese ocultat de decenii, mai ales sub presiunea sionistă, maghiară dar până la urmă şi a sovieticilor, care ştiau ce impact va avea spusa Eminescului în conştiinţa românului, mai ales vis-a-vis de cotropitorul rus.

Iată câteva titluri de Al. Oprea: Panait Istrati, 1963, revizuit apoi în 1976; Mişcarea prozei, 1968; 5 prozatori iluştri - 5 procese literare (Sadoveanu, Rebreanu, Istrati, Camil Petrescu, Gib I. Mihăescu), 1971; din titlu vedem calchierea metodelor sovietice de abordare a literaturii: cititorul îi făcea proces scriitorului, de-ar fi fost el cât de mare, mai cu seamă dacă el era un interbelic, cu sechele ale ideologiei capitaliste, nu?. Şi acel studiu aplicat: În căutarea lui Eminescu, gazetarul, care va fi fost un semn clar că acest Al. O. nu poate fi controlat, îmblânzit, întors din drum. Un şarpe încălzit la sânul URSS...?. Acum ştim mai bine sensul spunerilor Poetului - chiar datorită desluşirilor venind de la editorul Operei, a cărei restituire se blocase la gazetărie, la problemele naţionale. Directive clare, răspicate ca Opera jurnalistică a lui Eminescu să apară. Dar şi opoziţie la nivel de ambasade şi chiar mai sus, din partea sovieticilor... Şi, în acest context tensionat, survine moartea neanunţată a lui Al. Oprea.

Din Ion Lazu: Intruşii  - Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:

22 nov. 2007: (...) Punem placa pentru Letiţia şi Edgar Papu, plecăm pe Dorobanţi şi vis-a-vis de imobilul Zodiac găsim locaţia pentru Al. Oprea; dna Galina, prevenită telefonic, ne aşteaptă în faţa imobilului, cum o rugasem. Însă dăm nişte ocoale până să putem parca într-o ogradă de asfalt, vorba lui Bacovia,- aflu că în acel imobil locuieşte Radu Câmpeanu. Mă prezint dnei Oprea, slabă rău de tot, cu tâmple străvezii-albăstrui şi cu ochii albaştri-Leningrad. Alegem locul cel mai vizibil pentru trecători. Merge la etajul I pentru conectare la reţea şi nu i se răspunde, după ce nu răspunsese nimeni nici la parter. Dar coboară cu prelungitoare. Între timp, văzând că întârzie, apelez la o firmă Travel de pe scară şi obţin curent. Cătălin perforează placa – de ce nu au făcut-o la atelier?! – alt inconvenient vine chiar din faptul că majoritatea plăcilor nu sunt perforate, ne ia 30 de minute să le perforăm, faţă de perforarea peretelui, mult mai puţin, 4-5 minute. Aici se pierde foarte mult timp, dar pietrarul C. Ionescu tot nu înţelege, sau o face într-adins, ca să economisească el curent. Mi-e silă! Ca să nu spun cât timp pierdem în trafic şi cu găsirea locului de parcare; apoi cu găsirea persoanei care se milostiveşte să ne dea curent... Vorbesc cu Dna Galina Oprea, care nu vrea nicicum să meargă la căldură, e un frig cumplit şi dânsă prea fragilă, o mirare că se mai ţine pe picioare. Încotoşmănată. Are mari emoţii cu placa, pare foarte impresionată că, oricât de târziu, Uniunea s-a gândit din nou la Al. Oprea. Chiar mă întrabă dacă se mai vorbeşte de Al. Oprea în lumea literară – cum să nu! Dacă eu ştiu ceva despre moartea lui Oprea. O moarte prematură, cam ciudată, în baie... Am citit la vremea respectivă, s-au auzit nişte zvonuri. Da, ei se aflau în pregătiri, pentru că urma să vină naşul lor de la Moscova, Iuri Kojevnicov... L-am citit, zic, coparticipativ. Seara, Al. O. se uita la televizor, apoi intră pe la 10:30 în baie iar ea se ocupa cu prăjiturile. Nu mai ieşea. Ea îl strigă: Alexandru! Aşteaptă, strigă din nou – nimic. Faci astfel de glume?!, nimic - se sperie, apoi loveşte cu piciorul în uşă, aveau pe dinăuntru un cârlig, intră, îl găseşte leşinat pe jos – baia spălată, pregătită, totul aranjat ca pentru oaspeţi. Dă telefon la salvare, dar salvarea era la intrare. Urcă medicul, vede. Duceţi-l la urgenţă! strigă ea. Nu ducem la Urgenţă oameni morţi! Aţi sunat la procuratură? Sigur că nu. Au urcat 5 oameni, l-au luat. S-a făcut autopsia, a primit două certificate medicale, care spun lucruri total diferite. Intoxicaţie cu C02, dar un medic i-a spus că omul nu moare când are 80%, ci când coboară sub 50%.

Or, Al. Oprea îi spusese mereu că este ameninţat şi intimidat, asta pentru că el preluase editarea Operelor lui Eminescu după Perpessicius; şi i s-a pus în vedere să nu publice articolele politice ale lui Eminescu. Ea crede că a fost asasinat. Iar la primirea în Academie a lui Moses Rosen din sală.l-ar fi interpelat – a văzut secvenţa la TV - bardul CTV despre opoziţia la opera lui Eminescu şi acela n-a ştiut ce să răspundă, iar emisiunea s-a închis. Îmi spune că ea e moscovită, n-am ştiut? Şi simt că e nedrept să nu conoşti singura bravură a unei persoane...

Îi spun că l-am cunoscut pe Al. Oprea, am discutat de câteva ori, dar fapt este că îl vedeam mereu, la acţiunile Muzeului de Literatură, foarte activ, cu minunate iniţiative, cu mare deschidere, altfel un om distins, elegant, care făcea foarte bună impresie în lumea litarară şi avea prestigiul unui cercetător de valoare; dar nu am ştiut amănunte din viaţa lui personală, căci pe-atunci aveam o activitate de teren. A murit la 52 de ani, tânăr, în putere. S-a ştiut că e vorba de o moarte în baie, cam ciudată. Dar nimic în plus. Au un fiu, Andrei şi de la el două nepoţele. Dna Galina, abia deplasându-se, îmi spune că are de multă vreme o poliartrită evolutivă, mâinile îi sunt grav deformate, aşa încât nu poate pune mănuşi, oricât şi-ar dori-o. Boală fără tratament, dureri din zori şi până în ultimul moment al nopţii. Cu greu urcă pe scări. Şi a urcat de câteva ori... Mi se strânge inima de compasiune. Văd că suferă de frig, dar nu se lasă, îmi spune că e călită, vrea să stea până la urmă! O formă emoţionantă de devoţiune, nu lesne de întâlnit...Îi spusesem să urce şi îi voi da telefon când suntem gata, să vină să vadă; nu se lasă biata femeie devotată trup şi suflet amintirii omului iubit. Mi-i închipui studenţi... ea frumoasă, visătoare şi agilă ca o balerină, el cu plete de luceafăr, vorbindu-i despre Eminescu, recitându-i în româneşte, vrăjind-o cu lumină de lună... (Cândva, prietenul C. mi-a spus că în Vest era o vorbă: Dacă vrei să cunoşti iubirea, trebuie să mergi la Moscova...)

Îmi e foarte recunoscătoare că m-am gândit la Al. Oprea. De ce nu? Mi se pare cum nu se poate mai firesc, a fost o valoare... Şi ne despărţim cu căldură în suflete, eu emoţionat, o sărut pe ambii obraji. Mă invită cândva la o cafea. În spatele acestui înveliş depreciat, stau nişte ochi vii şi ghiceşti clocotul ascuns al unui suflet ardent, slav sută la sută, rămas tânăr, oprit la vârsta despărţirii de Alexandru. Căruia văd că nu i-a spus Saşa nici în clipele decisive.

(...)

22 decembrie, sâmbătă. În zori mă trezesc cu ideea să fac o listă cu scriitorii care au fost închişi sub comunişti. Pun mâna pe pix şi în câteva minute scriu vreo 60-70 de nume de scriitori despre care ştiu sigur sau din surse incerte că au fost încarceraţi. Trec lista pe calculator, i-o trimit lui Murgeanu şi în curând mi-o confirmă, competând-o cu încă 6-8 nume de preoţi şi scriitori din Rugul aprins. Şi-mi dau seama că ideea mi-a venit în noaptea căderii dictaturii.

La 12:00, când mă îndreptam spre MNLR, văd pe trotuar în faţa mea o bătrânică abia trăgându-şi nişte botfori uriaşi. N-o fi chiar dna Galina Oprea, cu care stabilisem o întâlnire? Ea este! Ajung în dreptul ei, mă vede, ne salutăm şi pe loc i se luminează ochii, îi întineresc efectiv. Îmi dă o pungă cu ceva, îi dau cartea Scene din viaţa literară, cu un scurt autograf. Am venit cu maşina? Nu, cu metroul, până la Romană. Şi este cazul rar când regret sincer că nu am maşină – să o fi dus înapoi, acasă... Ea, fără mănuşi – nu poate să le poarte la boala ei; pe o vreme ca asta nu prea iese din casă. Mă ofer să o conduc înapoi, refuză, poate se jenează cât de anevoie se mişcă. A ţinut să-mi mulţumească încă o dată pentru placa memorială şi să-mi facă urările de sărbători, cu sănătate şi fericire pentru întreaga familie. Mă şi gândeam: Din 90 de plăci pe care le-am pus, numai o singură persoană, această rusoaică s-a gândit să-şi arate simpatia pentru ce am făcut, chiar dacă eu spun mereu că e din partea Uniunii...(Care nu prea ştie ce fac eu, de fapt...). Totuşi, cu ce fire norocoasă am fost dăruit de mama: să ştiu să mă bucur mai mult pentru un mic gest de bunăvoinţă decât să mă amărăsc pentru toate obidele căşunate de nişte moftangii! Dar de ce vorbesc numai de mama? Tata era el însuşi un om însetat de „vorbă bună”. Apoi mi-am zis că poate nu e vorba că ea este rusoaică, ci că este un om deosebit de sensibil, delicat, generos – şi poate ăsta este chiar motivul pentru care a ales-o Al. Oprea, dintre atâtea fete moscovite. Iar ea s-a îndrăgostit de el şi a trecut peste toate opreliştile ca să-l urmeze. Încă de la început ea a fost un om special, îmi spun. Pe când aceste „soţii roşii”, cum pe bună dretate le-a numit cineva înaintea mea, (poate C. Prut) sunt ca fiarele turbate. În cazul concret al Anei Ţ., în loc să stea cu capul la cutie, căci la drept vorbind soţul ei nici nu merita o placă memorială, după ce o viaţă întreagă a scris numai şi numai pe linie, mereu despre ilegalişti, dând interviuri oportuniste unei S.P., în preajma congreselor PCR. L-am trecut pe placă dată fiind conjunctura, ca şi pe cei de pe Dionisie Lupu.

Urc în autobuzul135 şi din locul unde ajunsesem, la mijlocul coridorului, fac semne insistente către un tânăr rămas în dreptul uşii, să o ajute pe o bătrână în cârje care se chinuia să urce. Nu reacţionează în niciun fel, deşi văzuse că mă adresez anume lui, necum să o ajute pe biata femeie din proprie iniţiativă, printr-un gest reflex, la o adică. Îi fac semn bătrânei să vină lângă mine. Se aşează, zice: Să nu vă aşteptaţi să reacţionaze în vreun fel, noi dacă nu ne ajutăm între noi, tinerii n-au s-o facă niciodată... ei nu ne văd, nu ne aud, nu ţi-ar întinde o mână. Ea a fost deportată. Îmi spune asta oarecum scuzându-se că a ajuns în halul ăsta de degradare fizică. Provine dintr-o familie cu 10 copii, din Basarabia. Mai sunt în viaţă 3 fraţi, iar de unii dintre cei duşi nici nu ştie unde, când, cum au murit, poate sunt şi acum la Vorcuta, în Siberia, etc. Născută în 27, are 81 de ani. Eu: 80, dacă socotim... Nu, 81, după vechea credinţă, precizează femeia. În 40 părinţii le-au dat ghes să treacă în România, dar ei au rămas pe loc; în Regat fiind, dar "cetăţeni sovietici", nu?, i-au deportat, câţiva dintre fraţi au murit destul de repede. Îi spun că şi eu sunt din judeţul Tighina, de pe malul Nistrului. În 40 nu s-a pus problema să ne evacuăm, peste noapte am căzut sub ruşi, cu primar, cu grăniceri şi jandarmi. Ea e din Bălţi, o comună dinspre Prut. Abia în 1944 am reuşit să ne evacuăm, zic. Aha, zice bătrâna, de aia ai sufletul milos, ca la noi! Slabă, prăpădită rău, îmbrăcată ca vai de lume, în cârje, cu dinţii paradiţi, – dar cu ochii albaştri luminoşi, cu vorbă bună şi cu zâmbet omenos. La coborâre, îmi urează Sărbători fericite.

ion lazu: Din fereastră de la noi: Floarea pătimirii