ion lazu: O excursie pe Vânturariţa,I; consemnări, fotografii, poezii

ion lazu: O excursie pe Vânturariţa, I. (1979)

A durat doar o zi şi jumătate şi îmi pare chiar mie de necrezut nonşalanţa cu care ne-am aruncat în această aventură, aşa că mă grăbesc să notez aici cîte ceva, spre atestare, dînd şi unele amănunte spre a mă convinge că nu sînt victima unei năzareli. Ne-am hotărît pe neaşteptate, eu şi colegul Năică, abia în seara precedentă – aşa cum se iau marile hotărîri, în stilul: acum sau niciodată! 
Deci pregătirile au fost foarte sumare: hărţile din zonă, fâşurile, pulovere, maieuri de schimb şi sacii de dormit; în rest, de-ale gurii: pîine, costiţă şi caşcaval am cumpărat în drum spre autogară, de la băcănie. 

La 7:00 eram în autobuzul de Horezu, iar la 8:oo îl rugam pe şofer să ne lase la răscrucea spre Costeşti. Am îmbucat ceva chiar acolo, pe o bancă de la capătul podului, ascultînd clipocitul pîrîului şi trăgînd cu ochiul ba spre cariera Costeti, unde ştiu că-şi dorm somnul geologic trovanţii, obiect al interesului meu de fotograf în ultimii ani, ba spre masivul Biula-Vânturariţa, care de două luni de zile ne dă frisoane, oridincotro l-am privi: alb, enigmatic, apărîndu-ne în cele mai neaşteptate poziţii, amestecat printre nori, confundîndu-se cu ei…O provocare pentru nişte oameni ai muntelui, cum suntem.

Pînă sus, la cariera Arnota ne duce o basculantă, dintre cele care transportă calcar. Profit de ocazie şi îl duc pe Năică să vadă Mînăstirea Arnota, unde eu am mai ajuns de cîteva ori. Aici se află mormîntul lui Matei Basarab; din păcate nu putem vedea mare lucru şi nici să ne bucurăm de tihna unei astfel de aşezări deoarece peste tot sînt schele şi se fac la nesfîrşit lucrări de reparare şi consolidare, inclusiv o subzidire de-a curmezişul edificiului, pe sub fundaţii; e vorba, printre alte vicisitudini ale veacurilor ce-az trecut, de efactele nefaste ale exploziilor din carieră, aflată nu la mare distanţă şi care se transmit aici din ce în ce mai tare, pe măsură ce frontul exploatării înaintează în masivul calcaros. Pereţii lăcaşului de cult sînt un păienjeniş de crăpături, de ţi-e mai mare jalea să-i priveşti. Printre schelării, apucăm să vedem tabloul votiv, apoi mormîntul vrednicului Voievod şi, desigur, citim traducerea inscripţiei de pe piatra funerară, un text absolut remarcabil – pe care regret, acum când rememorez escapada noastră, că nu mi l-am copiat!

Coborîm în pîrîul Costeşti, pe drumeagurile din carieră şi pe marele grohotiş care a adus în apă blocuri imense; ne abatem pe la schitul "44 de Izvoare", după vechiul meu obicei, poate bun, poate rău, de a arăta şi altora locurile care mi-au plăcut mie, cîndva. Năică îmi face o poză în dreptul unei sălcii scorburoase, foarte expresivă, eu însumi fotografiez o casă vîlceană de munte, cu linii pure şi cu motivul solar pe fronton.

Urcăm printr-o livadă cunoscută mie, ca să nu mai ocolim, ne dirijăm pe-o ulicioară, îi arăt amicului fînarul în care am dormit acum vreo 5 ani, cînd studiam cu trasori carstul din zonă; ajungem la Schitul din poiana cea verde, după ce am sărit la rînd peste numeroase izvoare carstice, fie că sunt într-adevăr 44 sau mai puţin de-atîtea. Ne învîrtim prin preajmă, pozăm spre Arnota-Bistriţa, mai apucăm vreo zarzără galbenă sau vişinie, foarte bune la gust – ar fi de stat, de adăstat, de contemplat..., dar nu reuşim decît să dăm fuga pînă la marginea poienii, spre cornişă, de unde se văd ca-n palmă cheile Costeştilor, cu cascade şi cataracte – o altă lume, un alt traseu incitant la culme, care ar putea constitui un viitor obiectiv turistic – ci noi umflăm în pripă rucsacii şi o luăm pe-o cărare ocolitoare, pe deasupra caselor din cătunul Pietreni, cunoscut mie (aici este capătul unui traseu de autobuz – dar unde e autobuzul care să ne fi adus pînă aici?!); dăm în drumul forestier – e deja ora 11:00.
În nici o oră urcasem pînă la obârşia pîrîului Morii. Ne aşezăm pe un dîmb la soare, încropit şi mîncăm temeinic, să fim în formă pentru ceea ce ştim că urmează: urcuşul propriu-zis spre Vînturariţa! La 200 m mai sus bem apă din Izvorul Bărbăteştilor, cum şi scrie pe cimentul ziditurii.

La deal, pe faimosul “drum al brînzei”, denumire care nu mai are nevoie de nici o explicaţie. Prin pădurea cea mare, cu cîteva poieni lungi, cu doline care ne atenţionează că am pătruns în domeniul calcarelor. Curînd, prin obîrşii lungi şi strîmte, urcând în forţă, răzbim la golul alpin -, deja e bine, ajunşi la stână înseamnă că o primă etapă a fost încheiată, aş zice, iar în stînga ne apare stîna Cacova, cu mulţi cîini. O luăm pe Cornet în sus, pozînd turma de oi ce venea repede-epede la vale, spre izvoarele de deasupra stînei, strategic plasată taman aici, pe cărărui concentrice, astfel încît oiţele ne apar ca înşirate pe firele unei salbe multiple.
 Ora adăpatului, deci. Le-a luat-o înainte un cîine zdravăn; din cealaltă parte coboară vreo şase cai tăind pieziş abruptul filigranat de nenumărate cărărui. Noi în schimb tocmai acum ne angajăm într-un urcuş aspru, direct spre vîrful Cacova, căutînd pe cît posibil să evităm marile grohotişuri de calcar. Spre dreapta se văd mai multe alte turme şi un mic lac de retenţie, într-un crov, plasat deci foarte sus, între culmi. Caz mai rar, însă ne aflăm în carst, nu? Aci o altă stînă, mai micuţă. Ne abatem uşor spre vîrful Piatra, pe o variantă ce ar părea mai lesnicioasă, însă în asemenea context uşurinţa urcuşului e înşelătoare, ni se arată mereu după tăpşanul cucerit alte şi alte spinări pe care trebuie să le escaladăm -, pînă ce ajungem chiar în vârful Piatra, ca să-l batem cu talpa. Poze spre Claia Mare, un vârf solitar, răzleţit în peisaj, grozav de potrivit cu numele ce-l poartă. Poze spre depresiunea Cheia, dar şi spre nord, către Ştevioara, şi înapoi, către Cheile Costeşti. Pentru că suntem într-un loc privilegiat, ca dintr-un foişor distingem spre vest toate vîrfurile montane din Masivul Căpăţînei, ştiuţi de mine pe de rost din vara cînd am lucrat la Horezu: Mîndra, Nedeiu, Balota, Ursu…
Din Piatra o luăm oblic spre dreapta, admirînd florile specifice golului alpin şi stîncăriile calcaroase, facem poze meşteşugite, în vederea unei viitoare proiecţii de diapozitive. Ne căţărăm pe ţancuri şi fac nişte prim-planuri cu garofiţa de munte şi cu nişte flori galbene, iar în ultimul plan cele două stîni de la curmătura nordică a Pietrei. Pe scocul cărării ajungem sub stîni, le ocolim la o distanţă respectabilă, să nu stîrnim cîinii, bem apă din găleata unei femei despre care aflu că e din Bărbăteşti. Altă rezonanţă are în conştiinţă numele unei localităţi prin care ai trecut; în cazul acesta fiind vorba de mai mult de-atât, căci am bătut zona cu piciorul, ca prospector, am intrat în casele unor oameni – în primul rînd la artista populară Gheorghiţa Măleanu, ale cărei cusături m-au încîntat, dar şi la meşterul cojocar, dar şi la alţii… care continuă să existe în mine şi să răzbată cumva (cred/sper) în felul meu de a mă purta cu semenii. Apoi la deal, spre Ştevioara, mereu puţin spre dreapta. Ştevioara fiind principala atracţie a excursiei, cota maximă pe traseul ales.

                     (va urma)

Noi suntem stelele... (poezia zilei)

ion lazu:   Iar mâine, curând...

În noaptea asta

Răstignit pe crucea spaimei

Ca un ics în canatul uşii

Când încerci să împiedici

Năvala întunericului.

Iar mâine, curând

Vei fi

Răstignit pe durere.

Acum ea doar se mută prin tine

De colo colo,

Ca jivinele în pădure.

Nu le vezi ani la rând,

Par o rea poveste,

Dar le ştii aprige-n colţi.

Se mişcă prin cotloanele pădurii

Se adapă noaptea

Se împerechează, cresc pui

Şi cândva, dintr-o viroagă

Vor luci colţii, să sfâşie carnea.

Mai cumplite în noaptea asta

Privirile înteţindu-se

Cu fiece răsuflare

Ca jarul vetrei.

Vei fi

Răstignit pe durere.

1981

(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)

SCRIITORUL ZILEI: Laurenţiu Ulici, n.6.V.1943 - d. 15 nov. 2000

Născut în 1943 din antecesori maramureşeni catolici, L.U. a urmat liceul la Buzău şi a absolvit faculştatea de Filologie, apoi şi pe cea de filozofie. O repede ochire pe datele biografiei sale îmi indică faptul că la acea oră era deja redactor la Contemporanul. Oricum, foarte curând, afirmându-se în câmpul criticii literare, a susţinut rubrici de întâmpinare la reviste din Capitală dar şi la multe din revistele literare din ţară. O minte limpede, rapidă în discernerea elementelor de text literar, dar şi o sănătoasă încredere în sine l-au propulsat în prima linie a criticii tinere. Combativ, mereu pe fază, s-a dedicat total cercetării fenomenului literar din stricta actualitate. A debutat în volum, la 28 de ani, cu Recurs, eseuri, 1971. Titlul ar sugera dorinţa de a institui un punct de vedere nou, original, personal asupra problemelor privind creaţia literară. Prezenţă agreabilă, de tânăr bine legat, înalt, ochelarist, despre care te-ai fi aşteptat să afli că practică cine ştie ce sporturi de mare angajament, când el se dedicase deja sportului minţii şi sensibilităţii, L.U. nu dădea semne de timidutate, ci dimpotrivă. Uşorul defect de dicţie nu-i inducea vreun complex, o timiditate care pe alţii îi plasează în espectativă prelungită. Gândul mă duce la faptul că însuşi Moise, cu mintea sa fantastică-răzbătătoare-vizionară, era marcat de bâlbâială, vorbindu-le celor din neam prin intermediul lui Aaron, fratele mai mic. Cum de asemenea, mai aproape de noi, dar caz despre care abia acum aflu, Nicolae Bălcescu nu şi-a lecturat Proclamaţia din motivul unei similare deficienţe de vorbire. La L.U. abia de era sesizabilă şi verva sa susţinută făcea să dispară rapid prima impresie. Încă o observaţie: nu te instalezi-lansezi în critica literară, nu te plasezi de bună voie în mijlocul cuibului de viespi al autorilor dacă nu ai despre sine părerea că îi poţi domina/anihila/ţine la respect. Toţi cei care au scris despre L.U. au remarcat faptul că s-a pasionat de debutanţi, de noii veniţi în arenă, chiar dacă impulsul spre creaţia literară nu a fost dus la capăt. De aici volumele succesive de prima verba, , iniţiate în 1974 şi ajunse la volumul IV în 2005, ele reprezintă  cam trei sferturi din bibliografia criticului. . Ce-i drept, a contribuit la recuperarea în epocă a unor mari scriitori interbelici. Şi a întocmit o antologie 1001 poezii româneşti, în 4 volume, lucrare necesară, care pe destui poeţi i-a nemulţumit, cum e de aşteptat în astfel de cazuri.
Dar abia după Decembrie L.U. a ieşit în faţă cu marile şi multiplele-i disponibilităţi. S-a manifestat activ în reorganizarea Uniunii Scriitorilor (devenind director din 1990 al noului Luceafărul, unde cu doar 3 colaboratori făcea o revistă la care pe vremuri lucraseră de zece ori pe-atâţia redactori), în 1993 era viceporeşedintele acesteia - Şi i se pune la activ manevra prin care USR a devenit beneficiara chiriei de la Casa Vernescu, găina cu ouă de aur a scriitorimii, de atunci încoace. Dar s-a manifestat la vârf şi în nou deschisa viaţă politică, devenind membru în Biroul permanent al UFD (forţele de dreapta), şi senator, cu mari însărcinări culturale. N-a mai fost decât un gest de complezenţă să devină preşedintele USR în 1995.
Mereu pe val, de-atunci înainte, va fi adunat nu numai prieteni şi admiratori, ci şi duşmănii perfide, căci nedeclarate, ca pe la noi.  La moartea sa, acum exact 11 ani, în condiţii de tot ciudate, de nu cumva de-a dreptul suspecte, lumea culturală dar şi politică a ţării s-a consternat. Dar s-au făcut auzite şi suspiciunile. L.U. intrase în conflict direct cu Poliţia judeţului Braşov, care, caz grav, se autosesizase la apariţia unor poezii ce tratau cu sictir sfânta dragosdte de scumpa ţărişoară, Rromânia!!!.  L.U. le-a răspuns de la obraz acestor cenzori de şcoală nouă. Şi tocmai acolo, în judeţul Braşov, peste numai 2 luni , după ce participase la lansarea unei cărţi cu temă politică a colegului său de senat Paul Ghiţiu, la Făgăraş, cazat peste noapte în casa unor prieteni ai senatorului, a fost găsit asfixiat, împreună cu şoferul limuzinei senatoriale.Tulnice, munţi de flori, discursuri, înmormântare lângă Marin Preda şi Nichita Stănescu. Un sfârşit de mare onoare (inclusiv onoruri militare), însă o frângere nedreaptă a unui destin ce se prevedea strălucitor. O grea pierdere pentru literatura noastră, care din acel an 2000 se află în continuă pierdere de viteză, chiar dacă fără legătură directă cu dispariţia lui Ulici.
M-ar fi putut cuprinde în sumarul volumului I din Prima verba, căci debutasem editorial în 1970, iar în 71 îmi apăruse a doua carte de proză. Dar n-a fost să fie. Iar întâmplarea face să nu fi scris niciodată despre mine. Sau a scris totuşi, un referat de o pagină, prin care a pecetluit soarta celei de a treia cărţi, apărută deabia în 1982... Ştiu asta de le redactorul de carte, care, ca să se justifice, îţi  trecea prin faţa ochilor referatele cu pricina... Când nu era vorba de cărţi pe linie, se ascundeau, bieţii, în spatele hârtiilor-scut.
Şi este anume motivul pentru care, după un deceniu, m-am prezentat cu cea de a cincea carte a mea, romanul Rămăşagul, abia apărut la Cartea românească, graţie lui Mircea Ciobanu (îi aveţi pe ambii în fotografie), la redacţia Contemporanului, i-am înmânat cartea (ceea ce, recunosc, nu făcusem mai înainte, cu celelalte cărţi) şi l-am invitat să vorbească la lansarea acesteia. S-a prezentat la sediul Întreprinderii geologice şi a vorbit foarte elogios despre carte şi despre talentatul autor. Episodul respectiv se află în Scene din viaţa literară, 2007, poate ar fi cazul să-l postez aici, fiind vorba de consemnarea la cald a întâmplării. Însă o cronică la romanul meu tot nu a publicat, din câte ştiu. Negăsindu-ne noi doi niciodată pe aceeaşi lungime de undă, încă de la început...

1 noiembrie 1982. Am aşteptat încheierea campaniei ca să pot face lansarea Rămăşagului la întreprindere. Acum vreo săptămînă l-am căutat pe Laurenţiu Ulici la Contemporanul, i-am dat cartea şi l-am invitat la lansare. Au mai venit Ahoe şi Niki Opriţescu. Sala de festivităţi plină, la subsol. Tudor George se lansează, în stilul lui inconfundabil. Niki Opriţescu aminteşte că mai întîi a existat scenariul de film, "scenariul nostru", pentru care (din 1979!) ne luptăm în continuare. Şi iată-l pe Laurenţiu Ulici scoţînd în evidenţă stilul elevat, fluenţa scriiturii, construcţia impecabilă a parabolei – adică exact ce-mi contestase în acel referat de comandă, cu care mi-a blocat Curtea interioară pentru zece ani… Dar Ulici nu ştie că eu ştiu despre referatul lui, de la dna Donoiu, redactor de carte. Oricum, de data asta a trebuit să citească atent înainte de a se pronunţa. Ceea ce-mi şi dorisem. Din sală iau cuvîntul Romică Purecel, Mircea Mureşan şi Doina Nimigean, foarte convinşi că am dat marea lovitură. Apoi descindem la Uniune, (în patru, noi bărbaţii), îl invit pe Ulici la masa noastră, dar se ţine de-o parte. Are vreo întîlnire. Sau bănuieşte şi el ceva?

(Scene din viaţa literară, ed. Cartea românească, 1982, pag.117.)

str. Apolodor, nr.13-15, unde am pus o placă memorială pentru "criticul literar LAURENŢIU ULICI, 1943-2000, PREŞEDINTELE U.S.R.," urmat de numele altor scriitori: Camil Baltazar, Liviu Călin, Maria Luiza Cristescu, Marcel Mihalaş, Maria Rovan, Aurelian Tita.

.