Noi suntem stelele... (Poezia zilei):
I-am văzut gutuiului floarea,
Gutuii i-am simţit gustul.
Să părăsim locul, sună plecarea,
Îmi spune sufletul, justul.
Va înflori poezia mai rar –
Sunt brânduşe de toamă, destule.
Trece-n alţii suflul temerar.
Tu începi să strângi mere pătule.
Brumă în zori. Munţii vineţi.
Cerul adună o ploaie neplânsă.
Tote-s în faţă, precum susţineţi.
Vremea e bună. Vremurile însă.
1986
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)
SCRIITORUL ZILEI: Ion Sofia Manolescu, n. 24 noiembrie 1909 - d. 1993
Odihna neagră, 1936 (cu un portret de M.H. Maxy); Soare scufundat, 1966; Până unde pot muri, 1969; Involucru, 1970; Între mine omul şi voi cartofii, 1975; Aşa i-a fost dat Romei, 1976; Colivia cu lacrimi, 1979; Ultima pălărie, 1984.
Un poet născut iar nu făcut, mai ales o fire de poet şi un om dezinteresat de orice altceva în afară de poezie. Inginer agronom de meserie, mă gândesc prin câte va fi trecut ca să-şi facă loc spre studiile superioare L-am cunoscut la masa actorului Ludovic Antal şi a lui Ben Corlaciu. Jurnalul meu este plin de însemnări despre blajinul moldovean, provenit dinspre Roman, din ce-am înţeles, copil de pripas, care în copilărie şi adolescenţă a făcut cele mai umile munci, dar şi cele mai insolite: actor de circ! În Scene din viaţa literară sunt pagini şi pagini cu şi despre ISM. Dar şi în Himera literaturii, 2007, Ed. Curtea Veche,(am văzut aseară câteva exemplare la standul editurii...). Căci s-a întâmplat acest lucru incredibil: La o cantină publică aflându-mă în Alexandria, geolog în campanie, am fost invitat la masa poetului ISM, venit şi el acolo la un cenaclu literar - şi acolo m-am cunoscut cu Lidia... Ar părea o iscusită aducere din condei, de n-ar fi totuşi adevărul strict... (vezi paginile 141-143)
..."Mai poposea uneori la masa noastră, unde, cu complicitatea chelnerilor, mai mult se discuta decît se consuma, (cu un platou de varză murată la mijloc) un om mai în vîrstă, trecut de 50 de ani, dar nu cu certitudine, poetul Ion Sofia Manolescu. Îi citisem poemele în Luceafărul, rezervat cu precădere tinerilor, şi-mi făcusem părerea că ar fi un june condeier stăpîn pe mijloacele sale şi foarte productiv. Cînd colo…. Puţintel la trup, cu un chip lucrat parcă din ce mai rămăsese de la alte statui. Oricum, în contrast izbitor cu amfitrionul meu, exemplar de elită. O primă explicaţie a prezenţei sale insolite s-ar fi găsit în faptul că era din părţile Romanului, deci o afinitate intra-moldovenească. Altă explicaţie, poate mai întemeiată fiind aceea că mai vîrstnicul nostru comesean era de-o cumsecădeie care descuraja orgoliile. Povestea lui era în sine înduioşătoare: “copil din flori şi de pripas”, la propriu, avusese o adolesceţă şi o tinereţe chinuite, făcînd cele mai umile munci, brutar, fierar, pînă şi acrobat de circ. Cam greu de crezut, cînd priveai spre convivul scăzut în sine, însă pe de altă parte simţeai că asta nu e decît o mică parte, vizibilă, din şirul avatarurilor pe care le traversase. Iar cînd aflai că este de profesie agronom, îţi era şi mai greu să-ţi imaginezi cum de a putut să-şi conserve candoarea, bonomia, într-o meserie de-o viaţă pe drumuri desfundate, printre abrutizaţii lucrători de pe tarlalele agriculturii socialiste. Împotriva tuturor estimărilor, bunul moldovean reuşea să scrie versuri ca acestea: “Şi atunci s-a început o ciudată devoţiune / între mine omul şi voi, cartofii…” Singură poezia poate gira astfel de ciudăţenii.
(...)
Dar dacă de prietenia benefică pe care mi-o arăta inegalabilul recitator se leagă deschiderea spre lumea culturală a Capitalei anilor ‘60, (ca actor l-am văzut mai puţin jucînd, însă impecabil, în rolul doctorului Astrov din Unchiul Vania), de cunoştinţa cu blajinul poet agronom se leagă, oricît ar suna de strident, un eveniment crucial din viaţa mea. Pe scurt, după aproape un deceniu de la cunoştinţa noastră, l-am revăzut pe poetul agronom la cantina primăriei din Alexandria. Făceam nişte studii pentru materiale de construcţie în Teleorman. M-a văzut şi dl I.S.Manolescu, am trecut la masa lor. A reieşit că poetul, care se pensionase după ce lucrase în zonă, fusese chemat la o şedinţă de cenaclu de prietenii lui din oraş. Un alt domn, tot Ion Manolescu !, ceea ce pare excesiv, localnic şi făcînd el însuşi zîmbre muzei, susţinea discuţia, în rol de amfitrion. La acea masă se mai afla o tînără, probabil cu astfel de preocupări de acelaşi fel, însă cu care n-am apucat să schimb măcar o frază. Nici să o privesc cu atenţia cuvenită, prins în schimbul de replici dintre cei doi pensionari. În ziua următoare sau într-una din următoarele zile, m-am întîlnit pe stradă cu domnişoara de la cantină, care se grăbea spre gară şi m-a întrebat cît e ceasul. A pierdut acel tren spre Smîrdioasa, unde locuia cu părinţii. A devenit soţia mea, Lidia. Abia de curînd mi-a mărturisit că mă văzuse mai de mult, stînd singur la o masă şi citind dintr-o carte, în aşteptarea mîncării. Că văzîndu-mă zile la rînd, i-a încolţit în suflet dorinţa de a avea un soţ ca mine. Practic ea deja mă alesese. Venirea mea la masa unde discutau chestiuni de cenaclu cu poetul agronom nu a făcut decît să aducă lucrurile pe făgaşul dorit. Sincer să fiu, nu era prima dată cînd m-am lăsat ales. Îndeobşte bărbaţii, dintr-o prejudecată stupidă, din ipocrizie, sar în sus la o astfel de afirmaţie. Bărbatul este cel care… Să fim serioşi! Poţi să alegi zeci de femei, chiar într-un timp destul de scurt; trebuie pînă la urmă să te aleagă ea. Dar susţină fiecare ce-i convine, creadă fiecare ce-o vrea! “Cum i-i vrerea, despre fete fiecare samă dei-şi”, vorba Poetului. Poate că problema nici nu se pune aşa decît din lipsă de imaginaţie. În cazul dat, vreau să cred că anume soarta a decis. Soarta de data asta fiind pasiunea noastră comună pentru poezie. Altfel nu l-aş fi cunoscut pe Antal, nu l-aş fi cunoscut pe Ion Sofia Manolescu, nu aş fi citit o carte captivantă, nu m-aş fi dus la masa celor doi venerabili poeţi şi pînă la urmă nici Lidia n-ar fi avut ce căuta acolo, dacă nu s-ar fi lăsat pradă aceleiaşi pasiuni pentru literatură. Aici stă esenţa întîlnirii noastre norocoase, restul nu sunt decît detalii. Şi o incitantă întrebare pentru Andrei, după modelul pe care l-aţi schiţat: - Mamă, cum l-ai cunoscut pe tata?
(Ion Lazu, Ion Murgeanu: Himera literaturii, Curtea Veche, 2007)
Din Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:
26 sept. 2007, marţi. Disfuncţii la pietrărie. Dar nu vreau să pierd timpul, mă voi ocupa de identificarea unor noi adrese unde au vieţuit scribii naţiei.
(După ce fusesem în Bd. Păcii, pentru Marius Robescu)
Întreb de Sălaj-Ferentari, mi se indică autobuzul 136 până la Leu, de acolo cu 139, care şi acela trebuie schimbat la Apusului, de unde-l iau pe 117 până la capătul capătului, staţia Bacău. La Bacău, la Bacău, într-o mahala... Rezist până acolo, gândindu-mă la prietenul Ion Sofia Manolescu, care avea obiceiul să întârzie până la închiderea restaurantului. Cum mai ajungea el acasă, până la marginea Ferentarilor, la orele acelea? N-am să înţeleg în ruptul capului. Nefiind vorba de vreun băutor înrăit, cum se întâmplă printre scriitori. Ori îi plăcea la nesfârşire ambianţa scriitoricească, ori nu-l înboldea inima să se întoarcă acasă – s-a mai văzut...
Trec de două şcoli de meserii, dau de blocul B1, aleea Bacău este între zidul şcolii şi faţada numitului bloc 1, iar strada pe care am ajuns aici e chiar la limita cu ogoarele suburbane. Inginer agronom o viaţă întreagă, nici când se întorcea din campaniile agricole poetul nu era prea departe de brazdă, avea situaţia la vârful nasului. Caut scara 3, întreb de administrator, sunt trimis la Flori, scara 1, parter; sun, am noroc să-mi răspundă, iese o doamnă în vârstă, cu priviri circumspecte, îi spun, îmi spune că nu, adresa e greşită; i-l descriu pe bunul domn Manolescu, scund bonom, moldovean, blondiu, agronom. Ee e în bloc de nu mai ştie când. Cunoaşte tot ce mişcă aici, locatarii se mută, vin alţii, dar nu ştie de nici un inginer Manolescu. La scara şi etajul şi apartamentul cu pricina stă un fost miliţian care... Doamnă eu vă cred, înseamnă că am primit informaţii greşite. Şi plec spre staţie, dar după câţiva paşi mă răzgândesc: N-o fi vorba despre un pseudonim? Copilul de pripas dinspre Roman îşi va fi luat un nume de împrumut, ce-i era greu? Mă întorc deci la femeile aflate în conclav pe treptele de la scara 3, vreo 4-5, cele care mă îndrumaseră la Flori. Formulez din nou toate întrebările perfectate în discuţia cu administratora. Da, a locuit aici, la etajul 2, timp de 10-15 ani, apoi s-au mutat la fata lor în Drumul Taberei. Vreau să punem o placă memorială în amintirea acelui poet de mare clasă. De ce nu, ar fi o onoare... Când să trec spre staţie, reapare Dna Flori, care tocmai intrase în vorbă cu o locatară; îi spun că am dat de rostul dlui Manolescu. Da, se poate, ea e administratoră doar din 96, o să vorbească şi ea cu femeile de la scara 3. La întoarcere, cu 117 până la Unirii şi apoi acasă cu metroul. (Şi iată că mi-a luat o zi ca să identific două adrese şi să obţin aprobările...)
ion lazu: Cântec mut
Lui Pan Izverna
Gutuii i-am simţit gustul.
Să părăsim locul, sună plecarea,
Îmi spune sufletul, justul.
Va înflori poezia mai rar –
Sunt brânduşe de toamă, destule.
Trece-n alţii suflul temerar.
Tu începi să strângi mere pătule.
Brumă în zori. Munţii vineţi.
Cerul adună o ploaie neplânsă.
Tote-s în faţă, precum susţineţi.
Vremea e bună. Vremurile însă.
1986
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)
SCRIITORUL ZILEI: Ion Sofia Manolescu, n. 24 noiembrie 1909 - d. 1993
Odihna neagră, 1936 (cu un portret de M.H. Maxy); Soare scufundat, 1966; Până unde pot muri, 1969; Involucru, 1970; Între mine omul şi voi cartofii, 1975; Aşa i-a fost dat Romei, 1976; Colivia cu lacrimi, 1979; Ultima pălărie, 1984.
Un poet născut iar nu făcut, mai ales o fire de poet şi un om dezinteresat de orice altceva în afară de poezie. Inginer agronom de meserie, mă gândesc prin câte va fi trecut ca să-şi facă loc spre studiile superioare L-am cunoscut la masa actorului Ludovic Antal şi a lui Ben Corlaciu. Jurnalul meu este plin de însemnări despre blajinul moldovean, provenit dinspre Roman, din ce-am înţeles, copil de pripas, care în copilărie şi adolescenţă a făcut cele mai umile munci, dar şi cele mai insolite: actor de circ! În Scene din viaţa literară sunt pagini şi pagini cu şi despre ISM. Dar şi în Himera literaturii, 2007, Ed. Curtea Veche,(am văzut aseară câteva exemplare la standul editurii...). Căci s-a întâmplat acest lucru incredibil: La o cantină publică aflându-mă în Alexandria, geolog în campanie, am fost invitat la masa poetului ISM, venit şi el acolo la un cenaclu literar - şi acolo m-am cunoscut cu Lidia... Ar părea o iscusită aducere din condei, de n-ar fi totuşi adevărul strict... (vezi paginile 141-143)
..."Mai poposea uneori la masa noastră, unde, cu complicitatea chelnerilor, mai mult se discuta decît se consuma, (cu un platou de varză murată la mijloc) un om mai în vîrstă, trecut de 50 de ani, dar nu cu certitudine, poetul Ion Sofia Manolescu. Îi citisem poemele în Luceafărul, rezervat cu precădere tinerilor, şi-mi făcusem părerea că ar fi un june condeier stăpîn pe mijloacele sale şi foarte productiv. Cînd colo…. Puţintel la trup, cu un chip lucrat parcă din ce mai rămăsese de la alte statui. Oricum, în contrast izbitor cu amfitrionul meu, exemplar de elită. O primă explicaţie a prezenţei sale insolite s-ar fi găsit în faptul că era din părţile Romanului, deci o afinitate intra-moldovenească. Altă explicaţie, poate mai întemeiată fiind aceea că mai vîrstnicul nostru comesean era de-o cumsecădeie care descuraja orgoliile. Povestea lui era în sine înduioşătoare: “copil din flori şi de pripas”, la propriu, avusese o adolesceţă şi o tinereţe chinuite, făcînd cele mai umile munci, brutar, fierar, pînă şi acrobat de circ. Cam greu de crezut, cînd priveai spre convivul scăzut în sine, însă pe de altă parte simţeai că asta nu e decît o mică parte, vizibilă, din şirul avatarurilor pe care le traversase. Iar cînd aflai că este de profesie agronom, îţi era şi mai greu să-ţi imaginezi cum de a putut să-şi conserve candoarea, bonomia, într-o meserie de-o viaţă pe drumuri desfundate, printre abrutizaţii lucrători de pe tarlalele agriculturii socialiste. Împotriva tuturor estimărilor, bunul moldovean reuşea să scrie versuri ca acestea: “Şi atunci s-a început o ciudată devoţiune / între mine omul şi voi, cartofii…” Singură poezia poate gira astfel de ciudăţenii.
(...)
Dar dacă de prietenia benefică pe care mi-o arăta inegalabilul recitator se leagă deschiderea spre lumea culturală a Capitalei anilor ‘60, (ca actor l-am văzut mai puţin jucînd, însă impecabil, în rolul doctorului Astrov din Unchiul Vania), de cunoştinţa cu blajinul poet agronom se leagă, oricît ar suna de strident, un eveniment crucial din viaţa mea. Pe scurt, după aproape un deceniu de la cunoştinţa noastră, l-am revăzut pe poetul agronom la cantina primăriei din Alexandria. Făceam nişte studii pentru materiale de construcţie în Teleorman. M-a văzut şi dl I.S.Manolescu, am trecut la masa lor. A reieşit că poetul, care se pensionase după ce lucrase în zonă, fusese chemat la o şedinţă de cenaclu de prietenii lui din oraş. Un alt domn, tot Ion Manolescu !, ceea ce pare excesiv, localnic şi făcînd el însuşi zîmbre muzei, susţinea discuţia, în rol de amfitrion. La acea masă se mai afla o tînără, probabil cu astfel de preocupări de acelaşi fel, însă cu care n-am apucat să schimb măcar o frază. Nici să o privesc cu atenţia cuvenită, prins în schimbul de replici dintre cei doi pensionari. În ziua următoare sau într-una din următoarele zile, m-am întîlnit pe stradă cu domnişoara de la cantină, care se grăbea spre gară şi m-a întrebat cît e ceasul. A pierdut acel tren spre Smîrdioasa, unde locuia cu părinţii. A devenit soţia mea, Lidia. Abia de curînd mi-a mărturisit că mă văzuse mai de mult, stînd singur la o masă şi citind dintr-o carte, în aşteptarea mîncării. Că văzîndu-mă zile la rînd, i-a încolţit în suflet dorinţa de a avea un soţ ca mine. Practic ea deja mă alesese. Venirea mea la masa unde discutau chestiuni de cenaclu cu poetul agronom nu a făcut decît să aducă lucrurile pe făgaşul dorit. Sincer să fiu, nu era prima dată cînd m-am lăsat ales. Îndeobşte bărbaţii, dintr-o prejudecată stupidă, din ipocrizie, sar în sus la o astfel de afirmaţie. Bărbatul este cel care… Să fim serioşi! Poţi să alegi zeci de femei, chiar într-un timp destul de scurt; trebuie pînă la urmă să te aleagă ea. Dar susţină fiecare ce-i convine, creadă fiecare ce-o vrea! “Cum i-i vrerea, despre fete fiecare samă dei-şi”, vorba Poetului. Poate că problema nici nu se pune aşa decît din lipsă de imaginaţie. În cazul dat, vreau să cred că anume soarta a decis. Soarta de data asta fiind pasiunea noastră comună pentru poezie. Altfel nu l-aş fi cunoscut pe Antal, nu l-aş fi cunoscut pe Ion Sofia Manolescu, nu aş fi citit o carte captivantă, nu m-aş fi dus la masa celor doi venerabili poeţi şi pînă la urmă nici Lidia n-ar fi avut ce căuta acolo, dacă nu s-ar fi lăsat pradă aceleiaşi pasiuni pentru literatură. Aici stă esenţa întîlnirii noastre norocoase, restul nu sunt decît detalii. Şi o incitantă întrebare pentru Andrei, după modelul pe care l-aţi schiţat: - Mamă, cum l-ai cunoscut pe tata?
(Ion Lazu, Ion Murgeanu: Himera literaturii, Curtea Veche, 2007)
Din Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:
26 sept. 2007, marţi. Disfuncţii la pietrărie. Dar nu vreau să pierd timpul, mă voi ocupa de identificarea unor noi adrese unde au vieţuit scribii naţiei.
(După ce fusesem în Bd. Păcii, pentru Marius Robescu)
Întreb de Sălaj-Ferentari, mi se indică autobuzul 136 până la Leu, de acolo cu 139, care şi acela trebuie schimbat la Apusului, de unde-l iau pe 117 până la capătul capătului, staţia Bacău. La Bacău, la Bacău, într-o mahala... Rezist până acolo, gândindu-mă la prietenul Ion Sofia Manolescu, care avea obiceiul să întârzie până la închiderea restaurantului. Cum mai ajungea el acasă, până la marginea Ferentarilor, la orele acelea? N-am să înţeleg în ruptul capului. Nefiind vorba de vreun băutor înrăit, cum se întâmplă printre scriitori. Ori îi plăcea la nesfârşire ambianţa scriitoricească, ori nu-l înboldea inima să se întoarcă acasă – s-a mai văzut...
Trec de două şcoli de meserii, dau de blocul B1, aleea Bacău este între zidul şcolii şi faţada numitului bloc 1, iar strada pe care am ajuns aici e chiar la limita cu ogoarele suburbane. Inginer agronom o viaţă întreagă, nici când se întorcea din campaniile agricole poetul nu era prea departe de brazdă, avea situaţia la vârful nasului. Caut scara 3, întreb de administrator, sunt trimis la Flori, scara 1, parter; sun, am noroc să-mi răspundă, iese o doamnă în vârstă, cu priviri circumspecte, îi spun, îmi spune că nu, adresa e greşită; i-l descriu pe bunul domn Manolescu, scund bonom, moldovean, blondiu, agronom. Ee e în bloc de nu mai ştie când. Cunoaşte tot ce mişcă aici, locatarii se mută, vin alţii, dar nu ştie de nici un inginer Manolescu. La scara şi etajul şi apartamentul cu pricina stă un fost miliţian care... Doamnă eu vă cred, înseamnă că am primit informaţii greşite. Şi plec spre staţie, dar după câţiva paşi mă răzgândesc: N-o fi vorba despre un pseudonim? Copilul de pripas dinspre Roman îşi va fi luat un nume de împrumut, ce-i era greu? Mă întorc deci la femeile aflate în conclav pe treptele de la scara 3, vreo 4-5, cele care mă îndrumaseră la Flori. Formulez din nou toate întrebările perfectate în discuţia cu administratora. Da, a locuit aici, la etajul 2, timp de 10-15 ani, apoi s-au mutat la fata lor în Drumul Taberei. Vreau să punem o placă memorială în amintirea acelui poet de mare clasă. De ce nu, ar fi o onoare... Când să trec spre staţie, reapare Dna Flori, care tocmai intrase în vorbă cu o locatară; îi spun că am dat de rostul dlui Manolescu. Da, se poate, ea e administratoră doar din 96, o să vorbească şi ea cu femeile de la scara 3. La întoarcere, cu 117 până la Unirii şi apoi acasă cu metroul. (Şi iată că mi-a luat o zi ca să identific două adrese şi să obţin aprobările...)
Ceea ce ne redaţi aici, face parte din „Himera literaturii” – cum bine spuneţi, dar mai exact spus: din Interiorul durerii, despre care aminteaţi la pag. 168. Pentru că „durerea lumii se adună pe neştiute, în adâncul fiinţei noastre, precum râurile subterane” (p. 68). Tot citindu-vă (iată, nu mai reţin de unde...), am în faţă, imaginea celui care se ridica de pe patul său de spital, în fiecare dimineaţă, spre a-i povesti vecinului, un orb imobilizat la pat, ceea ce vedea pe fereastra de alături. Câte minunăţii se întâmplau dincolo de geamurile ferestrei spitalului acela, şi pe care cel imobilizat şi orb, le putea afla numai din gura celui de lângă el, care simţea că numai astfel, avea cui împărtăşi bucuria unei vieţi tumultoase ce se desfăşura dincolo de ei. Asta, până într-o zi, când, cel paralizat şi imobilizat la pat, a aflat că cel care-i povestea tot ce se întâmpla undeva în stradă, nu mai era în viaţă. Cu o zi înainte, într-o dimineaţă, îl ridicaseră brancardierii, găsindu-l ţeapăn în aşternuturi, şi-l duseseră la morga spitalului. Acum, locul acestuia era gol. Atunci, orbul, a rugat-o pe asistentă, să-i mai descrie tot ceea ce vecinul de până atunci, putea zări dincolo de fereastră, având în vedere cât de minunat descria el tot ce se petrecea în afară. „Dar nu se vede nimic dincolo de fereastră, în afară de un zid din cărămidă al clădirii de alături şi care acoperă tot fundalul”, a replicat asistenta. „Nu se poate, a ripostat pacientul orb, cel de dinainte, vecinul de pat îmi spunea atâtea şi atâtea lucruri„ (...) „– Imposibil! Nu avea cum să spună despre ce se petrecea în afară, fiindcă pacientul de dinainte era tot orb”, a răspuns asistenta. Nu uluirea pacientului orb şi imobilizat a fost mare, cât neputinţa unora de a înţelege gestul celui care iată, plecase la chemarea lui Dumnezeu, pentru a povesti şi altora despre frumuseţile unei lumi nevăzute. E cam ceea ce Emil Cioran spunea cândva, că, sunt oameni care şi-au petrecut tinereţea citind numai filozofi, şi nu te conduc prin cele spuse în viu grai în interiorul durerii. Dar un poet de mare viziune, un suflet dăruit cu har de la Dumnezeu, poate afirma în două versuri mai mult decât orice filozof în toată opera sa. „Plouă şi tu n-auzi cum răcneşte ploaia la noi” (un vers de Nicolae Gâlmeanu). Da, domnule Lazu: interiorul durerii e lăcaşul din care ne vin cuvintele. Să nu ne ferim, aşadar, de durere, pentru că „ea este gura de sânge a cântecelor” – spunea Nichita. Şi mai reţin: „Bâlbâi cum sunt/prelungesc obiectele/şi chiar şi moartea mea/mi-o bâlbâi/lăsând afară/ultima silabă din moartea altora...” Sapă-ţi în inimă aceste cuvinte (îi spuneaţi cititorului la p. 382 în Himera literaturii), îndemnând cititorul spre intensitatea trăirilor din scrisul vreunui autor, şi abia în al doilea rând către precizia exprimării sale. Un sfat de memorat. Tudor Cicu.
RăspundețiȘtergereExtraordinar de bine spus, Domnule Cicu!
RăspundețiȘtergereNici nu se putea mai sublimă punere în balanţă, a memorialistului aproape desăvîrşit, care-i Gazda noastră, decât aceea a povestitorului pentru orbi... el însuşi un desăvîrşit orb ce vede mai frumos prin întunicimile sorţii, decât orbii neorbi.
Mulţumesc, d-le Culai! Se vede că sunteţi un hipersensibil ca şi mine (vorbesc despre suflet). Altminteri, când citeşti "Himera literaturii" nu se poate să nu ai(ca cititor) o asemenea revelaţie. Despre cartea aceasta (mai sus amintită), din invidie, nu se scrie mai mult. Am citit-o ca pe un basm, cu doi autori şi două tărâmuri. Şi câtă bogăţie a memoriei colective! Tudor Cicu
RăspundețiȘtergereMulţumesc din inimă celor doi prieteni de departe Tudor Cicu şi Nicolae Ciobanu), totuşi atât de apropiaţi, doi adevăraţi "prieteni prin cărţi" - aşa cum am dorit să rămân cu scriitorii ce şi-au intersectat drumurile cu al meu. Am fost şi rămân, desigur spre pierderea mea, un timid - risc să afirm asta, acum când toate obrăznicirile pe sticlă se drapează cu această lozincă... Nu am dat buzna în viaţa celuilalt, fie el umil de tot sau strălucind pe culmi; mai ales, mi-am zis că se cuvine ca pe scriitor să-l laşi într-ale lui, să nu-l "abaţi de la trebile" migălitului pe pagină. Poate, pentru că dădeam atîâta importanţă scrisului acelor oameni, pe când chiar ei l-ar fi dat la spate fără păs... .
RăspundețiȘtergereAm găsit o confirmare a opţiunii mele chiar în scrierea la 4 mîini a Himerei..., când ar fi fost aşa la îndemână să o dăm pe nişte sfinte beţii, nu-i aşa? Ci am crezut că e mai cu minte să ne provocăm unul pe altul la confesiuni pe hârtie...
Devotat, Lazu