joi, 17 noiembrie 2011

scriitorul zilei: Magda Isanos; o excursie în Vânturariţa

ion lazu: O excursie în Vânturariţa, III

... Năică meştereşte la foc, acesta se aprinde repede şi frumos, din cetina uscată sar scîntei-artificii, iese fum bun, de brad şi de şiţă, înmiresmat – şiţa am adus-o dinăuntrul celuilalt refugiu dărîmat. Mai aduc lemne de priin preajmă, mai groase, ca să nu ne lipsească, la noapte. Oarecum împăcat cu soluţia la care am recurs şi minunîndu-mă cum se poate mobiliza omul, la o adică! Legea supravieţuirii... Dar Năică, pentru că e foarte obosit şi a mai băut şi multă apă rece, deodată se simte rău şi neînstare să înghită măcar un dumicat…
Facem patul şi ne băgăm în sacii de dormit; în curînd îl aud pe Nîică spunînd că deja s-a încălzit, iar eu mă simt încă înfierbîntat de la adusul apei. Ne culcăm şi în ce mă priveşte, pînă pe la miezul nopţii nu adorm; uneori mă ridic şi refac focul, punînd şi lemne mai groase, dar şi rămurele uscate, ca să dea pălălaie şi să nu se apropie vreo fiară. Ascult cu mare atenţie, în marea linişte a pădurii montane şi nu desluşesc nimic peste presimţirea unei ploicele care stă să înceapă. Pe această sugestie a ploii care o să cadă, mă ia somnul şi  dorm în plin pînă la şase dimineaţa, cînd, din întunericul casei dărîmate privim cerul vineţiu, schimbrîndu-şi nuanţele de la o clipă la alta, ca sub acţiunea unui revelator foto. Pe fondul rumenit al răsăritului se decupează linia în zigzaguri energice a munţilor. Facem chiar de sub streaşină cîteva poze, ca probe la dosarul acestei nopţi haiduceşti, insolite.
Cu hărţile întinse pe jos, în faţa noastră – dar sunt hărţi topografice la scara 25.ooo, deci de ansamblu, fără detalii, fără marcaje, bineînţeles! Analizăm posibilitatea revenirii spre casă prin Cheia, ori pe la schiturile Pătrunsa şi Pahomie – însă acest traseu plin de farmec rămîne pentru la toamnă, cînd ne vom înarma cu peliculă color – de data sta alegem traseul peste culmea Piscul cu Brazi, pe la vest de masivul Vînturariţa, înapoi spre Prislop şi spre cheile Bistriţei. Odată soarta zilei fiind pecetluită, întindem masa, ne ospătăm în lege, ostăşeşte, ca pentru drum lung, stingem cu mare grijă focul din vatră, turnînd asupră-i toată apa din sacul de plastic, adusă de mine în exces - şi la ora 8:05 sîntem în picioare, cu rucsacii în spinare, gata de drum.
 Imediat ajungem în culme şi în poiană şi în marcajul de pe “drumul brînzii” – fusesem deci la doar cîăteva sute de paşi de traseu, numai că se mai întîmplă şi de-astea, la vreme de seară şi la oboseală: cînd mergi la nimereală, ca noi de data asta, atunci iute îţi pierzi încrederea în propriile intuiţii, care îndeobşte nu te înşeală. O luăm oarecum la vale. Soare, încă din primele momente ale dimineţii. Vară. Brazi, izvoare la tot pasul, căci ne plasăm la baza versantului calcaros – şi nu degeaba vor fi ales ciobanii din vechime exact acest traseu, ei s-au dirijat pe aliniamentul izvoarelor.
Abruptul Vînturariţei se ridică deasupra noastră, inexpugnabil, de aici se disting bine colţii cu care ne-am înfruntat ieri şi pe care acum îi putem privi cu un fel de duioşie post-festum, “adică ce-aţi crezut voi?” E într-asta o nuanţă care se adaugă prospeţimii priveliştilor care se deschid în jurul noastru şi ne încîntă. Şi mereu, în colţul ochiului, sau la tâmplă, abruptul calcaros desfăşurîndu-se precum fluturarea albă a unui drapel pe care chiar noi îl ţinem sus, ca să se vadă ce scrie acolo: învingătorii Vînturariţei!
Ne apropiem de un mic grup de turişti şi intrăm în vorbă: le spunem succint pe ce traseu am venit şi aflăm că şi ei ar avea intenţia să ia la rînd crenelurile Vînturariţei, însă lăsîndu-şi rucsacii la cantonul Piscul cu Brazi, unde au înnoptat. Le astragem atenţia, ce şi cum. Şi brusc simt un fel de jind, e de fapt un sentiment mai confuz, cunoscut mie şi care mă încolţeşte de cîte ori îmi arunc privirea în viaţa altora şi, măcar pe moment, îmi pare rău că nu fac eu însumi parte din respectivul grup; sau atunci cînd observ că alţii se îndreaptă spre locuri de unde eu tocmai am plecat. Nu cumva am lăsat acolo, din neatenţie, ceva care se va pierde pentru totdeauna?
        (va urma)


Noi suntem stelele... (poezia zilei): 

ion lazu: Dealul Negru

Să nu vă mire, în restrişte, calmul meu.
Pentru ei plânsul înseamnă
Să cobori din durere, înapoi, la viaţă;
Lacrimile sunt o întoarcere tulbure
Către casă.

Or, ochii mei plâng doar cât îi deschid
Asupra lumii, în zori,
Arşi parcă de acidul luminii,
Podidiţi de hohotele milei.

Abia apoi începe, în tăcere,
Urcuşul meu
Spre dealul negru al zilei.

1980, Păuşeşti
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)


SCRIITORUL ZILEI: Magda Isanos, n.17 aprilie 1916 - d. 17 noiembrie 1944
http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/i/magda-isanos-8zudtou/

http://www.isanos.ro/doc/Ferestre%20nr.5.pdf



Magda Isanos  

În dimineţile clare

Uneori, în dimineţile clare,
ma uit drept în soare râzând
şi nu pot crede c-am sămor în curând;
viata mea suna înalt, fără-ntristare.

Cred în ea, cred în numele ei
şi-n colorile-anotimpului meu,
zvelta ca mestecenii, mereu,
să freamat aş vrea în soarele-acesta dintâi.

Poate nu va fi seară, poate nu va cădea
în putred octombrie fruntea-mi aprinsă;
în glumă pun mâinile mele pe piept si zic
viaţa e stinsă de mult, viaţa e stinsă…

Însă mai plin decât grădinile-n vară,
sângele meu sună atunci ridicând
o dulce-auroră-n obrajii de ceară:
o, nu-i adevărat c-am să mor în curând…


*** 

Cea mai talentată poetă a românilor, dar şi cea mai nedreptăţită de soartă este / a fost fără îndoială Magda Isanos, dispărută la numai 28 de ani, însă cu o sănătate precară încă din prima copilărie. În mod surprinzător, locul ei de fruntaşă absolută în plutonul poeteselor noastre nu este încă temeinic şi fără echivoc consolidat. În Istoria lui Călinescu nu este măcar citată; ce-i drapt, volumul ei de debut apărea abia în 1943, la doi ani după Istorie, ale cărei referiri au fost în mod salutar aduse până la zi. Ceva mai norocos, Eusebiu Camilar, soţul poetei şi îngrijitorul primei cărţi a ei, este citat atât cu versurile care-i apăruseră în volum (1937), dar şi cu romanul Cordun, ce va vedea lumina tiprarului abia în 1942, dar pe care divinul critic îl lecturase în manuscris. O şansă ar fi fost să-i acorde acelaşi regim şi poetesei, ale cărei versuri le cunoştea din reviste şi din lectura la cenaclul Noua Junime, iniţiat şi condus chiar de critic. N-a fost să fie...
Dispărută la un an după debutul editorial, imediat după război i-au apărut: Cântarea munţilor, 1945, Ţara luminii, 1946 şi la distanţă de un deceniu, în 1955 un volum de Versuri. Abia în 1964 este editată în colecţia Biblioteca pentru toţi, cu o prefaţă foarte elogioasă de Nicolae Manolescu. Acelaşi care, patru decenii mai târziu, pare să o fi pierdut din vedere pe marea poetă, împingând-o la rubrica "Scriitori de dicţionar".  De data asta nedreptatea e deplină, ea echivalează cu un viciu de perspectivă, care, în loc să individualizeze personalităţile o dată cu îndepărtarea în timp, le ocultează, contrazicând deci principala regulă a jocului.
Pierzând startul unei promovări eficiente, Magda Isanos, deşi  excepţional dotată cu talent poetic,  nu este preţuită la reala valoare.  Statura sa poetică luminoasă pare să aştepte într-o sală de onoare a literaturii, unde prea puţini cititori  se aventurează, dub impulsul adevăratei iubiri de poezie.
Fiica Magdei Isanos, poeta şi traducătoarea Elisabeta Isanos, care i-a asigurat şi o ediţie bilingvă română-franceză, 1996, a publicat câteva romane cu accentuat caracter autobiografic, focalizate pe destinul zbuciumat al Magdei Isanos. Despre romanul Cosânzenii am scris o cronică literară.
http://www.stiriazi.ro/ziare/articol/articol/comentariu-la-ion-lazu-o-cronica-la-romanul-cosanzenii-de-elisabeta-isanos-de-jessie/sumar-articol/8135921/

Născută la Iaşi, din părinţi doctoranzi în medicină, tatăl cu asecendenţă greacă iar mama dintr-o veche familie basarabeană, Magda Isanos, încă din pruncie atinsă de poliomielită, şi-a petrecut copilăria în incinta sanatoriului Costiujeni, lângă Chişinău. A urmat cursurile liceale la Şcoala Eparhială din Chişinău şi a terminat facultatea de Drept la Iaşi, dar după un început promiţător, a abandonat, dedicându-se literaturii şi jurnalisticii. S-a căsătorit cu Eusebiu Camilar (1037) şi au avut o singură fiică, Elisabeta Isanos, purtând deci prenumele bunicii materne şi , ca scriitoare, numele mamei prea repede dispărută. În martie 1944, Magda Isanos se refugiază la Bucureşti (în timp ce soţul ei, Eusebiu Camilar este mobilizat pe front), unde bunicii locuiau cu chirie pe strada Popa Savu, nr. 49; dar frontul apropiindu-se, pleacă într-un nou refugiu, spre Costeşti-Piteşti şi mai departe, spre munţi, ceea ce (pe vreme de război, de foamete, frig şi alte neajunsuri) se va dovedi fatal pentru un trup subminat de boală. Revenită în Bucureşti, moare după două luni, pe când fiica nu avea nici doi ani...

Pe faţada Şcolii de la nr. 47 de pe strada Popa Nan (căci casa de la nr. 49 a fost demolată de noii proprietari), am fixat o placă memorială, ce zăcea de câtva timp în cancelaria unei alte şcoli din cartier.
Pe placa de marmoră scrie:
"Stau lângă o şcoală primară.
Şi-n fiecare zi la amiază văd ieşind copiii...
E ca şi când aş vedea venind spre mine viitorul."
 MAGDA ISANOS
(1916 - 1944)
Vecină cu această şcoală a fost casa în care a locuit
poeta MAGDA ISANOS în perioada 1941-1944
Muzeul Literaturii Române. 2007

 Citiţi şi evocarea MAGDEI ISANOS  de pe blogul poetului Ion MURGEANU, din volumul Clasicii noştri moderni: