Scriitorul zilei: Ion Alexandru Vasilescu-Valjan; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu

Seara

La ora amurgului opresc lectura

Îmi încălzesc ceva de mâncare

Apoi lungit în pat ascult muzică

Şi pândesc pe geam

Schimbarea culorilor, potriveala

Lor în ochiuri până se întunecă de tot

Până vitraliul ferestrei se învineţeşte

Cu doar o dungă mai galbenă, subţire.

În cealaltă fereastră, ca un puls, ca o

Respiraţie urcă şi coboară cumpăna

Fântânii.

Apoi aprind lanterna şi mai citesc

Două trei ore. Cumpăna se odihneşte

De-acum proptită în Orion.
1981, Alexeşti
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)

 

Scriitorul zilei: I. Al. Vasilescu-Valjan, n. 16 decembrie 1881 - d. 29 aprilie 1960

Fiu al unui funcţionar vamal, a pendulat împreună cu familia pe Dunăre, aşa că şi-a făcut şcoala primară la Giurgiu, liceul la Tr. Severin, ultima clasă la Brăila, unde l-a avut coleg de bancă pe Panait Cerna. Facultatea de Drept şi Litere la Iaşi, unde urmează şi Conservatorul, dar pleacă la Paris pentru un doctorat, luat cu Magna cum Laude. Inteligenţă sclipitoare, spirit de observaţie, talent cât cuprinde; om comunicativ, spontan, plin de spirit, carismatic, atrăgând simpatii; la doar 13 ani punea în scenă, la Călăraşi, Chiriţa în provincie, cu mare succes. La Iaşi repurtează mari succese cu două piese, apreciate de Ibrăileanu. Venit în Bucureşti, face o carieră la vârf, devenind avocat al statului, deputat, vicepreşedinte al Camerei, dar şi director al Naţionalului, director general al teatrelor; ia premiul naţional pentru dramaturgie dimpreună cu Camil Petrescu şi Victor Eftimiu. Fondator al cenaclului Sburătorul, răsfăţatul lui Lovinescu. Pseudonimul Valjan, fiind vorba de un funcţionar al statului, îi este sugerat de Al. Davilla. În partidul lui Goga, apoi îşi trage un partid al său. Ce ştia satul, o piesă de-a sa, jucată la naţionalul bucureştean încă în 1912, considerată de Lovinescu"poate cea mai bună piesă românească într-un act" devine prima piesă transmisă la Teatrul radiofonic, pe 18 februarie 1929, interpreţi: Maria Filotti şi Romald Bulfinski. Îi promovează pe viitorii mari actori: Calboreanu, Finteşteanu, Vraca. Este autorul Legii teatrului. Deci unul dintre cei mai jucaţi/receptaţi/apreciaţi dramaturgi ai interbelicului. Printre piesele sale: Manifest studenţesc, 1902, 1904, Ce ştia satul,1912, Nodul gordian,1920, Lacrima, 1921, Vedenia, 1932, Generaţia de sacrificiu,1935, Când soarele se uită înapoi,1932,  Două pledoarii, 1936, Cuceritorii, Norocul, 1945 (în care a debutat Emil Botta), Vremea, Opere,III, 1935.

Toată această carieră satrălucită musai să se sfârşească printr-un dezastru, sub regimul comunist. În 1948 este arestat, în legătură cu activitatea Ambasadei Marii Britanii, alţii au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, Valjan primeşte "doar" 20 ani de muncă silnică. Avea în acel moment 67 ani, va deceda în închisoare, în 1960, la 79 de ani.

În Istoria sa din 1941 Călinescu îi acordă un articol de o jumătate de coloană, citându-i trei piese. Spre lauda sa, într-o vreme când literatura română se leapădă de scriitorii ei cei mai importanţi, de fermenţii şi fondatorii săi, în Istoria sa criticul de mare cuprindere Marian Popa îl tratează la capitolul Memorialistică. După crima de a-l fi omorât în închisoare, după alte decenii de tăcere "principială", în 1987 îi apare o antologie, Generaţia de sacrificiu şi memorialistica, o antologie: Cu glasul timpului, reeditată de Valeriu Râpeanu în 1996; în 1994, acelaşi V.R. îi editase principalele piese: Trei crime celebre.

I-am pus o placă memorială în str. Caloteşti nr.1, colţ cu str. Culmea Veche. Între timp, prin strădaniile fiicei sale şi ale ginerelui, nimeni altul decât regizorul Stere Gulea, plăcii memoriale i s-a ataşat un frumos basorelief, cu iscălitura maestrului; iar imobilul respectiv a devenit Casă momorială.


Din Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:

10 iulie 2008, miercuri. (...) Telefon de la soţia lui Stere Gulea, spune că Ion Vasilescu-Valjan a fost înmormântat la Jilava, de unde l-au scos şi l-au dus la Bellu. Ei cred că la Jilava a şi murit, deşi documentaţia mea spune Văcăreşti. De verificat. Îi spun, pe scurt, nepoatei dramaturgului: Un cumnat al meu, pe atunci tânăr imprudent, dând cu gura unde şi cum nu trebuie, a fost arestat pentru vorbe duşmănoase împotriva lui Stalin, asta prin 1949-50 şi la Jilava, în Reduit, a fost coleg de celulă cu marele Valjan. Cumnatul meu îi purta o amintire afectuoasă. Tânăr îndrăgostit de teatru, va fi fost fascinat de spusele vârstnicului deţinut, acum un om complet neajutorat, dependent de bunăvoinţa camarazilor de suferinţă. Îi luaseră ochelarii şi, fără multele dioptrii ale acelora se afla în beznă, pur şi simplu, la mila mai tinerilor companioni, precum viitorul meu cumnat. Care îl adoptase, dacă se poate spune, pe blajinul domn, solid, rotofei, absolut dezorientat, pe care îl ducea la vadră, îl spăla, îl ştergea... Dar ce om extraordinar, când le vorbea, când povestea, când evoca figurile marilor Oameni de teatru şi din politică: o bogăţie de om, o enciclopedie vie, pe care cei din jur îl ascultau în pierdere de sine... Nici nu le trebuia altceva, date fiind condiţiile infernale din reduit... Doamna se arată foarte interesată. Să ne vedem, o să ne invite la o cafea. Desigur, dornică să afle mai multe din ce ştiu "dintr-o străină gură", despre bunicul dsale, în detenţie: bătrân, bolnav, nevolnic. Care nu a mai avut norocul să vadă lumina libertăţii...


Versuri cutremurătoare de Gh. Istrate: „Cât să mai strig? Cât să mai strig?/ M-am terminat. Sunt numai frig.”

ion lazu: Floarea din fereastră

 (din volumul Cartea lui Andrei, poezii pentru cei mici, ed. Vinea, 2008)