ion lazu: Monografia Bibliotecii Judeţene Vâlcea, III
Răsfoim în continuare Monografia, cu sentimentul că sunt la fiece pagină prea multe lucruri interesante, demne de reţinut, asupra cărora am fi bucuroşi să putem reveni, să aprofundăm... O instituţie precum biblioteca judeţeană nu e doar un ghişeu de la care se iau şi se returnează cărţile citite, migălite, ruminate. În fapt o astfel de instituţie este un organism viu – şi cât de complicată e o singură celulă viabilă, care musai să-şi asigure toate relaţiile cu mediul în care palpită, tainic. Iar cartea însăşi „are aripi”, cum mă asigura într-o poezie prietenul poet vâlcean Felix Sima. „Doamne, cum mai zboară cartea...”
Dar numai aripi? Are şi ghiers de pasăre, are şi freamătul frunzarelor, taina hugeacurilor, emoţia luminişurilor – cartea e ca o pădure fermecată, în care o dată intrat, musai să-i înţelegi alcătuirea, să-i urmezi cărările şi chemările: un univers suficient sieşi dar totodată armonios.
Dar numai aripi? Are şi ghiers de pasăre, are şi freamătul frunzarelor, taina hugeacurilor, emoţia luminişurilor – cartea e ca o pădure fermecată, în care o dată intrat, musai să-i înţelegi alcătuirea, să-i urmezi cărările şi chemările: un univers suficient sieşi dar totodată armonios.
Or, directorii succesivi ai Bibliotecii au intuit acest lucru esenţial şi fiecare la rîndu-i s-a ocupat de una sau de câteva laturi ale „lucrului cu cartea”. Maria Tureac s-a preocupat de cele patru filiale orăşeneşti ale Bibliotecii, amplasate în diferite cartiere, ca să fie la îndemâna cititorilor de toate vârstele, unii ocupaţi cu şcoala, alţii cu serviciul zilnic. A perfecţionat secţia muzicală, aflată în seama destoinicilor Tudorel Brucăr şi C. Ţanea.
Marin Creangă, cunoscut mie din perioada vâlceană, după o întrerupere în activitatea de bibliotecar, revine cu forţe sporite, cu idei noi. Înfiinţează Fundaţia Sf. Antim Ivireanu – şi iată primul nume de cărturar pe care îl văd consacrat. Dezvoltă ideea Zilelor Bibliotecii.
Prof. D. Lazăr, confruntat cu insolubile probleme privind spaţiul necesar unei activităţi optime, cu nesfârşite schimbări de sedii ale secţiilor, se pune în fruntea unui grup de iniţiativă pentru construirea unui imobil destinat în exclusivitate Cărţii. Iniţiază proiecte de construcţie şi se dedică aprobării fondurilor, dar infiinţează şi o Fundaţie a Ctitorilor Localului Propriu al Bibliotecii, sub deviza trasă după modelul ridicării Ateneului Român: „Daţi cât inima vă lasă / Ca să facem Cărţii Casă.” Măreşte numărul publicaţiilor de la 19 la 53; iniţiază Centrul Naţional de studii medievale, alte Cercuri, Cenacluri, Societăţi culturale.
Un cuvânt de admiraţie pentru artistul Gh. N. Dican, autorul cupolei Bibliotecii, impresionantă prin vastitate şi rezolvare tehnică, dar nu mai puţin prin bogăţia sugestiilor culturale, în care culorile convorbesc cu semnele grafice ale primelor scrieri, cu simbolurile astrale şi cu elementele fundamentale: pământul, apa, aerul şi focul – în totul o operă inspirată, funcţională şi care va face epocă, suntem siguri de asta.
Prof univ.Augustina Sanda Constantinescu, care îi urmează din 2006, se dedică unei structuri flexibile a bibliotecii, în corelaţie cu exigenţele de ultimă oră dar şi cu Măria sa cititorul, spre a-i asigura accesul facil la informaţie, cu ajutorul cataloagelor electronice, a site-urilor, prin materiale promoţionale, interviuri, proiecte naţionale şi internaţionale; gale, festivaluri, dotare IT, o sală permanentă pentru expoziţii, târguri anuale de carte pentru copii şi tineret. Festivalul Primăvara poeţilor, la care am fost invitat împreună cu Lidia, Zilele Francofoniei, Ateliere de vacanţă, Preludiu de Crăciun, Întâlnirile Teatrului Naţional Radiofonic. O idee de zile mari, care i-a pus în contact pe vâlceni cu realizări de primă mână ale Redacţiei respective (Puşa Roth, Costin Tuchilă, Doru Moţoc), dar şi cu interpreţi străluciţi: Mircea Albulescu, Dan Puric, Adriana Trandafir etc. Şi nenumărate lansări de carte, amfitrioni fiind domnii Ioan St. Lazăr şi Felix Sima: Paul Everac, Giorgio Villa, Ioan Barbu (cu ocazia primirii premiului Ginestra al Centrului Leopardi din oraşul Ricanati- Italia), Doru Moţoc, Constantin Codrescu, Alex. Ştefănescu, Dinu Săraru; un salon de carte veche; recitalul pianistei Ilinca Dumitrescu şi al fagotistului Vasile Macovei. Donaţii de carte. Şi ceva la care poate nici n-au visat devotaţii bibliotecari vâlceni: O vizită de studiu la Parlamentul European de la Bruxelles şi o alta la Paris.
O Monografie temeinică nu se/nu ne putea lipsi de datele privind organizarea bibliotecii, de lista lucrărilor apărute sub egida Bibliotecii, 53 la număr; de lista valorile de patrimoniu privind cartea veche românească şi străină, de referinţe privind volumele cu autograf, privind cuvintele de laudă din partea unor oaspeţi de onoare ai acestei „nave-amiral a culturii vâlcene”, cum foarte inspirat a numit poetul şi dramaturgul vâlcean Doru Moţoc această prestigioasă Bibliotecă, fără îndoială un model demn de a fi urmat cât mai repede, de cât mai multe instituţii judeţene din ţară.
Şi ca orice poveste frumoasă, căci biblioteca vâlceană vine de departe, chiar de la mijlocul veacului trecut, deci din vremuri grele, prin care a răzbit cu iscusinţă şi devotament, nerenunţând la luptă,dar nici la onoarea combatantului – ca să ni se prezinte astăzi precum un Făt-Frumos biruitor şi cu inima deschisă spre cei care l-au însoţit cu gândul şi cu nerăbdarea cea răbdătoare a iubitorului de slovă românească, monografia se încheie cu patru pagini patru adunând în mănunchi figurile tuturor bibliotecarilor ce activează în prezent pe Nava Amiral. Nouă ne revine misia plăcută să reproducem o strofă-două din inspirara odă ce i-a înălţat-o chiar unul dintre „calfele şi zidarii” ei, poetul Felix Sima.
De din lacrimi de părinţi,
Din Priceasne pentru Sfinţi
S-a înfăptuit o Casă -
O Clepsidră preafrumoasă,
Temelie nepereche
Cu zapis - cerneală veche…
Curcubeul către Cer
E Cupola în Ether.
Filigranul cel mai fin
Fie-le în Veac! Amin!
Noi suntem stelele (Poezia zilei)
ion lazu: Înălţare
Eu mi-am întins aripile, erau
Coperţile unei cărţi
cu semnul mare
cu semnul mare
Care în zbor şi-a risipit
Toate filele la întâmplare...
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)
SCRIITORUL ZILEI: Dumitru Stăniloae, n. 13 XI. 1903 - d.1993
Ar fi de glosat chiar pe marginea acestui text. Deci nu Partiarhia cea prea-bogată, nu Institutul de teologie, ci pur şi simplu colocatarii faimosului teolog. Primit cu înalte onoruri în marile oraşe ale Europei: Paris, Londra, Berlin, Atena, Roma..., premiat, medaliat, firitisit, devenit membru de onoare al unor academii.
D. Stăniloae se află pe lista celor 403 scriitori arestaţi de regimul comunist. Proiectul unui monument, iniţiat de mine şi adoptat de USR încă în 2008 a rămas din păcate în stadiul de proiect, nefinalizat din cauza Crizei. Mi se sugerează că s-a dorit ridicarea monumentului, numai că... am ratat momentul. Da, pentru că în Consiliu nu s-a dus o luptă aprigă, până la anihilarea oricărei opoziţii. Care a existat. Acum, e prea târziu, se consideră. Nu sunt de acord.
D. Stăniloae se află pe lista celor 403 scriitori arestaţi de regimul comunist. Proiectul unui monument, iniţiat de mine şi adoptat de USR încă în 2008 a rămas din păcate în stadiul de proiect, nefinalizat din cauza Crizei. Mi se sugerează că s-a dorit ridicarea monumentului, numai că... am ratat momentul. Da, pentru că în Consiliu nu s-a dus o luptă aprigă, până la anihilarea oricărei opoziţii. Care a existat. Acum, e prea târziu, se consideră. Nu sunt de acord.
L-am citit intens pe Stăniloae, în paralel cu Eminescu, într-un târziu de noiembrie 1996, la Câmpulung Moldovenesc, în aşteptarea de săptămâni a unui camion cu care să transport la Bucureşti blocurile de lidiene din zonă. (Este vorba despre o rocă foarte rară, cea pe care bijutierii şi Băncile o utilizează pentru a stabili caratele aurului. A fost prima acţiune de acest gen la noi. Întreprinderea a vândut pe bani buni plăcuţele negre Băncii Naţionale. Eu m-am ales cu ceea ce nu se cântăreşte în bani: gloria. Puţin lucru e ăsta?).
Gazda mea, văduvă de decenii, cu un fiu autist, (venind şi plecând şi acum venind din nou, căci îl înghesuia Iarna), la cei aproape 80 de ani ai ei, continua să bată străzile urbei la orice oră din zi sau noapte, chemată să facă injecţii cine ştie cărui om la ananghie. Diabetici, canceroşi, cardiaci... Afară, un frig năpraznic. Îmi dăduse camera cea mai călduroasă. Citeam în transă, ca naufragiat în mijlocul Oceanului indiferenţei generale. O surprindeam adesea pe bătrână în genunchi, rugându-se. Într-o smerenie deplină. Am înţeles că se ruga nu pentru ea anume, ci pentru oameni în general, pentru bunul mers al vieţii. Deci şi pentru mine. Bătrâna cu rugăciunile ei smerite, invidiată de un Petre Ţuţea, eu cu Filocaliile. Cu Eminescu.. de vrei s-asculţi un aspru cânt din vechea-mi arfă.... Ceea ce se apropie de rugăciunea ca atare.
Norocul acesta l-am avut de mai multe ori în nesfârşitele mele campanii geologice. La Tazlăul Mare, în chiar prima mea campanie, multe neştiind încă, bătrânul găzdac Ion Ţuţuianu, o prăjină de om, la apusul soarelui se prăbuşea în genunchi, bătea mătănii, îl vedeam cu braţele ciolănoase ridicate spre icoană, a rugă sfâşietoare. Da, în straturile necunoscute ale poporului există astfel de oameni, există pornirea spre credinţa nereţinută în Domnul Dumnezeu. Într-un fel mai greu de explicat, acest simplu fapt mi-a indus încredere în om şi în lume. Mi-a inculcat convingerea că atâta devoţiune nu se poate spulbera în zadar...
Ferestrele zilei:
(fotografii de ion lazu)
Dragoş Vrânceanu si CASA DE SUB PĂDURE
RăspundețiȘtergereÎn anul 2007, la Râmnicu-Vâlcea apărea cartea Casa de sub pădure – In memoriam Dragoş Vrânceanu (1907 – 2007), la o sută de ani de la naşterea scriitorului, antologie de texte alcătuită de patru redactori iniţiatori: prof. dr. Ioan St. Lazăr, prof. Nelu Barbu, prof. Costea Marinoiu şi Felix Sima, membru al U.S.R., filiala Craiova.
Poet, eseist, publicist, traducător, prestigios „ambasador cultural” al Italiei în România şi al României în Italia, Dragoş Vrânceanu a fost, pentru vâlceni, o personalitate culturală de avangardă care s-a ridicat dintre ei, nu a uitat de unde a plecat şi a făcut lucruri însemnate şi memorabile pentru locul natal (Băbeni – Vâlcea), înscriindu-l în universalitate. (Ioan St. Lazăr).
Ceea ce i-a marcat pe consătenii lui Dragoş Vrânceanu a fost invitaţia poetului de a alcătui un ansamblu folcloric al ciobanilor autentici, Dor, cu care să colinde Italia: Am însoţit şi am prezentat grupul păstorilor din Băbeni la spectacolul pe care a fost chemat să-l dea la Florenţa şi care a avut loc în marea Sală a Secolului XV din Palatul Primăriei, celebrul Palazzo Vecchio al priorilor florentini de la 1300, unde îşi îndepliniseră sarcina de cetăţeni Dante Alighieri şi Nicolo Macchiavelli şi unde păstorii s-au manifestat în faţa statuilor lui Michelangelo, care i-au privit de pe culmea artei lor. Umplea acea sală un imens public de intelectuali florentini care la apariţia păstorilor au izbucnit într-un ropot puternic de aplauze. În Sala Secolului XV din Palazzo Vecchio păstorii români ajunseseră pe poteca de plai, pe gura de rai a simţului şi a creaţiei lor artistice originale, comparabile cu oricare altele oricât de elevate. (Dragoş Vrânceanu, Păstorii Carpaţilor în: România liberă, XXXI, nr. 8915, 22 iunie 1973, p. 2)
De altfel, încă din viaţă, Dragoş Vrânceanu era echivalat cu legenda care se întoarce la izvoare, iar trecerea timpului nu i-a estompat, dimpotrivă, i-a întărit această efigie. Pe acest loc sfinţit de mişcare/ mi-am aşezat casa în aşteptare...” „Casa” lui „de sub pădure” era pentru el un „centrum mundi” din care se simţea solidar cu fiinţele silvestre şi campestre, cu strămoşii şi semenii, cu începutul imemorial şi sfârşitul indefinit. (prof. Nelu Barbu).
Acesta este şi motivul pentru care, la 12 octombrie 1974, se constituie Cenaclul literar Casa de sub pădure, condus de maestrul Dragoş Vrânceanu, inaugurându-se şi locuinţa cu acelaşi nume. La reuniunile cenaclului au participat, de-a lungul timpului: Eugen Jebeleanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Balaci, Mihai Pop, Paul Anghel, Malvina Urşianu, Ilarie Hinoveanu, Alexandru Oprea, Ioana Postelnicu, Ada Orleanu, Al. Cerna-Rădulescu, Ilie Purcaru, Dan Zamfirescu, Ioan Alecsandru, Dinu Săraru, Nicolae Dragoş, care devin membri de onoare. Lor li se adaugă mai tinerii scriitori: George Anca, Lucian Avramescu, Ioan St. Lazăr, Traian D. Lungu, Cornel Moraru, Doru Moţoc, Ion Predescu, Dragoş Serafim, Felix Sima, Ilie M. Stan, George Ţărnea, George Voica.
...Au zăbovit, pe prispa casei, toţi laolaltă sau pe rând, la ediţiile succesive ale cenaclului...
Am recuperat, pentru istoria literaturii, de la familia regretatului preot Gheorghe Opriţescu şi de la familia primarului de atunci, Ilie Jidoveanu, şapte scrisori trimise de Dragoş Vrânceanu celor doi, între anii 1970 – 1977 şi una trimisă de către doamna Florica Vrânceanu – soţia lui Dragoş – în 1994, adresată ultimului, scrie, în materialul său, prof. Nelu Barbu, localnic care l-a cunoscut bine. Din ele se observă onestitatea scriitorului şi eforturile depuse pentru construirea Casei de sub pădure, lângă casa cea veche, a învăţătorului Ion Georgescu, soţul de al doilea al mamei lui Dragoş, Marioara Irimescu, casă în care fraţii Mircea, Dragoş şi Eugen au crescut.
*(va urma)
Carmen Sima
Dragoş Vrânceanu CASA DE SUB PĂDURE,II
RăspundețiȘtergereAm recuperat, pentru istoria literaturii, de la familia regretatului preot Gheorghe Opriţescu şi de la familia primarului de atunci, Ilie Jidoveanu, şapte scrisori trimise de Dragoş Vrânceanu celor doi, între anii 1970 – 1977 şi una trimisă de către doamna Florica Vrânceanu – soţia lui Dragoş – în 1994, adresată ultimului, scrie, în materialul său, prof. Nelu Barbu, localnic care l-a cunoscut bine. Din ele se observă onestitatea scriitorului şi eforturile depuse pentru construirea Casei de sub pădure, lângă casa cea veche, a învăţătorului Ion Georgescu, soţul de al doilea al mamei lui Dragoş, Marioara Irimescu, casă în care fraţii Mircea, Dragoş şi Eugen au crescut. Scrisorile au conotaţii referitoare la nedezrădăcinarea sa de Băbenii aflaţi la 20 de kilometri de municipiul Râmnicu-Vâlcea şi dovedesc faptul că familia poetului a făcut sacrificii pentru a construi Casa de sub pădure, casa de întâlnire a scriitorilor invitaţi an de an, pe prispa traforată cu măiestrie. Citez din scrisorile lui Dragoş Vrânceanu: Abia în al doilea rând ar putea să rămână lanteţii pentru împrejmuire şi taracii. Ne-am socotit cu Florica precum că ar fi bine ca realizarea cerdacului din faţă să rămână cu totul pentru la urma urmelor şi banii pe care îi avem sau îi mai vom avea să meargă la terminarea – în primăvară – a tuturor lucrărilor referitoare la interiorul casei, la consolidarea pivniţei şi la mica încăpere pentru baie şi lavabou. Te-am ruga foarte mult, dacă poţi şi îţi găseşti timp, să plantezi o serie de sălcii, de preferinţă plângătoare, de-a lungul gardului Vetei, eventual chiar din toamna aceasta, ca, poate prinzându-se, să mai poată creşte. Abia în al doilea rând ar putea să rămână lanteţii pentru împrejmuire şi taracii. (Scrisoarea din 5 noiembrie 1970). Şi, tot pe aceeaşi idee: Iubite părinte Opriţescu,/ Nu ţi-am mai putut telefona. Plec astăzi, marţi, pentru opt zile în Italia, într-o delegaţie ministerială. M-a bucurat faptul că temeliile au fost turnate. Pe la 10 – 12 septembrie, cand sper să revin la Băbeni, se va putea începe construcţia. Te deranjezi mult pentru noi. Sper că voi avea posibilitatea să ne revanşăm. I-am scris domnului Jidoveanu, rugându-l să facă tot posibilul să ridice stâlpii electrici în picioare- ca să fie începutul făcut şi în această privinţă. Sper că ai primit cei 3.000 de lei, în care intră surplusul de ciment, salahoria, varul (sper că a sosit), surplusul de pietriş, cofragul şi poate uşile, dar socotelile mele sunt aproximative, căci au mai fost probleme de transport şi ... neprevăzute. (Scrisoarea din 31 august 1971). Chiar doamna Florica Vrânceanu aminteşte, în scrisoarea sa, adresată fostului primar al comunei Băbeni, Ilie Jidoveanu, despre contribuţia, din pensia de la Uniunea Scriitorilor, pentru finalizarea lucrărilor, contribuţie care s-a plătit şi după moartea scriitorului: Este vorba despre ceva material. Poate ştiţi că am cheltuit destui bani şi destul de mulţi luaţi cu împrumut de la Uniunea Scriitorilor, datorie pe care am continuat să o plătesc şi după dispariţia lui Dragoş, Uniunea retrăgând orice sumă se încasa din ceva publicaţii şi mie oprindu-mi din pensia pe care mi-o trimiteau. Acum toate pensiile au trecut la stat şi a mea este destul de mică, pentru că am lucrat puţin timp, Dragoş dorind să stau mai mult cu el.
Poate aţi aflat că au intrat hoţii în casă, a treia oară şi au furat foarte multe lucruri, făcând aproape imposibil să mai poţi să locuieşti. Virgil este departe şi mărturisesc că prea puţin am avut şi pentru fânul care se cosea. Cum vă ştiu aşa de gospodari, m-am gândit că poate v-ar interesa să începem o colaborare şi să valorificăm puţin şi casa şi pământul. Vă rog mult să-mi scrieţi ca să ştiu ce să fac.
Am primit de la Râmnicu-Vâlcea un anunţ prin care mă înştiinţau că se organizează un concurs de poezie – „Dragoş Vrânceanu”, cu un premiu în bani pentru câştigător, manifestare care va avea loc în septembrie.
Dragoş Vrânceanu CASA DE SUB PĂDURE,III
RăspundețiȘtergereReproducem, din volumul Poeme alese de Eugenio Montale, traducere şi prefaţă de Dragoş Vrânceanu, Bucureşti, Editura Albatros, 1983 (Colecţia Cele mai frumoase poezii), scrisoarea către familie, semnată de Eugenio Montale: Vestea dispariţiei lui Dragoş Vrânceanu m-a îndurerat profund. El a făcut atât de mult pentru Italia şi pentru cunoaşterea ţării mele în România sa. Era neobosit şi plin de entuziasm şi fiecare vizită a lui era o sărbătoare pentru noi. Nu ştiu cine ar putea să-l înlocuiască. Mă întreb dacă tristeţea multor prieteni pe care i-a lăsat în Italia poate fi o consolare.
Aş fi fericit dacă aceste câteva cuvinte ale mele ar fi cunoscute în România...
Cele mai mari omagii din partea lui Eugenio Montale, 7 octombrie 1977, Milano, via Bigii 15.
Pentru descrierea pitorească a locurilor unde este aşezată Casa de sub pădure, cităm textul scriitorului Ion Lazu care este şi autorul unui proiect derulat prin Uniunea Scriitorilor, Plăci memoriale pentru scriitori:
..."Drumurile, dar şi gândurile mele se ţeseau în jurul ”Casei de sub Pădure”, o casă într-adevăr visată de poet, pe care Dragoş Vrânceanu şi-o construise în afara localităţii, la semidistanţă faţă de comuna următoare, Şirineasa, undeva la poalele unui deal, sub cozorocul de pădure care atârna deasupra luncii propriu-zise a Oltului. Singur am descoperit (şi cu surprindere) respectivul amplasament asupra căruia nu aveam decât indicaţii sumare şi adevărul este că, după ce-l asimilasem temeinic, în urma a nenumărate descinderi (căci îmi alegeam traseele geologice în aşa fel ca la întoarcere, fie că veneam dinspre nord, vest sau sud, prin largi perdele de pădure care în lunile mai-iunie explodau în jerbele sonore ale cântecelor păsăreşti, precum şi în următorii ani, când am continuat să efectuez cercetări în zona Vâlcii, dar şi după aceea, mereu, în drumurile mele cu trenul sau cu maşina, de fiecare dată ochii mei pândeau inflexiunile reliefului, poalele capricioase ale pădurii pentru ca, la momentul cuvenit, să se fixeze asupra misteriosului pătrăţel alb, care licărea câteva secunde bune, pentru ca iute să se şteargă pe după arborii răzleţi, după un pâlc de pădure înaintând spre lunca Oltului: Casa de sub Pădure, casa visată de poet, devenită ca printr-un miracol funcţională cu vreo trei-patru înainte de stingerea stăpânului său.
Cum aş putea s-o descriu mai exact, după ce de atâtea ori i-am dat târcoale singur- singurel, apoi m-am apropiat şi făcându-mi umbră cu palma, am privit prin ferestrele largi camerele, veranda...? Era locuibilă - însă nu locuia nimeni acolo! O casă în aşteptare – casa poeziei. Nu pot să spun decât că, în pofida unor explicaţii care mi-au fost date (şi pe care n-am ţinut să le aprofundez), până la urmă n-am înţeles dacă era vorba de un efort financiar temerar la limită cu extravaganţa din partea lui Dragoş Vrânceanu sau de o despăgubire din partea rudelor, de un ajutor de la Uniune sau poate de la Consiliul Judeţean Vâlcea-, atât doar că era o vilişoară, cu câteva încăperi, la un singur nivel, ce-i drept cumva ridicată de la sol, ca totuşi să fie protejată în anotimpul ploios – însă magistral încadrată în rama pădurii şi, să spun aşa, expusă acolo, în marea singurătate a împrejurimilor, adesea învăluită în pâclă şi cumva neverosimilă: ca un gest de mare cutezanţă, iar dacă nu, ca o dovadă, la limită, că visul poate deveni realitate, oricât de târziu, mai degrabă pentru altcineva decât pentru cel care l-a nutrit. Jale şi euforie, o înaltă tristeţe şi încredinţarea că există o continuare, că poezia va dăinui, chiar dacă însingurată-răzleţită, la marginea codrilor străluminaţi de cântarea păsărilor – acestea erau apele în care se scălda fără încetare sufletul meu în cele câteva luni cât am lucrat în zona Băbeni de Vâlcea..."
Carman Sima