Scriitorul zilei: Nicolae Baltag; poezii; fotografii

ion lazu: Recital de flaut şi chitară la Aula Bibliotecii Centrale Universitare: Ion Bogdan Ştefănescu şi Costin Soare.

Ieri, imediat după orele 18 pornim împreună cu Valentina B., care venise în vizită, la BCS, pentru un concert de flaut şi chitară.  Ca să facem câţiva paşi pe jos, coborâm la staţia Izvor şi o tăiem prin Cişmigiu. De-acum cu podoabele sărbătoreşti. Traversare dificilă a Căii Victoria, la acea oră a serii, dar probabil la orice oră a zilei. De sub burta calului monumentului de Mestrovici, vedem ceva lume la intrarea BCS. Să fie probleme cu intrarea? Nu, doar oameni care îşi aşteptau invitaţii. Pe noi ne aşteaptă dl Neculai Nistor, chiar pe ultima treaptă când să pătrundem în sală.
Mă identifică şi ne ocupăm locurile, concertul fiind gata să înceapă.

Dar ce sală fastuoasă! Nu mai fusesem aici de dinainte de Decembrie, alta era configuraţia. Această aulă a fost amenajată după... Totul de mare rafinament; în spatele nostru, cum ne plasasem avantajos la mijlocul parterului, trei nivele de balcoane. Toate locurile ocupate, mult tineret, ca să nu spun că mi-au părut liceeni de la şcolile de muzică ale capitalei. Apare Sebastian Crăciun, pe care îl ştim bine de la Concertele date la Palatele Brâncoveneşti din Mogoşoaia, foarte pe scurt îi anunţă pe protagoniştii din seara asta, ultima dintr-un program-pilot Lunaria, de educaţie muzicală. Acum două săptămâni fusese o seară dedicată vibrafonului - am ratat-o... Ion Bogdan Ştefănescu (fiul actorului cunoscut Eusebiu Ştefănescu, deşi după cum merg lucrurile, mi-e teamă că în curând ordinea se va inversa: se va spune: actorul EŞ, tatăl flautistului IBŞ) -şi fapt este că flautistul a dat nenumărate recitaluri în Capitală, la unele am luat parte şi noi  pe când recitările au intrat într-un con de umbră, şi bun e Domnul de n-ar fi mai rău de-atât...şi Costin Soare, la chitară. Câteva informaţii şi despre C.S., dar reiese clar că ambii au carieră internaţională eclatantă: Franţa, Marea Britanie, Germania, Spania, Suedia.... Pe vârful valului. Şi iată-i pe cei doi, coboară pe o scară somptuoasă  direct în scenă. Şi recitalul începe. Bach, Chopin, Bartok, Peter Maxwell Davies, din nou Bartok şi în final Astor Piazolla. De la baroc la modernitate.  Dar ce delectare; cu un cuvânt nepriceput!   Pentru că despre fermecare va fi vorba, în sensul strict al termenului... Dar ce e până la urmă cu acest instrument miraculos? Să fi fost el născocirea esenţială a anticilor, la întrecere cu ţitera - şi după care, nevoia de exprimare muzicală a omului dintotdeauna fiind în mare parte asigurată, toate celelalte progrese ale muzicii şi în acelaşi timp ale instrumentelor muzicale, în cei trei-patru mii de ani nu au fost decât floricele la butonieră şi cârlionţii la urechile Muzicii ca atare? Întratât de puternic se suprapune flautul peste noţiunea de cântare-încântare-exprimare a armoniei din spiritul uman...  Vorbesc despre flaut, dar nu-l uit defel pe chitarist, care era mereu acolo, îngânând şi susţinând şi dând ritm revărsărilor valuri-valuri ale melodiilor. Era deci flautul şi în locul anticei harfe s-a ivit aparent mai modesta chitară, cu receptacolul ei de lemn, în care notele se împlinesc, se rotunjesc, ca să iradieze preajma...

Privind programul, constat că  măcar trei din partiturile prezentate sunt transpuneri de Costin Soare. Şi, ascultând, îmi dau seama că flautistul şi chitaristul sunt într-o mai veche conlucrare, cele două interpretări se împletesc fără cusur, nutrindu-se una din cealaltă, în acea stare de graţie invidiabilă. Chitara stă oarecum neclintită, murmurând, meditativă; ea sugerează locul de unde se pleacă şi unde se revine în melodie, căci flautul, ah! dar ce nu face acest năzdrăvan şi neobosit copilandru, fecior al norocului?! Linia lui melodică pare că urmăreşte prin aer zigzagurile şi ţesăturile învârtejite-fanteziste la culme ale unui roi de fluturi îmbătaţi de soarele dimineţii, jucîndu-se în neştire, în îngereasca lor necugetare. Scânteierile şi fulgerările instrumentului, ce zvâcneşte în degetele flautistului, în clarobscurul sălii de concert, par să sugereze aceste fluturări de aripi muzicale, încântate de sine, robite jocului. Sau cumva să fie vorba despre un firicel argintiu de apă, un izvoraş gureş, ce a ţâşnit din crăpătura stâncii şi îşi caută drum printre steiuri, printre lespezi umbroase, sub velur scump de muşchi verde - un cântecel ce se înfiripă în libertate, cu voioşie, la adăpostul pădurii, căutându-şi de-acum cale printre steiuri şi rădăcini, pe sub frunzare, către buza unei cascade, învârtejundu-se apoi în bulboane; mereu zbor şi salt şi, cândva, rechemarea la matcă a motivului muzical. Flautistul face minuni, ne uimeşte cu acrobaţiile sale sonore, pe când silueta sa nu reuşeşte decât să sugereze ridicarea pe poante a balerinului ce ar urma linia melodiei... Dar de ce oare, în ritmul acestui atât de drag vals de Chopin,  răzbat ca din nimic: nostalgia, tristeţea grea, jalea cea mai sfâşietoare? Sunt acestea baterile din aripi ale sufletului, în vreme ce dedesubt trupul îşi scurge ultima vlagă?

Şi vin cele 6 dansuri româneşti ale lui Bartok (atât de explicit denumite: Jocul cu bâtă, Brâul, Pe loc, Buciumeana. Mărunţăţelul), cu sunetele lor ancestrale, cu zbârnăituri scoase din buze, parcă trecute dincolo de marginea instrumentului; sunt păcăniturile, şoaptele, oftăturile şi icnetele şi... - şi te întrebi dacă se poate imagina o mai detaliată descriere şi punere în pagină a sufletului românesc - această revelare ce se datorează unui compozitor maghiar... Iar după P.M. Davies, îl avem din nou pe prodigiosul Bartok, cu ale sale 10 colinde. Le asculţi ca de prima oară - şi ca din totdeauna. Pruncia. Ardealul. Satul înstelat cu promoroacă, dintre dealurile blagiene... Monografia din scoarţă în scoartă a spiritualităţii româneşti. O virtuală statuie melodică, sub care descifram: Bela Bartok. Şi vine fadoul, vin cadenţele hispanice, cabrările, înpietririle orgolioase, dezlănţuirile pasionale, vecine cu Locura... Ajunsesem la Astor Piazolla. La finalul recitalului. Cei doi excepţionali interpreţi, aflaţi în maximă formă, cumva constituiţi în simboluri ale instrumentelor din astă seară, ovaţionaţi, bisaţi, constrânşi tandru de publicul receptiv să ne ofere un bis. Şi încă unul...

noi suntem stelele...

ion lazu:  Norul de cuvinte

Nu-mi iese din gând. Nu-mi intră în minte.

Parcă merg cu spatele-nainte

Şi cu ochii închişi, strâns.

Şi mă ocoleşte un mare plâns

Într-un nor de cuvinte.

1963
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)

SCRIITORUL ZILEI: Nicolae Baltag, n. 6 decembrie 1940 - 20 februarie 1975.
Plecat în etarnitate la doar 35 de ani, criticul literar N.B., fratele mai mic al poetului Cezar Baltag, a fost victima unui destin nedrept - leucemia nu i-a dat nici o şansă. Aspirând ca şi Cezar B, la luminile cuvântului scris, a avut neşansa/inabilitatea să nu intre la Filologia pe care fratele mai mare o terminase în triumf, inclusiv cu un debut fulminant în poezie; a irosit 7 ani din tinereţea sa ca muncitor necalificat. După absolvirea din 1968 o filologiei bucureştene, are rubrică permanentă: Cronica debuturilor, unde lansează tineri precum Gh. Istrate, Marin Mincu, Titus Vîjeu, Ion Drăgănoiu, Marius Robescu, Dan Rotaru, unii foşti colegi de facultate în plină afirmare, alţii deja cu bună cotă în lirica momentului: Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru; dar scrie cu deplină siguranţă şi despre clasicii noştri: G. Călinescu, Emil Botta, Camil Petrescu, Zaharia Stancu. Boala neiertătoare i-a curmat ascensiunea. Poetul Gh. Istrate i-a editat volumul postum Polemos, vădind o vocaţie exegetică indubitabilă, din care nu trebuie să lipsească receptivitatea, acurateţea stilului, probitatea şi un simţ al scrisului pentru totdeauna.

Voi fi schimbat sau nu câteva cuvinte cu tânărul suplu, blond, luminos la chip - de nu va fi fost aici semnul ce avea să-l piardă fără vreme... Pentru fratele mai mare, o lovitură năucitoare, cum mi-a mărturisit. După dispariţia fratelui mai mic şi iubit, prematura plecare a Ioanei Bantaş, soţia. Câtă durere poate să îndure poetul? (Însă acum mă gândesc la ultima mea vizită la Cezar Baltag, la Fundeni, pe patul de suferinţă. Consternarea lui că anume leucemia îl ţintuise, când temerile lui şi ale medicilor se îndreptau în cu totul altă direcţie. Îşi va fi spus că este condamnat să plătească aceeaşi monedă ca fratele său.) Şi mă mai gândesc la dna Margareta, mama celor doi minunaţi fii, care i-a pierdut pe rând, după ce îşi pierduse soţul, pe preotul Porfirie. Asta poate ca să înţelegem că nu există pe lume "cea mai mare durere" - când ne cutremurăm mai tare şi am spune că nu există un rău mai mare şi o altă limită a Durerii, viaţa ţine să ne arate că ne-am înşelat: există de fiecare dată o durere şi mai mare decât cea care ne-a încremenit...