Târgul Gaudeamus la Final; Scriitorul zilei: Cezar Petrescu; poezia zilei; fotografii de autor

ion lazu: Final la Gaudeamus cu Cezar Ivănescu

...La şase fără zece minute, îmi iau seama din deambulările mele prin Târg şi dau fuga pe scări în sus spre... Poezie, nu-i aşa?, spre lansarea Cezar Ivănescu. La stand - nimeni!(??). Ce să fie? Poate ora nepotrivită... În alţi ani, ora închiderii era 14, era 16, niciodată nu au ţinut târgul până la ora 20... Pe la standuri, observasem strângerea în pripă a cărţilor, vitrinelor etc. Şi o atenţionare îmi ajunsese la urechi: La 20 se închid etanş intrările. Dacă nu ne mişcăm eficient, restul îl recuperăm abia mâine...

Dar apare dl Buzea de la Junimea, cunoscut mie din precedentele descinderi la standul Junimea. La nedumerirea mea: Păi lansarea e jos, la Dacia! Şi o zbugheşte, cu nişte cutii în braţe. Eu: după dânsul, că tot nu mă dumirisem unde e Dacia. Era în marele hol... Iau poziţie. Căci deja acad. Eugen Simion sosise, se relaxa pe o canapea, în vorbă cu un domn despre care apoi am aflat că este ambasador. Cameramani, reporteri. Dar şi Gabriela Creţan cu soţul ei Gelu Alecu, acesta fotografiind, filmând. Şi Clara Aruştei, asemenea Adela Popescu, deci oameni cu care mă văzusem şi la precedenta lansare, la fosta Poştă Mare (Muzeul Naţional de Istorie, despre care am relatat pe fostul blog, dispărut în eter...).  O reporteră de la RRC, foarte comunicativă, colocvială, îl înregistrează pe un domn vârstnic, aşezat pe cealaltă canapea, citind din carte poema Înălţare. Vine la mine Gabi Creţan: O problema mai gravă, nu are cine să dea un interviu la TVCultural, dânsa nu e în voce, nici nu reuşeşte să depăşească tracul... Eu nu marşez. Ce să fi spus, de circumstanţă: Că e vorba de integrala poeziei lui CI, că în sfârşit cititorii îl vor avea in integrum? Că poezia unuia dintre marii noştri lirici de după Război are în sfârşit cale deschisă spre inimile cititorilor, chit că poetul, vai, nu mai este... Dar nu răsfoisem măcar cartea, ci doar pe cealaltă, antologia lui Daniel Corbu Cezar Ivănescu în amintirile contemporanilor săi, unde găsisem cele două texte ale poetului Ion Murgeanu,începând cu pag, 181.). Derobarea mea meu s-a dovedit salvatoare, căci apoi a reieşit că este vorba din nou despre o culegere, o antologie întocmită de Clara Arustei...

În fine, Eugen Simion nedând vreun semn de grabă, ba dimpotrivă, în vreme ce prin spatele nostru lumea se retrăgea, se retrăgea, interviul pentru televiziune îl dă dl Marcel Buzea, redactorul de la Junimea... Şi, în fine, începe lansarea propriu-zisă. Sunt două microfoane cu stativ, aşezate la distanţă, ES va vorbi nederanjat. Dar deasupra actanţilor este plasat un mare ecran tv, pe care mulţii spectatori ar vedea mai bine pe vorbitor. Însă... prea puţini aceştia, doar noi, câţiva - degetele unei mâini, strânse pumn! În ce mă priveşte, plasat chiar lângă cel ce filmează-transmite pe ecran, am o senzaţie confuză: că aş fi oglinda care reflectă chipul vorbitorului...

Şi Eugen Simion... se lansează: Înainte de a vorbi despre poetul Cezar Ivănescu, simte nevoia să ne spună câteva lucruri despre sine însuşi: Tocmai s-a întors acum două ore de la aeroport, a făcut un voiaj la Lisabona. Şi în acele câteva zile lusitane miraculoase a avut răgazul să citească poezia lui CI, cu creionul în mână. (uneori dă la ultima pagină, unde probabil şi-a notat unele idei.) Or, ce impresie i-a făcut această lectură din scoarţă în scoarţă? Că avem a face cu un poet care nu seamănă cu nici un altul dintre colegii săi de generaţie, nici cu Nichita, nici cu Sorescu, nici... Cu sinceritate ne spune că nu l-a citit pe CI, la vremea respectivă, că nu a scris niciodată despre acest poet. Este greşeala noastră, a criticii, că nu l-am receptat cum se cuvine. Dar, na asigură, critica îşi rezervă dreptul să revină asupra erorii sale. Oricum E.S., dacă lucrurile merg bine, doreşte să scrie despre poet. Despre această carte a sa. Descoperă cu uimire un poet în descendenţă directă eminesciană, însă nu un resemnat, ci un spirit răzvrătit. Face referire la Rugăciunea unui dac, una dintre poemele esenţiale ale Eminescului, de referinţă în lirica europeană, poezie de la care se revendică şi Cioran.. C.I. ni se relevă ca un poet mistic, un poet al Morţii. Un poet la maternităţii şi al iubirii, teme care comunică între ele. Doinele lui, ca de altfel şi alte cicluri, arată o dimensiune a spiritualităţii naţionale. În mitologia sa Răul e dominant, însă şi-l asumă, precum Arghezi. Un poet nemioritic, o abordare atipică la români. Regretă a nu fi participat la bătălia pentru impunerea poetului C.I. Ar fi fost atât de simpu să o facă, mai ales că C.I. a trăit mulţă vreme la Mogoşoaia, în anturajul lui Marin Preda, pe care şi el l-a cultivat asiduu şi s-a străduit să-l pună în adevărata lumină.

După 1990 l-a pierdut din vedere pe poet, dar crede că de fapt Cezar Ivănescu se mutase în suferinţă, asemenea unui Thomas Mann. Constată o inaderneţă la lumea din jur. Pe lângă poetul substanţial religios descoperă şi un poet ludic, în secţiunea  Jeu d'amour, dar şi în Rosarium. Textele sale (l-a auzit cândva, la Mogoşoaia, cântând) erau făcute pentru a fi spuse pe muzică.

Cezar Ivănescu este un poet în răspăr, ce şi-a asumat singurătatea - s-a instalat în ea, personalitatea lui e asemenea unui vulcan ce stă să erupă. C.I, este un spirit complicat, are complexul paternităţii, pe cel al maternităţii. E.S. este convins că acest poet va fi descoperit de noile generaţii de cititori.

Marcel Buzea: Poetul lucra intens în ultima lui perioadă şi sfârşitul a căzut năpraznic. Editura a dus la îndeplinire visul lui Cezar I. de a serba 40 de ani ai editurii Junimea, în 2009. În această vară ar fi împlinit 70 de ani. Cu sprijinul dnei Clara Aruştei vor realiza integrala poetică a lui C.I. Postfaţa acestei culegeri a fost semnată de Gabriela Creţan, una dintre discipolele poetului.

Poeta GC îl consideră pe CI unul dintre cei mai mari poeţi mistici universali. E o judecată estetică, inclusiv gradul ei de subiectivitate. Cezar ar fi spus, cândva: Şi când scriu despre cartofi eu sunt un poet mistic. Poetul este un mare nedreptăţit al literaturii române. Spunea despre sine: opera mea poetică se situează la primul nivel sub maestrul meu Mihai Eminescu. A fost marginalizat politic, considerat mereu un "element" greu de ţinut sub control. Erudiţia lui era enormă, îţi trebuie o pregătire teribilă, un bagaj cultural nemaipomenit. Poezia lui nu are legătură cu interbelicul. Nucleul erudiţiei lui e un creştinism cosmic, care a asimilat vedele, upanişadele, gnosticismul. A aspirat afilierea la viaţa christică. Părăsit de prieteni, vândut de ei celor care şi în fostul regim îl persecutaseră. A trecut prin toate probele suferinţei. Lirica lui este fascinaţie şi tremendum.

Insurgent, cloşard, iubitor de Christos, truver, cărturar îndrăgostit de literatură, nimic din ce e sacru sau infernal nu lipseşte din alcătuirea sufletească a lui Cezar Ivănescu.

Şi astfel se apropie de sfârşit lansarea lui Cezar Ivănescu, o lansare postumă şi la drept vorbind post-festum, căci Târgul îţi strângea aripile... O dată în plus, prin această programare la o oră extremă, poetul iese în pagubă - şi înţelegem din ce motive... Căci drumul poeziei spre cititorii săi are nebănuite cotituri şi perfide întoarceri în loc, prin câmpia dezafectată rău a literaturii române.

Noi suntem stelele... (Poezia zilei)

ion lazu: Ţara fântânilor

Trup de piatră

Pământ sterp

Locuri părăsite

Viroage

Unde se-nrădăcinează

Statuia inversă

A unor fântâni.


Iubesc cu-ntristare

Balistica primară

A cumpenei piezişe

Şi moneda roasă

A cerului în adânc.

Fie să dăinueşti

În sufletele expandate

Ale urmaşilor în veac

Patrie cu trup secătuit

Şi venele apei închise


Cu lăncii înfipte

La-ncheieturile zării

Ucigând lent marea tristeţii


Şi cu doar fumuri toamna

De frunze amare

Lângă uitate guri de rai.

1979
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)



SCRIITORUL ZILEI:  Cezar Petrescu, n. 1 decembrie 1892  - d. 9 martie 1961

Tatăl, Dimitrie D. P, inginer horticol cu studii la Paris, mama dintr-o veche familie boierească dionspre Piatra Neamţ, viitorul romancier s-a născut la Cotnari dar şi-a urmat părinţii la Roman, unde şi-a început liceul. Continuat la Iaşi. Dreptul la Bucureşti, terminat în 1915. Reformat în timpul războiului, se va apuca de gazetărie, dar şi de literatură, urmare a unei vocaţii imperioase: debutase încă la 15 ani cu o proză scurtă, în 1907.  Situat cu primele scrieri în continuarea neosemănătorismului, prin contactul cu lumea oraşului va deveni un balzacian, ţintind să dea o replică românească, din secolul XX, a celebrei Comedii umane balzaciene, printr-o amplă frescă socială, din care rămân câteva romane de referinţă ale literaturii noastre interbelice. Autor a cca 70 volume, obţine în 1931 Premiul naţional pentru literatură, iar în 1955 devine membru al Academiei. Unul dintre cei mai mari gazetari ai primei jumătăţi de secol, dacă nu cumva cel mai important, a colaborat la majoritatea ziarelor şi revistelor vremii: Adevărul, Dimineaţa, dar a şi fondat reviste de mare deschidere: Gândirea, 1921 (cu Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu şi Lucian Blaga), ziarele Cuvântul, Curentul, România literară. Ziaristica de după Decembrie i-a reactivat toate numele de ziare pe care le înfiinţase sau la care colaborase. Măcar formal, se revenea la libertatea de expresie, la vremurile bune după care tânjisem... Până s-a văzut că a face gazetărie "liberă", în tranziţia românească, înseamnă a face jocurile ascunse ale unor potentaţi, îmbogăţiţi după revoluţie, cum de altfel existaseră şi îmbogăţiţii de după Primul război.

Gazetar şi scriitor celebru în epocă, cu maximă audienţă de public, în anii liceului meu i-am citit majoritatea romanelor, nu neapărat pe cele mai bine cotate (La paradis general, Baletul mecanic, Carlton, Greta Garbo, Oraş patriarhal, Calea Victoriei, Apostol), din biblioteca unchiului meu, stabilit la Craiova. Mare iubitor de Sadoveanu, dar, deduc, şi de Cezar Petrescu. (Va trebui cândva să-i fac parte dreaptă acestui providenţial unchi Gică, scriind despre el aşa cum se cuvine, căci în mintea mea el reprezintă pe cititorul adevărat, pasionat de ficţiune, deşi fără vreo pregătire din domeniul filologiei, ci simplu contabil sau magaziner, ce va fi fost la IFET. Şi cu care, foarte curios lucru, nu am discutat niciodată despre cărţi...)

Nu-mi explic mefienţa cu care este tratat de Călinescu în Istoria sa decât ca o invidie-ciudă privind imensul succes de librărie al ieşeanului. Or, a nu înţelege corect mecanismele de receptare publică a literaturii mi se pare o limitare. În particular, cred că autorii de sinteze-istorii ar trebui să ia în calcul şi impactul cărţii la public - pentru că , nu contest, sunt foarte importante câştigurile literare de la o etapă la următoarea şi de la un curent la altul; însă toate acestea rămân discuţii sterile dacă scriitorul, încadrat curentului cu pricina sau distanţat de opţiunile estetice ale confraţilor, nu dă cartea viabilă, de sine stătătoare, citită de contemporani şi luată în seamă de următoarele generaţii.

Personal, m-am nutrit din cărţile lui Cezar Petrescu, am admirat stilul alert, eficient, concreteţea lumii în care se mişcă personajele sale, mai puţin tezismul autorului, faptul că vedea lucrurile în alb şi negru, fără nuanţe, aducându-şi personajele sale inadaptabile în postura unică de victime ale maşinăriei progresului. Am înţeles paseismul lui, nu însă şi fatalismul istorico-geografic - romanul, oricât de "la obiect, nu trebuie să trădeze ideologia autorului, militantismul său, de orice culoare; şi în general vorbind, nu cred că scriitorul trebuie să fie explicit în ceea ce priveşte convingerile sale intime: nu interesează artistic decât realizarea literară, nu şi mobilulrile sale ideologice; ce-i drept, nu m-am speriat de finalul catastrofist pe care romanicerul îl pune la capătul tuturor drumurilor şi eforturilor, interesat în continuare de viaţa care foşgăie în paginile romanciewrului redutabil care este C.P. M-a impresionat în egală măsură iscusita utilizare a fantasticului.

Ca să nu spun ce minunate sunt cărţile sale pentru copii: Pif Paf Puf, Fram ursul polar, Neghiniţă. Au legănat copilăria multor generaţii. O vor face în continuare, cât va mai exista copilăria, adică lumea. Şi am întâlnit oameni în toată firea vrăjiţi de povestea lui Neghiniţă. Mărturisindu-mi cu emoţie acest lucru simplu, pe cât de semnificativ.

citeşte mai mult:

http://www.autorii.com/scriitori/cezar-petrescu/

Ce va fi scris Cezar Petrescu după instalarea comuniştilor nu m-a mai interesat. Înţelesesem că încearcă o adaptare, de nevoie - pe când alţi mari scriitori interbelici o pîţiseră, erau interzişi, scoşi nu doar din manuale dar şi din librării şi biblioteci. Ostracizaţi, închişi sub cele mai sfruntate acuzaţii de subminare a orânduirii. În cartea de confesiuni scrisă cu poetul Ion Murgeanu, aduc vorba în mai multe rânduri, cum e şi firesc, despre Cezar Petrescu, poate autorul interbelic pe care, dintr-un motiv sau altul, îl citisem cel mai intens. De fapt este primul mare scriitor pe care l-am văzut în carne şi oase, la o manifestare culturală , în sala SRSC din Piaţa Amzei, spre sfârşitul studenţiei mele. Mai sigur în anul 1960. Descriu scena în Himera literaturii. Un domn complet albit, suplu, foarte bolnav, cum ne-a şi mărturisit. Iar la numai câteva luni, la începutul primăverii 1961, am mers să-l văd pe catafalc.

În cadrul acţiunii Plăci memoriale pentru marii scriitori, am fixat o placă de marmoră pe partea din stânga a impozantei intrări în blocul modern de la intersecţia străzilor C.A. Rosetti şi Vasile Conta, la nici o sută de metri în spatele Scalei. Pe cealaltă parte a intrării străjuia de decenii placa memorială a lui Cezar Petrescu, aceasta temeinică, având şi  un basorelief al romancierului.

De câte ori, în lansările mele prin Oraş, de data asta ca să re-fotografiez casele de scriitori (pentru ce a devenit mai apoi albumul Literaturile Bucureştiului, editura MNLR, 2010), nu am privit cu admiraţie la placa memorială, cu foarte reuşit basorelief, a lui Cezar Petrescu, temeinic încatrată pe faţada imobilului, cu frumosu-i text: "Aici a trăit şi creat în ultimii ani ai vieţii scriitorul CEZAR PETRESCU 1892-1961"  - iar ca să spun tot adevărul, este exact modelul pe care l-am preluat în inscripţionarea celor vreo 200 plăci memoriale răspândite prin tot oraşul, cu deosebirea că am renunţat la basoreliefuri, efigii, semnături, ca să reducem drastic costul unei plăci aşa încât, din aceleaşi fonduri să facem dreptate cât mai multor scriitori... Ca în primăvara acestui an (stupoare, oroare!), să găsesc faţada imobilului fîrî placa lui Cezar Petrescu devastată, smulsă din piroanele ei...  Şi totuşi, cealaltă placă, tot de marmură, a poetului Virgil Gheorghiu a rămas la locul ei. Ce să faci? Cui să te adresezi, să reclami, să protestezi, să ceri pedepsirea conform legii a huliganilor?! Singura explicaţie ar fi că au smuls placa memorială pentru a valorifica metalul basoreliefului - căci de utilizarea marmorei ca atare nu s-au preocupat: o parte din placă a rămas lipită pe zid...

Oroare, acesta este cuvântul. În chiar centrul capitalei, într-o perioadă fără mişcări sociale, de stradă etc. La ce ne putem aştepta? S-ar spune că aparenţa de civilizaţie se însoţeşte cu sălbăticia crasă, cu inconştienţa şi maleficul...

Nu e nimic de adăugat; decât că apocalipticul sugerat în scrierile lui Cezar Petrescu, neluat de mine vreodată în calcul, considerat încă o figură de stil dintre multele care au asigurat succesul de piaţă al romancierului, îşi amestecă paşii în mod perfid cu ai noştri, trezind din cotloane coşmarul Istoriei.

ion lazu:  De ziua naţională, flori din casa noastră...