ion lazu: Despre D’ale Carnavalului, în regia lui Silviu Purcărete.

ion lazu: Despre  D’ale Carnavalului, în regia lui Silviu Purcărete.

 Aseară târziu, căci suntem spre sfârşitul toamnei, şi conform orarului alternativ ora 20:30 este „înaintată”, am ajuns la Opera Română, zărind încă de pe Cheiul Dâmboviţei o mare de oameni (dincolo de o mare de limuzine, desigur.) Încă nu s-a dat drumul la intrare? Sau e o înghesuială de zile mari? Apropiindu-ne, observ că se dăduse drumul la intrare, dar cum să răzbeşti?! prin zidul neclintit de spectatori în aşteptarea semnalului salvator: s-a terminat intrarea celor cu bilete, cu invitaţii, cu legitimaţii, de-acum puteţi intra şi dumneavoastră! Ne-am strecurat, cu Lidia, făcând noi parte din categoria privilegiată, a celor cu legitimaţii.

Dar apoi, până la 21:00 sala a continuat să-şi primească norocoşii/răbdătorii fani ai teatrului, spectacolul declanşându-se abia după orele 21. Cu scuzele de la microfon ale Directoarei acestui Festival de teatru, dnaAlice Georgescu, inutile de altfel, căci nu explicau nimic, ci doar amânau gongul. Mai descurcăreaţă, Lidia s-a plasat la parter, chiar în faţă, eu însă m-am refugiat pe ultimul rând de scaune de la ultimul etaj. Ca să-mi amintesc anii studenţiei?

Nu pot spune nici că am văzut foarte bine ce se întâmpla jos pe scenă „acolo, departe”, mai ales că, fiind în Carnaval, petrecerea musai să se desfăşoare în semiobscuritate, nu? Iar personajele/măştile, foarte secretoase, şoptindu-şi cel mai adesea. Drept care nici n-am auzit prea bine textul integral, ci doar câteva dintre partituri, semn, cred, că actorii nu şi-au dozat optim vocea pentru o astfel de sală. Chiar în stânga mea s-a plasat un tânăr anglofon, care ar fi putut urmări textul titrat deasupra scenei, dar nu cred să se fi descurcat prea bine, literele slab luminate erau ca şi indescifrabile... Noroc că ştiam textul aproape pe dinafară, şi desigur mulţi alţii ca mine, deşi, cum e de aşteptat, Opera gemea de tineret, în principal de studenţi la arte dramatice. M-a impresionat afluxul de spectatori, interesul pentru teatru în general, chiar şi faptul că nume precum al regizorului Silviu Purcărete atrag spectatorii ca un magnet.

Nu voi discuta regia, scenografia, prestaţia scenică a actorilor sibieni, dintre care unii foarte cunoscuţi şi unanim apreciaţi, las pe cei specializaţi în asta, chiar obligaţi prin datoria de serviciu. Notez aici doar câteva impresii generale şi le asezonez cu unele observaţii colaterale. Am admirat o dată în plus hazul enorm al lui Caragiale, inventivitatea fără limite în intrigi, încâlceli, qui-pro-quouri, ceea ce mi-a dat sentimentul că de data asta însuşi Goldoni a fost surclasat. Faţă de Noaptea... şi de Scrisoarea... aici maestrul pare să se fi întrecut pe sine, propunându-ne un tur de forţă al inventivităţii şi fanteziei combinative.

Acum câteva impresii colaterale. Pe scena imensă apare un ins de la salubritate, mută un tomberon, face semne unei maşini de la salubritate, care dă înapoi, coboară platforma şi de îndată, din burta maşinii încep să apară gunoierii; ei nu doar că mătură (o vor face şi în secvenţa finală, act întru totul justificat! ), aranjază scena, decorul: câteva cărămizi, ici şi colo, până în faţa uşii frizeriei (ce ocupă un sfert din scenă, restul rămânând pentru deambulările personajelor venind sau plecând de la frizerie. În frizerie? Scaune, vreo zece, lavaboul, măsuţa sculelor de ras, de scos dinţii..., şi o imensă oglindă, în care nu doar protagoniştii se privesc (se desenează, se sărută...), dar unde spectatorul poate observa, din cealaltă parte, alte aspecte ale evoluţiei actoriceşti. Nu neapărat foarte ingenios, totuşi funcţional.

Mai greu de înţeles este plasarea Carnavalului în sezonul pluvios, de unde mulţimea de umbrele negre, care altfel dau bine în mişcarea scenică; tunetele care despică lumea, căderile de lumină.... Oricum, o explicaţie a felului cum personajele acced în frizerie, călcând ezitant, din cărămidă în cărămidă.

Un motiv muzical de extracţie lăutărească-mahalagească, lansat încă de gunoieri, susţinut apoi de o mică orchestră: acordeon, vioară, trompetă, fluier, tobă etc, care nu doar cântă, dar asigură mişcarea în scenă, precum un corp de balet, „comentând” scenele, de la un anumit moment şi până la final. Când, după toate dezvăluirile şi reîmpăcările şi măsluielile lui Nae Giurumea, înconjurat nu de 2 amante, ci de 5 (ca să fie subliniată ideea!), are loc o masă de împăcare (cu situaţia!), la care nu doar adversarii/rivalii în amor se prezintă: Nae, Iordache, Crăcănel, Pampon, Magnetizatul, cu pupături triple şi cu gratulaţii: „Nu că eşti frizer, dar eşti galant!”, „Ne-ai făcut un mare bine!”, dar îşi fac apariţia, conform anunţului lui Iordache, şi „două dame!” (în realitate toate cele cinci amante, despre care făcui vorbire). Însă aici, la final, verva regizorală pare să se fi istovit, nu avem decât o adunare lălâie, nici măcar la nivelul unui parastas (al bunei cuviinţe), în locul unui îndrăcit chef de pomină. I s-ar fi potrivit lui Nenea Iancu!

Poezia zilei

ion lazu: Numai copiii

Evenimentele mari întârzie

Numai copiii cresc

Într-un an cât în zece

Mi-e teamă că mâine-poimâine

Vor fi prea blazaţi

Pentru tot ce-n lume se petrece.

Înarmaţi cu teleobiective

Ei vor da fuga în păduri

Să vâneze petece stranii de soare

Şi-ajungând spre amurg

Sus în deal, vor privi înapoi

Şi inima nu le va da ghes să coboare.

Tot astfel cum mie, mai ieri,

Când prin grădini m-am răzleţit

Până hăt, la vechea cetate,

Dar fiind ceaţă, n-am apucat

Să culeg flori

Fără nume, albind preacurate.

Prea repede creşteţi, copii, graba nu-i bună!

Prea curând vă desprindeţi voi de pruncie –

Într-un an cât în zece – iar florile se trec

Într-o zi cât într-o lună!

Doar fericirea generală întârzie...

1979

(din volumul Muzeul Poetului,1981)



Scriitorul  zilei: TRAIAN CHELARIU, 21 iulie 1906, Dărmăneşti-4 noiembrie 1966, Suceava

Fiu al unui funcţionar CFR, însă cu temeinică bibliotecă în casă, Traian Chelariu  una dintre marile speranţe ale literelor şi filosofiei bucovinene, a fost un licean şi un student strălucit, primind o bursă academică la Paris- Fontenay-aux-Feurs, apoi la Academia di Romania din Roma, trimis de Nicolae Iorga (care l-a chemat apoi pentru conferinţe la Vălenii de Munte), luându-şi doctoratul Magna cum laude (david HUme). Poet, romanicer, dramaturg, memorialist, a publicat 8 volume înainte de 1940. În 1948 este scos de la catedra universitară şi din Uniunea Scriitorilor, între 1952-1957 lucrează la Deratizare în Bucureşti. Măcar parţial, prototipul lui Victor Petrini din romanul lui Marin Preda: Cel mai iubit... După 1970 devotata sa soţie a reuşit să-i publice unele volume de poezie şi memorialistică.

A se citi detalii pe Google, în Wykipedia etc.

În anul 2007 i-am fixat o placă memorială la adresa din str. Lebedei, 8, care este şi titlul unei cărţi de memorialistică.

În cartea de confesiuni în dialog Himera literaturii, 2007 poetul Ion Murgeanu  face o prezentare elogioasă, pe cât de emoţionantă, pe 3 pagini!- 126-129 - a acestui intelectual extraordinar, nevoit să-şi care biblioteca dintr-un loc într-altul şi să trăiască din expediente. Om de rară cultură literară şi filosofică, vorbea curent germana, franceza, italiana, spaniola dar şi rusa, ucraineana. În anul 2010 s-a întâmplat să fiu lector de carte la cele două volume de memorialistică: Zilele şi umbra mea, pagini de jurnal. O impresie de neuitat, o admiraţie pentru totdeauna.

NOTĂ: Aceste fotografii pe care le-am pregătit pentru albumul Literaturile Bucureştiului, Editura MNLR, 2010, nu au "încăput" în formula respectivă. Poate că într-un viitor album. Ca un memento pentru cei care mai vorbesc despre binefacerile comunismului...