miercuri, 9 noiembrie 2011

lansare Nicolae Breban: Singura cale; 3 comemorări la Aacademie; poezii

Comemorare 110, I.

 Astăzi de dimineaţă, la sala Ion Heliade Rădulescu a Academiei Românbe a avut loc comemorarea a 110 ani de la naşterea a trei academicieni, toţi geologi: Ion Băncilă, Miltiade Filipescu şi George Murgeanu, prezentaţi chiar în aceată ordine alfabetică, dar de fapt şi în ordinea naşterii lor, în acelaşi an 1901. Întâmplarea face să-i fi cunoscut pe toţi trei, căci am intrat la facultatea de Geologie în 1956, când profesor de paleontologie mi-a devenit Miltiade Filipescu, despre care toată lumea vorbea cu respect; aflasem că era şi Directorul Institutului geologic. Evocat de Theodor Neagu, actualmente el însuşi academician, care pe atunci, proaspăt revenit din stagiul militar post-studenţesc, mi-a fost asistent la aceeaşi materie. Deci cu doar 6-7 ani mai mare decât  noi, bobocii. Nu mă mai mir că ne alergam printre bănci...
Încă în practică studenţească fiind, prin anul trei deja, la o librărie din Darabani am achiziţionat Geologia Carpaţilor Orientali (1958), carte de căpătâi a meseriei noastre, opera lui Ion Băncilă, celălalt academician comemorat, funcţionând pe acea vreme ca director la o întreprindere de proiectări Hidrotehnice, oricum faimos printre geologi pentru că lucrarea sa stătuse la baza proiectării Barajului Bicaz, pe atunci una dintre marile mândrii ale regimului. Iar de G. Murgeanu, profesor la Institutul de Petrol, Gaze şi Geologie, într-un fel concurenţii noştri în meserie, dar care cu ceva ani în urmă fusese profesor şi la facultatea noastră, aveam să dau la Comitetul Geologic, de care depindea direct Întreprinderea de prospecţiuni Bucureşti, unde am primit repartiţie. Funcţionam în acelaşi corp de clădiri. Îi zăream pe G. Macovei, pe Virgil Ianovici (decan la facultatea noastră), pe Codarcea, corifeii geologiei la acea oră, personalităţi care au făcut multe pentru progresul geologiei, pentru prestigiul ei. Vreau să se înţeleagă că pe vremea studenţiei mele aceste trei nume erau ale unor somităţi în ştiinţele geologice. Pe Ion Băncilă, venind dinspre Brăila, însă cu ascendenţă în oierii tranhumanţi sibieni, l-a prezentat acad. Mircea Săndulescu, insistând asupra excelenţei acestui specialist care a adus contribuţii esenţiale în descifrarea tectonicii Orientalilor, intuiţi ca o structură în pânze de şariaj - teza sa de doctorat deschizătoare de drumuri, luată totuşi la prof. Saba Ştefănescu, cel ce îl reţinuse la catedra sa, dar anti-pânzist declarat. Or, Ion Băncilă a înţeles existenţa şi funcţiile Infrageticului, unitate sedimentară devenită unitate tectonică ce a facilitat încălecare Zonei centrale peste Zona flişului.  Al. S. s-a nimerit să fi asistat chiar la şedinţa de comunicări în care Ion Băncilă a fost îndepărtat de la Comitetul Geologic. Desigur, pe motive politice. Antecedente legionare. Dar să spun despre IB un detaliu ce s-a eludat/sau nu este cunoscut? în evocarea de la Academie, anume că era frate filosoful Vasile Băncilă, care a făcut puşcărie politică pentru învinuiri similare. (Prieten cu Blaga, am citit corespondenţa lor, apoi eseuri de-ale lui V. Băncilă,  admirabile. Gândindu-mă ce ar fi devenit filosoful, în vremuri prielnice. Nu au fosat. A ajuns la puşcărie. Iar când am iniţiat proiectul Monumentul scriitorilor încarceraţi nu am ezitat să-l nominalizez şi pe Vasile Băncilă. Căruia i-am pus şi o placă memorială în str. Cerceluş, spre baba Novac.)
Ion Băncilă s-a retras în 1970, dar de fapt a continuat să activeze; l-am aplaudat la sărbătorirea a 9o de ani, la Institutul Geologic. Iar ceva mai târziu, într-o maşină de teren fiind, în drum spre Mehadia, mare mi-a fost uimirea să-l văd pe nonagenar însoţit de un alt mare geolog şi colaboratopr de-al său, geochimistul V.C. Papiu (acesta cu deficienţă locomotorie, deplasându-se în cârje!), unde credeţi? la baza unui afloriment dinspre Vârciorova- Vodiţa: probabil lămureau unele probleme cheie ale tectonicii Carpaţilor meridionali. Şi fapt este că ambii fuseseră consultaţi la proiectarea Hidrocentralei Poeţile de Fier. Au primit şi decoraţii sârbeşti. Şi mi-am zis atunci, cu un fel de reproş personal, dar şi cu oarece sumeţire de breaslă: Iată, domnule, ce înseamnă să te dăruieşti trup şi suflet unei meserii îndrăgite. Aveam cea mai elocventă dovadă. Mi se pare a fi notat scena în Jurnalul meu şi nu m-aş mira să fi publicat fragmentul în Scene din viaţa literară.
                                                  (va urma)

LANSARE NICOLAE BREBAN : Singura cale, roman.

În această seară de miercuri, pe cea mai frumoasă vreme de toamnă târzie, la Rotonda MNLR a fost lansat noul roman al redutabilului prozator român Nicolae Breban. Sala neîncăpătoare, veniţi fiind şi invitaţi din străinătate: Teşu Solomovici, dar şi din provincie. De la Iaşi, Magda şi Petru Ursache, ambii în mare formă, destinşi, comunicativi, precum şi tânărul critic Bogdan Creţu, repartizat printre vorbitorii serii. Anfitrioana Aura Christi îi atrage în dezbateri pe Eugen Negrici, Răzvan Voncu şi desigur, Autorul. Să fi scris tot cuvântul cu litere mari? Poate nici aşa nu era deajuns.
Dintre greii literaturii, fapt semnificativ, în sală se aflau Augustin Buzura şi DRP, dintre poeţi George Virgil Stoenescu (probabil vicepreşedintele Băncii Naţionale), Ion Cocora, Liviu Ioan Stoiciu, Eugenia Ţarălungă, Mihai Gălăţanu, Claudia Voiculescu, Doina Ruşti, sculptorul Vlad Ciobanu, Jana Morărescu, Ilie Roşianu, Cornel Nistorescu, Nicolae Bârna, Paul Schuster-Stein, alţi oameni de cultură. Reporteri, televiziuni. Va fi vorba în romanul ce se lansează astăzi (cca 600 pagini, format mare) despre o înnoire tematică a autorului, căci este pusă în discuţie perioada stalinistă (care la noi a durat ani buni după dispariţia tiranului), însă de data asta abordată dintr-o etapă distinctă şi din alt unghi, nu o critică a perioadei dejiste din punctul de vedere al perioadei ceauşiste, care nu era decât o revoltă în genunchi: activistul rău şi care a făcut greşeli era înlocuit cu unul bun, patriot, din popor.
Bogdan Creţu remarcă faptul că pentru prima dată Breban povesteşte la persoana întîi, din subiectivitatea unui tânăr abia ieşit din adolescenţă, ins atipic, aparent cu tare psihice, care însă crede în ideea comunismului (deşi tatăl său era la închisoare!), nu neapărat şi în regimul instalat la noi. Un personaj care vorbeşte puţin, îi îngână pe alţii, aflându-se de fapt în căutarea unui mentor; şi care, în mod surprinzător are o ascensiune rapidă în ierarhia regimului. Fără să dea impresia că urmăreşte asta cu dinadins. Ca apoi să urmeze coborâşul. În fapt, regăsirea de sine. La Breban factologicul e pe plan secund, primează analiza psihologică.
Pentru Răzvan Voncu, miza romanului este descrierea epocii dejiste din afara ei, fără strecurările şi şabloanele atunci perfectate, pe care autorul le mătură cu hotărâre. Breban crează personaje vii, memorabile, le face introspecţia psihologică. Ne provoacă să exorcizăm răul din noi. Căci venim dintr-un regim al răului, care pusese tradiţia la pământ şi totuşi mergea mai departe, sub forme aberante. Absurdul epocii ar fi trebuit să ne deranjeze mai mult decât penuria alimentară, de exemplu. Cu acest roman, crede Răzvan Voncu, Breban s-a reinventat pe sine ca scriitor.
Aura Christi subliniază alt aspect: spiritul epocii se imprimă ca pe o coală albă în psihologia acestui adolescent; el înţelege că limbajul de lemn este un cod, învaţă să-l folosească eficient şi face carieră. Iar ceea ce îl diferenţiază totuşi de ceilalţi este foamea de mentori şi foamea de destin.
(Şi îmi dau mai bine seama că NB face cu adevărat figură neobişnuită printre romancieri pentru un fapt care scapă comentatorilor: abordările sale sunt ale poetului, este vorba de fiecare dată în romanele sale despre nişte intuiţii cu privire la natura umană, de la care se porneşte şi cărora în textele sale caută să le afle mobilurile psihologice. De pildă, această temă a discipolului. Ce să însemne, ca realitate psihologică umană? Ce este acea "îngânare a celorlalţi"? Cred a fi vorba exact despre firea artistului, care se apropie de artă prin imitaţie mai întîi, prin imitarea mentorului ca persoană dar şi a creaţiei acestuia / acestora. Şi este adevărat că la scriitor ucenicia începe prin imitarea cărţilor preferate, a maeştrilor admiraţi, a performerilor în general. Ca să se ajungă, după tatonări şi vocalize,  la tonul personal, la stilul propriu, la valorizarea de sine. Îl imiţi pe om, îi imiţi stilul, e ca şi cum ai face antrenamente, ca să-ţi găseşti domeniul, tema şi stilul... Ca să nu spun că în această râvnă de a-l imita pe maestru se include şi dorinţa, poate inconştientă, de a-l complexa pe mentor: repetându-i defectele, sugerându-i că unicitatea sa este fragilă. Etc. Însuşi Breban, în mărturisirile de la finalul lansării, luat de valul "fericirii că încă poate să scrie" (dar nu e acesta sentimentul lui Eugen Ionescu, din ultimna sa fază? al altor mari creatori, care scriau zilnic pentru a-şi dovedi că o mai pot face, că zeul nu i-a părăsit?), spunea că singura lui problemă, în cei 7 ani de aşteptare a debutului - în fapt mult mai mulţi ani, căci scria de pe la 14 - a fost aceea de a-şi pune la punct fraza adecvată felului său de a se pune în pagină.)
Eugen Negrici observă că personajul lui Breban este un arivist de vremuri noi, comuniste, un fel de Julien Sorel, de Rubampre, tipul de personaje care apar tot după o revoluţie, cea din 1830 în Franţa şi intuiesc faptul că se poate face cărieră folosindu-se de soţiile altora, de cămătari, de femei de societate. Pentru arivist e însă decisiv să fie singur, să-şi facă nederanjat jocurile, deşi el ştie că trebuie să respecte aparenţele: se căsătoreşte, are viaţă de familie, însă totul formal, el fiind acaparat de cariera sa. Bogdan Creţu: personajul nu este un arivist în adevăratul sens, el experimentează, se testează pe sine. Eugen Negrici: mereu suspiciunea în relaţiile dintre personaje, în toate situaţiile, inclusiv în iubire, în admiraţie. Ipocrizia., bănuiala. Frica.
Aura Christi: Un roman nietzskean, un jos de măşti, cititorul simte că este mereu tras pe sfoară... Răzvan Voncu. În sistemul stalinist toţi sunt măcinaţi, nimeni nu reuşeşte să propăşească decât parţial şi pe moment, apoi e dat la fund. Apoi păstrat sub supraveghere, pentru o nouă încercare.
Cuvântul Autorului:  A simţit ca pe un cadou această revenire la perioada primei tinereţi, deşi ea a fost extrem de complicată, marcată de disconfort, chiar umilă. Părinţii, contrariaţi ei înşişi: de ce literatura? Cu rezultatele lui bune din liceu...Încrezător în ce avea de spus, nimeni nu credea în vocaţia sa, toţi îl considerau un marginal, un veleitar, un ratat; doar Nichita avea încredere în el. Şi ambiţia de a debuta cu roman, ceea ce l-a întârziat cu 6-7 ani faţă de DRP, de Fănuş, care debutaseră strălucit, însă cu proze scurte. Fiind şi DRP în sală, Breban comentează: proze scurte atât de bune n-aş fi putut scrie...Până a găsit fraza cu care să lucreze. Şi care este cea de totdeauna şi de astăzi. Se fericeşte pentru a nu fi părăsit literatura română. Mulţumeşte vieţii că i-a dat şansa să se realizeze în roman, aşa cum şi-a dorit cu ardoare, în loc de orice altceva.
                                   Ion Lazu
























Poezia zilei

ion lazu: Istorie

Mi-e tot mai străin omul din stradă
Pe care ochiul meu e lacom să-l vadă.
El e mic şi grăbit şi flămând
Şi se teme de moarte –
Toată ziua adună şi-mparte.

Eu nu sunt de nicio parte.

Suntca linul văzduh plesnind în stindard
Sunt ca lumina soarelui trecând prin gard
În timp ce trupu-mi rămâne în stradă.

Or, gândul meu n-are chef să-l mai vadă.

30 iunie 1979
(din volulul Poemul de dimineaţă, 1996)


SCRIITORUL ZILEI: Teohar Mihadaş,  n. 9 nov. 1923- 29 nov. 1996

Născut la Turia, în Grecia interbelică, însă din familie de macedoneni, a învăţat din şcoală româneşte. Apoi a venit în România unde şi-a continuat liceul, facultatea. Însă  în 1943este luat pe front, face războiul spre vest.  După război, este cooptat în Comisia pentru naţionalităţi. Dar încep suspiciunile. Se retrage în învăţământ, iar în 1948 este arestat, implicat în acelaşi proces cu Constant Tonegaru. Eliminat din învăţământ, sosit la Bucureşti în căutarea mijloacelor de trai, îl întâlneşte pe Tonegaru care aflându-i situaţia disperată îl conduce la Crucea Roşie, de unde primeşte un pachet. Plecat înapoi la Bistriţa, Mihadaş, milos pe cât de sărac, dă pachetul unuia şi mai sărac, acela se întâmplă să fie şeful unei grupe de rezistenţă din munţi. Este prins. Bătăi, schimgiuiri şi cei doi poeţi ajung la închisoare. După eliberare, are slujbe umile, lucrător necalificat, om de serviciu.
Dar deja publicase un volum de poezii în 1943. Îl cunoaşte la Bistriţa pe Blaga, îl văzuse încă din 1942 la o conferinţă la Dalles. Îi devine discipol, confident. În spitalul unde îl adusese stadiul final al bolii, Lucian Blaga primeşte vizita lui Tudor Vianu, venit special de la Bucureşti. A doua zi, îl vizitează T.M. Poetul, doar oase albe. "Am bâlbâit cuvinte fără sens...", îşi aminteşte Mihadaş. Îi arată fotografia fiicei sale, căreia Poetul dorise să-i fie naş. Un zâmbet larg. La plecare muribundul se crispează de braţele discipolului. "Mai sunt oameni care mă mai iubesc", articulează Poetul. Mihadaş pleacă la Bistriţa. Dar a doua zi primeşte telegrama cu vestea fatală. La 5 dimineaţa este la Morga. Se deschidea la 8. Intră plătind şpagă. Depune un buchet de lăcrămioare în palmele Poetului.
A doua zi, sicriul fiind depus la Casa Universitarilor, ţin discursuri Aurel Rău şi D.D. Roşca, fost coleg de liceu la Andrei Şaguna, în Braşov. (foarte emoţionat, totuşi a citit şi frazele ce-i fuseseră cenzurate.)
Sicriul este urcat într-un camion, pentru drumul spre Lancrăm. Teohar Mihadaş se urcă în camion şi-l însoţeşte pe maestru la Lancrăm.  Ajunşi la biserică, T.M. poartă pe umeri sicriul, împreună cu trei feciori din sat, în vreme ce corul de femei îi cântă un prohod ancestral.  "Dacă ar fi să se scrie ceva despre mine în vreun dicţionar, aş dori să se consemneze că am dus pe umeri sicriul lui Lucian Blaga", declara Mihadaş într-un interviu.
 I-am citit poeziile cu incantaţii orfice. I-am citit cîteva romane: Steaua Câinelui, 1991, Pe muntele Ebal.  L-am trecut pe lista Memorialul scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist. Un poet de vocaţie. Şi un om al demnităţii, un caracter indestructibil, neclintit în faţa vitregiilor vieţii. Dintr-un neam de "oameni viforoşi."