luni, 30 decembrie 2013


Scriitorul zilei: George Magheru, n. 1892  http://ilazu.blogspot.ro/2012/08/scriitorul-zilei-george-magheru.html
Al. Marcu, n. 1894  http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-george-magheru-poezia.html
Ion Bănuţă, m. 1986   http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/scriitorul-zilei-ion-banuta-poezii.html

Poezia zilei, Ion Lazu:
Visând mai departe

am avut un vis ciudat, viclean
un vis dureros, care m-a strivit
cu nedreptatea sa,
spuse sufletul meu, oprimat, umilit.
Şi pe loc îmi răspunse un glas: 
Tot într-un vis se va lua de la tine
acea nedreptate, peste 30 de ani.
Dar, Doamne, răspund, căci
înţelesesem cine-mi vorbeşte -
mai trăiesc eu 30 de ani
ca să văd cum acea nedreptate
se ia de la mine?
N-am spus că mai trăieşti 30 de ani,
ci am spus că tot într-un vis ca acesta 
nedreptatea lui se va şterge
căci visăm mai departe
cât trăim şi tot astfel în moarte.

29 decembrie 2013



Ion Lazu: O pagină de Jurnal, 1996   
7 ianuarie, continuare: În noaptea cînd împlinesc 6o de ani, şi după cîteva zile de şedere în pat, cu manuscrisul în braţe, ceea ce mi-a dat un teribil mal-de-livre, m-am hotărît ca după 60 de ani să nu mai ating creionul de hîrtie, nici de mi s-ar părea că am dat peste o idee genială! Nu e vorba de ce te alegi după tot zbuciumul şi renunţarea asta, ci e vorba că de lucrurile acelea nu are nevoie nimeni, nici măcar cei din familie, ba dimpotrivă! Un scriitor în plus nu-i mare lucru, ci abia un tată de familie în plus s-ar putea să însemne ceva. Ne-a înveninat de moarte acest scris!
Jurnal: Cea mai elementară explicaţie a faptului că ţin jurnal este aceea că mă ştiu un om cu memoria friabilă, care mă poate da de ruşine în orice moment. Este prin urmare un efort asumat, acela de a suplini prin notaţie sîrguincioasă lacunele de memorie. Este apoi un fel de protest al uitucului faţă de ceilalţi semeni ce au avut norocul unei bune memorii, dacă nu de-a dreptul excepţională. Omul uituc este un veritabil handicapat, dacă realizează că are acest defect şi dacă acest defect i se pare o frustrare. Ca handicapat ce se ştie, uitucul are chiar această obsesie: de a afla cum stau ceilalţi în privinţa asta. Or, chiar de aici începe teroarea: el nu întîlneşte decît oameni care-şi pot aminti cu promptitudine orice şi care pot povesti cu lux de amănunte, ore în şir…
Jurnalul este pentru mine vorbirea din gînd.
Judecata mea de acum o amendează pe cea de acum cîţiva ani, îi găseşte scăderi, inadvertenţe, hibe, are faţă de ea o privire critică, neiertătoare; aşa după cum şi gîndirea mea de acum cîţiva ani avea o atitudine critică faţă de cea anterioară – acesta fiindcred eu, sensul firesc al aprecierilor retroactive la un om normal. Dar se pune problema dacă şi gîndirea mea de atunci nu ar fi amendat-o pe cea de azi – şi, într-un fel chiar aşa stau lucrurile, din moment ce atunci am gîndit într-altfel decît acum, am optat pentru altă rezolvare, nu? Ţin să fac precizarea că nu e vorba de judecăţi de tot felul, ci de judecăţi morale.
Rănile jurnalului. A ţine jurnal, a nu fi singur sub canonadă. A duce în cîrcă trupul cu multe răni al unui camarad, toate sîngerînde… El mai trăia în momentul cînd l-ai aburcat în spate, dar nu mai părea în simţiri. Înaintezi prin viscolul de gloanţe şi schije, dintre care unele adorm scurt în carnea lui densă . Cel puţin aşa crezi, cel puţin aşa speri – că loviturile nu s-au oprit în tine. Dar poţi fi sigur? Prin canonadă înainte, sau cine mai ştie încotro, sînge a curs şi se mai prelinge încă din trupul prietenului, sau şi dintr-al tău? Greutatea lui te deznoadă, îi simţi căldura în boaşe. Mai trăieşte oare? Întrebarea nu are nevoie de răspuns, oricum n-ai să te debarasezi de el: te-a apărat şi o să te mai apere de lovitura mortală. Şi de văzut vom vedea la urmă, îţi spui.
Îngînarea vieţii. Şi aşa se face că, mai mult din cauza (greu de depistat şi încă mai greu de combătut) a vreunei hibe a psihicului meu, decît din dorinţa de a face caz de biata-mi persoană, şi de a mă constitui în scriitor, a trebuit să-mi îngîn spre seară poveştile de peste zi – iar sufletul meu, înaintînd pe întuneric şi pe dibuite prin coridorul destinului, a atins, măcar din cînd în cînd, cu mîna stîngă, cea a sîngelui, o trăire doar parţial asumată iar cu mîna dreaptă, cea a condeiului, a răscolit slovele, încercînd să reconstituie din fragmente şi fărîme o întîmplare doar pe jumătate trăită, doar pe sfert înţeleasă.
Articolul despre C.Popovici., vezi ms.
    (din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)


Fotografii luxemburgheze...

O imagine emblematică


La Cornish - Luxembourgul medieval fortificat
Am fost acolo...
Cazemate, fortificaţii...


Turnul Bock şi Sf. Ioan ne stau de strajă...



Turnul Bock, podul feroviar, Alzette...


Pe o stâncă neagră...



Ruinele marii fortificaţii: "Dintele spart"..

Unul dintre cele 80 de poduri ale oraşului: podul Europa, cum altfel?


Vitralii, arcade în biserica Sf. Ştefan, construită la anul  986


duminică, 29 decembrie 2013

Scriitorul zilei: Radu Popescu   http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-radu-popescu-poezia.html
Ovid Densusianu, n. 1873  http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/scriitorul-zilei-ovid-densusianu-poezii.html

Poezia zilei: Sergiu Mandinescu
AMIN

De-aş avea o aripă de înger
Şi cerneală de bezne,
Poate atunci mi-ar fi mai lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi aştern amintirile
Şi să spun tuturor de ce sânger.

Era o noapte jefuită de stele
La fereastra nădejdii, zăbrele.
La uşa salvării, lăcate,

Iar frunţile noastre palide, înnoptaseră toate.

Când mijlocul nostru a izbucnit ca o flacără, ura
Focul ei a topit într-o clipă
Gând, suflet, aripă,
Toate din tot şi n-a mai rămas decât zgura.

Baroase cumplite spărgeau tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea.
Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.
Martirii mergeau pe ruguri de ger...

Ah! Cum îşi mai holba ochii istoria!
Nu-i venea să creadă că-n geamătul nostru
Scrâşneau Cloşca şi Horia,
Că-n sufletul noastru de nădejde orfan,
Atârnau nojiţele de la opincile lui Badea Crişan.

Ah! Amintirea asta ca o roată mă frânge!
Pe jos erau risipiţi creiţari de sânge.
Plata atâtor şi-atâtor păcate...
Atât de cumplite au fost suferinţele, 
Atât de satanică a fost urgia,
Că mulţi dintre noi şi-au pierdut minţile,
Iar alţii şi-au pierdut veşnicia !

Din cei ce-au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc
Aşijderea lui, aşijderea ţie.
Iată, de pildă, eu umblu, vorbesc,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i prietene, decât o moarte vie.

Ah, Doamne! Iată-mă aici în ceasul comorilor,
Îmbrăţişându-mi durerea sub lespezi de patimi şi chin.
Aştept Învierea, aştept Arhanghelul zorilor,
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, AMIN.

(din Remus Radina, Testamentul din morgă, Ed. Jurnalul literar, 2008)


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1996 
      7 ian. 96. La această vîrstă, senzaţia că se mişcă tot mai sigur prin sine însuşi, ca într-un loc cunoscut, în care te descurci aprope cu ochii închişi; iar ideile, abia de se iţesc şi le dibui imediat tîlcul, le legi de altele, totul se încheagă, e limpede şi de înţeles. Atîta claritate în mintea lui, de la un timp încoace! Unde era însă fiorul trăirii? neprevăzutul pe care-l întîmpini cu emoţie, sentimentul că pentru prima oară ai dat de acel gust sau înţeles ieşit din zbucium, zbatere, buimăceală, perplexitate, ca mai demult… Claritate, idei limpezi, pregnante, deodată şi multe, legîndu-se în înţelesuri integratoare.  O înţelepciune se instalează, se extinde şi mortifică ţesuturile – un fel de metastază a cunoaşterii. După asta ce-o să mai urmeze?
Scriind în genunchi, asta poate să fie o atitudine, dar abia scrisul pe genunchi este o meserie. Aşa scrie MC în ultima vreme, pe o placă de lemn aşezată pe genunghi.
NU, iată un cuvînt care trebuie scris totdeauna cu literă mare, la începutul frazei. Ca să nu existe confuzii: cei cărora le spunem NU trebuie să nu aibă din partea noastră nici un moment de îndoială sau de false speranţe. Nu, de la primul cuvînt.
Tot o formă de protest este chiar şi refuzul vreunei referiri la Regimul comunist, la puternicii zilei. A rezista prin Poezie şi Adevăr.
D.Alex: Ai auzit ce frază? Eu multe am învăţat de la filmele americane, spunea. Şi acest autodidact îţi vorbea despre S.J.. Perce, Ezra Pound, Faulkner.
Aflu că a murit maica Ioana, gazda mea de la Alexeşti. Cum se mai ruga ea să o ţină Dumnezeu ca să facă parastasele. Şi a luat-o un Dumnezeu hodorogit, sub chip de camion…
La 56 de ani şi cu caninul spart…
De-ale lui Trigorin: MHS îşi face iar reale deservicii la televizor. Scrisul e o taină, domnule, ca orice creaţie sau pro-creaţie. MHS nu simte asta, el se exhibă, spune orice, numai să reţină atenţia concetăţenilor asupra cazului său..
Pe cît de bine ştiu de ce ţin eu jurnal, tot pe atîta mă mir cînd aflu că şi alţii scriu jurnale, deşi îi consideram cu bună memorie.
Notez pentru că mi se pare important şi pentru că am sentimentul că viaţa se petrece aici şi acum şi nu altundeva, altcuiva, altă dată. Or, este altceva mai important decît viaţa?
Curios, mulţi au sentimenul că nu şi-au trăit viaţa, că le-a furat-o cineva. Scriitorul e tentat să dea vina pe scris, pe timpul pierdut cu cărţile citite şi cu ale sale, i se pare că s-a păcălit, că i-a scăpat viaţa printre degete; că talentul l-a trădat, ca o femeie care l-ar fi înşelat tot timpul, fără pic de scrupule, profitînd de credulitatea lui. 
    (din Lamentaţiile Uitucului)
    va urma 


Fotografii luxemburgheze...  

Se anunţă o nouă zi cu soare de decembrie... Deci: spre Luxembourg!
De pe Cornişă, valea Alzette şi perspectiva spre oraşul european



În Ground, pe fundul văii Alzette
Fortăreaţa naturală Luxembourg, Gibraltarul Nordului...

Biserica Sf. Ioan de pe Stâncă
Vitralii, picturi, amvon...

Cazemate, cazemate. Sus, în vechiul burg, biserica Sf. Ştefan, an 986...


                             
Printre culeele pont Viaduc, turla Băncii Naţionale 

Podul Viaduc căţărat pe stâncile gresiei de Luxemburg..

Faimoasa gresie de Luxemburg...

Pont Adolph şi noul pod suplimentar...

O terasă intermediară între Ground şi Oraş

Cornişa...Terase sub alte terase. 

sâmbătă, 28 decembrie 2013

Scriitorul zilei: Ioana Em. Petrescu, n. 1941  http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/scriitorul-zileiioana-em-petrescu.html
Th. Damian, n. 1951  http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-theodor-damian-poezia.html

O cronica de Ion Mugeanu 
 LIDIA LAZU din „Balansoarul umbrei”.

Poezia Lidiei Lazu începe cu o poveste pe care ne-o recomandă succint regretatul nostru prieten Mircea Ciobanu, poetul şi editorul, editorul şi marele prozator, memorialistul regal, generosul de care de atîtea ori ni-i ruşine că-l uităm prea des, după nici zece ani de la trecerea sa în fiinţa eternă. Povestea, „mitul” Lidiei Lazu sunt atît de poietice-n sine, încît chiar că îţi vine să le crezi, ca la rîndul tău să le răspîndeşti, ori cum se mai spune, să-i duci mai departe basmul. O fată, o tînără femeie mai mult preocupată de teatru, la început, nu ştim în ce împrejurări a scris un teanc de versuri pe care le-a abandonat „neglijentă”, regăsindu-le după un oarecare timp pe marginea unei ferestre „ciugulite de păsările cerului”, cu frumuseţea pierdută pentru totdeauna – ca toate lucrurile sortite să întreţină miracolul existenţei” (cum noteaza M.C.). Nişte versuri „ciugulite de păsările cerului” ca firimiturile din pîinea-trup de la marea masă a Cinei. Uite pînă unde ne duce gîndul citindu-i versurile Lidiei Lazu din primul volum: Poezii de care uitasem. „un nume dorit / o lumină / veghind / zile repetate/ în linişte / ninsoare bogată / în păduri de brazi // şi seara/ doruri în depărtare / mai vii decît universul // şi fiecare floare / aşezată ca un semn / între mine şi stele”. „Un nume dorit”, ceva aşteptat, „o lumină” care-i sfîşia văzul lăuntric poetei, aşteptînd această determinare metafizică, semnul, „o floare... între mine şi stele”. Cine îşi face un asemenea portret în versuri şi îl uită pe pervazul unei ferestre este ori aiurit de tot, ori mult prea dăruit sieşi, trăindu-şi în sine condiţia de artist. Aşa şi cu Lidia Lazu.
A doua sa carte Continuarea cuvîntului (toate cele trei cărţi apărute pînă acum s-au tipărit la Editura Vinea) vine să-i precizeze profilul poetic după cunoaşterea (totuşi) de sine: „şi dacă tot mă întrebi / eu ce am ales / răspund fără vreo ezitare: / nu faptele mari, nu frazele / răsunătoare / ci mărunţişurile / care se întîmplă ici şi colo / la lumina spealbă a zilei / şi mai cu seamă sub obrocul / nopţii”. Lidia Lazu scrie de fapt un unic poem discontinuu în toate cele trei cărţi ale sale, jalonat (căci nu rupt) de false „titluri” de litere mari romane. E respiraţia duhului poetic din care răsar nu de puţine ori surprinzătoare fraze de elegii într-o cheie metafizică de mare poet, amintindu-l pe Rilke şi pe alţi „intimişti” ai sacrei devoţiuni: „Zăpezi grăbite / ne-au luat prin surprindere / brînduşile mov / şi sufletele of”. Aparentul feminism este exclus de alonja unei mari poezii universale a „căderii” („Noi toţi cădem. Mîna de colo cade / şi altele, şi toate, rînd pe rînd. // Dar este Unul care ţine-n mînă / căderea asta, nesfîrşit de blînd.” Rilke) într-o idee diafană de suflete-brînduşe mov luate prin surprindere de prea grăbitele zăpezi ale existentului. În Balansoarul Umbrei – volum mai acuzat poietic încă decît primele două (deci, de la început supravegheat şi de o artă mai strictă, dacă nu şi definitivă) poeta sugerează acea „sintaxă a fulgerului” de care vorbea, mi se pare, Saint-John Perse. „fulgerul care a străbătut / o parte a unei sălcii / parcă mi-ar fi făcut cu ochiul / înainte de a se topi în pămînt // de-atunci îl aştept / să iasă din nou la suprafaţă // ca să văd urmarea”. Noua frazare a poemului pare a fi mult mai epică şi toată cartea este un unic poem din care lipsesc chiar şi cifrele romane ca „borne kilometrice”, dar primul vers induce ideea poetică ”dezvoltînd-o” sau dezavuînd-o cînd inefabila respiraţie „cade” obosită sau nu mai ştiu din ce stranii pricini. „ca să nu mă pierd / am dat instinctiv / tot ce aveam / în afară de suflet”.
Aici cred că am prins-o pe admiratoarea şi în mod sigur discipola Constanţei Buzea, cea mai mare poetă română în viaţă, căci şi cea mai discretă şi sfîntă. De altfel pe coperta a patra a ultimei cărţi a Lidiei Lazu, într-un chenar de culoare, e scrisă această dedicaţie maestrei sale, „poetei constanţa buzea: astfel era una dintre părţile vieţii / ca o coajă de pîine / înmuiată în zloată şi / ciugulită / de păsările cerului // iar altă parte / era ca o pată de ulei / pe asfaltul încins // nimeni nu le-ar putea uni / într-un singur cuvînt / măcar pentru o clipă”. Riscăm să-i răspundem ultimei terţine a poemului: Ba da, le poate uni / şi le uneşte perfect Poezia într-un teritoriu liturgic al bunei practici creştine. „năprazna lumii tale / prea bunule părinte / m-a făcut să mă uit / mai cu băgare de seamă / pînă şi la piatra din drum // şi să mi se pară o nestemată”. Oho, piatra aruncată la întîmplare de sfinţii lucrători care poate ajunge cu timpul în vîrful unghiului pe catapeteasmă.
                                             

                                                    (Ziua Literară, 24 iunie 2004)

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995 
21 dec. 95ltima zi de concediu pe acest an. Lucrez la trierea materialului din Jurnal şi la dosarul pentru Soros. L. consideră că selecţia mea e prea largă, pe cine interesează? face. Îi aduc vreo cinci volume de Jurnale, îi citesc: Standhal, Radu Petrescu, Acterian, Max Frish etc. Zice: Nu mă interesează! Cu înţelesul că nu o interesează decît literatura scrisă de aceşti scriitori. Totuşi, ce curios! Dacă un autor descrie oameni care vin, pleacă, mănîncă, muncesc etc, totul e în firea lucrurilor şi acceptat de toţi. Cînd însă bietul autor scrie despre sine ce-a păimit într-o zi, asta nu mai interesează, ci plictiseşte de-a dreptul! Dar se uită acest lucru simplu: cînd îi descrie pe alţii, de fapt autorul nu se descrie pe sine? Sau nu contează adevărul, veridicitatea, ci doar convenţia?

29 dec. 95. Ieri spre seară au sosit cu avionul Anişoara, Georgeta şi Marco. Sute de fotografii de la nunta lor excepţională, într-o biserică unde strămoşii lui Marco se cunună de peste 5oo de ani. Într-un aparte cu nepoata, despre frate-meu, stresat în familie.
Ieri mă văd la Ziua cu Pan Izverna, insistăm la Sorin Roşca Stănescu să reînfiinţeze pagina culturală săptămînală şi promite după Anul nou. PI supărat că i s-au defectat ambele maşini de scris. Irinei i-a apărut a doua carte tradusă, la All şi soţiei una la Rao. Vorbim de Popovici, cu umorul lui copilăros, de Pucă şi Ahoe care ştia să-ţi facă o cronică literară vorbită la restaurantul scriitorilor. Îmi spune că Irina Mavrodin a fost respinsă la Soros, deci se pare că-mi fac iluzii cu Jurnalul meu. Şi totuşi, zilele astea am lucrat la partea I-a, perioada 79-85, care însumează vreo 350 pagini.
va urma


Ion Lazu - Luxemburg în Decembrie, VI 
Ce-ar însemna ca acum, după trecerea a 2 săptămâni de la eveniment, să mă mobilizez întru descrierea amănunţită a minunatei noastre excursii de grup, în cea mai frumoasă şi însorită zi a lui decembrie, pe traseul Soleuvre-Belvaux- Esch-sur-Alzette- Mondorf-les.Bains- Remish- Shengen şi retur, cu plecarea la 10:30 şi revenire la ora 17:00, într-o atmosferă de calm, destindere şi visătorie?  Poate nu ar însemna decât să bruiez efectul celor 15 imagini pe care le-am selectat din tr-un număr de 5-6 ori mai mare şi să mă aleg cu senzaţia că, înşirând multe şi mărunte, n-am spus tocmai ceea ce mi-a mers la inimă...
Fotografii luxemburgheze... 


Luxembourg în decembrie, pe soare...
Remish, un oraş staţiune viticolă



Plopi, mesteceni, vile pe coline...

Lebede şi alte palmipede, pe râul Mosella, graniţa cu Germania

Dicks, poetul naţional al luxemburghezilor

Masa de prânz, la un restaurant cu vii şi cramă proprie

Câini dresaţi să salveze oameni de la înec...

Un parc cu fântână, lac, chioşc...
O anotimpuri, o castele...

Un turn medieval, pictat şi de Victor Hugo

Unde e vorba de istorie, acolo afli că a fost şi Hugo...

Însemnele Shengen

Ambasada română a sădit 27 de arbori pentru a cinsti mişcarea Shengen.

Originalul Documentului Shengen
Un fragment din Zidul Berlinului

Din nou legendarul Turn...

La înapoierea spre Differdange, apus de soare.

Fumul furnalelor anunţă apropierea de Differdange.

vineri, 27 decembrie 2013

Scriitorul zilei: Tudor Vianu, n. 1897  http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/scriitorul-zilei-tudor-vianu-poezii.html


Alţi scriitori din Calendar:
Emil Giurgiuca, n. 1906  http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilei-emil-giurgiuca-poezii.html
Lazăr Iliescu, n. 1897 http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=7604321809108006460;onPublishedMenu=posts;onClosedMenu=posts;postNum=370;src=postname
Ion Schinteie, n. 1911 http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=7604321809108006460;onPublishedMenu=posts;onClosedMenu=posts;postNum=370;src=postname
Manole Auneanu, m. 1993


Poezia zilei : Ion Murgeanu 


dedicaţiuni

TALAZE
                   lui Ion Lazu 

Atât de încărcat de amintiri
De nume mari de mari iubiri.
Sunt plin. Dă peste ţărmuri marea.
Am înnotat în ea: sunt depărtarea
din care văd ce vede numai zarea.

Timpul trăit o biruie; l-am biruit
în amintirile ce m-au trăit…
Sărmani mai sunt cei care vor veni.
Nimic adevărat nu va mai fi.
O lume inventată pas cu pas…pe dos,
dar îndărăt… Nimic n-a mai rămas
din rostul lumii legendare… Pas!

Mai are rost deci să te naşti­? Mai are.
Căci timpul viitor e-o triplă întrebare:
Care, Ce şi Cât? Alt ţărm. O altă mare. 

 (preluare de pe blogul absentul.blog.com)


Lidia Lazu

Iluzia s-a tocit

Mai ceva decît pragul
Ferestrele au căpătat
Cearcăne adînci

Lumina ca de piele moartă
Ce răzbate prin ele
Ar vrea să ne încălzească

Dar oglinzile din noi
s-au decojit
şi doar timpul cel iscusit
adună din nou iubirile
şi le răsădeşte

fără habar
şi fără alegere

în visul străinilor.


Fac uneori lungi plimbări

Pe unde văzusem aripi bătînd
Şi totul îmi pare a fi rotund
Şi strălucitor

Casele plutesc pe un verde obosit
De la facerea lumii
Oamenii dansează cu feţele-ncinse
De raze cosmice

Îi îmbată o lumină divină
La care au visat şi părinţii

Mişcarea frunzelor este
Mai grăitoare decît a stelelor

Şi drumurile se întorc
Cu faţa la perete



Lidia în recital
california 1:


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995
17 dec. 95La Mircea Ciobanu, îi place începutul Jurnalului literar, citeşte pagina de două ori, zice: “E boierie mare! Asta va fi opera vieţii tale! Să merg la Soros pentru sponsorizare şi să spun că el a acceptat textul, că l-a citit pe tot: înţelegi? L-am citit! 400 pagini, atît putem publica

Poezia: Flacăra coboară
Pe firul de ceară
Trandafirul japonez
Se ridică, îmbrăţişază lumina
Întregii ferestre
Cu crengile înverzite
Mare maestru în a-şi aşeza frunzele
Tangente – abia două trei semilune întunecate, în eclipsă
Cîntă Pavarotti Te voglio tanto bene
Sufletului meu înlăcrimat
Poate am murit de mult
Poate şi după ce nu voi mai fi
Sufletul meu o să mai asculte
Balsam pe auz, lacrimi pe pleoape
Şi irişii verzi pe frunzele verzi
Ca nişte inimi translucide
Cu planul înclinat optim pe axa globului pămîntesc
Doar două trei frunze au
Alunecat pe sfert în penumbră

Din glastra de pe podea, urcă în jerbă
Forsiţiile aduse din parc de ai mei
Abia azi înflorite
Fîlfîind gingaş
Galbenul inconfundabil. 

(din Balansoarul umbrei, 1999)


Citiţi despre o călătorie în jurul lumii şi despre o hartă misterioasă:
https://mail.google.com/mail/u/0/?shva=1#inbox/143307486449738e


Ion Lazu / Luxemburg în decembrie, V
Şi a fost ziua a doua a lecturilor cu public. I-am primit pe prietenii români, mulţi dintre ei cunoscuţi mie şi am avut bucuria să revăd câţiva vechi prieteni luxemburghezi. Între timp aliniasem pe masa prezidiului un... zid de cărţi de-ale mele, nu toate, căci pe primele nu le-am mai adus, iar câteva le-am împrumutat de la frate-meu. În fine, un şir de vreo 20 de cărţi. Şi un teanc de cărţi rezervate Biblitecii municipale din oraşul gazdă. După ce luasem în calcul mai multe variante cu traducător în franceză, m-am decis să vorbesc în româneşte, aproape toţi cei din sală fiind români sau cunoscători de română sau însoţiţi de români. Am vorbit liber, fără foi în faţă, fără notiţe etc. Nu neapărat despre mine ca scriitor, ci despre destinul scriitorului român sub dictatura comunistă, dar şi după aceea. (Fiind vorba şi de schimbări în bine dar şi despre grave disfuncţii.) Debutând în anii 60, practic pe vremea dirijismului, a literaturii pe linie, răspunzând comenzii sociale. Cenzura, dar şi autocenzura. Amânările, intervenţiile pe text. Respingerile fără drept de apel. În cazul meu, care am decis de la început să nu depind de scris, ci să-mi urmez cariera de geolog prospector (de unde am ieşit la pensie la limita de vârstă), amânările au fost substanţiale, de la 10 la 15 ani pentru mai fiecare carte. În 1970, când debutam cu un volum de proză, am câştigat şi concursul pentru subiecte de film. Acel film nu s-a făcut niciodată, pretextele fiind fel de fel, când de fapt nu era agreat faptul că unul dintre personajele filmului, doar 7 la număr, era preotul satului. Mi s-au cerut la nesfârşit modificări... Între timp am mai prezentat caselor de filme alte 3 scenarii, care au avut aceeaşi soartă. Cartea care mă reprezintă cel mai bine ca scriitor, Veneticii, nu a putut fi scrisă înainte de decembrie, căci era interzis să caligrafiezi numele Basarabia, cum de altfel era interzisă orice referire la soarta românilor de peste Prut, sau la eroismul şi sacrificiile de pe fruntul de est. Era deci literatura pe linie, dar şi o literatură a celor care încercau să reziste în cultură. Şi mai erau, împinşi  în afara scenei literare, scriitorii şi publiciştii care se afirmaseră înainte de venirea sovieticilor; aceştia erau discriminaţi, împiedicaţi să-şi publice scrierile, consideraţi in corpore duşmani ai poporului, ai orânduirii socialiste. Sub diferite pretexte, oricum fără motive serioase, mulţi dintre scriitorii din generaţia ce ne-a precedat au fost trimişi în puşcăriile comuniste, la canal, cu domiciliu obligatoriu, fără drept de semnătură. Peste 400 de scriitori închişi, unii cu două sau mai multe condamnări; 60 dintre ei au decedat în închisorile comuniste, România era ea însăşi o închisoare mai largă, să nu uităm că dacă încercai să treci graniţa erai împuşcat fără avertisment. Aşa se face că mari scriitori (precum Blaga, care în 1938 era la Academie), n-au mai reuşit să publice nicio poezie, (deşi în cazul lui Blaga, acesta şi-a dublat producţia lirică; însă prima carte de poezii a apărut în 1963, la doi ani după ce poetul murise.) Şi câte alte exemple dramatice. Îmi este groază să mă gândesc ce-ar fi păţit scriitori precum Eliade, Ionesco, Cioran, Vintilă Horia, Ciorănescu şi atâţia alţii dacă n-ar fi reuşit să părăsească ţara la timp; ei ar fi nimerit în mod sigur în închisorile comuniste, precum Ţuţea, Steinhardt, Golopenţia, Petrişor, Caraion, Goma. A fost marele lor noroc şi norocul literaturii române, căreia i-au făcut faima în străinătate. Însă noi, în ţară, nu ştiam de ralizările lor, nu le puteam citi operele, fără riscul de a ajunge la închisoare, precum cei 20 din grupul Pillat-Noica, acuzaţi pentru a fi citit o carte de Cioran! Pare de necrezut, nu?. Acestea au fost vremurile cumplite pe care a trebuit să le traversăm, fiecare cum a putut,  încercând să supravieţuim, să nu ne vindem, să rezistăm.  Dezastrul produs de regimul comunism culturii româneşti, încă nu este cunoscut la adevăratele sale dimensiuni. Ce-i drept, Decembrie ne-a adus libertatea de exprimare, dreptul de a scrie conform convingerilor şi opţiunilor noastre. Dar asta nu înseamnă că operele scriitorului român apar la timp, nici că ele sunt bine difuzate în întreaga ţară şi citite de iubitorii literaturii. Sunt mari disfuncţii, este apoi cenzura economică, neiertătoare.  Cărţi apărute în tiraje modice, care zac prin depozitele editurilor, necitite, necomentate de critică. Cărţile mele, de exemplu, au apărut în forma dorită de mine, însă în tiraje mici şi cu întârzieri mult mai mari ca înainte de Decembrie. Pare de necrezut, dar e tristul adevăr. Însă scriitorul român nu abdică de la chemarea sa, el continuă să scrie, să creadă în puterea Cuvântului.  A renunţat să mai viseze la faimă, la succes, la recunoaştere din partea conaţionalilor. Prim-planul vieţii culturale a fost ocupat de manelişti, de exhibiţionişti, de chitsh sub toate aspectele.
Participanţii au ascultat cu maximă atenţie, nimeni nu s-a clintit de pe scaun în timpul expozeului meu de aproape o oră. A venit rândul choralei Voci din Carpaţi, cu colinde, colinde... Voci din... paradis! Emoţii fireşti.  Aplauze pe deplin meritate. Am revenit la microfon, citind două fragmente din Veneticii, în traducerea doamnelor Elisabeta Isanos şi Mariana Petrescu. Lectura în franceză a aparţinut Lidiei Lazu. După care Lidia a citit în română şi franceză patru poezii de-ale subsemnatului, încheind cu o poezie de Lucian Blaga, despre care adusesem vorba în discursul meu. La insistenţele mele, a recitat în română şi franceză şi poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...
Aplauze prelungite, sincere felicitări, calde îmbrăţişări. Am acordat autografe pe mai mult de 20 de volume. Unele persoane au cumpărat două sau trei cărţi.Am constatat cu bucurie că sunt la Luxemburg câţiva cititori fideli ai mei, care au  împrumutat de la Gelu toate cărţile de până acum. Cineva îmi mărturiseşte: Am plâns citind Veneticii. Altcineva: V-am însoţit în toate peregrinările dumneavostră prin nordul Olteniei, descrise în Vreme închisă... Nu am avut suficiente exemplare din Veneticii şi din Odiseea plăcilor memoriale. dar adevărul este că nu mai am exemplare nici acasă... Am atras atenţia că biblioteca municipală va avea un număr de 8 cărţi de-ale mele.
Lidia îmi şopteşte că am vorbit bine, am fost convingător. Mi s-a părut că m-am prezentat măcar onorabil, dacă nu mai mult de-atât. Oricum, nu am bătut câmpii, ci am spus ce veam pe suflet; şi ce am considerat că trebuie spus despre drama scriitorului român în comunism.  Aceşti oameni ştiu sau nu prea ştiu ce-a fost în cultura noastră. A fost un bun prilej de a spune lucrurilor pe nume. Iar sesiunea de autografe a făcut o impresie deosebită. Am acoperit la limită cele 2 ore acordate. A urmat cântăreaţa şi scriitoarea pentru copii Celina Pereira, venită din Cap-Verde; s-a schimbat publicul, culorile din sală.
Am ieşit în hol, să continuăm discuţiile. Apoi am dat o tură prin parcul oraşului, unde toboganul pentru săniuş era în funcţiune, cu zăpadă artificială, cum altfel. Gelu îmi spune, cu haz: În fiecare iarnă se străduiesc, dar au mare ghinion, ori e soare în plin, ori plouă de prăpădeşte, de cele mai multe ori, iar nicidecum nu ninge. ..Climă oceanică, zic: umedă şi cadă, .. Ne oprim în ţunui chioşc unde un amic de-al lui Gelu, numitul Tavi, ne serveşte cu vin fiert.  Pe lângă noi trec membrii unei fanfare, i-am auzit cântând într-un colţ al părculeţului, acum se instalează în mijlocul aleii şi atacă un marş nemţesc. Nu ştiu ceva mai vesel, ne întreabă Lidia.
Revenim la bibliotecă, pentru că la ora 18 este anunţată deschiderea oficială. Se prezintă oficialităţile şi se rânduiesc la microfon: primarul, directoarea, preşedinţii asociaţiilor, cu fraze despre multiculturalism etc. Un pământ al mineritului şi siderurgiei. Oameni  care au venit să lucreze şi să trăiască în demnitate. Despre bogăţia culturală a fiecărei etnii, dintre cele multe care s-au adunat în oraş, în Marele Ducat. Există multe comitete consultative ale integrării, deocamdată accentul a fost pus pe muzică şi dans, a venit în mod firesc şi rândul literaturilor şi limbilor. Dacă oameni din diverse colţuri ale lumii s-au reunit aici, e normal ca să survină şi o întâlnire a culturilor şi literaturilor de care aparţin aceştia. Acesta este doar începutul proiectului PriMots.
Marea surpriză şi bucurie a fost că a venit dl Cornel Meder, despre care Marcel îmi spusese că nu poate veni la prezentarea mea dar se va strădui să fie la deschiderea oficială şi că vrea neapărat să ne vedem, să discutăm.  Are mari probleme, soţia e foarte grav bolnavă, la pat, iar el însuşi a suferit cu 5 ani în urmă un AVC, din care s-a recuperat cu greu. Ne vedem, ne îmbrăţişăm, imediat îi ofer cărţulia artizanală pe care am conceput-o special pentru această prezentare la Luxemburg.  O puteţi foileta la acest linck:
Cărţulia a apărut în doar 10 exemplare, deci nu va ajunge decât la cei direct implicaţi. Am păstrat coperta de la cartea Bucuria privirii, pe care o plănuisem ca să public jurnalul primelor mele două călătorii în Luxemburg. Am publicat acele texte în Vreme închisă, cu ce mai rămăsese din Jurnalul 1979-1989. În cărţulie am pus o prezentare a subsemnatului, preluată din Crispedia.ro, fotografii de la Luxemburg din 1979, Invitaţiile culturale semnate de Cornel Meder, am pus şi câteva "pietre" care figuraseră în expoziţia pe care dl Meder mi-a găzduit-o la Liceul Technic Petange, unde era director. Cîteva fotografii de la serata literară, copertele unor cărţi de-ale mele şi spre final cele două fragmente din Veneticii, cu traducerea lor în franceză. Şi, să nu uit, destule scanări ale unor pagini olografe de poezii de prin anii 70-80. Îi înmânez cărţuluia, o răsfoim, îi dau şi Vreme închisă, menţionându-i că acolo este jurnalul călătoriilor mele şi că dsa este menţionat de zeci de ori; se însufleţeşte, îmi mulţumeşte, ţine să facem câteva fotografii dându-ne mâna...  Şi continuăm să vorbim dea-le noastre. Îmi cere permisiunea să publice fragmentele de proză în revista Confluenţe, pe care o redactează de decenii. Cu mare plăcere. Cu mulţumiri.  Sunt astea luncruri importante? Sau biete zădărnicii? Ce mai contează, când noi doi ne simţim atât de bine!?

Va urma


Fotografii luxemburgheze... marea lansare...


Omul din spatele zidului... de cărţi...

Corul Voci din Carpati, dirijat de Adriana Mitu Dragan.

Colinde, colinde, e vremea colindelor...

Am venit si noi odată / La mulţi ani cu sănătate...

Minunea ce-o simt năvălindu-mi in piept când te văd...

Cu Grigore Bobina si fiica lui

Doi frati români si un frate sârb...

Ninge, ninge, ninge...





La un vin fiert... cu româncuţele...

Vechi prieteni: Marcel Krippler, Cornel Meder si Ion Lazu


Cornel Meder îşi revede invitatia sa din 1979...

Împreună, luxemburghezi şi români de succes din Luxemburg

Pictorul si posibilele modele...

Deschiderea oficială: municipalitatea, Biblioteca, asociatiile culturale...