ion lazu: cronică teatrală la piesa "Îngropaţi-mă pe după plintă";

ion lazu: Îngropaţi-mă pe după plintă...

Aseară, am fost la o altă piesă de 3 ore şi jumătate. Şi tot o piesă cu temă rusească.  De data asta după un roman autobiografic (apărut în 1995) al lui Pavel  Sanaev, scriitor şi cineast rus. Traducerea Maşei Dinescu ne propune un limbaj foarte colorat, dacă nu de-a dreptul... contondent, în fapt adecvat cum nu se poate mai bine personajelor. Personajului, căci piesa e dusă de la un capăt la altul de Bunica, Nina Antonovna (Mariana Mihuţ), pusă necontenit în situaţia de a se desfăşura de cel de al doilea protagonist de bază al spectacolului, nepotul Saşa (Mihai Râlea), care îşi reaminteşte împrejurările stresante ale convieţuirii sale cu bunicii; de la rememorare se trece nemijlocit la jocul de scenă. Sunt avatariile unui copil practic sechestrat de bunica sa, persoană acaparatoare, „autoritară”, ca să folosim un eufemism.
O bătrână ce păruse la început doar aprigă, acră cu dinadins, de un sarcasm "ucigător" (cu succes asigurat la spectatori), luând în rău tot ce-i iese/stă în cale, se dovedeşte în timp ceva mult mai grav, psihologic. O „mână de fier”, care hotărăşte discreţionar şi conduce treburile casei fără să admită vreo imixtiune, vreo abatere de la directivele sale. 

Dar mai întâi, câteva cuvinte despre soţ (Claudiu Stănescu), care şi aşa pare scos din ecuaţie, strict decorativ, căci relaţiile cu el au fost tranşate demult, iar acum fostul actor, care pe vremuri mai avea scăpare doar prin plecarea în lungi turnee, acum se află la mâna consoartei, singura şansă de a se sustrage controlului ei fiind escapadele la pescuit împreună cu vecinul necăsătorit X.

Dar victima cea mare este...  micuţul Saşa, nepoţelul, practic sechestrat de Nina de la fiica ei Olia, care mai vine doar lunar să-şi vadă progenitura. Ca să-l aibă sub control permanent, bunica i-a decretat o sănătate precară la limită, îl supune unui control medical nemilos, neîntrerupt, cu vizite la doctori, cu analize luate săptămânal, cu tratamente peste tratamente; cu scutiri de la şcoală, oblojeli, împachetări etc., etc.; Bunica a reuşit deci să-l izoleze de şcoală, de colegi, de cei de-o vârstă, de orice influenţă din afară; i-a furat nu doar fiinţa fragilă, dar i-a furat şi copilăria, separându-l de mama sa (Andreea Bibiri); în clipe de dor aprig copilul, simţindu-se bolnav mult peste ce era de fapt şi temându-se de moarte, îşi mărturiseşte sieşi untima dorinţă: "Îngropaţi-mă pe după plintă”, adică în camera mamei sale, în aşa fel ca să o poată „vedea mereu” ("Mamă, vreau să te văd mereu!”); iar pe de altă parte, neobosita Bunică îl obligă să-şi facă acasă lecţiile, mereu nemulţumită, mereu intimidându-l şi subminându-i încrederea în sine, în sănătatea sa fizică şi mintală.

Bunica este un personaj dominant, care nu suportă imixtiuni în pragramu-i de dresaj al nepotului, pe care ţine să şi-l aservească deplin. Faţă de toţi şi de toate, are o atitudine de sfidare nediferenţiată, de dispreţ suveran, în fond deloc justificat, absurd (ne amintim de tema celuilalt spectacol după un text rusesc „Însemnările unui necunoscut”, la care ne-am referit de curând; ne-am amintit de Răutate, sora mai mică a Nebuniei...), folosind un limbaj crud, truculent. Supus unui program draconic, mutilant în sine, micuţul Saşa tânjeşte după dragostea mamei sale, pe care prea rar o vede, de fiecare dată de faţă cu bunica, aceasta agresând-o iar şi iar pe fiica ei, sub toate pretextele imaginabile sau neimaginabile. Orice urmă de ataşament faţă de propria fiică s-a şters definitiv. Despre logică nici nu mai vorbim. O umileşte în fel şi chip pe fiica ei, de faţă cu băieţelul, n-o scoate din târfă, curvă etc. Iar despre omul cu care Olia trăieşte în prezent (Vlad Oancea), pentru că s-a despărţit de tatăl copilului, născoceşte poveşti sinistre, de natură să-l înspăimânte pe copil; îl numeşte pe noul partener al Oliei Piticul-Vampir, - şi îi inoculează nepotului o spaimă viscerală de acest om, prezentat ca neisprăvit şi alcoolic inveterat.

Ceva ar trebui să-l neliniştească şi să-l pună în gardă pe spectator, care asistă în prima treime a piesei la un prelungit recital în care bunica Nina Antonovna se constituie în judecătorul nemilos al tuturor rânduielilor dar şi al oamenilor din jur, inclusiv al vecinilor, al tuturora, de aici şi până la capătul lumii. Toţi sunt criminali, mecanicul de bloc Rudik posedă chei false, pândeşte să intre în apartament şi să fure tot, să şi omoare, la o adică. Ascunde-te, Saşa, fereşte-te! În lungul ei recitativ al Ninei nu îşi fac loc aluziile fine, ce stârnesc îndeobşte veselia coparticipativă a spectatorului, nu este vorba de o ironie uşoară, o zeflemea prietenească, ci avem a face cu o intransigenţă la limită, inumană, tradusă de fiecare dată în exprimări de un dispreţ suveran, de o cruzime extremă, în termeni contondenţi. La rigoare, bunica ridică un scaun, azvârle cu un obiect greu, sparge ceainicul, aruncă pe fereastră cu oala de supă, se dezlănţuie necontrolat. Are momente de furie sumbră. Sau trucată, ceea ce nu e mai bine pentru psihologia bătrânei. Temută de ai casei, de cei cu care vine în contact. Ameninţând, agresând. Blestemând. Realmente o piază rea, un personaj malefic, de unde la început păruse doar prost-dispusă, mizantroapă.

Mult mai târziu, aflăm dramatica poveste, spusă chiar de Nina, a destinului ei mutilant. Pe timpul războiului, nevoită să se refugieze în Siberia, în vreme ce soţul trebuia să rămână la serviciul de propagandă, naşte o fetiţă, în condiţii mizerabile, într-o pivniţă. Dar fetiţa se îmbolnăveşte, moare. Şi Nina este dată afară chiar şi din sinistra pivniţă, repartizată unei alte femei, cu copil. Nina, pe moment fără slujbă, fără mijloace de subzistenţă, este reclamată ca persoană parazitară; face ea însăşi o cerere la KGB – şi de aici se declanşază teama, nebunia; este internată la ospiciu, secţia furioşi. Cu mare greutate, în timp, se reface cât de cât şi după război îşi reia locul alături de actorul ei. Au un nou copil, o fiică, pe Olia, de-acum lucrurile ar fi putut intra pe făgaşul normal. Dar ceva s-a „stricat” pentru totdeauna în mintea şi-n sufletul Ninei, victimă a vremurilor, a regimului stalinist în fapt. Aceasta fiind una dintre adresele principale ale demersului acuzator. (Saşa o va repeta de mai multe ori, spre final. „Bunica este Viaţa, iar mama este Fericirea, este sărbătoarea la care nu ajungi”. Deci viaţa este mutilantă, monstruoasă, ar fi mesajul piesei.)

Nina o creşte pe fiica ei în teroare, îi cultivă neîncrederea în sine şi în om. În loc să se bucure de primele ei succese ca tânără actriţă, o descurajază, o critică, îi minimalizează realizările. (Altă asemănare cu cealaltă piesă: aspiraţia spre artă... căci soţul Ninei este actor, fiica ei este actriţă, partenerul acesteia este pictor şi scenograf; dar şi Nina Antonovna se visa actriţă în tinereţe: „Eu eram frumoasa, eu dădeam tonul, eu începeam petrecerea, eu cântam...”. Schizoidia artei, probabil...).

Prima căsătorie a fiicei se destramă, parcă spre satisfacţia Ninei, care îşi vede împlinite avertismentele; acum îl persecută pe noul iubit. Iar pe copil, preluat într-un moment când acesta era realmente bolnav, îl sechestrează, şi-l adjudecă abuziv. Apoi i se devotează fără limită, însă la modul bolnăvicios, izolându-l de propria mamă, din egoism exacerbat, din gelozie. Saşa, în momentul rarelor vizite, ”nu are destule braţe ca să o strângă la piept”, îi vorbeşte mamei şi i se pare că în acest fel pierde ocazia de a o privi mai cu de-amănuntul etc. O iubire filială dejucată, care nu are răgazul să se desfăşoare, să se exprime firesc şi plenar. Pentru cei care încă nu se dumiriseră: ce e cu această iubire de nepot a Ninei, când avusese ocazia să se dedice soţului, apoi fiicei Olia, lucrurile s-au lămurit pe deplin: aveam a face cu un caz clinic. ceilalţi doi, maturi, au reuşit să se scuture de devotamentul Ninei, pe când Saşa nu este decât victima la îndemână şi la care nu are de gând să renunţe.

O nouă ceartă între mamă şi fiică, alungată şi de data asta. Însă Olia s-a hotărât să-şi recupereze copilul, profită de lipsa bunicii pentru a-l răpi pe Saşa („L-a răpit, căţeaua!”). Traversarea Moscovei, pe iarnă cu viscol. Ajunşi acasă, Saşa se prăbuşeşte: a răcit! Panica Oliei. Dar de data asta prietenul ei nu mai lasă lucrurile la voia altora, pune piciorul în prag: copilul va rămâne la ei, îl vor îngriji cum se cuvine, nu-l vor mai lăsa sub tirania Ninei.  Care, înfruntând viscolul, se prezintă cu soţul la uşa Oliei, revendicându-l pe Saşa. Ameninţând cu poliţia, cu tribunalul, cu expertiza medicală, socială etc; lovind în uşă, rugându-se, cerându-şi iertare, blestemând din nou, până în al nouălea neam. „Mama ta e bolnavă... Iartă-mă!” ... „Îi iubeam şi ei fugeau de mine ca de o dementă!” (Gura păcătosului, din nou...). Bocetul-blestem al unei psihologii mutilate, monstruoase: „Sunt monstruoasă în dragostea asta, dar mai lasă-mă la el, cât trăiesc! Lasă-mă la el!” (Parcă prea explicit, nu?) Însă de data asta uşa va rămâne ferecată până (În metrou, venind spre sala Izvor, mă pomenesc alături de doi poeţi. Nouăzecişti, de data asta. Să nu amestecăm lucrurile. Dar aveau drumul lor, fiecare în parte - necum să vină la teatru. Apoi, în sala arhiplină, cu scaune în plus, de care eu însumi am beneficiat, nici un singur scriitor, de sămânţă. Ei, desigur, au văzut tot ce merită a fi văzut; ştiu tot ce trebuie ştiut despre "ale vieţii valuri". Din păcate nu au timp deajuns ca să le nemurească pe toate...)

Lidia Lazu: Însemnări despre spectacolul "Poveşti călătoare"...

Când am auzit prima oară că, în cadrul Festivalului, va fi prezent un spectacol portughez, m-am entuziasmat brusc şi mi-am propus să-l văd.

Nimeni nu ştia nimic nici despre subiect, nici despre actori etc.

Sala arhiplină a amuţit, însă, când s-au auzit primele acorduri şi vocea şoptită a tinerei actriţe CARLA GALVAO;  dar nu a ramas mută în continuare, caci actriţa ne-a facut să zâmbim, să râdem, să cântăm împreună cu ea despre dorul lor, al conaţionalilor ei portughezi, la fel de puternic cum este şi al nostru; ne-a făcut să ne înduioşăm, să ne întristăm, de parcă chiar noi eram toate acele personaje simple, dar atât de bine redate scenic, şi chiar noi visam să călătorim peste mări, pentru a găsi şi alte lumi şi altă soartă, dar am rămas în aşteptare, în continuă aşteptare.

Cei doi actori au creat nu numai atmosferă, dar şi o lume pe cât de simplă, pe atât de adevărată, folosind un decor plin de abiecte casnice care, însă, se transformau, datorită cântecului, jocului, luminii, trăirii, în orice era necesar pentru ca noi, privitorii, să fim părtaşi la întâmplări din copilărie, tinereţe, bătrâneţe, să înţelegem moartea şi să ni se pară că totul are un rost.

A fost făcut un scenariu din textele a 12 scriitori născuţi la Capul Verde, spectacolul numindu-se chiar POVEŞTI CĂLATOARE – CAPUL VERDE şi chiar aşa sunt. Una dintre povestioare, cea preferată de bunicul care tocmai murise, circulă şi pe la noi, dar nu cu un ou, ci cu un coş de ouă.

Poemele erau fie cântate, fie recitate, dar mereu fantastice şi incredibil de normale, totuşi. Un lighean ordinar, o trestie şi mult talent au făcut minuni în scena iubirii imposibile cu ploaia.

Toate poveştile, multe la număr, cât pentru o întreagă viaţă, curgeau atât de sincer şi curat, încât şi atunci când ea, această fiinţă extraordinar de expresivă, mimează, într-un dans cu totul special, împreunarea, noi vibrăm de emoţie, căci totul are simţul măsurii, deci al armoniei. BRAVO! De foarte multe ori BRAVO!

Poezia zilei

ion lazu: Elegie

Te-ai uitat peste ea

Ai mototolit-o şi ai

Aruncat-o pe jos.

Era iubirea mea acolo –

Mai amănunţită decât

Organismul uman, mai

Miraculoasă decât principiul vital –

Dar ai citit-o în grabă şi ai

Aruncat-o pe jos.

Există mai puţine iubiri

Decât oameni, îmi spuneam

Întorcându-mă pe străzi,

privindu-i cu-ncrâncenată atenţie

Şi degeaba.

Poate noi înşine nu suntem

Decât nişte ghemotoace

Animate de rostogolire.

Oamenii vin dinspre

O mână care-i aruncă.

Iubirea, din altă parte.

5 aprilie 1980