miercuri, 26 octombrie 2011

ion lazu: Jurnal american, XXI; fotografii, poezii

ion lazu: Jurnal american, XXI

Ion lazu: ... Trebuie să intervin olecuţă în relatarea Lidiei, de data asta cu completări făcute tot din memorie. Şi iată de ce intervin. Pentru că în crucea celei de a doua zile, după ce am bântuit parcul Sequoia şi am mâncat  la o autoservire de la Recepţie şi am vizionat un filmuleţ ce se proiecta în mod continuu într-o sală alăturată, pentru cine ar fi vrut să-şi facă o idee mai exactă, deci după toate astea, când m-aş fi aşteptat să ne suim brusc în maşină şi să dăm viteză spre Los Angelesul nostru, numai ce-o aud pe Ileana că s-a gândit să nu pierdem ocazia de a vedea şi King Waley, dacă tot suntem în Parcul Sequoia.. M-am uitat pe hărţi, căci nu mă despărţisem de ele o singură clipă (eu, geologul...) şi ce am văzut m-a surprins aşa de tare încât am decis să tac chitic. Oricum, răsturnarea de situaţie era teribilă:
 În loc să o luăm simplu, la vale, spre LA, noi porneam înapoi, făceam un drum de vreo două ore, coborând versantul estic al muntelui, până la Cascada din King Waley... ca apoi să revenim aici şi să ne lansăm spre casă...Era, ca să spun lucrurilor pe nume, ceva dincolo de aventură, direct în hazard...; şi era ca şi cum eu, în cunoştinţă de cauză, le-aş fi atras atenţia Lidiei şi lui Jerry că ne aruncăm în gol. Nu am făcut asta, am tăcut chitic, rugându-mă lui Dumnezeu să ieşim cu faţa curată. Sperând că ei, din cauza multelor răsuciri încolo şi încoace n-au să-şi dea seama că de fapt noi ieşeam în afara traseului.
Şi chiar asta s-a şi întâmplat: am pornit pe creasta muntelui (însă spre nord, nu spre sud!), apoi am început să coborâm serpentină după serpentină, cu întregul masiv muntos desfăşurându-se în faţa ochilor noştri, numai piatră şi piatră seacă, cu doar rare smocuri de iarbă, cât e zarea împrejur.  Şi da! Din loc în loc, pe coasta golaşă, nişte flori spectaculoase, albe, de felul unor lumânărele. Ce efect teribil!  Unele mai mititele, altele însă înalte de un stat de om dacă nu de două ori mai înalte, zdravene pe tulpina lor, ca să reziste vânturilor grozave de pe clina muntelui... Yuka, ne-a spus Ileana că se numeşte această floare cu deosebire decorativă. ( Apoi, pentru că eram familiarizat cu specia respectivă, mi-a fost uşor să o identific în grădina Palatului Cotroceni, astă primăvară...). Ne-am fotografiat lângă minunăţia de floare albă, ne-am sprijinit chiar de ea, mi s-a părut că ţineam în mână un stindard al purităţii, invincibil...
Nimeni pe şosea, pe vreo sută de km. Şi mi-am dat seama că nu mai văzusem în viaţa mea de geolog un masiv muntos mai omogen ca alcătuire petrografică: practic, un imens corp de roci granitice, străbătut în cruciş şi curmeziş de filoane mari, albe, aplitice. Şi, fără să-mi aduc aminte cum stau în realitate lucrurile, m-am gândit că la periferia rocilor intrusive se vor fi aflând diverse mineralizaţii, poate cele care  prilejuiseră marea goană după aur în Vestul sălbatic şi făcuseră faima Californiei.
Şi am coborât în King Waley, un râu puternic, între munţi, curgând în mare forţă, numai vână, cu urlet aproape, sărind din stâncă în stâncă.  Mă gândeam că aceasta este apa pe care au captat-o cu 200 km mai spre aval şi au direcţionat-o spre LA.  Şi că apa pe care o bem de la robinet nu e doar apă şi celelalte elemente chimice aferente, ci acumulează şi această formidabilă energia bubuitoare din zona montană...
Iar dincolo de şosea, oarecum ca la teatru, explicit, din vârful unei stânci cât un bloc cu 10 etaje se revărsa o cascadă albă, înspumată, pulverizându-şi stropii până la noi, răcoritori..  Ne-am apropiat cât s-a putut, urcând din prag în prag, am fotografiat, am filmat, Lidia şi-a lansat strigătele ei entuziaste, ca de fiecare dată când dă faţă cu descătuşeri grozave de emergie naturală...
Şi a urmat drumul înapoi, spre Recepţia din Parcul Sequoia. Nu ne-a lăsat inima să mai facem o acoladă printre uriaşii arbori. Te mişti ca în faţa unui altar, simţi sfiala, căci pur şi simplu aici lucrurile se prezintă la o cu totul altă scară; simţi şi măreţia. L-am văzut pe majestatea sa arborele Grant, cu tăbliţa de rigoare şi protejat de stănoage, considerat cel mai mare sequoia din Park şi poate din toată lumea..., numit astfel în cinstea generalului Grant; apoi Jerry s-a fotografiat în faţa arborelui cu tăbliţa Generalul Shermann, bucuros că şi bunicul lui purta acelaşi nume. Lidia şi-a înălţat trilurile ei într-o zonă circulară, care se pare că marcează circumferinţa unui gigantea...
Şi am pornit în călătoria de întoarcere, lăsând în urmă creasta Sierreei, cu clăile de nori negri pe care vântul puternic îi răsturna sacadat, de ceastălaltă parte a muntelui...

                                  (va urma)
































Clubul de proză Constantin Stan al ASB.

Aseară, într-o sală (Creion) ce s-a dovedit neîncăpătoare a MNLR, a avut loc cea de a doua şedinţă de toamnă a Clubului de proză, devenit Clubul Constantin Stan, în amintirea artizanului şi animatorului acestuia, mult regretatul Costi Stan. Căruia la orele 13 i se lansase, tot la MNLR, un volum de articole din presă, apărut în postumitate. Aurel Maria Baros, care a preluat din mers atribuţiile de diriguitor, a pus în discuţie câteva din problemele continuităţii Clubului. Şi a făcut o primă informare privind situaţia cărţii de proză în ţară şi a traducerilor cărţii româneşti în lume: titluri, autori, şanse de a ne face cunoscuţi pe piaţa cărţii europene.
Au venit cu sugestii: Ştefan Dimitriu Viorel Dianu (sunt programaţi să citească autori care nu au mai frecventat Clubul şi nu mai apar apoi la Club; la Clubul nostru să fie invitaţi şi critici literari)), Nicolae Iliescu, Ştefan Mitroi (despre grupările de susţinere din lumea literară),  Ion Marin (despre lansările de carte din provincie), Emil  Lungeanu, Ion Lazu (să se reia practica instituită de Costi Stan de a fi prezentate lunar cca 6-7 noi volume de proză, după care textele respective erau publicate în Luceafărul). Ştefan Mitroi a prezentat noul său roman Dacă Dumnezeu ar muri, lansat cu câteva zile în urmă la librăria Sadoveanu. Au vorbit despre roman Firiţă Carp, editorul acestuia, cu care autorul merge în tandem de mai multă vreme şi Corneliu Ostahie, care vorbise şi la lansare, anunţând o schimbare de tematică şi de abordare, semn al unei disponibilităţi creative nu de tot comună a autorului în discuţie. S-au acordat autografe colegiale. Prozatorul Ştefan Dorgoşan a vorbit despre cartea sa Sfinţii, căreia se străduieşte să-i dea o formă nouă, înmunătăţită, pe punctul de a ieşi de sub tipar.
Următoarea şedinţă a Clubului de proză Constantin Stan a fost anunţată pentru data de 15 noiembrie a.c.

Poezia zilei.

ion lazu: Levitaţie

Începutul pierdut
Şi în sine, mereu
La fel de departe de moarte
Prin toate gândurile
Care o sondează.
Moartea e deci acel mâl
Hrănind rădăcinile.
O teamă egală
Mă susţine deasupra
Într-un fel de plutire.
Cum pasărea, ca să zboare
Stă cu ochi-n pământ –
Cum peştele, ca să înoate
Se referă la pietre.
Ziua e-o pasăre-n zbor
Noaptea un peşte prelins
Nălucind –
Moartea e încuibată în
Şuierul planetei Pământ.
18 februarie 1980

(din volumul Muzeul Poetului, 1981)