luni, 12 decembrie 2011

Scriitorul zilei: Felix Aderca; poezii, fotografii

ion lazu: O întâlnire predestinată..., I.

Ieşind de la recitalul de flaut şi chitară (despre care am relatat aici, pe 6 decembrie curent), după ce mersesem să-l îmbrăţişăm pe Andrei Ionescu, venit în ultima clipă şi plasat în extrema dreaptă a sălii, am coborât scările spre hol, doamnele în faţă, eu întârziind să mai privesc o dată, cu mare admiraţie granitul din care au fost tăiate lespezile, un granit ocular, de o frumuseţe extremă – un alb gălbui cu o nuanţă de roziu – ceva de o delicateţe aproape celestă, întrecând de departe faimosul granit roşu, de Rapakivi, cel din care a fost tăiat sarcofagul lui Napoleon, aşa numitul „porfir”;
am ajuns din nou pe trotuar, sub semnul monumentului regal, iar cel care ne invitase, dl Nistor, ne-a luat prin surprindere invitându-ne la un restaurant. Nici mai mult nici mai puţin. La fofilările noastre politicoase, precum că avem noi înşine o invitată, dl N. ne-o taie din scurt: să vină şi dumneaei! Pentru o bere, nimic mai mult... Dar unde să mergem? Noi am avea drum spre Izvor, să luăm metroul. Valentina, tot de acolo l-ar lua... Atunci dl N. vine cu propunerea concretă, anevoie de respins: vom merge la La Mamma, în vecini. Iar la plecare vom urca toţi patru într-un taxi, pe noi ne va lăsa la Izvor, dânsul continuându-şi drumul spre Drumul Taberei. Zis şi făcut. Dl N., care în fapt preluase iniţiativa în cadrul grupului, le invită pe doamne să meargă în faţa noastră. Subtextul fiind că noi doi avem a ne spune lucruri ce nu suferă amânare... Ce anume? Cam bănuiam... De vreo două luni încercăm să ne punem de acord programele ca să ne întâlnim. Deşi pensionar, continuă să dea meditaţii studenţilor la conservator... De la Ştefan Dimitriu avea telefonul meu. Dar tot de la el obţinuse Veneticii, pe care l-a citit cu aviditate. Le spusese doamnelor: Dl Lazu are acest defect: scrie cărţi pe care nu le poţi lăsa din mână. Şi apoi, mie: el citeşte toată noaptea, dacă e să-i placă romanul... În veche prietenie cu soţii Dimitriu, Ştefan i-a spus: Uite am să-ţi împrimut un roman despre refugiul basarabenilor, însă o carte scrisă în aşa fel că nu o vei lăsa din mână. Şi i-a dat cartea. În discuţiile noastre telefonice, fără să reuşim concretizarea întîlnirii, i-am spus că Ş.D. a scris la momentul oportun o cronică excelentă la roman. Nu i-am mai spus că eu însumi am scris o cronică de 7 pagini la romanul său. Aşa merg lucrurile azi. N-am vrut să-l mai mâhnesc cu astfel de nevoinţe scriitoriceşti...

Îmi sublinia de fiecare dată ideea că sunt teribil de multe similitudini în destinele noastre, el însuşi basarabean refugiat. A reluat afirmaţia şi în astă seară. Nu era primul care să abordeze lucrurile astfel. Însă o făcea cu o ardoare specială, contagioasă. Oameni care duc cu ei, în adâncul sufletului, o obidă, ocultată, nespusă la vremea ei şi care abia aşteaptă să se destăinuiască, să dea cep butoiului sub presiune, să-şi deşarte durerea şi frustrarea. Or, pentru mine, care nici înainte nu povestisem despre marea dramă a familiei, iar târziu după Decembrie am hotărât să o pun pe hârtie, mi se pare că după şapte ani de lucru intens la carte mi-e deajuns, că subiectul s-a încheiat. Esenţialul este acolo, în textura cărţii, pentru cei care doresc să citească... Şi neclintită acolo, în sufletul meu, pentru totdeauna. Însă, din punct de vedere scriptural, nu are rost să stărui, să încarc tema cu detalii care să abată atenţia, să dilueze mesajul... Ce să mai fac cu noile poveşti, unde să le găsesc un locşor în sufletul meu, de-abia eliberat?... Îmi spusese: noi doi suntem de-o seamă, m-am născut cu doar un an înaintea dumitale, iar fratele meu mai mic e născut în 40, ca dumneata; am parcurs trasee similare; iar despre sine: am făcut Conservatorul, apoi am cântat 37 de ani în Orchestra Radio, vioara întâi.... Ca şi dumneata, nu m-am mutat dintr-un loc într-altul. Cu subînţelesul că refugiul ne-a fost deajuns...

Îmi dau seama că, spre deosebire de toţi ceilalţi cu care am discutat despre roman, ştie rând cu rând fiecare secvenţă din carte. Spune: secvenţa cu moartea fratelui mai mare este antologică, nu se poate citi fără lacrimi grele... Acum îmi evocă momentul Ocupaţiei: Tatăl, impiegat CFR, mama profesoară. Intră pe poartă un sătean şi o anunţă: Vin ruşii! Şi se oferă să-i treacă Prutul cu căruţa lui. Au aruncat în căruţă ce-au găsit la îndemînă şi numai într-o goană, 40 de km, până la Prut. Iar camioanele sovieticilor treceau pe lângă ei, îi depăşeau. Totuşi, înşelând vigilenţa invadatorilor abia sosiţi, au reuşit să treacă dincolo... După iunie 41, începând războiul spre est, tatăl a fost repartizat din nou în Basarabia, la gara Băiuş. Cefereul pe-atunci era asimilat cu armata. Spre sfârşitul lui 43, simţind că vine frontul sovietic, ceferistul şi-a încărcat familia, cu cât a putut băga într-un vagon de marfă şi i-a îndrumat spre Regat. Le-a pus inclusiv un godin, să nu moară de frig... Damigene cu apă, la drum lung. Au ajuns la Sibiu după vreo lună, căci aşteptaseră prin staţii, pe linia moartă, zile şi zile...flămânzi, rebegiţi, plini de păduchi. Cei de acolo i-au spus mamei sale, cu cei doi copii de 4-5 ani: Nu puteţi rămâne la noi cu tot calabalâcul. Şi i-au îndrumat spre halta Vurpăr, la un sas. Care le-a oferit găzduire. Dar după întoarcerea frontului, sasul a fost deportat în Dombas. Au trebuit să lase totul acolo, să plece la Bucureşti. Tatăl primind slujbă la Podul Grant. Iar ei au locuit nu departe de canton, în zona Crângaşi.

Iar din acest punct, dl Neculai Nistor (care mi-a precizat, încă la recital fiind, cînd a fost să-i scriu o dedicaţie pe Sălbaticul, pe care i l-am cadorisit la prima noastră întâlnire, că aşa e trecut în acte, căci s-a născut în Bucovina), începe o cu totul altă poveste, care şi aceea se leagă într-un mod neaşteptat, cu persoana mea: Zice: imediat după război, am locuit spre capătul Podului Grant, pe strada Nicolae Filimon, o zonă acum demolată, unde s-a edificat rândul de blocuri ceauşiste dinspre bulevard. Partea cealaltă a străzii Nicolae Filimon rămânând neafectată. Or, exact peste drum de casa noastră trăia familia unui om în vârstă, însă ţeapăn pe picioare şi foarte pus pe treabă: domnul Dima. Văd că acolo, aţi pus o placă memorială pentru scriitorul Romulus Dianu. Da, zic, casa cu pricina a trecut în alte mâini, apoi a fost demolată, eu a trebuit să tratez cu noii proprietari, care se mută aici din provincie, poate de la Pogoanele, dacă am înţeles bine...
                                                                   (va urma)

Noi suntem stelele... (Poezia zilei)

ion lazu:  O vreme

E o moară

Suntem într-o moară...

După aerul mărit în colb

După ceaţa albă îndesită

Undeva se macină

Făina umblă prin sită.

Noaptea ce se lasă în oraş

Macină făină, timp şi ceaţă,

Macină lumină, nervi şi viaţă –

Şi pierim din zece-n zece paşi.


Pe o vreme ca aceasta un icar

Trece la o palmă lângă soare

Cu aripile de ceară îngheţând...

1965
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)


Scriitorul zilei: Felix Aderca, n. 26 martie 1891  - d. 12 decembrie 1962

Aderca.JPG
Născut în localitatea Puieşti-Vaslui, a început liceul la Craiova dar nu l-a dus la capăt. Fire independentă, a năzuit să-şi creeze un drum propriu. Tentativa din 1914-1915 de a se stabili la Paris a eşuat. Măcar Al. Macedonschi reuşise să publice acolo câteva plachete de versuri...Revine în ţară, şi, deşi evreu de origine (numele real Zelicu Froim Adercu) participă la război ca soldat, este decorat. (Asta îl va ajuta să scape, în perioada legionară, de detaşamentele de muncă.) Din 1920 se mută la Bucureşti şi până în 1940 este funcţionar la ministerul Muncii. Foarte activ în viaţa literară, ataşat Sburătorului şi patronului său Eugen Lovinescu, deschis spre toate influenţele moderniste, actant de primă linie al vieţii literare interbelice, omniprezent, foarte cunoscut în breaslă, militând pentru impunerea la noi a unor Proust, Mallarme, Paul Valery, a ajuns să creadă despre sine că este realmente iniţiatorul unor curente literare nu numai la noi ci în lume.
Publicase la Craiova câteva plachete de versuri, în registru simbolist, cu titluri şocante, de exemplu: Stihuri venerice, care nu au reţinut atenţia. Acum colaborează la nenumărate reviste ale vremii, neţinând seama de orientarea politică a acestora. Romane: Ţapul, 1921, Femeia cu carnea albă, 1927, cărţi de eseuri: Mic tratat de estetică, 1929, piese de teatru, dintre care doar una pusă în scenă şi care nu a prea convins, Felix Aderca, scriitor prolific, divers, proteic, a dat şi alte romane precum Omul descompus şi Oraşele scufundate (subiect de anticipaţie), dar nu a dat marea carte care să rămână. Poate Mărturia unei generaţii, carte de interviuri, 1929, care dă seamă despre mişcarea literară avangardistă de la noi de după primul Război Mondial.  Pensionat în 1948, în mod neaşteptat a avut nenumărate frecuşuri cu cenzura comunistă, cu editurile. Paralizat după un accident de circulaţie, s-a stins în 1962, probabil convins că Regimul nu este ceea ce visaseră militanţii de stânga.
Nici o referire la Felix Aderca la orele de literatură română din liceu. În mod evident, nu se plasase corect pe linie; şi, desigur, i-o luaseră alţii înainte, mai versatili, oportunişti.  În schimb la editura Vinea (unde am fost redactor preţ de vreo 10 ani), care în aceste ultime două decenii de după "evenimente" s-a ocupat intens de reeditarea literaturii de avangardă şi de actanţii acesteia,  Felix Aderca devenise, alături de Saşa Pană, un autor de referinţă.

 Aflaţi mai mult: http://www.autorii.com/scriitori/felix-aderca/

Din Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale,

18 august 2007, sâmbătă. De dimineaţă primesc telefon de la pietrari, plec la Polizu, apar şi ei după 15 minute, timp în care pusesem la punct planul de bătaie al zilei. Deci, pe Buzeşti, coborâm spre Drept şi îndată zăresc biserica Sf. Constantin. Dau telefon lui Marcel Aderca, răspunde o doamnă, nu pare în temă, mi-l dă pe soţ şi spunându-i că am ajuns la adresă, suntem jos, zice: Bine. Şi de la mine ce vreţi? Să coborâţi, să stabilim locul de comun acord, să ne daţi curent electric pentru perforaţii. Că de ce el, că nu e o problemă de familie, ci o iniţiativă a USR, să ne descurcăm. Zic: Dle M.A., sunt scriitorul I.L., noi doi suntem nişte oameni luminaţi la cap. Am discutat cu dvs. de patru ori la telefon, de ce nu mi-aţi precizat că nu locuiţi la adresa dată, ci în cu totul altă parte? Că el nu mai stă acolo de foarte mult timp, a crezut că acest lucru se ştie. Nu se ştie nimic la Uniune, nici despre Felix, nici despre Marcel, însă noi doi am vorbit despre locaţia din Sf. Constantin şi dvs n-aţi suflat o vorbă. Asta e problema dintre noi doi. Că soţia lui este imobilizată la pat, deci nu poate veni în pripă la faţa locului. Intru în curte, prin spate, urc la primul etaj, sun la apartamentul 2, cu mare greu răspunde o doamnă, vorbim prin uşa închisă, spun, ştie, e de acord. Dar... Şi o conving să ne dea curent. Să aştept.  Şi aştept destul. Apare o dnă ca la 60 de ani, foarte slabă, exoftalmică, cu ochelari groşi, coborâm, stabilim locul, urc să preiau ştecherul, să-l bag în priză. Punem placa, urc să scot firul, mulţumesc, o complimentez pentru cărţile din rafturi, pentru oglinzile veneţiene şi mobila stil. Ea îşi recapătă instantaneu reflexele de high-life, se scuză că e deranj. Pare foarte încântată de remarcile mele. Încă un imobil prin care parcă suflă vântul. Uşa de la apartamentul 2 ar fi avut mare nevoie de o vopsea proaspătă.




ion lazu: "Zidul de manuscrise":