sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Din nou Poiana Stânii Regale, II; scriitorul zilei: Al. Vlahuţă; poezii, fotografii

ion lazu: Din nou: Poiana Stânii Regale, II

...Şi am ajuns la „Stânca lui GEANI”,  nume astfel caligrafiat cu duco albastru de bidineaua sălbaticului, iar imediat deasupra acesteia, din cărare (acum indescifrabilă, cum spuneam), se desprinde în stânga varianta spre a doua Belvedere - folosim această terminologie numai în familie, pe nicăieri nu am găsit referiri la punctul strategic de care vorbesc, iar cât despre vreun indicator-marcaj etc, nici gând! Dar fiind deja orele 12, ne-am hotărât să mergem mai întâi la Belvederea de sus, de lângă Poiana Stânii.

Iată un fag ca şi mort, ai zice: furtuna l-a frânt de la jumătate, pe cât fusese de gros!, iar cu timpul l-a mâncat putregaiul, de sus în jos. Dar de la semi-înălţime s-a iscat un lăstar, a ţintit zenitul şi s-a înălţat, ca tras cu rigla pănă i-a ajuns în înălţime pe cei din preajmă; acum e şi la fel de gros ca ei. O înfrângere a fost convertită în izbândă: totul pe cale naturală, fără imixtiuni.
Iată un alt arbore, acesta izolat, cu crengile-i teribile încovoiate-răsucite-forjate, ca să capteze lumina de dincolo de stâncă.
Minunându-te de asemenea lucrare „postmodernistă”, gândul te duce la rădăcinile unui astfel de arbore, care şi ele se contorsionează şi se strecoară printre imensele blocuri, prin crăpăturile calcarului, ca să asigure echilibrul edificiului vegetal, dar şi ca să aducă seva – apa şi mineralele necesare. O coroană teribilă are întotdeauna oglindirea ei în rădăcinile de sub pământ – cele două capete ale arborelui sunt obligatoriu simetrice, deşi unul se înşurubează amarnic în stâncărie, iar celălalt se ondulează suav în cel mai diafan aer...
Şi am ajuns la Belvedere (cota 1260), după vreun sfert de ceas. Cât să beneficiem de soarele care tocmai atunci se revărsa în valea adâncă a Prahovei, luminând Sinaia, Cumpătul, Zamora şi tot cioporul de vilişoare ce mai urmează către Buşteni...
Adăugaţi o legendă
Foioasele, care aici se amestecă intim cu coniferele, fiind deja desfrunzite, ne-au încântat privirea petecele de auriu luminos-iradiant al zadei, cele câteva petece foarte fotogenice de deasupra Cumpătului şi Zamorei, dar şi dincoace, chiar în stânga noastră, spre baza pantei.  Sunt şi arbori de zadă risipiţi printre foioase, luminând masa pădurii în stil curat pointilist – la început am crezut a fi vorba de mesteceni, dar, chiar de la mare distanţă se distinge conturul conic al acestor... conifere, drept care am decretat: zade!
Iar una dintre ele se află agăţată chiar sub noi, pe peretele abrupt al Stâncii cu Belvederea I. Însă chircită de tot, şi lipită stâncii, cu crengile răşchirate, ca de spaima vântului care aici bate fără milă şi fără contenire, vară-iarnă. Am putut deci să-i arăt Lidiei că este vorba despre un conifer, chiar încărcat cu conuri, şi oricum frunzele aciculare ale acestei specii se îngălbenesc la modul sublim spre sfârşitul toamnei şi cad. Acest arbore răşinos destul de rar la noi, protejat, căci lemnul lui este de mare preţ, e frate bun cu tisa, alt arbore răşinos, rarissim şi el, drag nouă, căci se înşiră pe malul Lacului Balta Albă, în parcul IOR din cartier, pe care îl vizităm foarte des, de vreo trei decenii deja. Chiar la ultima plimbare prin Parcul IOR mi-a venit ideea să număr câte tise (Taxus – remarca Lidiei: Păi nu vezi că e acelaşi cuvânt?!.
Şi încep să mă gândesc în mod serios că  limba daco-geţilor şi cea latină sunt legate între ele, nu se poate ca în 170 de ani să se fi transmis totul din latină în  limba noastră, având în vedere mijloacele de pe-atunci... Ceva trebuie să fie, mare păcat că Academia nu se autosesizează, lăsând greul pe seama unor diletanţi, oameni fără autoritate în tranşarea acestor probleme  de importanţă extremă. Sunt de acord că la un anumit moment s-a justificat aserţiunea ”Că de la Râm ne tragem." Stabileam o filiaţie, ne racordam la o cultură bine articulată, de mare prestigiu. Acum însă este alt moment istoric. Şi altele sunt mijloacele de cercetare. )  sunt în acest parc. Am ajuns la frumoasa cifră de 103 arbori. Aceşti arbori cu deosebire impunători, foarte decorativi, amintindu-ne cumva de Sequoia, dar care nu sunt galbeni toamna, ci arămii, în tonuri atât de delicate că nu te-ai mai desprinde din loc, privindu-i. Pe când în primăvară se întrec cu ceilalţi copaci din parc, cu frunzuliţele lor aciculare, de un verde-transparent, vibratil, neasemuit. Acum ne încântă privirea zadele aurii ca mierea de mai de pe coastele Gârbovei. Care ard precum nişte făclii de aur topăit. Mă uit în DEX şi văd că al doilea înţeles al zadei este ”făclie, torţă”. Ce mai vreţi?! Iată minunăţiile limbii române, polisemantismul, înţelesurile trase din aparenţe, din sugestia plastică. 
Şi, nefiind sorţi de filmare a vreunei cântări „în aer liber”, cum nădăjduisem în taină, căci te seacă vântul şi frigul, doar cât ne-am oprit din mers, ne desprindem şi pornim la vale, spre cea de a doua Belvadere. Ajungem, după ce i-am salutat pe cei doi măreţi fraţi - Bradul şi Fagul, străjuind cărarea, la distanţă de nici un metru unul de altul: să nu cuteze a trece nici un impostor, nici un intrus!
Nu voi forţa lucrurile, să afirm că ne-am făcut peste noapte proprietarii acestei Belvederi II... Oricum, nici de data asta, în timpul urcuşului şi al coborâşului, cinci-şase ore, nu ne-am întâlnit cu nimeni, „om sau animal”, după o expresie găsită într-o cronică.

Doar cintezoiul de data trecută, se bucura în vârful celui mai înalt brad din spatele nostru. Pe când baleiam cu privirile valea Peleşului. Din celălalt capăt al zării, de deasupra Vârfului cu Dor, baleiată în răstimpuri de laserele Soarelui, strecurate milimetric printre turmele de nori întunecaţi, împinse încoace dinspre Bucegi-Piatra Craiului, spulberând cu superbie orice speranţă/presupunere că în următoarele 2-3 ore draperiile vor fi date de-o parte – ca să apară soarele: să fotografiem, să tragem cadre de film epocal!!!
Am stat ce-am stat, singuri-singurei, cu cintezoiul îngânându-şi partitura..
Jos, printre maldărele de frunze s-a strecurat o parte din zăpada căzută ieri sau alaltăieri, parţial topită. Dar seminţele de care are nevoie cintezoiul nostru, ştim asta, se află în brazii şi pinii dimprejur, înţesaţi cu conuri, în care seminţele aşteaptă anume ca să fie ciugilite, cât va fi iarna de lungă...

Am coborât din pădure, am trecut prin faţa Castelului Peleş, au ascultat glasul pârâului, la cascade; şi în curând am ajuns la gara Sinaia. Mai aveam de aşteptat nici 40 de minute până la tren... Cât să ne rememorăm impresiile zilei şi să ne împăcăm cu ideea că „asta-i tot, până la anul care vine!” Cât să ne răzbească frigul. Cât să se facă seară de-a binelea, aici, în strânsoarea munţilor,
sub obrocul norilor,  la o oră care pe cadran indica plinul după-amiezii, cu doar trei luni în urmă. Cu moralul la pământ, nici accelaratul n-a mai fost decât o biată târâtoare, aducându-ne în Gara de nord cu vreo vreo două ore întârziere.  Într-acestea, Câmpia Română, obiectul observaţiilor mele atente de la ducere, se pierduse în cel mai compact întuneric...




Noi suntem stelele...(Poezia zilei)

ion lazu: Undeva, în spaţiu

Mi-am păstrat toate pornirile deşarte:
Ambiţii, ranchiune, visarea, minciuna.
Nu e zi de la Domnul să nu le fac parte,
Doar că nu mai pun la suflet niciuna.

Căci sunt cu o treaptă mai sus,
Undeva în spaţiu – şi nu se mai vede
Casă, gard, pălimar,
Drum, copac şi deal verde...

Nu mai disting culoarea
Nu mai prind amănuntul –
Văd numai gestul cu care marea
Înghite, înghite pământul...
 1978
(din volumul Poemul de dimineaţă, 1996)


SCRIITORUL ZILEI: Alexandru Vlahuţă, n. 5 sept. 1858  - d. 19 XI 1919

Născut la Pleşeşti, din mici proprietari agricoli, face liceul la Bârlad şi începe Dreptul la Bucureşti, dar renunţă după primul an, din cauza dificultăţilor băneşti. Devine profesor la Târgovişte, apoi la diferite licee din Bucureşti, printre acestea la Elena Doamna. Inspector şcolar, fondator al unor reviste: Vieaţa, Sămănătorul (cu G. Coşbuc - coincidenţă: vor sfârşi în acelaşi an 1919); în timpul războiului se retrage la Iaşi, apoi la Bârlad, unde moare. Locuinţa a devenit ulterior casă memorială.
Poet, prozator, publicist de cursă lungă, a debutat în volum cu Nuvele, 1886, continuând cu Din goana vieţii, 1892, cu romanul Dan 1894  şi România pitorească, 1901; în 1908 îi apar Din trecutul nostru şi Din durerile lumii, iar în anul următor File rupte.
Unul dintre cele mai cunoscute condeie ale vremii sale, Al. Vlahuţă a pătruns repede în manuale, deci şi în conştiinţa publică. (Pe vremea liceului meu, numit şcoală medie, după model sovietic, Vlahuţă era prezent cu "Minciuna stă cu regele la masă" - e perioada când din Eminescu ni se preda "Împărat şi proletar".). Cota sa ridicată, a oscilat în timp, însă nu a fost niciodată uitat, ba dimpotrivă. Am amintit deja de casa memorială din Bârlad, oraş unde un liceu îi poartă numele. Ca de altfel şi Colegiul din Rm. Sărat. În Bucureşti se află o stradă ce-i poartă numele, bustul lui Vlahuţă se află în Rotonda scriitorilor din Cişmigiu; un alt bust este de văzut în Parcul Herăstrău. Semne sigure că numele scriitorului era "pe val". (Mă foarte îndoiesc că s-ar bucura în prezent de aceeaşi consideraţie. Dar ce alte monumente de scriitori s-au mai ridicat în ultimul deceniu, de exemplu?)
Personal am asistat cu un grup restrâns de curioşi la instalarea unei plăci memoriale pe faţada casei din str. Visarion nr. 10, unde scriitorul a locuit. La un moment dat, placa memorială a dispărut. M-am alertat, am întrebat în vecini; am aflat că o dăduse jos noul proprietar, care intenţiona să ridice, pe locul a 2-3 case vechi, un bilding...(aflat în construcţie, la ora când scriu).

Nu am conoştinţă dacă în acest moment manualele şcolare îl mai au în vedere pe scriitor (ceea ce nu mi-aş fi putut închipui că va fi posibil...). Nu m-aş mira defel să-l fi lăsat de-o parte, ca depăşit, scos din canon şi neesenţial - la liceu se învaţă numai despre marii scriitori români, câţi îi avem - şi nici aceia toţi. Uneori, citind vreo carte de autor român, surprins de înalta calitate a textului, despre care însă nimeni nu referă, am sentimentul că literatura noastră nu este cunoscută temeinic, la nivelul criticii literare, căci exegeţii noştri elitişti se ocupă de cine ştie ce curiozităţi stilistice... Canonul lor nu-i mai acceptă pe Topârceanu (ţinut la mare preţ de Nichita Stănescu, în perioada sa de formare), pe Vlahuţă, pe Minulescu (reintrat în literatură abia la sfârşitul anilor 60 - un refugiu pentru studenţii ce eram, după poezia proletcultului.). Se uită însă un lucru de primă importanţă:  conştiinţa unei naţiuni  nu se decide "acolo-sus", unde lucrurile sunt tranşate de corifeii criticii (nimeni nu le pune la îndoială rostul, competenţa etc), ci gustul public se orientează, după propriile puteri, spre scrieri care să le nutrească spiritul, sensibilitatea, aspiraţiile intime. În acest context, Vlahuţă este un scriitor mereu necesar. Ca să nu amintesc decât faptul că nu se poate scrie monografia vreunei localităţi mai importante din România fără a se face trimiteri la consemnările lui Vlahuţă din a sa România pitorească. Cine n-a citit-o şi recitit-o?!  Foarte documentată, mereu la obiect şi nicidecum "pitorească" în sensul de idealizare a realităţii, ci spunând lucrurilor pe nume. Citeşti ce scrie Vlahuţă despre Slatina sfârşitului de veac XIX şi e de parcă ai primi un duş rece. Idem dacă apelezi la Iorga. Sigur, din perspectiva canoanelor, care nu sunt vreo descoperire postdecembristă, G. Călinescu nu-l ţine la mare preţ pe Vlahuţă, nici ca poet post-eminescian, dar nici ca prozator sau publicist. Nu-l ţine la mare preţ nici pe Cezar Petrescu, nici pe Bacovia, la o adică. Dar, ca de fiecare dată, aceste abordări, cu efect cauterizant în lumea tinerei cercetări literare, nu e coincidentă cu percepţia populară. Toţi ne vom aminti de poezia Lui Eminescu: "Tot mai citesc măiastra-ţi carte / Deşi o ştiu pe dinafară...". Or, aceste două versuri nepretenţioase, de tot şterse, au darul de a-l pune pe lector în faţa unei realităţi sufleteşti cruciale: de ce să mai citesc o poezie deja cunoscută mie? În faţa acestei dileme, simţi că trebuie să urmezi sugestia lui Vlahuţă.
Dar cine nu a tresărit, cu inima sfâşiată, citind scena în care Vlahuţă îl întâlneşte în tramvai pe Poet, distrus fiziceşte, prăbuşit psihic? Stai o clipă în cumpănă: admiratorul necondiţionat al lui Eminescu îşi calcă pe inimă şi ni-l descrie în acest fel? De ce nu păstrează discreţia? Şi din nou ai de învăţat de la "modestul" Vlahuţă. Sau scena, descrisă tot de Vlahuţă, cu Eminescu dezbrăcându-se de palton, în viforniţă, ca să-l cedeze altui năpăstuit. Sau revenind noaptea, pe mare ploaie, să recupereze o floare pe care o uitase. Mă gîndesc aşa: dacă din citirea unui scriitor îţi rămân în minte câteva lucruri importante,  e semn că el şi-a împlinit rostul formator. Ca să nu spun că, fără aceste momente adânc omeneşti, zadarnic vom citi voluminoasele exegeze despre Poetul naţional. Aşa încât văd în Vlahuţă o conştiinţă, o lumină, un reper în funcţie de care eşti apoi liber să-ţi faci opţiunile culturale.























Din: Odiseea plăcilor memoriale (În manuscris), p. 56:

Iau pe 300 până la Povernei, merg pe jos mai departe, dau de placa memorială a unui medic fondator al fundaţiei Filantropia. Caut casa Rebreanu, despre care ştiu din documente, întreb, nimeni nu ştie. Atunci să-i întreb cine a fost Constantin Daniel, contemporanul lor? Ajung pe Visarion, aici un moş oacheş pe pragul unei căscioare umile, cu căţelul lângă el, ceva ca de început de secol XIX, rămas în vremea de atunci; nu ştie, dau de o grădiniţă cu statuie, un nume pe cutia poştală: Gh. Novac, sculptor, mă întorc şi-l întreb de acest nume, nu ştie. Dincolo de biserica Visarion, tocmai apăruse o bătrânică la geam, de pe trotuar trei lucrători la construcţii tocmai o zădărau, de la distanţa vârstei lor nemiloase, mă apropii ca să mă audă şi o întreb, mă trimite la biserică, să vorbesc cu Mariana, ea ştie, a terminat liceul. Intru, nu ştie decît de casa Dinu Lipatti, pe colţ. Dar unde e placa memorială Alexandru Vlahuţă? Am asistat cu nişte ani în urmă la fixarea acelei plăci, cu un grup de 5-6 persoane, eu nimerit întâmplător şi gândindu-mă că aici l-a vizitat Blaga pe autorul României pitoreşti. Era la nr. 10, nu mai este. Caut în foile mele, da, era la nr. 10. Intru în curte, acolo câţiva tineri. O tânără îmi răspunde: Noi suntem chiriaşi, stăm aici de vreun an, ni s-a mai spus de placa aceea, au mai venit şi alţii. A luat-o noul proprietar, îl cheamă Vlad Vieru, are numărul lui de telefon, însă crede că în acest moment nu este în ţară. Două trei poze cu casa unde Dinu Lipatti a trăit între 1930-1943, născut în 1917, mort în 1950, la 33 de ani. Copiez textul, să-l am. Apare în curte un tânăr gen vest, spune că este o proprietate privată. Mă retrag.
Ajung în Romană, fac printurile, merg la chioşcul MLR, trec pe la Ion Horea, mi-l pune pe listă pe poetul Cristian Sârbu, coleg de redacţie la Viaţa românească, primul care a citit Moartea căprioarei în manuscris şi a exclamat: o capodoperă! De curând R. Vulpescu i-a scos o antologie. Îmi dă trei adrese. Cărţi nu-mi dă, sunt ale Bibliotecii Municipale. Apoi la casa Vernescu, acolo nimeni. Al. George pe coridor, grăbit. Îi spun că am fost la dna Olăreanu, pentru formalităţi placă memorială; insistă să-i facem şi lui una, acest domn are un umor la limită.